Suspendarea executării

Suspendarea executării

suspendarea executării, măsură dispusă de creditor sau de instanţă în scopul sistării temporare a activităţii de urmărire silită. S.e. poate fi: 1) s. voluntară, ipoteză în care ea este determinată de voinţa expresă sau prezumată a creditorului; s. voluntară se întemeiază pe principiul disponibilităţii procesuale; pe baza principiului enunţat creditorul poate solicita oricând suspendarea procedurii de urmărire; s. voluntară poate fi: a) expresă, atunci când creditorul solicită în scris sau verbal sistarea urmăririi; b) tacită, atunci când creditorul nu stăruie în realizarea unor acte de urmărire silită (dacă acestea nu se pot îndeplini din oficiu); 2) s. legală, atunci când ea este dispusă de instanţă sau de organul de executare silită, în cazurile anume prevăzute de lege. în funcţie de cauzele care o determină, s. legală poate fi: a) de drept, ipoteză în care actele de urmărire încetează independent de voinţa părţilor sau a organelor de executare silită; s. legală de drept se produce prin moartea debitorului (după declanşarea executării silite); introducerea căii de atac a apelului, ca, de altfel, însuşi termenul pentru exercitarea apelului, suspendă de drept executarea hotărârii de primă instanţă, până la pronunţarea hotărârii de către instanţa de apel; excepţie fac hotărârile care se bucură de execuţie vremelnică, legală sau judecătorească; de asemenea, recursul suspendă executarea hotărârii în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute de lege; b) facultativă, ipoteză în care s.e. este lăsată la aprecierea instanţei sau a organului competent; s. facultativă poate fi solicitată de partea interesată sau de procuror, odată cu exercitarea unei căi de atac ori chiar şi în timpul urmăririi silite. în ipoteza apelului, partea are interesul de a solicita s.e. doar dacă hotărârea este pronunţată cu executare vremelnică. Legea îngăduie s.e. şi în cazul promovării căilor extraordinare de atac. Astfel, la cerere, instanţa sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea executării hotărârii recurate; odată cu promovarea contestaţiei în anulare sau a revizuirii partea interesată şi procurorul pot solicita s.e.; în faza urmăririi silite persoanele interesate şi procurorul pot solicita s.e. prin intermediul contestaţiei la executare; s.e. poate fi dispusă de instanţă atât în ipoteza urmăririi silite directe, cât şi în cazul urmăririi silite indirecte. în principiu, s.e. hotărârii se acordă de instanţă cu condiţia depunerii unei cauţiuni. După efectele pe care le determină, s.e. poate fi: 1) totală, ipoteză în care ea se răsfrânge asupra întregii proceduri de urmărire; 2) parţială, situaţie în care ea vizează doar sistarea activităţii de urmărire silită cu privire la anumite bunuri; astfel, în cazul promovării contestaţiei la executare de către o terţă persoană ce se pretinde proprietara imobilului urmărit, executarea poate fi suspendată doar cu privire la acel bun. S.e. are un caracter temporar, în sensul că o asemenea măsură durează doar până la soluţionarea contestaţiei la executare; dacă s.e. a fost dispusă cu prilejul exercitării unei căi de atac, ea dăinuie până la pronunţarea hotărârii asupra acesteia. Actele de urmărire îndeplinite anterior s.e. rămân, de regulă, valabile; după încetarea cauzei de suspendare, executarea silită va continua, în principiu, numai la stăruinţa creditorului.

suspendarea executării silite în cadrul contestaţiei la executare, I. Precizări prealabile II. Procedura suspendării executării silite III. Suspendarea provizorie a executării silite

I. Precizări prealabile

Mijloc procedural, prin care organele dispun oprirea temporară a tuturor actelor de urmărire, suspendarea executării silite are ca obiectiv temporizarea unei urmăriri intempestive sau care ar putea dăuna grav intereselor uneia dintre părţi, cel mai adesea debitorului.

Actele încheiate anterior îşi păstrează în principiu valabilitatea, procedura urmând a se relua după încetarea cauzei care a determinat suspendarea executării silite.

