Controversata deciziea Inaltei Curti de Casatie si Justitie, privind exceptia de neconstitutionalitate a unor prevederi din legea 10/2001 a fost publicata ieri in MO nr 108/2009.
Va prezentam textul integral al deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 in Dosarul nr. 60/2007.
Sub presedintia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, presedintele Înaltei Curti de Casatie si Justitie,
Sectiile Unite ale Înaltei Curti de Casatie si Justitie, în conformitate cu dispozitiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, republicata, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, cu privire la admisibilitatea actiunii în revendicare, întemeiata pe dispozitiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, formulata dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Sectiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozitiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicata, fiind prezenti 85 de judecatori din totalul de 115 aflati în functie.
Procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili ca actiunile întemeiate pe dispozitiile art. 480 din Codul civil, având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, introduse dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt inadmisibile.
SECTIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constata urmatoarele:
Prin recursul în interesul legii nr. 807/C/190/2007, 806/C/189/2007, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie în data de 4 octombrie 2007, si prin precizarile si completarile transmise de procurorul general la data de 1 aprilie 2008, ca urmare a Încheierii din data de 19 decembrie 2007, pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie, se învedereaza ca în practica judiciara nu exista un punct de vedere unitar cu privire la admisibilitatea actiunilor întemeiate pe dispozitiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, actiuni formulate dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În acest sens se precizeaza:
I. Unele instante de judecata au considerat ca, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv de la data de 14 februarie 2001, restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, prevazute de art. 2 alin. (1) din acest act normativ, se realizeaza numai prin procedura speciala, stabilita de aceasta lege, si, în consecinta, actiunea în revendicare de drept comun este inadmisibila deoarece Legea nr. 10/2001 are aplicare imediata, fiind o lege speciala si derogatorie de la dreptul comun.
Totodata, s-a apreciat ca, întrucât dispozitiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia arata ca „bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamântului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie“, rezulta ca actiunea în revendicare directa este inadmisibila.
S-a considerat ca actiunea în revendicare întemeiata pe dispozitiile dreptului comun nu poate fi admisa nici atunci când persoanele îndreptatite au urmat procedura administrativa obligatorie, prevazuta de dispozitiile Legii nr. 10/2001, atât în situatiile în care aceasta procedura a fost finalizata, prin emiterea deciziei sau dispozitiei motivate, cât si în situatia în care aceasta procedura nu a fost încheiata.
II. Alte instante, dimpotriva, au opinat ca actiunea în revendicare întemeiata pe dispozitiile dreptului comun, formulata dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibila întrucât, desi potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificarii atrage pierderea dreptului de a solicita în justitie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent, aceasta nu poate avea alta semnificatie decât aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de catre persoana îndreptatita, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor actiuni pe care aceasta le-ar putea promova în justitie, cum este si actiunea în revendicare.
Faptul ca potentialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigentelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocatia de a se bucura de masurile reparatorii speciale reglementate în cuprinsul acesteia, nu împiedica posibilitatea intentarii unei actiuni în revendicare de drept comun.
Instantele care au procedat în aceasta modalitate au considerat ca efectele deposedarii unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului sau de proprietate constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecinta pastrarii calitatii de proprietar, avuta la data preluarii, efect consacrat expres si prin dispozitiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Acest text, care reproduce în cuprinsul legii speciale dispozitiile din dreptul comun, continute de art. 480 din Codul civil, da vocatia titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obtine recunoasterea acestui drept într-o maniera pe care o considera adecvata finalitatii urmarite.
În situatia în care imobilul a fost înstrainat, fostul proprietar are deschisa nu numai calea prevazuta de Legea nr. 10/2001, ci si calea actiunii directe în revendicarea imobilului.
Astfel, prevederile legii speciale nu exclud nici expres si nici implicit actiunea în revendicare împotriva cumparatorului posesor al imobilului preluat abuziv de catre stat.
În acest sens, s-a retinut ca, desi art. 18 lit. d) [actualmente lit. c)] din Legea nr. 10/2001 prevede ca masurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, în cazul în care imobilul a fost vândut chiriasului cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, aceasta norma legala nu poate fi aplicata în raporturile dintre proprietarul deposedat si cumparatorul de la stat, în cadrul actiunii în revendicare, întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementeaza aceste raporturi.
În ceea ce priveste art. 46 (actualul art. 45) din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat ca acesta vizeaza exclusiv aspectele legate de valabilitatea actului de vânzare-cumparare, ca act juridic, valabilitate analizata prin prisma conditiilor prevazute de art. 948 din Codul civil.
