Arbitraj ad-hoc
arbitraj ad-hoc, arbitrajul organizat la iniţiativa părţilor pentru soluţionarea unui litigiu determinat şi care are o existenţă juridică temporară, funcţia arbitrilor încetând odată cu pronunţarea hotărârii sau cu expirarea termenului de arbitraj. A.a. prezintă următoarele trăsături distinctive: a) funcţionează numai în vederea soluţionării unui litigiu determinat; odată cu pronunţarea sentinţei, existenţa acestei instanţe de arbitraj încetează; b) atât structura sa, cât şi regulile de procedură pe care este chemat să le respecte se stabilesc de către părţi în fiecare caz în parte; c) fiind dependente de voinţa părţilor, structura sa şi procedura pe care trebuie să o urmeze sunt variabile, deosebindu-se în principiu de la un litigiu la altul (spre exemplu: într-un caz dat părţile convin ca litigiul lor să fie soluţionat de un singur arbitru, iar în alt caz dat ele optează pentru un complet format din doi arbitri şi un supraarbitru; la fel ele pot decide ca hotărârea pronunţată să fie definitivă sau să fie supusă unor căi de atac etc.); d) în cazul în care a.a. localizat în ţara noastră este guvernat de prevederile unei convenţii internaţionale este posibilă participarea în calitate de arbitru şi a unei persoane având cetăţenie străină; e) un a.a. localizat în România poate fi supus, în temeiul voinţei părţilor, unei legi străine, atunci când o convenţie internaţională le autorizează să exercite o atare opţiune; este necesar să fie însă îndeplinită condiţia ca legea străină preferată de părţi să nu contrazică norme imperative din dreptul nostru; f) are caracter facultativ, esenţialmente voluntar. Dispoziţiile de drept procesual român caracterizează a.a. ca o instituţie facultativă, supusă, totodată, unei dependenţe accentuate faţă de instanţele judecătoreşti. Astfel, acestor instanţe le revine rolul de autoritate competentă să desemneze pe supraarbitru, când se ivesc neînţelegeri între arbitri cu privire la desemnarea acestuia, sau pe arbitrul unic, în caz de neînţelegere între părţi sau dacă o parte nu numeşte arbitrul; pe de altă parte, legea dă în competenţa instanţelor judecătoreşti soluţionarea oricăror cereri de recuzare privitoare la vreun arbitru; controlul legalităţii şi temeiniciei hotărârii arbitrale se exercită de asemenea de către instanţele judecătoreşti pe calea acţiunii în anulare; în fine, numai instanţele judecătoreşti sunt competente să învestească cu formulă executorie hotărârile arbitrale, în cazul în care se constată că aceste hotărâri nu pot fi aduse la îndeplinire de bunăvoie [sin. arbitraj ocazional].