Indiferent de cadrul în care a fost dispusă, suspendarea executării poate fi totală sau parţială, suspendarea parţială putând fi dispusă în general în cazul contestaţiei la executare prin care se solicită scoaterea unuia sau mai multor bunuri de sub urmărire.

Având în vedere imperativul social, de asigurare a stabilităţii şi siguranţei circuitului juridic civil, ceea ce impune ca titlurile executorii să fie aduse la îndeplinire într-un termen cât mai scurt, în vederea realizării dreptului creditorului, suspendarea executării silite trebuie văzută ca o măsură excepţională, care poate fi luată de organele abilitate doar în cazurile în care utilitatea acestei măsuri este evidentă.

Deşi legislaţia noastră nu cuprinde o reglementare sistematică a cazurilor de suspendare a executării silite, în literatura juridică se face distincţie între suspendarea voluntară şi suspendarea legală. Faţă de limitele temei pe care ne-am propus-o în lucrarea de faţă, dintre cazurile de suspendare identificate anterior, ne vom referi doar la suspendarea executării silite în cadrul contestaţiei la executare, calificată în teoria de specialitate ca un caz de suspendare legală facultativă.

II. Procedura suspendării executării silite

Condiţii de admisibilitate ale cererii de suspendare

Reglementarea legală a suspendării executării silite în cadrul contestaţiei la executare este dată de art. 403 C. pr. civ., text de lege potrivit căruia:

„Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanţa competentă poate suspenda executarea dacă se depune o cauţiune în cuantumul fixat de instanţă, în afară de cazul în cazul legea dispune altfel.

Dacă bunurile urmărite sunt supuse stricăciunii, pieirii sau deprecierii, se va suspenda numai distribuirea preţului”.

Extrem de bogat în conţinut, acest text fixează condiţiile de admisibilitate ale cererii de suspendare, respectiv, formularea cererii în cadrul unei contestaţii la executare şi obligativitatea depunerii unei cauţiuni în cuantumul fixat de instanţă.

în ceea ce priveşte primul aspect, întrucât raţiunea acordării suspendării executării silite de către instanţă este dată de posibilele neregularităţi ale unor acte de executare silită, o cerere de suspendare a executării silite care nu este legată de invocarea unor nelegalităţi ale acestor acte, nu poate fi decât inadmisibilă.

în ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării silite, în situaţiile în care aceasta este începută asupra bunurilor mobile, întrucât în această materie, potrivit art. 428 C. pr. civ., „debitorul sau o altă persoană interesată va putea solicita încetarea sau suspendarea urmăririi, numai dacă depune valoarea ce i se cere sau, după caz, valoarea bunului reclamat la Casa de Economii şi Consemnaţiuni, la dispoziţia organului de executare”, ne aflăm, credem, în faţa unei inadmisibilităţi relative, raportată la îndeplinirea condiţiei stabilite de textul citat. Aşadar, dacă debitorul face dovada uneia dintre situaţiile menţionate anterior, instanţa nu poate aprecia asupra oportunităţii suspendării sau încetării executării silite, ci este obligată să dispună măsura care se impune în cauză.

Referitor la cea de a doua condiţie de admisibilitate a cererii de suspendare, respectiv cea de a depune o cauţiune în cuantumul stabilit de instanţă, este de remarcat că, dacă în ceea ce priveşte cuantumul acesteia, judecătorul are deplină libertate de decizie, el nu poate aprecia asupra oportunităţii stabilirii cauţiunii, chiar dacă nelegalitatea actului contestat ar fi evidentă. Acest din urmă aspect poate fi însă avut în vedere în stabilirea cuantumului cauţiunii, fără însă ca, faţă de valoarea debitului urmărit, suma să fie derizorie.

Aşa cum lasă să se înţeleagă partea finală a art. 403 alin. 1 C. pr. civ., cauţiunea este facultativă în cazurile expres stabilite de lege. Astfel, potrivit art. 78 alin. 2 din O. G. nr. 11/

1996, în cadrul contestaţiei la executarea efectuată în baza acestui text de lege, prin derogare de la dreptul comun în materie (art. 399-404 C. pr. civ.), cererea de suspendare poate fi pusă în discuţie şi fără ca partea să fie obligată la plata unei cauţiuni, instanţa având prerogativa de a aprecia asupra oportunitătii fixării acestei obligaţii (conform art. 78 alin. 2 din O. G. nr. 11/1996).