Redactarea acestui text nu justifica însa extinderea efectelor lui la raporturile dintre cumparator si proprietarul deposedat în materia revendicarii.
Totodata, instantele de judecata au retinut inaplicabilitatea acestei norme legale în cadrul actiunii în revendicare, ca efect al dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia europeana a drepturilor omului, care se aplica prioritar legii nationale, în temeiul art. 11 alin. (2) si al art. 20 alin. (2) din Constitutia României.
În acest sens, s-au avut în vedere principiile de interpretare ale Curtii Europene reflectate în cauzele contra României, în care s-a constatat încalcarea dreptului de proprietate de catre statul român.
Privarea de proprietate poate fi justificata numai daca se demonstreaza ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege, iar masura raspunde principiului proportionalitatii.
În evaluarea proportionalitatii, Curtea Europeana tine cont de marja de apreciere a statului, dar si de asigurarea unui just echilibru între cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele protejarii drepturilor fundamentale ale individului, întelese, în materia dreptului la respectarea proprietatii, sub forma unei compensari rezonabile, proportionale a deposedarii, prevazuta ca atare în legislatia nationala.
Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa conditiile în care accepta sa restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea conventiei, inclusiv sub aspectul modalitatii concrete, neimpunându-se vreo obligatie în sensul restituirii acestora.
Cu toate acestea, în masura în care statul adopta o anumita solutie de despagubire a fostilor proprietari, aceasta trebuie transpusa de o maniera rezonabil de clara si coerenta, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecuritatii juridice si a incertitudinii, pentru subiectele de drept vizate de masurile de aplicare a acestei solutii (Cauza Paduraru contra României).
Totodata, instanta de contencios european, analizând dispozitiile Legii nr. 10/2001, a apreciat ca aceasta lege nu functioneaza în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectiva a unei despagubiri vechilor proprietari deposedati si nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorita unei absente prelungite a despagubirii (Cauza Porteanu contra României), proportionalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despagubirii, ci si la momentul acordarii acesteia.
Astfel, s-a constatat ca procedura de aprobare a Fondului „Proprietatea“ de catre Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare si transformarea titlurilor de valoare în actiuni cotate la bursa, operatiuni necesare pentru ca despagubirile prevazute de lege sa poata avea o valoare efectiva, nu s-au încheiat pâna în prezent.
Prin urmare, substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanta având ca obiect o suma de bani sau masuri echivalente reprezinta, de fapt, o expropriere, în sensul constitutional al acestei masuri. În aceste conditii, restituirea în natura se impune drept unica masura reparatorie posibila pentru privarea de proprietate suferita prin vânzarea imobilului catre chiriasi.
Procurorul general a apreciat primul punct de vedere ca fiind în litera si spiritul legii, pentru urmatoarele considerente:
În conformitate cu prevederile art. 15 alin. (2) din Constitutia României, legea civila dispune numai pentru viitor, iar potrivit dispozitiilor art. 1 din Codul civil legea civila nu are putere retroactiva.
Aceste texte legale consacra teza unanim acceptata ca legea noua trebuie sa respecte suveranitatea legii vechi, astfel încât ea nu poate nimici sau modifica trecutul juridic.
Totodata, se recunoaste fara rezerve si aplicarea imediata a legii noi, în sensul ca actiunea ei se extinde nu numai asupra situatiilor juridice care urmeaza sa existe, sa se modifice ori sa stinga, ci si faptelor juridice pendinte (facta pendentia) ori efectelor viitoare ale unor raporturi juridice trecute (facta futura).
Cu referire la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, este de observat ca normele legale în conflict, respectiv Codul civil si Legea nr. 10/2001, vizeaza situatii juridice nascute sub imperiul legii vechi, durabile însa în timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare.
Anterior intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea operatiunii juridice de restituire integrala (restitutio in integrum), ca efect al ineficacitatii actelor de preluare, a fost guvernata de prevederile dreptului comun în materia revendicarii, reprezentat prin dispozitiile art. 480 si art. 481 din Codul civil.
Desi avantajos prin accesul direct la instantele judecatoresti, dar rigid si conservator prin câmpul sau de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fara titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost parasit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substantial si cu o procedura obligatorie si prealabila sesizarii instantelor judecatoresti.
Legea noua extinde aplicarea principiului restitutio in integrum si, totodata, diversifica amplu gama masurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ si, în parte, necunoscute dreptului civil comun.
