Non reformatio in peius

non reformatio in peius, vechi principiu de drept procesual, în prezent consacrat prin dispoziţie expresă, potrivit căruia folosirea unei căi de atac nu poate crea, pentru partea care a exercitat-o, o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Hotărârea atacată, dacă este cazul, poate fi reformată numai în favoarea (in melius) şi nicidecum în defavoarea (in peius) acelei părţi. Principiul n.r.p. are o adâncă semnificaţie logică şi social-juridică. Avându-se în vedere rolul şi importanţa controlului judiciar, este de interes general ca părţile să nu fie ameninţate de niciun risc de agravare a situaţiei lor, dacă vor exercita o cale de atac pe care legea le-o pune la dispoziţie împotriva unei hotărâri pe care ele o consideră ca fiind nelegală şi netemeinică. Principiul n.r.p. este limitat numai în cadrul folosirii căii de atac proprii. Când aceeaşi cale de atac este folosită şi de către o altă parte, cu interese contrarii, rezultatul judecăţii poate fi defavorabil primei părţi, prin admiterea căii de atac a adversarului [v. şi rejudecarea fondului după casare; plângere].

non reformatio in pejus (expr. lat. “nereformarea în rău”) – expresie care denumeşte principiul neagravării situaţiei unei părţi în propria ei cale de atac. v. neagravarea situaţiei în propria cale de atac.