Principiul contradictorialităţii

principiul contradictorialităţii, regulă esenţială ce guvernează procesul civil şi în conformitate cu care desfăşurarea acestuia este astfel organizată încât părţile să aibă posibilitatea de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei care, prin specificul lor, sunt de natură a servi la soluţionarea ei. Contradictorialitatea constă în posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Acest principiu domină întreaga activitate de soluţionare a litigiului. Contradictoria-litatea impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, în vederea exercitării dreptului la apărare.

De aici rezultă şi existenţa unei legături indisolubile între p.c. şi principiul dreptului la apărare. Acest principiu sintetizează întregul complex de drepturi procesuale recunoscute de lege pe seama părţilor, între care: dreptul lor de a face cereri, de a propune şi administra probe, dreptul de a pune concluzii cu privire la problemele de fapt şi de drept ce interesează dezlegarea pricinii etc. ocupă un loc important. Totodată, el dă expresie şi obligaţiilor corelative acestor drepturi, instituite de lege în sarcina instanţei de judecată, şi anume: obligaţia de a asculta şi rezolva cererile părţilor, obligaţia de a da părţilor cuvântul înaintea închiderii dezbaterilor pentru a-şi expune concluziile lor, obligaţia de a-şi fonda hotărârea numai pe acelea dintre elementele cauzei care au fost dezbătute în contradictoriu de către părţi etc. Contradictorialitatea dobândeşte astfel un rol creator în cadrul justiţiei, fără ca aceasta să creeze dificultăţi instanţei în exercitarea rolului său ca factor de conducere a procesului. Presupunând, prin definiţie, două părţi cu interese contradictorii – adică cel puţin un reclamant şi un pârât – procesul civil, cu excepţia procedurii necontencioase, este contradictoriu prin natura sa; încă de la prima zi de înfăţişare părţile trebuie să fie legal citate pentru a-şi putea formula apărările în fata instanţei; aceasta din urmă are obligaţia ca înainte de a trece la examinarea cauzei să verifice, atunci când una din părţi lipseşte, regularitatea citării ei; numai excepţional instanţa poate încuviinţa probe la primirea cererii şi numai sub rezerva discutării lor în contradictoriu la termenul de judecată. în sistemul legislaţiei noastre, procesul civil este reglementat ca o îmbinare a iniţiativei şi activităţii procesuale a părţilor cu iniţiativa şi activitatea instanţei. P.c. cere, în cazul în care la judecată se prezintă o singură parte, ca instanţa, după ce ascultă concluziile acesteia, să examineze cauza în întregul ei, pe baza probelor administrate; soluţia dată într-un atare context nu trebuie să fie influenţată de absenţa celeilalte părţi, ci să se bazeze în exclusivitate pe materialul probator existent la dosar. în funcţie de conţinutul acestui material, ea va putea fi favorabilă, atunci când este cazul, chiar părţii lipsă la judecată. P.c. pune în valoare dreptul părţilor de a prezenta şi discuta în faţa instanţei întregul material probator, expunându-şi părerea şi argumentele lor în fapt şi în drept cu privire la problemele a căror rezolvare se cere (fie că este vorba de o cerere incidenţă, de o excepţie sau chiar de dezbaterea cauzei în fond); instanţa nu se poate pronunţa decât după ascultarea concluziilor părţlor. Ori de câte ori instanţa apreciază că este necesar pentru lămurirea unor probleme de fapt sau de drept, ea poate extinde contradicto-rialitatea, dând din nou cuvântul părţilor, în replică sau duplică; se cere însă ca ordinea dezbaterilor să fie păstrată. Potrivit acestei ordini, reclamantul are primul cuvântul, pârâtul având ultimul cuvânt; dacă însă acesta din urmă formulează şi el o cerere ori ridică vreo excepţie, ordinea se inversează. Cât priveşte terţii care participă la proces, lor li se va da cuvântul potrivit poziţiei procesuale pe care o au: interve-nientul principal urmează la cuvânt după reclamant, intervenientul accesoriu după partea pe care o sprijină în proces, chematul în garanţie după pârât, procurorul, cu excepţia cazului în care el însuşi a introdus acţiunea, primeşte ultimul cuvântul etc. Aceleaşi reguli se aplică şi la judecarea căilor de atac, cu precizarea că de această dată primul are cuvântul cel care exercită calea de atac (apelantul, recurentul), partea oponentă (intimatul) având poziţia pârâtului. în armonie cu p.c., se cere ca cel puţin una din părţi să stăruie în judecarea procesului; stăruinţa se poate manifesta fie sub forma prezenţei părţii la judecată, fie prin solicitarea în scris, de către una din părţi, a judecării procesului în lipsă; dacă ambele părţi lipsesc şi nici una dintre ele nu a solicitat judecarea în lipsă, judecata se suspendă, lipsind manifestarea unei iniţiative contradictorii a părţilor. Un proces suspendat poate fi repus pe rol, dar numai la cererea uneia din părţi, făcută înăuntrul termenului stabilit de lege într-un atare scop.