Acţiune în restituirea plăţii nedatorate

acţiunea în restituirea plătii nedatorate, este o acţiune, de regulă, personală. Ea se prescrie în termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani (prevăzut de art. 2517 Noul Cod Civil)1. Termenul de prescripţie începe să curgă din momentul când solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul plăţii nedatorate şi persoana obligată la restituire (în condiţiile prevăzute de art. 2523 C. civ.). Astfel, dacă de exemplu, acţiunea în restituire întemeiată pe plata nedatorată priveşte o sumă de bani, acţiunea în restituire se prescrie în termen de 3 ani calculaţi de la data la care solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că plata era nedatorată precum şi persoana accipiens-ului. Dacă însă restituirea este subsecventă unei cauze de încetare cum sunt anularea sau rezoluţiunea sau pentru altă cauză de încetare a contractului, prescripţia „începe să curgă de la data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă.”

Totuşi, în cazul când obiectul plăţii nedatorate a fost un lucru individual determinat, acţiunea în restituire are caracterul unei acţiuni în revendicare, cu regimul său juridic. Astfel, dacă revendicarea este bazată pe dreptul de proprietate asupra unui bun, acţiunea are un caracter imprescriptibil.

Acţiunea în repetiţiunea plăţii nedatorate va fi respinsă în situaţia când accipiens, fiind creditorul unei alte persoane şi primind plata nedatorată de la solvens, a crezut că a primit plata de la sau pentru adevăratul debitor şi în această credinţă „a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei [art. 1342 alin. (1) noul Cod Civil]. Aşadar, dacă urmare a primirii cu bună-credinţă a plăţii, accipiens a distrus titlul (distrugere materială) sau a pierdut posibilitatea de a-şi mai vedea recuperată creanţa (distrugerea juridică), el nu mai poate fi obligat la restituire. Cu toate acestea, solvens însă nu poate să rămână păgubit. De aceea, acelaşi text legal, prevede că el are drept de recurs împotriva adevăratului debitor şi că, de asemenea, se subrogă în drepturile creditorului [art. 1342 alin. (2) noul Cod Civil]. Acţiunea va avea ca temei principiul îmbogăţirii fară justă cauză, fiind o ac tio de in rem verso. De reţinut însă că, dacă prescripţia a operat, ea este de presupus că a operat şi în privinţa unei asemenea acţiuni subsecvente. Ipoteza se referă mai ales la distrugerea materială a titlului şi la pierderea garanţiilor (când prescripţia nu trebuie să fie împlinită) şi la situaţia în care au rămas garanţii ipotecare în vigoare (caz în care creanţa poate fi urmărită ipotecar fară să fie prescrisă confonn art. 2504 alin. (1) noul cod civil care prevede că: „Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. In acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri.”).

acţiune în restituirea plăţii nedatorate, mijloc procedural prin care cel care a efectuat o plată nedatorată (solvens) poate reclama în justiţie restituirea acelei plăţi de la cel care a primit-o fără drept (accipiens). Ca natură juridică, a.r.p.n. este o acţiune personală prescriptibilă în termenul general de prescripţie, care, în ce o priveşte, începe să curgă din momentul când solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât faptul plăţii nedatorate, cât şi persoana obligată la restituire. Totuşi, atunci când obiectul plăţii a fost un lucru cert, a.r.p.n. dobândeşte caracterul de acţiune reală, fiind o veritabilă acţiune în revendicare, ce poate fi promovată, deopotrivă, împotriva lui accipiens, ca şi împotriva terţului subdo-bânditor al acelui lucru. Acesta din urmă o va putea însă paraliza, invocând dobândirea bunului revendicat prin posesie de bună-credinţă. într-o atare ipoteză, acţiunea intentată de solvens redobândeşte caracterul de acţiune personală, urmând ca, prin intermediul ei, reclamantul să se îndrepte împotriva lui accipiens spre a cere obligarea lui la restituirea prin echivalent: solvens va putea cere preţul încasat de accipiens, atunci când acesta a primit plata nedatorată cu bună-credinţă, sau contravaloarea reală a bunului, atunci când pârâtul a fost de rea-credinţă. A.r.p.n. este inadmisibilă atunci când accipiens, fiind creditorul unei alte persoane şi primind plata nedatorată de la solvens, credea că primeşte plata de la sau pentru adevăratul debitor şi, în această credinţă, şi-a distrus titlul constatator al creanţei sale. într-o atare situaţie, solvens are drept de recurs împotriva adevăratului debitor. Temeiul acestui recurs rezidă în principiul inadmisibilităţii îmbogăţirii fără justă cauză, iar acţiunea promovată de solvens va avea caracterul unei veritabile actio de in rem verso. Regula menţionată primeşte aplicare şi în cazul când, primind plata nedatorată, accipiens îşi distruge titlul său juridic împotriva adevăratului debitor. Astfel, dacă accipiens renunţă la întreruperea prescripţiei dreptului său de creanţă ca urmare a plăţii făcute de solvens din propria sa eroare, acţiunea în repetiţiune a plăţii, promovată de acesta din urmă, va fi respinsă, deoarece, în caz contrar, accipiens ar suferi un prejudiciu. Respectivul prejudiciu ar trebui reparat, iar cea mai bună repara-ţiune a lui se realizează prin lipsirea lui solvens de dreptul la restituirea plăţii nedatorate, plată pe care a făcut-o din propria sa culpă. în fine, a.r.p.n. urmează a fi respinsă şi atunci când solvens a făcut plata nedatorată unui incapabil care nu putea primi nici chiar o plată datorată. Codul civil prevede că plata făcută unui incapabil (minor sau interzis judecătoresc) este nulă. în acest caz, a.r.p.n. este admisibilă numai dacă şi în măsura în care solvens probează că plata nedatorată a profitat incapabilului de bună-credinţă. Accipiensul incapabil de rea-credinţă, dovedită de solvens, este însă supus restituirii plăţii nedatorate, indiferent dacă o atare plată i-a profitat sau nu. Temeiul de drept este reprezentat de art. 1092 C. civ. [v. şi acţiune în restituirea îmbogăţirii fără justă cauza].