Semnătură

semnătură, numele unei persoane, scris cu propria sa mână, sub textul diferitelor acte de procedură întocmite de părţi, instanţă sau alţi participanţi procesuali. S. reprezintă o formalitate esenţială pentru valabilitatea oricărui act de procedură ce trebuie materializat, potrivit legii, într-un înscris. Prin s. se confirmă întocmirea actului de un anumit subiect procesual. Necesitatea s. este prevăzută de lege pentru toate cererile adresate instanţelor judecătoreşti şi care trebuie materializate într-un înscris, cum sunt: cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de apel, cererea de recurs etc. Actele de procedură întocmite de instanţă trebuie să îmbrace forma scrisă şi să fie semnate de judecători, iar dacă este cazul, de grefierul de şedinţă. Astfel, minuta urmează să fie semnată, înainte de pronunţare, de judecători, sub pedeapsa nulităţii. De asemenea, procesele-verbale încheiate de executorul judecătoresc, cu prilejul executării silite, urmează să fie semnate de către acesta.

semnătură, (sinonimă cu ,,iscălitură” şi ,.subscriere”), semn de certificare a unui înscris oficial ori neoficial. S. este tot un scris, fiind de fapt o varietate a grafismului unei persoane. S. se formează odată cu deprinderile de scriere şi este dominată, în general, de aceleaşi caracteristici care se întîlnesc şi în scris. În acelaşi timp, ea prezintă şi unele particularităţi. Una din ele este aceea că semnătura poate fi redată şi prin semne grafice la stîngaci sau dobîndite ulterior prin exerciţii, fie datorită îmbolnăvirii sau pierderii mîinii drepte, fie dorinţei scriptorului de a scrie cu ambele mîini, grafismul se caracterizează prin automatizarea şi coordonarea superioară a mişcărilor şi prin constanţa caracteristicilor generale şi individuale. Acestea nu prezintă mari deosebiri faţă de scrisul obişnuit executat cu mîna dreaptă. Atunci cînd sinistrografia este ocazională, se produce o denaturare a scrisului obişnuit. Datorită lipsei deprinderilor, a stereotipului dinamic, mişcările sînt greoaie, neordonate, încete. Din confruntarea tendinţei (fireşti din punct de vedere fiziologic) de îndepărtare de corp a mîinii şi a necesităţii de a se apropia totuşi de corp, pentru a scrie de la stînga la dreapta, rezultă un grafism inorganizat, inconstant din punct de vedere dimensional, al plasării literelor pe orizontală şi al înclinării (deşi predomină înclinarea spre stînga), precum şi din punctul de vedere al spaţiilor dintre semnele grafice şi al gradului de legare a acestora în cuvinte (în genere mai reduse decît în scrisul obişnuit). Se constată, de asemenea, construcţia diferită a aceloraşi litere, cum şi execuţii similare modelelor tipografice. Tipice pentru scrierea neobişnuită cu mîna stîngă sînt imaginile speculare. Multe elemente şi semne grafice se execută cu mişcări de la dreapta spre stînga, iar cele finale sînt mult alungite în jos. Schimbarea orientării mişcărilor în cadrul aceleiaşi litere face ca aceasta să pară compusă din mai multe părţi. Din această cauză, unele trăsături, inclusiv cele de legătură, sînt frînte, unghiulare, ovalele au tendinţa de poligonare, apar tremurături, întreruperi, retuşări. Gradul de presiune îl depăşeşte pe cel al scrisului obişnuit. Sinistrografia ocazională provoacă dereglări atît ale caracteristicilor grafice generale, cît şi ale celor individuale. Cu toate acestea, se menţin o serie de particularităţi ale scrisului executat cu mîna dreaptă, cum sînt gradul de evoluţie, forma generală a semnelor grafice, unele caracteristici de ordin topografic precum şi cele ale limbajului scris.