Îmbogăţire fără justă cauză

îmbogăţirea fără justă cauză, Consideraţii introductive. Noţiune. Origine. Reglementare. Definiţie. Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză. Prescripţia dreptului la acţiune.

Consideraţii introductive. Noţiune. Origine.

Vechiul cod civil nu cuprindea niciun text în care să se consacre expres, cu valoare de principiu, îmbogăţirea fară justă cauză, izvor de obligaţii civile distinct, de sine stătător, deşi existau numeroase texte care făceau aplicarea ideii de îmbogăţire fară justă cauză şi prevedeau obligaţia de restituire în sarcina celui care şi-a mărit patrimoniul prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei persoane. Dintre aceste aplicaţii practice, exemplificăm: art. 484 din vechiul Cod civil prevedea că fructele se cuvin proprietarului bunului frugifer, dar are obligaţia de a plăti semănăturile, arăturile şi munca depusă de alţii; art. 493 din vechiul Cod civil prevede că cei care a ridicat o construcţie, a făcut o plantaţie sau o altă lucrare pe terenul său, cu materialele altuia, este obligat să plătească contravaloarea acelor materiale; art. 494 din vechiul Cod civil, potrivit căruia proprietarul unui teren care dobândeşte prin accesiune o construcţie, plantaţie sau lucrare realizată de altul pe acel teren este obligat să-l despăgubească pe constructor, indiferent că este de bună sau de rea-credinţă; art. 997 din vechiul Cod civil, în materia plăţii nedatorate, confonn căruia solvens era obligat să-i plătească lui accipiens toate impensele necesare şi utile; art. 1618 din vechiul Cod civil, în materia contractului de depozit; art. 1691 din vechiul Cod civil referitor la creditorul gajist etc. Toate aceste exemple se regăsesc şi în actualul Cod civil, alături însă de o reglementare principală a îmbogăţirii fară justă cauză. Având în vedere aceste aplicaţii practice, precum şi altele, practica judiciară şi doctrina juridică elaboraseră o adevărată teorie generală a îmbogăţirii fară justă cauză, izvor distinct de obligaţii. în mare parte, filonul acestei teorii generale a îmbogăţirii fară justă cauză este cel francez — marea parte a observaţiilor doctrinei fiind împrumutate din acest spaţiu juridic. La rândul său, dreptul francez, într-o autentică tradiţie civilistă dezvoltase regulile îmbogăţirii fără justă cauză preluate din dreptul roman unde portanţa îmbogăţirii fără justă cauză era cu adevărat colosală şi regăsibilă în toate sistemele civiliste de drept cu aproximativ aceleaşi coordonate tehnico-juridice, dar şi în sistemul anglo-saxon de drept. Indiferent de denumirea care se dădea mecanismului îmbogăţirii fară justă cauză, importanţa sa teoretică şi practică de drept comun al restituirilor, reclama o reglementare expresă. Această reglementare, ţinând seama de concluziile doctrinei şi jurisprudenţei în materie se regăseşte astăzi în noul Cod civil.

Reglementare. Definiţie.

Reglementarea principală a îmbogăţirii fară justă cauză face obiectul art. 1345-1348 noul Cod Civil, compunând secţiunea a 3-a a Capitolului III („Faptul juridic licit”), din Titlul II („Izvoarele obligaţiilor”) al Căiţii a V-a („Despre obligaţii”). Pe lângă această reglementare principială, regăsim numeroase alte reglementări specializate care reprezintă aplicaţii practice ale mecanismului îmbogăţirii fără justă cauză, în materia drepturilor reale, succesiunilor şi în materia contractelor. În noua reglementare există numeroase aplicaţii speciale ale regulilor deduse din îmbogăţirea fară justă cauză. De exemplu, în materie de accesiune, întregul mecanism al despăgubirilor subsecvente porneşte de fapt, de la regulile îmbogăţirii fară justă cauză când autorul lucrărilor este de bună-credinţă (a se vedea art. 581 şi unn.); în materie de fructe şi producte, art. 550 alin. (4) noul Cod Civil prevede că „Cel care, fără acordul proprietarului, avansează cheltuielile necesare pentru perceperea fructelor sau productelor poate cere restituirea cheltuielilor” etc.