De asemenea, pentru situaţiile în care instanţa apreciază necesară depunerea unei cauţiuni, legiuitorul oferă, prin dispoziţiile menţionate anterior, criterii utile pentru stabilirea cuantumului acesteia, respectiv, înscrisul constatator al dreptului invocat de contestator, starea solvabilităţii sale, valoarea bunurilor supuse executării silite, cuantumul sumei datorate precum şi alte date, această sumă neputând să depăşească cuantumul obligaţiei bugetare şi a cheltuielilor de executare.

Indiferent de caracterul facultativ sau obligatoriu al depunerii cauţiunii, trebuie subliniat că, împotriva încheierii de stabilire a cuantumului acestuia nu se poate face recurs decât o dată cu fondul cauzei, textul art. 403 alin. 3 C. pr. civ. privind doar încheierea de admitere sau respingere a cererii de suspendare.

O chestiune sensibilă, nereglementată de lege, este cea a naturii juridice a cauţiunii depusă de contestatorul ce a solicitat suspendarea executării silite. Deşi acest aspect face, de regulă, doar obiectul dezbaterilor doctrinare, natura juridică a cauţiunii are o deosebită importanţă în contextul cererilor de restituire formulate de plătitori.

Astfel, considerarea cauţiunii ca un mijloc de descurajare a debitorilor, care văd în instituţia suspendării o cale de tergiversare a executării silite, ar impune soluţia reţinerii acesteia de către stat, ca o amendă judiciară pentru reaua lor credinţă. Cum însă, pentru această din urmă ipoteză, legiuitorul a stabilit expres posibilitatea aplicării unei amenzi, soluţia nu poate fi primită. Mai potrivită ar fi, credem, considerarea cauţiunii drept o garanţie a despăgubirii părţii prejudiciate prin suspendarea executării, ipoteză în care, în cazul admiterii contestaţiei, cauţiunea să fie restituită plătitorului, iar în cazul respingerii contestaţiei, aceasta să servească la despăgubirea părţii prejudiciate (cu condiţia ca acesta din urmă să fi formulat cerere de despăgubire întemeiată pe dispoziţiile art. 404 alin. 2 C. pr. civ.). în ceea ce priveşte modalitatea de restituire a cauţiunii plătite şi nefolosite pentru despăgubirea creditorului, aceasta se poate realiza, fie prin inserarea în dispozitivul hotărârii date cu privire la contestaţia la executare, a unei dispoziţii exprese în acest sens, fie separat, pe calea unei cereri formulate în procedura necontencioasă prevăzută de art. 332 C. pr. civ., cerere admisibilă, în măsura în care litigiul dintre părţi, referitor la nelegalitatea actelor de executare invocată în respectiva contestaţie, ar fi irevocabil soluţionat.

în ceea ce priveşte verificările de fond ce trebuie avute în vedere de instanţă în admiterea sau respingerea unei cereri de suspendare a executării silite, apreciem că acestea trebuie

să graviteze în jurul credibilităţii argumentelor expuse în contestaţie, a seriozităţii acestora. Fără a prejudicia fondul cauzei, contestaţia în sine, judecătorul trebuie ca, similar materiei ordonanţei preşedinţiale, să pipăie acest fond, să verifice consistenţa susţinerilor părţilor, în nici un caz însă, admiterea cererii de suspendare a executării silite nu se poate baza pe unicul considerent că „în cauză a fost achitată cauţiunea stabilită de instanţă”, aceasta fiind, aşa cum am mai arătat, o condiţie de admisibilitate a cererii de suspendare, a cărei neîndeplinire atrage automat respingerea ei.

