Înscris autentic
înscris autentic, 1. (în sens larg) orice înscris al cărui conţinut este nediscutabil, ca opus al înscrisului fals; 2. (în sens restrâns, juridic, propriu-zis) înscris întocmit cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public care are dreptul de a îndeplini atribuţiile funcţiei sale în locul unde a fost făcut actul respectiv. în mod obişnuit, prin î.a. se desemnează înscrisurile notariale, dar în realitate, această categorie cuprinde şi numeroase alte acte, ca de exemplu: actele de stare civilă, hotărârile judecătoreşti, procesele-verbale de îndeplinire a actelor de procedură, precum şi orice alte înscrisuri întocmite de funcţionarii de stat, în limitele competenţei lor. Uneori, legea cere forma autentică pentru valabilitatea actului juridic (cum sunt, de exemplu: împrumutul ipotecar, donaţia, împărţeala terenurilor convenită între comoştenitori, înstrăinarea de construcţii situate în perimetrul construibil al localităţilor etc.); datorită avantajelor de ordin probator pe care le prezintă î.a., părţile obişnuiesc însă să întocmească frecvent asemenea înscrisuri, chiar şi pentru situaţiile în care legea nu condiţionează valabilitatea actului juridic de redactarea lui în formă autentică. Sub aspectul forţei probante, î.a. face credinţă despre data sa până la înscrierea în fals şi se bucură de prezumţia de validitate. împrejurarea că un înscris a fost întocmit în formă autentică nu exclude posibilitatea promovării acţiunilor în anularea actului juridic respectiv pentru vicii de consimţământ sau lipsă de capacitate şi, cu atât mai puţin, pentru fraudă la lege, care poate fi dovedită prin toate mijloacele de probaţiune; de asemenea, este posibilă şi promovarea acţiunii în simulaţie, în ipoteza în care î.a. este folosit de către părţi ca mijloc pentru ascunderea adevăratelor lor raporturi juridice. Legea dispune că î.a. neregulat întocmit (fie pentru că agentul instrumentator este necompetent, fie pentru că s-au încălcat formele legale esenţiale) rămâne valabil ca înscris sub semnătură privată, cu condiţia să fi fost semnat de părţi. Legea prevede opozabilitatea erga omnes a celor constatate prin î.a.; opozabilitatea lui faţă de terţi este însă privitoare numai la drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor, considerate ca fapte a căror existenţă nu poate fi ignorată de aceştia [v. şi forţa probantă a înscrisului autentic].