în doctrină, îmbogăţirea fară justă cauză este definită ca fiind: faptul juridic licit prin care are loc mărirea patrimoniului unei persoane prin micşorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fară ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic. O asemenea definiţie este astăzi susţinută de prevederile art. 1345 noul Cod Civil care enumeră în maniera unei definiţii, condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză. Acest fapt juridic generează un raport juridic în conţinutul căruia se regăseşte obligaţia celui ce şi-a sporit patrimoniul de a restitui celui însărăcit valoarea cu care s-a îmbogăţit. Creditorul se numeşte însărăcit, iar debitorul îmbogăţit. Atunci când îmbogăţitul nu-şi îndeplineşte obligaţia, însărăcitul poate introduce o acţiune în justiţie prin care pretinde restituirea, numită, după tradiţia romană a acestui mecanism, actio de in rem verso.

Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

Pentru ca îmbogăţirea fară justă cauză să dea naştere raportului juridic de obligaţii şi acţiunea în restituire să fie admisă, art. 1345 noul Cod Civil, urmând concluziile mai vechi ale literaturii de specialitate şi practicii judiciare, a prevăzut necesitatea îndeplinirii anumitor condiţii. Aceste condiţii sunt de două feluri: materiale şi juridice.

A. Condiţiile materiale ale intentării acţiunii în restituire sunt:

a) să existe o îmbogăţire a pârâtului (art. 1345 noul Cod Civil). îmbogăţirea poate consta în mărirea patrimoniului prin dobândirea unui bun sau a unei creanţe, îmbunătăţirea unui lucru al proprietarului de către o altă persoană, edificarea unei construcţii, facerea unei plantaţii sau executarea unei lucrări pe terenul altuia etc. îmbogăţirea este posibil să aibă loc şi prin evitarea unei cheltuieli obligatorii, cum sunt: plata unei datorii, remiterea de datorie, prestarea unei munci sau a unor servicii de către altul în favoarea pârâtului, folosirea de un bun care aparţine altuia etc. în sinteză, se poate spune că există îmbogăţire, de fiecare dată când în patrimoniul îmbogăţitului se poate înregistra „orice avantaj care poate fi evaluat în bani”, fară să fie necesară o creştere a activului patrimonial, fiind suficientă şi o diminuare a pasivului (chiar dacă matematic şi contabil duce la exact acelaşi rezultat) -rămâne discutabil dacă este posibilă invocarea unui avantaj moral cu titlu de îmbogăţire (de exemplu, în cazul copilului care a beneficiat de educaţie privată, fară ca părinţii acestuia să achite costurile acestei educaţii profesorului), astfel cum o anumită jurisprudenţă mai veche a admis (a se vedea J. Flour, J.L. Aubert, op. cit., p. 38, nota 8). Temeiurile sunt mai degrabă sunt diferite, de cele mai multe ori, fiind vorba de un contract neonorat, dar nefiind exclusă şi aplicarea mecanismului îmbogăţirii fără justă cauză.;

b) să existe o însărăcire a reclamantului (art. 1345 noul Cod Civil). însărăcirea poate rezulta dintr-o pierdere economică, cum ar fi: ieşirea unei valori din patrimoniu (bun sau creanţă), prestarea unor activităţi sau servicii care nu au fost remunerate de beneficiarul lor, efectuarea unor cheltuieli în favoarea îmbogăţitului (cheltuieli de conservare sau de îmbunătăţire a unui bun proprietatea altuia) etc. însărăcirea nu trebuie să constea neapărat într-o diminuare a patrimoniului şi tocmai de aceea se includ în această categorie ipotezele de prestare a unui serviciu (obligaţiile de a face) executate de însărăcit, fară a fi plătit pentru contravaloarea lor;

