Acţiune în responsabilitate civilă sau răspundere civila

acţiune în responsabilitate civilă, mijloc juridic prin care cel ce a suferit, în persoana sau bunurile sale, un prejudiciu ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite de către o altă persoană poate pretinde organului de jurisdicţie competent (după caz: instanţa judecătorească, organul de arbitraj) obligarea la reparare a celui sau a celor chemaţi să răspundă pentru consecinţele negative ale faptei respective. A.r.c. se poate prezenta sub două forme, şi anume: a) a.r.c. contractuală, prin care se urmăreşte repararea daunelor suferite de creditorul unei obligaţii contractuale ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare sau executării cu întârziere a acelei obligaţii de către debitorul ei. Posibilitatea promovării acestei acţiuni este condiţionată de prealabila punere în întârziere a debitorului, întrucât, în lipsa acestei formalităţi, operează prezumţia potrivit căreia creditorul n-a fost păgubit prin încălcarea obligaţiilor contractuale ale debitorului; b) a.r.c. delictuală, prin care se urmăreşte repararea prejudiciilor cauzate prin încălcarea obligaţiilor izvorâte direct din lege. Poate fi promovată de către acela care a
fost nemijlocit prejudiciat printr-un delict civil, ca de exemplu: victima unei agresiuni; soţia, descendenţii sau ascendenţii celui omorât etc. Când prin fapta ilicită s-a cauzat un prejudiciu colectiv, dreptul de a promova a.r.c. delictuală aparţine persoanei juridice în care s-a organizat colectivul de persoane fizice lezate (de exemplu, sindicate). Dreptul la a.r.c. delictuală, nefăcând parte din categoria drepturilor intim legate de persoană (chiar dacă se naşte ca urmare a vătămării persoanei), poate fi exercitat şi de către creditorii celui prejudiciat, în numele acestuia, prin acţiune oblică; dacă însă prejudiciul patrimonial reprezintă consecinţa vătămării personalităţii morale a celui păgubit, exercitarea dreptului la a.r.c. delictuală, implicând o apreciere strict personală din partea victimei, aparţine în exclusivitate acesteia şi, sub nicio formă şi în nicio împrejurare, nu poate aparţine creditorilor ei. Dreptul la a.r.c. delictuală constituie un element activ al patrimoniului victimei, care poate fi cesionat prin act juridic, dacă prejudiciul patrimonial nu provine din vătămarea personalităţii morale a acesteia; în această ipoteză, exercitarea a.r.c. delictuală va aparţine cesionarului, iar debitorul obligaţiei de responsabilitate va fi ţinut faţă de acesta la plata repa-raţiunii integrale, şi nu doar la restituirea preţului cesiunii; el poate paraliza însă acţiunea cesionarului, prevalându-se de retractul litigios în condiţiile stabilite de lege.

Dreptul la a.r.c. delictuală este transmisibil şi prin moştenire legală sau prin act juridic pentru cauză de moarte, putând fi dobândit de moştenitorii, legatarii ori donatarii de bunuri viitoare universali sau cu titlu universal. în cazul în care soţul, copiii, părinţii, bunicii, fraţii şi surorile sau alte persoane apropiate victimei suferă un prejudiciu direct în propriul lor patrimoniu, ca urmare a decesului acesteia, devin ei înşişi victime ale faptei ilicite şi dobândesc, pe lângă dreptul la a.r.c. delictuală moştenit, şi un drept similar propriu. Paguba încercată de succesor având caracter de pagubă „prin ricoşeu”, culpa victimei decedate va putea fi opusă acestuia, indiferent dacă el exercită dreptul la acţiune moştenit sau dreptul propriu la acţiune. A.r.c. delictuală poate fi exercitată şi din oficiu, în cazul în care cel păgubit este o persoană lipsită în tot sau în parte de capacitate de exerciţiu. A.r.c. delictuală se îndreaptă împotriva autorului faptei păgubitoare, împotriva persoanei care, potrivit legii, răspunde pentru acesta (comitent, părinte, institutor sau artizan) ori împotriva succesorilor în drepturi (universali sau cu titlu universal) ai acestuia. Regimul juridic al a.r.c. prezintă unele particularităţi, după cum ea tinde la realizarea unei obligaţii în responsabilitate contractuală sau delictuală. Astfel: a) pe planul răspunderii delictuale, făptuitorul este de drept pus în întârziere, din chiar momentul săvârşirii faptei ilicite, în timp ce pe planul răspunderii contractuale, cel puţin în privinţa daunelor-interese moratorii, este necesară punerea prealabilă în întârziere a debitorului; b) sarcina probei culpei făptuitorului, în cazul răspunderii pentru fapta proprie, revine întotdeauna victimei, în timp ce, pe planul răspunderii contractuale, această sarcină incumbă creditorului păgubit, numai când este vorba de obligaţii de mijloace; c) momentul începerii prescripţiei extinctive în materie delictuală este diferit faţă de acela din materia contractuală [sin. acţiune în răspundere civila].