Data până la care se poate formula cererea de suspendare

Citarea părţilor

întrucât, aşa cum rezultă din interpretarea coordonatelor dispoziţiilor art. 399 şi art. 401 C. pr. civ., contestaţia la executare se poate exercita şi după finalizarea executării, se pune problema momentului până la care se poate formula cererea de suspendare a executării silite. Faţă de sensul comun al termenului de suspendare este evident că nu se poate opri o executare finalizată, astfel încât, pe drept cuvânt s-a reţinut că cererea de suspendare a executării silite formulată după adjudecarea bunului, este rămasă fără obiect. Susţinerea contestatorului, că interesul suspendării rezidă în oprirea predării bunului, nu poate fi luată în considerare, întrucât această predare poate face obiectul unei alte executări (prima executare finalizându-se prin adjudecarea bunului), în care părţi nu mai sunt cele din executarea finalizată prin adjudecare, ci adjudecatarul, în calitate de creditor al obligaţiei de predare şi debitorul iniţial (de această dată pentru obligaţia de predare), situaţie în care se poate solicita suspendarea executării în acest din urmă dosar.

întrucât anterior intrării în vigoare a O. U. G. nr. 138/2000, suspendarea executării silite poate fi dispusă în cazuri urgente chiar şi înainte de orice înfăţişare (art. 401 din Codul de procedură civilă, anterior modificării) se pune problema soluţiei ce trebuie adoptată în prezent în legătură cu momentul soluţionării cererii, şi citarea părţilor, avându-se în vedere că textul de lege ce reglementează în momentul de faţă materia suspendării executării (art. 404 C. pr. civ.) nu se ocupă de aceste aspecte.

în ceea ce priveşte momentul soluţionării cererii, apreciem că soluţia adoptată sub vechea reglementare nu mai este posibilă, astfel încât suspendarea executării silite înainte de primul termen fixat pentru judecarea contestaţiei la executare, nu mai poate fi dispusă decât în baza dispoziţiilor art. 403 al Codului de procedură civilă, respectiv pe calea unei cereri de ordonanţă preşedinţială introdusă separat.

în aceste condiţii, având în vedere că, fără excepţie, contestaţia la executare se judecă cu procedura prevăzută pentru judecata în primă instanţă, cu citarea părţilor (în temeiul art. 402 al Codului de procedură civilă) acelaşi regim îi este aplicabil şi cererii de suspendare a executării, formulate în cadrul contestaţiei la executare, citarea părţilor fiind obligatorie.

Durata suspendării

în ceea ce priveşte durata suspendării dispusă în temeiul art. 403 alin. 1 C. pr. civ., se consideră în general, că aceasta este limitată în timp până la momentul pronunţării hotărârii cu privire la contestaţia la executare în cadrul căreia a fost formulată cererea de suspendare şi nu până la rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri.

Soluţia propusă este susţinută, în afară de interpretarea gramaticală a textului citat („până la soluţionarea contestaţiei…”) de argumentul de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Textul de lege invocat poate fi însă interpretat şi în sensul că suspendarea executării silite dispusă în cadrul contestaţiei la executare ar dăinui până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii cu privire la contestaţia la executare. Soluţia prezintă în afară de inconvenientul că, în cazul admiterii cererii, se prorogă momentul executării obligaţiei (impietându-se astfel asupra dreptului creditorului de a-şi realiza creanţa în condiţii de celeritate) şi avantajul eliminării controverselor cu privire la posibilitatea reiterării acestei cereri în căile de atac sau a formulării directe a acestei cereri la instanţa ce va fi învestită cu soluţionarea recursului, atât pentru perioada premergătoare înregistrării recursului (art. 300 alin. 3 C. pr. civ.), cât şi pentru perioada judecării acestuia.

în ceea ce ne priveşte, subscriem la cea de-a doua soluţie, tocmai în considerarea faptului că prima interpretare ar conduce la situaţia inacceptabilă, a posibilităţii suspendării executării silite pentru perioada soluţionării recursului împotriva hotărârii date cu privire la contestaţia la executare, chiar şi în cazul în care instanţa de control s-a pronunţat deja cu privire la acest aspect, pe calea recursului declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de suspendare a executării silite (art. 403 alin. 3 C. pr. civ.). Devine posibilă, astfel, exercitarea unui „recurs la recurs”, situaţie pe care în mod evident legiuitorul nu a dorit să o permită. De altfel, dacă s-ar fi dorit să se imprime textului prima interpretare, gramatical ar fi fost corect ca sintagma „până la soluţionarea contestaţiei…”să se regăsească la sfârşitul şi nu la începutul alineatului 1 al art. 403 C. pr. civ., astfel cum a făcut legiuitorul în reglementarea punctului final al efectelor suspendării executării silite dispuse pe cale de ordonanţă preşedinţială – art. 403 alin. 4 C. pr. civ.