c) între îmbogăţirea pârâtului şi însărăcirea reclamantului să fie o legătură sau corelaţie directă (dedusă din acelaşi art. 1345 noul Cod Civil). Cu alte cuvinte, cele două fenomene trebuie să aibă o cauză unică sau aceeaşi origine. Menţionăm că nu este necesar să existe o legătură cauzală necesară între îmbogăţirea unuia şi însărăcirea celuilalt, deoarece o asemenea legătură poate fi concepută numai între o faptă şi rezultatul ei. în acest sens, s-a precizat că este: „indiferent dacă însărăcirea şi îmbogăţirea corelativă rezultă din fapta păgubitului, a îmbogăţitului, a unei terţe persoane sau fortuit, fiind suficient ca ele să aibă o cauză comună – un act sau un eveniment”. în doctrină se vorbeşte în acest sens de „indivizibilitatea de origine” pentru a se sublinia că, acelaşi fapt atrage îmbogăţirea şi însărăcirea, fară ca în mod necesar una să fie cauza celeilalte;

B. Condiţiile juridice ale acţiunii în restituire sunt:

a) îmbogăţirea şi însărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice (art. 1345 noul Cod Civil vorbeşte de „îmbogăţit fară justă cauză” cu sensul de îmbogăţit fară temei juridic, pentru că, un temei de fapt, cauzal, există întotdeauna). îmbogăţirea unei persoane are justă cauză atunci când a avut loc în temeiul unui act juridic (de exemplu, un contract de vânzare executat), al unei hotărâri judecătoreşti (de exemplu, o hotărâre judecătorească prin care s-au acordat despăgubiri victimei unui accident) sau al legii (de exemplu, prin moratoriul legal), prin uzucapiune (dobândirea unui bun prin posesie îşi găseşte justa cauză în consecinţele pe care legea le leagă de această posesie) sau posesie de bună-credinţă (dobândirea fructelor bunului frugifer îşi găseşte justa cauză în consecinţele pe care legea le leagă de posesie şi de bună-credinţă). Pentru a întări această condiţie, art. 1346

C. civ. prevede trei cazuri în care îmbogăţirea trebuie considerată justificată: i. în ipoteza în care îmbogăţirea rezultă din executarea unei obligaţii valabile  (de exemplu, vânzătorul primeşte preţul contractului valabil încheiat) – Orice soluţie contrară ar fi de natură să perturbe grav unnările elementare ale principiului foitei obligatorii a contractului. De aceea, chiar dacă vânzătorul vinde în schimbul unui preţ mai mare decât cel de piaţă sau dacă un cumpărător cumpără la un preţ inferior celui al pieţei, nu înseamnă că utilizând mecanismul unei îmbogăţiri fară justă cauză vreuna din părţi ar putea utiliza împotriva celeilalte adio de in rem verso solicitând restituirea diferenţei. Excepţia şi revenirea la regulile îmbogăţirii fară justă cauză, s-ar regăsi în ipoteza leziunii (a se vedea, pentru aceste observaţii, J. Flour, J.L. Aubert, op. cit., p. 43, nr. 45). De altfel, întreaga jurisprudenţă care anterior intrării în vigoare a prezentului cod, consacra teoria nominalismului monetar şi înlătura ideea impreviziunii, se baza tocmai pe ipoteza descrisă.; ii. în ipoteza neexercitării de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit (de exemplu, victima unei fapte ilicite nu înţelege să pretindă de la autorul acesteia repararea prejudiciului cauzat – în această limită, autorul faptei ilicite este îmbogăţit just pentru că evită o micşorare a patrimoniului său)1; iii. când îmbogăţirea rezultă dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său” ori, după caz, cu intenţia de a gratifica (de exemplu, o persoană investeşte în calitatea drumului de acces către depozitele sale, transfonnându-1 în cale de acces pentru vehicule de mare tonaj; această calitate a drumului nu interesează pe un alt beneficiar al drumului care nu are nevoie de un drum de acces care să prezinte asemenea caracteristici întrucât activitatea sa este de altă natură) – Textul indică şi ipoteza clasică a intenţiei de a gratifica – existenţa intenţiei de a gratifica exclude ideea de lipsă a cauzei. De fiecare dată când se constată intenţia liberală, cauza justă se regăseşte în această intenţie, fară a mai fi nevoie de o altă justificare. Poate fi vorba de o asemenea intenţie în cele mai variate situaţii. în exemplul dat mai sus, în care victima unei fapte ilicite nu reclamă despăgubiri în justiţie pentru prejudiciul care i-a fost cauzat, resortul pasivităţii sale poate să constea tocmai într-o asemenea intenţie liberală a victimei care doreşte să îl ierte pe autor de datoria sa de despăgubire.;

