Argumentare judiciară

argumentare judiciară, motivare în susţinerea ori negarea de către părţi sau de către instanţa de judecată a unei pretenţii, apărări, excepţii, măsuri, hotărâri etc. în cursul sau în finalul judecăţii. A.j. are ca obiect fie interpretarea şi modul de aplicare a normelor juridice, fie stările şi împrejurările de fapt. 1) A.j. care priveşte aplicarea normelor juridice implică, de regulă, o interpretare extensivă. Sunt folosite, în această privinţă, următoarele a.j.: a) a.j. a pari rationae (prin analogie), când se impune compararea şi aplicarea unui text cu ajutorul altui text, mai clar şi mai amplu în redactarea sa, din aceeaşi materie sau din materii apropiate prin obiectul reglementării lor. Această argumentare este o axiomă a maximelor: ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dispositio (unde este aceeaşi raţiune a legii, acolo este şi aceeaşi aplicare a ei) şi exceptio firmat regulam în casibus non exceptis (excepţiile confirmă regula în cazurile neexceptate). A.j. a pari rationae este folosită, cel mai adesea, prin normele de trimitere exprese (de exemplu, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 dispune că dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte; compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă se stabileşte de instanţă, cu prilejul soluţionării cauzei), iar alteori prin simplă interpretare [v. infracţiuni de audienţă]; b) a.j. a contrario sensu (în sens contrar), care vizează reglementările restrictive ce trebuie interpretate şi aplicate ca atare; adică, limitate la cazul sau ipoteza vizată, în rest, urmând a se aplica reglementarea opusă, generală sau de drept comun. Această argumentare se bazează pe raţiunea maximei qui dicit de uno, de altero negat (cine afirmă despre una neagă despre cealaltă). De exemplu, când legea prevede, în cazul nulităţilor exprese, că vătămarea se prezumă, per a contrario, în celelalte cazuri, deşi legea nu precizează expres, vătămarea trebuie dovedită; c) a.j. a fortiori ratione (cu atât mai mult), care se foloseşte când se urmăreşte aplicarea gradată a unui text. După a.j. a fortiori ratione, unde legea prevede sau permite mai mult, implicit permite şi mai puţin (a maiori ad minus) şi unde legea opreşte mai puţin, acolo, implicit, opreşte şi mai mult (a minori ad maius). Pentru ilustrarea acestei argumentări este folosită maxima qui potest maius, potest et minus (cine poate mai mult poate şi mai puţin).

De exemplu, instanţa competentă să soluţioneze acţiunea de divorţ (instanţa ultimului domiciliu comun al soţilor) devine a fortiori competentă să soluţioneze şi cererea accesorie de împărţire a bunurilor comune, chiar dacă printre acestea se află şi bunuri imobile situate în raza teritorială a altei instanţe. 2) A.j. a stărilor şi împrejurărilor de fapt se face pentru a determina existenţa sau inexistenţa lor şi a desprinde apoi consecinţele juridice ce decurg din concluzia la care s-a ajuns. Sunt folosite, de regulă, următoarele a.j.: a) a.j. a priori (mai înainte, anterior) prin care se declară ca stabilită o anumită faptă, împrejurare, consecinţă etc. – înainte de a fi probată – pe baza cunoaşterii sau prezumării unor termeni din cadrul relaţiei demonstrabile în care se situează. De exemplu, în cazul unei acţiuni în tăgăduirea paternităţii, soţul mamei, adică reclamantul, este declarat a priori tatăl copilului; b) a.j. a posteriori (după, posterior), prin care faptele, împrejurările sau consecinţele lor sunt stabilite – pe bază de probe – numai după ce acestea au avut loc. De exemplu, se argumentează a posteriori valabilitatea unui act anulabil după confirmarea lui de partea în drept să invoce nulitatea; respingerea unei acţiuni în daune, dacă se reţine că cel obligat şi-a executat între timp obligaţia etc.; c) a.j. a cauzei şi efectului, prin care se demonstrează că o faptă a produs un rezultat cu anumite consecinţe juridice. De exemplu, relaţia cauză-efect este folosită în practica judiciară în litigiile care au ca obiect cauzarea de prejudicii, pentru a demonstra că raportul dintre faptă şi rezultatul dat constituie expresia „necesităţii”, şi nu a unei „înlănţuiri întâmplătoare de evenimente”