Hotărârea prin care se soluţionează cererea de suspendare

Potrivit art. 403 alin. 3 C. pr. civ., cu privire la cererea de suspendare, „instanţa, în toate cazurile, se pronunţă prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs în mod separat”.

Deşi textul citat este suficient de clar în ceea ce priveşte felul hotărârii prin care se soluţionează cererea de suspendare a executării silite, în practică au existat discuţii cu privire la cazul în care, printr-o cerere intitulată „contestaţie la executare” se urmăreşte doar suspendarea „sine die” a executării silite. Dacă în privinţa soluţiei în acest caz, practica este unitară în sensul respingerii cererii ca inadmisibilă, în ceea ce priveşte felul hotărârii, opţiunile sunt diferite, în unele cazuri pronunţându-se sentinţe iar în altele, încheieri. în ceea ce ne priveşte, considerăm că, faţă de principiul că, în baza rolului activ, judecătorul are

obligaţia să califice obiectul cererii în raport cu întreg conţinutul acesteia, se impune soluţia privirii contestaţiei ca o cerere de suspendare şi în consecinţă a pronunţării unei încheieri.

Căi de atac. Probleme speciale

împotriva încheierii prin care s-a soluţionat cererea de suspendare a executării silite, potrivit art. 403 alin. 4 C. pr. civ., se poate declara recurs în mod separat, termenul de exercitare al acestei căi de atac fiind, în lipsa unei reglementări speciale, cel de drept comun, respectiv 15 zile de la comunicare.

în acest context, în lipsa unei reglementări exprese câteva întrebări sunt inerente:

1. Se poate solicita suspendarea executării silite direct în cadrul judecării recursului formulat împotriva hotărârii prin care s-a respins contestaţia la executare?

2. Poate fi pusă în discuţie soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la cererea de suspendare a executării silite pe calea recursului formulat împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat contestaţia la executare în cadrul căreia s-a formulat cererea de suspendare?

3. Se poate solicita instanţei de control judiciar suspendarea executării silite, pe durata judecării recursului formulat împotriva hotărârii prin care s-a respins atât cererea de suspendare a executării silite cât şi contestaţia la executare?

în ceea ce ne priveşte, răspunsul la prima întrebare nu poate fi decât negativ, întrucât ne aflăm în prezenţa unei cereri formulate direct în recurs, cerere care ar fi inadmisibilă şi dacă ne-am afla în calea de atac a apelului (conform art. 294 C. pr. civ.). Aşa fiind, în baza argumentului de interpretare logică „a fortiori”, se impune interpretarea că o asemenea cerere nu poate fi formulată direct în recurs, chiar dacă ne aflăm în una din situaţiile prevăzute de art. 304 C. pr. civ.

Acelaşi trebuie să fie răspunsul şi la cea de-a doua întrebare, aceasta datorită faptului că, deşi pe calea recursului avut în vedere de dispoziţiile art. 304 din Codul de procedură civilă, pot fi invocate toate motivele de nelegalitate şi netemeinicie ale hotărârii primei instanţe, în condiţiile prevederii în dispoziţiile art. 403 alin. 3 C. pr. civ., a posibilităţii de a ataca cu recurs în mod separat încheierea prin care s-a soluţionat cererea de suspendare a executării silite, crearea posibilităţii de a critica această soluţie, pe calea recursului declarat împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat contestaţia la executare ar fi excesivă, constituind ceea ce practica şi literatura de specialitate denumesc a fi un „recurs la recurst’. Ca urmare, şi în condiţiile în care partea nu a atacat cu recurs separat încheierea prin care s-a soluţionat de către prima instanţă cererea de suspendare a executării silite formulată în cadrul contestaţiei la executare, instanţa de recurs nu se mai poate pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri.