b) îmbogăţitul să fie de bună-credinţă. Această condiţie rezultă astăzi din interpretarea art. 1345 noul Cod Civil care vorbeşte de „cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fară justă cauză (…)”. Neimputabilitatea îmbogăţirii este echivalentă de fapt, cu buna-credinţă a îmbogăţitului. Buna-credinţă se prezumă şi deci nu trebuie dovedită. Aşadar, în cazul îmbogăţirii fară justă cauză, îmbogăţitul nu trebuie să fie în culpă. Fundamentul acţiunii de in rem verso nu constă într-o conduită culpabilă a debitorului, ci rezidă în îndatorirea generală de a nu ne îmbogăţi în dauna altuia. Această îndatorire morală presupune absenţa oricărei culpe din partea îmbogăţitului, el fiind obligat să restituie, aşa cum vom vedea, numai valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare. Dacă îmbogăţitul a fost de rea-credinţă, nu suntem în prezenţa îmbogăţirii fară justă cauză, fiind vorba de o faptă ilicită care antrenează angajarea răspunderii civile delictuale. In acest caz, însărăcitul va putea promova o acţiune pentru repararea în întregime a pagubei ce i-a fost cauzată, constând în valoarea însărăcirii sale, chiar dacă îmbogăţirea pârâtului este inferioar – Pentru că temeiul unei asemenea acţiuni este răspunderea delictuală care nu mai cunoaşte limitările specifice mecanismului îmbogăţirii fără justă cauză. Limita este dată de valoarea prejudiciului încercat de victima faptei ilicite şi nu de cuantumul îmbogăţirii autorului faptei ilicite. ;

c) însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului. Aşa cum se afirmă, act io de in rem verso are caracter subsidiar şi poate fi exercitată numai în absenţa oricărui alt mijloc  juridic de recuperare a pierderii suferite. Această condiţie este astăzi prevăzută expres de art. 1348 noul Cod Civil, confonn căruia: „Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat”. Dacă reclamantul are la dispoziţie acţiunea bazată pe contract, delict sau alt izvor de obligaţii (între care trebuie să includem neapărat şi legea)3, nu se poate intenta acţiunea bazată pe îmbogăţirea fară justă cauză. De asemenea, adio de in rem verso este inadmisibilă în ipoteza în care reclamantul urmăreşte în realitate obţinerea unei reparaţii pe care ar fi putut să o obţină pe calea unei acţiuni prescrise sau care este paralizată prin altă excepţie ce pârâtul este în drept să o invoce. Caracterul subsidiar al acţiunii întemeiată pe îmbogăţirea fară justă cauză are de fapt rolul de a împiedica o utilizare abuzivă a instituţiei prin care să fie deturnate alte instituţii ale dreptului privat în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogăţire şi o însărăcire deşi există temei juridic pentru ambele. în toate cazurile în care însărăcitul dispune de o acţiune, alta decât de in rem verso, fie că ea poate fi intentată împotriva îmbogăţitului, fie împotriva unei terţe persoane, mecanismul îmbogăţirii fară justă cauză nu este funcţional. Se observă astfel că, deşi aparent domeniul îmbogăţirii fară justă cauză este extins deoarece se bazează pe un mecanism universal, în realitate, domeniul său este extrem de restrâns datorită tocmai caracterului subsidiar al actio de in rem verso.

Efectele îmbogăţirii fără justă cauză.

