Denominare pe CHF – Sanse sau iluzii?

 

„Daca debitorii bancilor sunt niste jucatori de poker (n.n. : gamblers = jucatori de poker, cartofori, adica dependenti de jocuri de noroc), atunci bancile care au dat creditele sunt cazinou-uri. Daca e asa, cum se faca ca Banca Centrala a permis bancilor sa practice activitati de cazinou, in loc sa le oblige sa faca afaceri bancare? Cum de a permis banca centrala unui numar de peste 120000 [n.n. – atitia sunt in Croatia; numarul este de peste 200000 in Romania] sa joace jocuri de noroc, si asta pe perioade de 25-35 de ani?” spunea Goran Aleksic, coordinator of the legal team of the Association franc (asociatia care a reusit sa adune 100000 de consumatori croati care au dat in judecata 8 banci si au cistigat in chestiunea creditelor in franci elvetieni

Coltuc Marius Vicentiu, avocat :

„Bancile au stiut ca francul va evolua in defavoarea debitorilor. Puteau cetatenii sa stie aceleasi lucruri pe care le stiau bancile? Nici nu stiau, nici nu erau tinuti sa le stie. Cetatenii nu sunt experti financiari si nu sunt obligati sa stie cum sa se comporte pe pietele financiare. Nici sa exploreze aceasta piata pentru a o cunoaste. In schimb, bancile nu doar ca trebuie sa stie sa se comporte pe aceasta piata, dar ele trebuie sa si alerteze publicul si sa il informeze in detaliu asupra riscurilor asociate platilor in moneda straina, in speta, CHF. In loc de asta, bancile au pariat pe francul elvetian. Cetateanul care s-a imprumutat a vrut doar sa isi rezolve o problema locativa sau alte chestiuni personale ori familiale pe care nu le putea finanta imediat, din lipsa de cash si, de aceea, a apelat la un imprumut. Singurul jucator in relatia de afaceri banca – cetatean este banca si, de aceea, banca trebuie sa isi asume toate riscurile”.
„Nimeni nu pune in discutie dreptul bancilor la remuneratie. Totusi, cistigurile bazate pe aducerea co-contractantului in situatie de ruina sau de risc excesiv de impovarare sunt inacceptabile din perspectiva protectiei consumatorului”

Judecatorul Dobranic, cel din Croatia

„CHF este o moneda puternica, dar foarte instabila, pentru ca, in timpuri de criza, capitalurile se refugiaza in CHF. Dupa trecerea la euro si, mai ales, dupa euro-izarea economiilor emergente ale Europei, FMI a avertizat asupra riscului de hiper-valorizare a CHF in timpuri de criza”. [n.n. – s-a intimplat in anii `90 si, ulterior, in 2004-2007, dupa al doilea val de aderare la UE, deci bancile stiau de acest risc]
„CHF, la momentul incheierii contractului, era la un minim istoric. O crestere a valorii fata de moneda nationala era inevitabila. Este o chestiune pe care bancile si expertii care lucreaza pentru ele ar fi trebuit sa il stie. Indatorarea populatiei in CHF intr-un asemenea moment este un lucru pe care bancile si banca centrala ar fi trebuit sa il previna”

 

 

Se pune intrebarea:In Romania o astfel de actiune ar avea sorti de izbanda?

 

Sincer eu cred ca da – avocat Coltuc Marius Vicentiu

 

De ce?

Un contract se încheie, în mod firesc, plecând de la buna-credință a părților, în scopul ducerii la bun sfârșit al acestuia, adică părțile au în vedere și fac tot ce pot pentru executarea întocmai a obligațiilor asumate prin contract. Este însă posibil (și, din păcate, se întâmplă frecvent în practică) ca un contract să nu mai fie respectat, adică prestațiile sau obligațiile asumate să nu mai fie executate de către una din părți. Neexecutarea obligațiilor poate fi cauzată de două motive : fie de culpa (vina sub orice formă a părții care nu își mai îndeplinește obligațiile, fie de o situație imprevizibilă care exclude orice culpă a vreunei părți semnatare a contractului.

 

Când în cadrul unui contract sinalagmatic, o parte nu vrea să-şi execute obligaţia sa, ori este, în orice alt mod, culpabilă de această neexecutare, este normal ca şi cealaltă parte să fie exonerată de executarea obligaţiei sale corelative. Se poate întâmpla însă că dintr-o împrejurare independentă de voinţa părţilor, una dintre părţi să se afle în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia. Se pune atunci problema de a şti dacă partea cealaltă mai este ţinută să-şi execute obligaţia ce-i revine ori, cu alte cuvinte, cine va suporta riscul contractului în cazul imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei ce revine uneia dintre părţi.

Problema suportării riscurilor contractuale a fost soluţionată diferit în decursul timpului.