Ca susţinători ai soluţiei expuse mai sus, nu putem să nu remarcăm că, dacă în condiţiile reglementărilor anterioare O. U. G. nr. 138/2000, această soluţie nu ridica nici un fel de probleme, în momentul de faţă, unele comentarii sunt inerente. Astfel, textul art. 673 C. pr. civ., prevăzând expres că încheierile de admitere în principiu, date în materia împărţelii judiciare, pot fi atacate cu apel înainte de pronunţarea hotărârii, dacă apelul priveşte stabilirea calităţii de proprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia ori bunurile supuse împărţelii, face menţiunea că dacă această cale de atac nu a fost exercitată, încheierea nu mai este supusă apelului o dată cu hotărârea asupra fondului procesului. Se creează astfel impresia că în acele cazuri în care unele încheieri sunt supuse separat unei căi de atac (cum este cazul de faţă), ele ar putea fi atacate şi o dată cu fondul, dat fiind că această soluţie nu este expres exclusă de legiuitor, astfel cum s-a procedat în materia partajului. în ceea ce ne priveşte, apreciem că în speţă este vorba de o necorelare a textelor de lege, datorată dorinţei legiuitorului de a fi absolut clar în privinţa consecinţelor neexercitării apelului împotriva încheierii de admitere în principiu dată în materia partajului, astfel încât interpretarea ce se impune este de a considera că neexercitarea căii de atac împotriva unei încheieri premergătoare, atunci când această cale este prevăzută de lege, exclude posibilitatea punerii în discuţie a aspectelor soluţionate pe această cale o dată cu fondul cauzei.

în ceea ce priveşte cea din urmă întrebare, apreciem că cererile prin care se solicită instanţei de recurs suspendarea executării silite până la judecarea căii de atac declarate împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă cu privire la contestaţia la executare sunt de asemenea inadmisibile şi acesta întrucât, atât dispoziţiile art. 284 alin. 5 C. pr. civ. (în materia apelului) cât şi dispoziţiile art. 300 alin. 3 C. pr. civ. (în materia recursului), permit suspendarea executării silite doar în situaţia în care calea de atac este îndreptată chiar împotriva hotărârii puse în executare.

De altfel, ar fi de neconceput ca suspendarea executării silite să poată fi dispusă după epuizarea căilor de atac împotriva hotărârii puse în executare, în cadrul procesual al apelului sau recursului declarat împotriva hotărârii date cu privire la contestaţia la executare formulată împotriva titlului executoriu, nici unul dintre textele citate nepermiţând această interpretare. Mai mult, întrucât împotriva încheierii prin care instanţa sesizată cu contestaţie la executare a soluţionat cererea de suspendare a executării silite, există posibilitatea declarării separate a recursului, admiţând soluţia contrară s-ar crea calea exercitării unui „recurs la recurs”, ceea ce în mod evident nu a fost în intenţia legiuitorului. în concret, debitorul căruia i-a fost respinsă cererea de suspendare formulată în cadrul contestaţiei la executare, ar avea posibilitatea ca după respingerea recursului formulat împotriva acestei soluţii pe calea separată prevăzută de art. 403 alin. 3 C. pr. civ., să obţină suspendarea executării silite printr-o cerere formulată la aceeaşi instanţă (de recurs), ceea ce este desigur inadmisibil.

III. Suspendarea provizorie a executării silite

Potrivit art. 403 alin. 3 C. pr. civ., „în cazurile urgente, preşedintele instanţei poate dispune suspendarea provizorie a executării silite pe cale de ordonanţă preşedinţială, până la soluţionarea de către instanţă a cererii de suspendare prevăzută de prezentul articol

Din economia dispoziţiilor art. 403 C. pr. civ., se desprinde concluzia că pentru admisibilitatea unei astfel de cereri se impune îndeplinirea a două condiţii: partea să fi

promovat o contestaţie la executare sau o altă cerere privind executarea silită şi să fie date cerinţele prevăzute de art. 581 C. pr. civ., care reglementează ordonanţa preşedinţială.