Îmbogăţirea fară justă cauză dă naştere unui raport obligaţional între îmbogăţit şi însărăcit. îmbogăţitul este debitorul, iar însărăcitul este creditorul obligaţiei de restituire. Restituirea trebuie să se facă, ori de câte ori este posibil, în natură. în toate celelalte cazuri, restituirea se face prin echivalent bănesc. Astăzi, întreaga problematică a restituirilor subsecvente îmbogăţirii fară justă cauză este simplificată prin faptul că, art. 1347 alin. (2) noul Cod Civil trimite la regulile restituirii prevăzute de art. 1639 şi urm. noul Cod Civil, adică la exact aceleaşi reguli ca şi la restituirea plăţii nedatorate. Cu toate acestea, din prevederile art. 1347 alin. (1) şi din cele ale art. 1345 noul Cod Civil se deduc şi reguli proprii doar îmbogăţirii fară justă cauză. Pentru o corectă înţelegere a regulilor cărora le sunt supuse efectele restituirii prestaţiilor, trebuie să facem următoarele precizări:

a) limitele restituirii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză. în primul rând, astfel cum s-a spus în literatura juridică şi cum astăzi se deduce din prevederile art. 1345 noul Cod Civil, obligaţia de restituire are o dublă limită: i. îmbogăţitul este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare. Astfel, de exemplu, el nu poate fi ţinut să restituie fructele civile. Explicaţia rezidă în faptul că îmbogăţitul este de bună-credinţă şi că din partea lui nu există culpă; ii. însărăcitul are dreptul de a i se restitui doar valoarea însărăcirii sale, chiar dacă foloasele obţinute de îmbogăţit sunt mai mari. Aşadar, obligaţia îmbogăţitului este de a restitui însărăcitului valoarea îmbogăţirii sale, numai în limita însărăcirii corelative, îmbogăţirea şi însărăcirea fiind limite reciproce. A se vedea TS, col. civ., dec. nr. 102/1968. în RRD nr. 6/1968, p. 171; cum s-a subliniat în doctrină, restituirea presupune „cea mai slabă” dintre sumele reprezentând cele două aspecte ale îmbogăţirii, respectiv însărăcirii (J. Flour, J.L. Aubert, op. cit., p. 56, nr. 57). Regula se bazează pe importante considerente de echitate care îşi au originea în valoarea universală şi circulară a mecanismului îmbogăţirii fără justă cauză. Obligarea pârâtului la o restituire superioară celei a îmbogăţirii de care a beneficiat echivalează cu o însărăcire injustă, după cum, acordarea în favoarea reclamantului a unei restituiri superioare însărăcirii sale, echivalează cu o îmbogăţire injustă. Dacă însă îmbogăţirea fară justă cauză se datorează relei credinţe a îmbogăţitului, nu ne mai putem plasa pe terenul acestei instituţii. De aceea, în literatura de specialitate s-a încercat să se găsească un alt temei juridic pentru acţiunea în restituire pe care, fară îndoială, o poate introduce cel păgubit. S-au conturat două opinii. într-o primă teză s-a spus că este necesară extinderea dispoziţiilor aplicabile plăţii nedatorate referitoare la tratamentul juridic al aceipiensului de rea-credinţă. în cea de-a doua teză, pe care o împărtăşim, se va angaja răspunderea civilă delictuală a celui care a obţinut cu rea-credinţă foloasele. Reaua-credinţă a îmbogăţitului determină ieşirea din sfera cvasicontractelor – izvoare de obligaţii civile – şi intrarea în sfera delictelor civile, adică a faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii.

b) momentul la care se raportează obligaţia de restituire. Pentru ca îmbogăţirea fară justă cauză să genereze acţiunea în restituire este necesar, confonn art. 1347 alin. (1) noul Cod Civil ca îmbogăţirea să subziste la data sesizării instanţei. Pe de altă parte, rămânând în sfera îmbogăţirii fară justă cauză este necesar să determinăm momentul în funcţie de care se stabileşte întinderea obligaţiei de restituire. Există unanimitate de opinii şi soluţii în sensul că pentru a stabili sau evalua măsura îmbogăţirii pârâtului şi deci întinderea obligaţiei de restituire, instanţele de judecată se plasează în ziua introducerii acţiunii de către însărăcit. în consecinţă, dacă îmbogăţirea pârâtului a încetat până la acea dată, pentru motive independente de voinţa sa, raportul obligaţional se stinge. Regula de mai sus este, în opinia noastră, un caz de aplicare a teoriei impreviziunii. Altfel, în perioadele de depreciere a puterii de cumpărare a banilor, acţiunea de rem in verso riscă a fi derizorie, dacă îmbogăţirea s-a realizat într-o perioadă de timp anterioară momentului sesizării instanţei de judecată. De aceea, soluţia logică este reevaluarea însărăcirii şi îmbogăţirii corelative, în funcţie de întinderea lor în momentul judecăţii. Aşadar, suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul nominalismului monetar. De aceea, în doctrină, s-a subliniat că indemnizaţia generată de îmbogăţirea fără justă cauză are natura unei datorii de valoare;

