Admisibilitatea mărturisirii

admisibilitatea mărturisirii, expresie prin care se desemnează condiţiile în prezenţa cărora judecătorul poate încuviinţa administrarea mărturisirii, prin intermediul interogatoriului. în principiu, mărturisirea este admisibilă în toate materiile, cu excepţia cazurilor în care: a) este expres prohibită de lege; b) prin admiterea mărturisirii s-ar eluda dispoziţii legale imperative; c) prin admiterea mărturisirii s-ar putea ajunge la pierderea totală sau parţială a unui drept la care nu se poate renunţa sau care nu poate face obiectul unei tranzacţii; d) legea prevede ca unele fapte juridice să fie dovedite numai prin anumite mijloace de probă. Pentru a fi valabilă, mărturisirea poate fi făcută numai în legătură cu drepturile de care partea poate să dispună; voinţa celui care face recunoaşterea trebuie să fie conştientă şi liberă, iar cel care o face trebuie să aibă capacitatea necesară pentru încheierea actelor juridice de dispoziţie.

Mărturisirea, fiind un act juridic personal şi de dispoziţie, nu poate fi făcută decât de titularul dreptului sau de un mandatar cu procură specială; reprezentantul legal poate fi chemat personal la interogatoriu, dar numai pentru actele încheiate şi faptele săvârşite în calitatea sa de reprezentant legal; mărturisirea trebuie să fie expresă, neputând fi dedusă tacit din tăcerea părţii; cu titlu de excepţie, instanţa poate socoti refuzul nejustificat de a răspunde la interogatoriu sau neprezentarea la interogatoriu ca o mărturisire deplină. Ca mijloc de probă, mărturisirea nu se poate referi decât la împrejurări de fapt.

ADMISIBILITATE, faptul de a fi admisibil, care poate fi admis.