în ceea ce priveşte prima condiţie, raţiunea ei rezidă în chiar scopul urmărit prin reglementarea acestei instituţii, respectiv suspendarea executării silite până la soluţionarea cererii de suspendare formulată în cadrul contestaţiei la executare, acesta fiind punctul final al efectelor încheierii de suspendare pe cale de ordonanţă preşedinţială. Dar, trebuie remarcat că nu orice contestaţie aflată pe rolul instanţei face admisibilă cererea de suspendare a executării pe cale de ordonanţă preşedinţială, ci doar o contestaţie în cadrul căreia s-a formulat o cerere de suspendare a executării.

Referitor la cea de-a doua condiţie este de observat mai întâi că, faţă de prevederile art. 581 C. pr. civ., care constituie sediul materiei în ce priveşte ordonanţa preşedinţială, exprimarea „în cazuri urgente”apare ca redundantă. Trebuie apoi să subliniem că, în practică se consideră că doar împrejurarea că prin neluarea măsurii petentul este prejudiciat, nu conduce „de plano” la admiterea cererii, debitorul fiind prejudiciat ori de câte ori se face o urmărire a averii sale. Aşa fiind, se apreciază că instanţa trebuie să cerceteze foarte atent aparenţa dreptului, respectiv pertinenţa susţinerilor petentului în legătură cu vătămarea pricinuită prin continuarea executării şi nu trunchiat, doar îndeplinirea condiţiei urgenţei.

Nu este mai puţin adevărat însă, că în lumina principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţia României, s-ar putea considera că în ceea ce priveşte suspendarea provizorie a executării silite pe calea ordonanţei preşedinţiale, scopul acesteia ar trebui să fie acela de a asigura judecarea cererii de suspendare formulate în cadrul contestaţiei la executare, situaţie în care, singurele aspecte ce ar trebui verificate de către judecătorul sesizat cu o asemenea cerere, sunt cele referitoare la existenţa pe rolul instanţei a unei contestaţii la executare prin care se solicită suspendarea executării silite şi împrejurarea dacă până la termenul fixat pentru judecarea acestei din urmă cereri, există posibilitatea ca executarea silită contestată să fie încheiată. Dacă însă, în acest cadru procesual, instanţa ar proceda la efectuarea unor alte verificări, citând părţile şi administrând probe, există posibilitatea ca indirect să fie limitat accesul la justiţie al petentului, întrucât executarea silită urmându-şi cursul, se poate ajunge chiar la finalizarea ei, astfel încât contestatorul să

fie pus în situaţia ca cererea de suspendare, formulată în cadrul contestaţiei la executare, să nu mai fie examinată.

în ceea ce priveşte cerinţa ca măsura luată să fie vremelnică, această condiţie este îndeplinită prin limitarea legală a duratei suspendării luată pe cale de ordonanţă preşedinţială („până la soluţionarea de către instanţă a cererii de suspendare prevăzută de prezentul articol’).

Faţă de avalanşa de cereri de suspendare a executării silite înregistrate pe rolul instanţelor, considerăm necesar a face unele aprecieri cu privire la aspectele referitor la care textul menţionat nu este foarte clar.

Astfel, sub aspectul competenţei de soluţionare, considerăm că este imperativ ca aceste cereri să fie soluţionate doar de preşedintele instanţei şi nu de alt judecător, modul de redactare al textului impunând concluzia că este vorba despre o normă cu caracter imperativ şi nu o normă de recomandare, condiţii în care soluţionarea unei asemenea cereri de către un alt judecător este sancţionată cu nulitatea absolută a hotărârii.

Referitor la caracterul expres sau virtual al nulităţii, se pune întrebarea dacă aceasta se încadrează sau nu în prevederile art. 105 alin. 1 C. pr. civ., discuţiile din literatura de specialitate făcând distincţie doar între normele privind competenţa instanţei şi compunerea completului şi neavând în vedere o calitate specială a magistratului, aceea de preşedinte al instanţei. în ceea ce ne priveşte, apreciem că şi în acest caz este o chestiune de compunere a completului, textul impunând ca acest complet să fie compus cu preşedintele instanţei şi nu cu alt judecător, iar cum problema compunerii completului de judecată priveşte organizarea judecătorească şi nu competenţa instanţei, în speţă este exclusă incidenţa art. 105 alin. 1 C. pr. civ.