c) Restituirea este subordonată regulilor generale ale dreptului restituirilor prevăzute de art. 1639 şi urm. noul Cod Civil în această privinţă, trebuie să subliniem că este vorba de reguli principial aplicabile acţiunii în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fară justă cauză – adică este vorba doar de reguli virtual aplicabile. Aceste reguli trebuie subordonate celor două reguli pe care le-am expus mai sus. în măsura în care vreuna din dispoziţiile restituirilor astfel cum sunt ele reglementate de art. 1639 şi unn. noul Cod Civil de dovedeşte incompatibilă cu limitele restituirii aferente îmbogăţirii fară justă cauză, ea va fi aplicată cu ajustările de rigoare. Astfel, de exemplu, distincţia făcută de art. 1645 alin. (1) şi (2) noul Cod Civil în sensul restituirii sau nu a fructelor bunului frugifer sau a cheltuielilor necesare şi utile ale acestuia după cum cel obligat la restituire a fost sau nu de bună-credinţă sau după cum cauza restituirii îi este sau nu imputabilă, este complet invalidă în privinţa îmbogăţirii fară justă cauză, în contextul căreia îmbogăţitul (deci cel obligat la restituire) trebuie să fie întotdeauna de bună-credinţă, în caz contrar situându-ne pe terenul răspunderii civile delictuale. Pe de altă parte însă, restituirea va urma principiile generale ale restituirii, astfel cum acestea sunt descrise de art. 1639 şi unn. C. civ.

Prescripţia dreptului la acţiune.

Acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fară justă cauză se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani. Conform art. 2517 C. civ. termenul general de prescripţie este de 3 ani. Din moment ce nu se prevede un alt termen de prescripţie pentru cazul acţiunii în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fară justă cauză, acest termen general îi este şi ei aplicabil. Pe de altă parte, conform art. 2523 noul Cod Civil, „Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui”. Ceea ce presupune în cazul special al îmbogăţirii fară justă cauză că, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât însărăcirea sa lipsită de o cauză justă, cât şi persoana îmbogăţitului.

în legătură cu momentul în care tennenul de prescripţie începe să curgă atunci când îmbogăţirea şi însărăcirea corelativă s-au produs ca urmare a faptului că însărăcitul a efectuat anumite lucrări de îmbunătăţire a locuinţei îmbogăţitului, locuinţă pe care o folosea însărăcitul, s-a statuat că acesta coincide cu data când reclamantul a încetat să mai folosească acea locuinţă. Apreciem că soluţia este aplicabilă şi altor cazuri identice sau asemănătoare. în realitate, această soluţie se bazează pe un mecanism simplu inerent cursului prescripţiei şi anume pe ideea unei recunoaşteri a datoriei a cărei acţiune se prescrie. Rămânerea în posesie a imobilului echivalează pentru îmbogăţit cu o recunoaştere a datoriei pe care o are faţă de însărăcit, ori recunoaşterea datoriei atrage întreruperea cursului prescripţiei extinctive (art. 2537-2538 noul Cod Civil).

îmbogăţire fără justă cauză, fapt juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului unei alte persoane, fară ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Aceasta constituie un izvor de obligaţii, deoarece cel care a beneficiat de mărirea patrimoniului este obligat să restituie ceea ce a primit în mod necuvenit (de ex.: restituirea cheltuielilor necesare şi utile făcute de depozitar, restituirea sumelor plătite nedatorat sau a contravalorii serviciilor de care o persoană a beneficiat fară drept. Acţiunea în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză, se poate exercita numai în cazurile în care între mărirea patrimoniului unei persoane şi micşorarea patrimoniului celeilalte există o legătură, iar reclamantul nu are la dispoziţie pentru recuperarea pierderii suferite nici o altă acţiune izvorâtă din contract, delict sau alte fapte juridice.