În dreptul roman, contractele sinalagmatice aveau la bază două stipulaţii independente; de exemplu, la contractul de vânzare-cumpărare, stipulaţia prin care vânzătorul se obliga să vândă bunul cumpărătorului şi stipulaţia prin care cumpărătorul se obliga să plătească preţul vânzătorului. De aceea şi  obligaţiile izvorâte din cele două stipulaţii erau independente una faţă de alta. Ca urmare, pierderea fortuită a bunului înainte de predare, libera pe vânzător, nu însă şi pe cumpărător, care trebuia să plătească preţul, adică să suporte riscul contractual; deci res perit emptori, care exprima aplicarea la vânzare-cumpărare a adagiului res perit creditori.

În dreptul medieval, soluţia injustă din dreptul roman, a fost înlocuită, din considerente de echitate, cu soluţia res perit domino.

Această soluţie s-a transmis, cu titlu de regulă, şi în dreptul civil modern, însă nu în exprimarea extracontractuală de res perit domino, ci în exprimarea contractuală de res perit debitori.

Regula menţionată înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Temeiul sau fundamentul regulii res perit debitori constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţilor ce revin părţilor contractante. În contractele sinalagmatice, obligaţia fiecărui contractant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant. Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia creditorului. Cu alte cuvinte, neexecutarea obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte de suport juridic obligaţia celeilalte care, astfel, nu va mai trebui să fie executată.

Noul Cod Civil asigură o reglementare expresă a problematicii în discuţie, fiind enumerate, în primul rând, cauzele exoneratoare de răspundere şi, din fericire, aceste cauze sunt, de această dată, definite de lege (definiţii care nu existau în Vechiul Cod Civil). Totodată, regulile de suportare a riscului contractual sunt stipulate în noua reglementare, atât ca regulă de principiu, cât şi sub forma unor reguli specifice aplicabile anumitor tipuri de contracte.

Aşadar, legea defineşte cauzele exoneratoare de răspundere la capitolul privind răspunderea civilă (art. 1.351 – 1.356 Noul Cod Civil), aceste cauze având o abordare comună, atât pentru răspunderea civilă delictuală cât şi pentru răspunderea civilă contractuală cu aplecare deosebită asupra cazului fortuit şi forţei majore (definite de art. 1.351 Noul Cod Civil) şi reiterează incidenţa acestora ori de câte de ori se impune, pentru a se reţine cu exactitate că, fie cazul fortuit, fie forţa majoră, fie ambele, constituie cauze exoneratoare de răspundere. Astfel, în contractul de transport, transportatorul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin întârzierea ajungerii la destinație, cu excepția cazului fortuit și a forței majore (art. 1.959 Noul Cod Civil) ori faptei unui terţ pentru care transportatorul nu este ţinut sa răspundă (art. 1.991 în materia transportului de bunuri, art. 2.004, în materie de transport de persoane). În contractul de mandat, cazul fortuit şi forţa majoră exclud răspunderea mandantului pentru revocarea chiar nejustificată a contractului de mandat declarat de părţi ca irevocabil (art. 2.032 Noul Cod Civil). În cazul contractului de expediţie reglementat expres prin noile dispoziţii legale, expeditorul răspunde de întârzierea transportului, pieirea, pierderea, sustragerea sau stricăciunea bunurilor, cauzată de cazul fortuit, dacă el nu dovedește că aceasta s-ar fi produs chiar dacă s-ar fi conformat instrucțiunilor primite (art. 2.068 Noul Cod Civil). Contractul de agenție poate fi denunțat fără preaviz de oricare dintre părți, cu repararea prejudiciilor astfel cauzate celeilalte părți, atunci când circumstanțe excepționale, altele decât forța majoră ori cazul fortuit, fac imposibilă continuarea colaborării dintre comitent și agent (art. 2.090 Noul Cod Civil). Contractul de depozit reglementează, de asemenea, mai multe situaţii în care se poate invoca, de către depozitar, cazul fortuit ca fiind cauză exoneratoare de răspundere, respectiv atunci când acesta a schimbat locul sau felul păstrării ori s-a folosit de bunul depozitat sau l-a încredințat unei terțe persoane fără acordul deponentului, dar numai dacă dovedește că bunul ar fi pierit chiar și dacă nu și-ar fi depășit drepturile (art. 2.114 Noul Cod Civil) precum şi atunci când nu mai poate restitui bunul către depozitar dacă acesta a pierit prin caz fortuit (art. 2.120 Noul Cod Civil). În fine, în contractul de gaj, creditorul nu răspunde pentru pieirea bunului luat în gaj, atunci când aceasta se datorează forţei majore, vechimii ori folosirii normale şi autorizate a bunului (art. 2.490 Noul Cod Civil).

