Acţiune în revendicare mobiliară

acţiune în revendicare mobiliară, acţiune în revendicare având ca obiect bunuri mobile. Domeniul ei de aplicare este limitat de regula consacrată prin lege, potrivit căreia la bunurile mobile posesiunea de bună-credinţă valorează titlu de proprietate, ceea ce face ca, în cele mai multe cazuri, revendicarea unor asemenea bunuri să fie imposibilă. A.r.m. poate avea ca obiect numai acele bunuri mobile în privinţa cărora regula menţionată nu primeşte aplicare. Astfel de bunuri sunt: bunurile mobile proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-terito-riale; bunurile mobile care formează o universalitate; bunurile mobile considerate accesorii ale unui imobil (ca, de exemplu, mobilierul dintr-un apartament); bunurile pierdute de către proprietar sau acelea care au fost furate de la acesta. Legea înlătură aplicarea regulii potrivit căreia posesia de bună-credinţă a bunului mobil valorează titlu de proprietate în ipoteza în care lucrul a fost pierdut de către proprietar sau i-a fost furat, deci când bunul a ieşit din patrimoniul proprietarului fără voia sa, iar bunul se află în posesia unui terţ de bună-credinţă, care a dobândit bunul de la hoţ sau găsitor. în aceste situaţii reclamantul revendicant va trebui să dovedească următoarele împrejurări: a) el a fost posesor al bunului revendicat; b) acel lucru a ieşit din patrimoniul lui, fără voia sa; c) bunul respectiv este identic cu acela aflat în detenţia ilegală a pârâtului.

Pentru bunurile mobile care au fost furate sau pierdute, proprietarul decade din dreptul de a le revendica dacă nu introduce acţiunea în justiţie în termenul de 3 ani prevăzut de lege, calculat din momentul sustragerii sau al pierderii. în principiu, proprietarul nu este obligat să plătească posesorului decât contravaloarea bunului revendicat, chiar dacă acel posesor dovedeşte că a cumpărat bunul în litigiu şi a plătit preţul în întregime pentru el; posesorul nelegitim se poate despăgubi pe calea unei acţiuni personale în restituirea preţului de la vânzător. Prin excepţie, adevăratul proprietar are obligaţia să plătească preţul plătit de posesorul pârât pentru bunul revendicat, numai dacă acesta a fost de bună-credinţă când l-a dobândit, cumpărarea realizându-se într-un loc public, unde astfel de operaţiuni se fac în mod obişnuit. în privinţa hoţului, a găsitorului sau a oricărui dobânditor de rea-credinţă, posesia lucrului mobil nu valorează titlu de proprietate; ca urmare, de la aceştia bunul poate fi revendicat în termenul general de prescripţie al acţiunilor reale. în cazul admiterii acţiunii proprietarului, posesorul pârât va fi obligat să-i restituie lucrul revendicat, liber de orice sarcină; restituirea se face în natură, iar dacă aceasta nu mai este cu putinţă (fie pentru că lucrul a fost dobândit de un terţ de bună-credinţă, fie pentru că a pierit fortuit, fie pentru că în timpul posesiei bunul a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică), restituirea se va face prin echivalent (prin dezdăunare); dacă bunul pierdut a fost asigurat, posesorul va restitui indemnizaţia de asigurare primită, iar dacă bunul a fost expropriat, va restitui indemnizaţia de expropriere. Posesorul pârât are dreptul să pretindă de la proprietarul revendicant restituirea cheltuielilor necesare pentru conservarea bunului, precum şi a cheltuielilor utile, în măsura în care acestea au determinat o sporire a valorii bunului, considerată la momentul înapoierii lui proprietarului; el nu este îndreptăţit să pretindă restituirea cheltuielilor voluptuarii. Temeiul de drept îl reprezintă art. 480 C. civ. (dreptul comun) sau, după caz, art. 1909 alin. (2) C. civ., când sunt îndeplinite condiţiile speciale ale acestui text, respectiv când bunul se revendică de la hoţ ori de la persoana care l-a găsit.