în privinţa cauţiunii, deşi alin. 1 al art. 403 C. pr. civ. nu face nici o distincţie în privinţa obligativităţii depunerii, considerăm că, faţă de scopul urmărit de legiuitor, durata redusă a suspendării ce poate fi acordată, desemnarea preşedintelui instanţei ca unic magistrat abilitat să soluţioneze cererea, se impune interpretarea că, pentru admiterea cererii de executare silită în baza art. 403 alin. 4 C. pr. civ., nu este necesară depunerea unei cauţiuni.

Atragem de asemenea atenţia că, pentru a nu deturna măsura suspendării provizorii a executării silite de la scopul urmărit de lege, este imperios necesar ca cererea de suspendare formulată în baza art. 403 alin. 1 C. pr. civ. să fie soluţionată cât mai urgent, în caz contrar măsura luată în baza art. 403 alin. 4 C. pr. civ. prelungindu-şi efectele mai mult decât a dorit legiuitorul. în plus, faţă de practica contestatorilor care au obţinut suspendarea provizorie a executării silite, de a ascunde acest aspect completului învestit cu soluţionarea contestaţiei, se impune ca, ori de câte ori s-a admis o cerere de suspendare provizorie, o copie de pe această încheiere să fie trimisă, din oficiu, la dosarul cauzei având ca obiect contestaţia la executare.

Durata suspendării executării silite luate pe cale de ordonanţă preşedinţială

Spre deosebire de imperfecţiunile sesizate anterior, în ce priveşte durata suspendării executării silite dispuse în condiţiile art. 403 alin. 1 C. pr. civ., în materia suspendării provizorii, art. 403 alin. 3 C. pr. civ. este extrem de clar, statuând expres că această măsură îşi întinde efectele până la soluţionarea cererii de suspendare formulate în cadrul contestaţiei la executare.

Claritatea textului nu poate însă contracara inventivitatea debitorilor şi reaua lor credinţă, astfel încât, este posibil ca, după ce a înregistrat pe rolul instanţei o contestaţie la executare în cadrul căreia solicită şi suspendarea executării silite şi după ce, pe calea ordonanţei preşedinţiale s-a dispus suspendarea provizorie a executării silite, debitorul, în exercitarea unor drepturi acordate expres de lege titularului acţiunii în justiţie (principiul disponibilităţii), să renunţe la judecarea cererii de suspendare formulate în cadrul contestaţiei la executare. Se ajunge astfel la situaţia, imposibil de sancţionat, ca debitorul să beneficieze de o suspendare a executării silite pe toată durata soluţionării contestaţiei la executare fără a achita cauţiune, deşi, cum am arătat anterior, aceasta este obligatorie.

Similar cererii de suspendare formulate în condiţiile art. 403 alin. 1 C. pr. civ., şi împotriva încheierii prin care s-a dispus cu privire la cererea de suspendare a executării formulată pe cale de ordonanţă preşedinţială, deşi legiuitorul nu a statuat expres, există posibilitatea atacării sale cu recurs, de această dată în baza dispoziţiilor art. 581-582 C. pr. civ., în termenul şi condiţiile stabilite de această procedură specială.

Astfel, avându-se în vedere urgenţa caracteristică acestei proceduri, consecvent principiului statuat de art. 581 C. pr. civ., conform căruia, cererea de ordonanţă preşedinţială se judecă de urgenţă şi cu precădere, legiuitorul a stabilit că recursul se poate exercita în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă ordonanţa s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.

Un comentariu la „Suspendarea executării”

  1. Buna ziua, as avea o intrebare, legata de suspendarea popririi pe salar.
    Ma judec cu o banca de aprox. 2ani, mai exact o contestatie la executare , am pierdut in primul proces, am facut recurs si s-a admis, prima sentiinta fiid casata.
    Intrebarea mea este, faptul ca se reia procesul de la zero intrerupe poprirea pe salar?

    Multumesc frumos,

Lasă un comentariu