Riscul contractual este reglementat de lege lata sub forma regulii generale aplicabile, în principiu, tuturor contractelor (art. 1.634 Noul Cod Civil) inclusiv contractelor translative de proprietate (art. 1.274 Noul Cod Civil); această regulă ne spune că riscul este suportat de către debitorul obligaţiei imposibil de executat. În schimb, nu avem nicio altă reglementare expresă cu privire la alte reguli speciale de suportare a riscului, reguli derogatorii pe care le deducem însă din interpretarea textelor Noului Cod Civil şi pe care le vom aborda mai jos.

3. Cauzele exoneratoare de răspundere.

3.1. Precizări prealabile. Aşadar, după ce am abordat cadrul legal aplicabil, ne întrebăm care sunt cauzele exoneratoare de răspundere ? Ce situaţii sau împrejurări dau dreptul unei părţi contractante de a invoca neexecutarea şi incidenţa riscului contractual?

După cum spuneam, acestea sunt enumerate expres de lege: cazul fortuit, forţa majoră, fapta victimei înseşi sau a unui terţ, exerciţiul dreptului Trebuie însă să precizăm, înainte de orice abordare a acestor împrejurări, faptul că ultimele două cauze exoneratoare de răspundere sunt incidente mai mult în cazul răspunderii civile delictuale, astfel că nu vom insista foarte mult asupra lor aici, nefăcând obiectul demersului nostru referitor la riscul contractual. Dar să vedem ce presupun fiecare dintre aceste cauze exoneratoare de răspundere.

 

 

Ce putem cere?

I stabilizarea (inghetarea) cursului de schimb CHF – leu la momentul semnarii contractului, curs care sa fie valabil pentru toata perioada contractului;
II denominarea in moneda nationala a platilor, pe principiul din regulamentul valutar ca pretul marfurilor sau al serviciilor se plateste in moneda nationala in contractele dintre rezidenti.

Cei care au credite in CHF stiu ca au incheiat contractele la 1,7-2,2 lei/CHF, iar acum au de platit dublu (3,6-4,1 lei/CHF) pentru aceeasi cantitate de moneda, plus comisioanele de schimb valutar, din leu in euro si din euro in CHF. Precum s-a mai spus, aceasta moneda a fost si este o moneda exotica pentru Romania, periculoasa pentru debitori in perioade de criza economica, intrucit toti detinatorii de fonduri se refugiaza in depozite exceptionale in CHF, cu consecinta hiper-valorizarii acestuia.

Clauza de risc valutar este o clauza abuziva, intrucit determina un dezechilibru major in relatia dintre parti – toate consecintele negative ale variatiei cursului sunt pe capul consumatorului, ducindu-l la ruina, in timp ce banca este scutita total de aceste consecinte negative. Nici macar un curs pozitiv pentru consumator nu inseamna un avantaj pentru acesta, intrucit prin alte clauze abuzive din contract, de genul dobinzilor variabile sau al comisionului de risc/administrare, banca este la adapost si de aceste consecinte negative. Or, legislatia protectiei consumatorului considera fara efect o clauza abuziva.

Omisiunea celor 8 banci de a informa consumatorul asupra acestui risc de hiper-valorizare a monedei de referinta este o incalcare a obligatiei de consiliere, sever sanctionata in dreptul european si national. O astfel de omisiune, precum si actiunea prin care creditul in franci elvetieni era prezentat nu doar ca o alternativa mai buna la creditul in lei si la cel in euro, ci si ca un produs sigur pe care merita sa il cumperi chiar dincolo de limitele normale ale indatorarii, constituie practici comerciale inselatoare. Reamintesc ca, printr-o manipulare grosolana a regulilor statisticii si a regulamentelor BNR, creditele in franci elvetieni erau vindute chiar si celor care, dupa analizele de rating obisnuite, nu se calificau pentru credite in lei sau euro si ca, din aceste credite de tip subprime, aceste banci si sefii lor au cistigat nu doar volum si cota de piata, ci si profituri si bonusuri enorme

 

 

 

Clauza de risc valutar

 

Clauza de asigurare contra riscului valutar este o prevedere specială inserată în cadrul unui contract prin intermediul căreia se reglementează felul în care părţile contractante trebuie să-şi exercite drepturile şi obligaţiile în eventualitatea modificării valorii valutei în care s-a încheiat contractul: devalorizare, revalorizare.

Continuarea trimiterii riscului de curs valutar către client, cu corolarul impunerii unor clauze de risc valutar ( 1% – 2% în plus față de cursul comunicat oficial de BNR) ce au generat venituri facile pentru comercianți nu ar fi trebuit să se mai manifeste la nivelul anului 2012 și la cinci ani după intrarea în UE.

 

Noi consideram ca este o clauza abuziva acest risc valutar .

Deci consideram ca un astfel de proces de denominare CHF ar avea sanse mari de succes

Un singur impediment:nu actionati in masa,ci singular