Retroactivitatea legii penale – formă a extraactivităţii legii penale. Constituie o excepţie de la principiul neretroactivităţii legii penale, în sensul că o lege nouă se va aplica şi retroactiv ori de câte ori nu mai prevede ca infracţiune fapta săvârşită sub legea veche (abolitio criminis), sau conduce la o situaţie mai favorabilă pentru infractor în raport cu legea în vigoare la data comiterii faptei, ori prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative pe care legea veche nu le prevedea pentru aceeaşi faptă săvârşită sub imperiul ei. Legea nouă care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative se aplică şi infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până la data intrării în vigoare a legii noi. şi aplicarea legii penale în raport cu timpul.
Argumentând extinderea retroactivităţii legii penale noi mai favorabile şi asupra pedepselor
executate integral, literatura de specialitate învederează că pot apărea situaţii în care, chiar şi după executarea
completă a pedepselor aplicate intervin anumite interdicţii, incapacităţi sau decăderi ce derivă din
condamnarea executată, faţă de care legea penală de dezincriminare sau cea care modifică numai cuantumul
sau felul sancţiunii nu poate rămâne indiferentă, producând efecte şi faţă de cel care a fost condamnat sub
incidenţa vechii legi.
Raţionând astfel, rezolvându-se cu predilecţie şi în mod prioritar interesele fostului condamnat, se
neglijează alte principii ale statului de drept şi ale unei eficiente politici penale poate mai importante pentru
securitatea raporturilor juridice penale şi ale ordinii sociale.
Astfel, prin extinderea excesivă a retroactivităţii legii penale şi asupra hotărârilor penale definitive
aflate în curs de executare dar şi cu privire la condamnările executate în mod integral, se încalcă, printre altele,
principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat, precum şi cel al intangibilităţii şi al autorităţii lucrului
judecat.
executate integral, literatura de specialitate învederează că pot apărea situaţii în care, chiar şi după executarea
completă a pedepselor aplicate intervin anumite interdicţii, incapacităţi sau decăderi ce derivă din
condamnarea executată, faţă de care legea penală de dezincriminare sau cea care modifică numai cuantumul
sau felul sancţiunii nu poate rămâne indiferentă, producând efecte şi faţă de cel care a fost condamnat sub
incidenţa vechii legi.
Raţionând astfel, rezolvându-se cu predilecţie şi în mod prioritar interesele fostului condamnat, se
neglijează alte principii ale statului de drept şi ale unei eficiente politici penale poate mai importante pentru
securitatea raporturilor juridice penale şi ale ordinii sociale.
Astfel, prin extinderea excesivă a retroactivităţii legii penale şi asupra hotărârilor penale definitive
aflate în curs de executare dar şi cu privire la condamnările executate în mod integral, se încalcă, printre altele,
principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat, precum şi cel al intangibilităţii şi al autorităţii lucrului
judecat.
Deşi între aceste două principii, ce mijlocesc existenţa statului de drept şi înfăptuirea justiţiei, există o
strânsă legătură ducând chiar la o conexitate, în sensul că principiul separaţiei puterilor în stat constituie
premisa şi ipoteza realizării celuilalt principiu al intangibilităţii şi autorităţii lucrului judecat, între ele apare
totuşi o diferenţă sensibilă în sensul că, primul decurgând din raţiunea existenţei statului de drept are un
caracter şi o consacrare constituţională, iar cel de al doilea, prin esenţa sa, depinde în egală măsură de dreptul
penal şi de dreptul procesual penal, ajutând la garantarea înfăptuirii justiţiei penale.