Legea nr. 10/2001, ca lege noua, suprima practic actiunea dreptului comun în cazul ineficacitatii actelor de preluare la care se refera si, fara a elimina accesul la justitie, perfectioneaza sistemul reparator, iar prin norme de procedura speciale îl subordoneaza controlului judecatoresc.
Prin legea noua sunt reglementate toate cazurile de preluare abuziva a imobilelor din perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, ce intra sub incidenta acestui act normativ, indiferent daca preluarea s-a facut cu titlu valabil sau fara titlu valabil, fiind vizata inclusiv restituirea acelor imobile a caror situatie juridica si-ar fi putut gasi dezlegarea, pâna la data intrarii sale în vigoare, în temeiul art. 480 si art. 481 din Codul civil.
Temeiul nasterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.
Astfel, daca actul de preluare prin care statul a devenit proprietar constituie, ca entitate autonoma, facta praeterita, situatia juridica pe care a generat-o, constând în calitatea de proprietar recunoscuta statului, cu întreg complexul de drepturi si obligatii pe care le implica, constituie o situatie juridica cu persistenta în timp – facta pendentia care, detasându-se de momentul constituirii sale, îsi continua existenta, intrând astfel în domeniul temporal de incidenta a noii reglementari care, astfel, devine aplicabila, fara a retroactiva.
Totodata, fiind vorba de o situatie juridica obiectiva, avându-si originea în lege, iar nu de o situatie juridica subiectiva, constituita prin manifestarea de vointa a unuia sau a unor subiecte de drept, legea noua o poate reglementa în termenii care îi sunt proprii, aducându-i modificari sau chiar punându-i capat, în cadrul domeniului sau temporal legitim de actiune.
Întrucât reglementarile cuprinse în Legea nr. 10/2001 intereseaza substantial si procedural ordinea publica, rezulta ca acestea sunt de imediata aplicare.
Solutia a fost anticipata legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, care prevede ca: „Bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamântului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie.“
În acest context, dupa data intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001, actiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizeaza nu mai este admisibila pe calea dreptului comun, persoanele îndreptatite fiind tinute sa urmeze procedura stabilita de legea speciala.
Este de precizat însa ca o actiune fondata pe dispozitiile noii legi este conditionata de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabila sesizarii instantei judecatoresti.
Declansarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 si urmatoarele din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificari adresate de persoana îndreptatita persoanei juridice detinatoare.
Pentru evitarea perpetuarii starii de incertitudine în ceea ce priveste situatia juridica a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul caruia trebuie adresata notificarea, termen prelungit succesiv, sanctiunea nerespectarii lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în justitie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent.
Având în vedere aceste considerente, dupa data intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001, o actiune în revendicare a imobilelor pe care le vizeaza acest act normativ, întemeiata pe dispozitiile dreptului comun, este inadmisibila, atât în situatia în care nu s-a declansat procedura administrativa, prealabila si obligatorie prevazuta de legea speciala, cât si în situatia în care aceasta procedura nu este finalizata la data sesizarii instantei.
Astfel, în cazul unor întârzieri nejustificate ale raspunsului la notificarea adresata detinatorului bunului, persoanele îndreptatite pot obtine solutionarea notificarii si, ca atare, masurile reparatorii prevazute de Legea nr. 10/2001, pe calea unei actiuni în justitie îndreptate împotriva refuzului nejustificat al entitatii detinatoare de a raspunde la notificare, iar nu pe calea unei actiuni în revendicare de drept comun.
Nu se poate opera nici cu cealalta solutie a unor instante de judecata, consacrata în materie de revendicare, respectiv aceea de comparare a titlurilor de proprietate detinute de parti si de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic.
Aceasta concluzie decurge din faptul ca în conformitate cu art. 45 alin. (2) si (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dupa intrarea în vigoare a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate fara titlu valabil si înstrainate prin acte de dispozitie este conditionata de constatarea pe cale judecatoreasca a nulitatii actului de înstrainare, determinata de reaua-credinta a partilor din actul de înstrainare, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeasi masura este consecinta constatarii nulitatii absolute a actelor juridice de înstrainare, pentru încalcarea dispozitiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrainarii.
De asemenea, potrivit dispozitiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, daca imobilul a fost înstrainat cu respectarea dispozitiilor legale, masurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.
Din interpretarea acestor norme legale rezulta ca, în situatia în care imobilul preluat de stat a fost înstrainat fostului chirias, rezolvarea actiunii formulate împotriva subdobânditorului nu se poate face în temeiul dispozitiilor dreptului comun, prin compararea titlurilor de proprietate, ci numai în baza prevederilor Legii nr. 10/2001.
Se impune astfel sa fie cercetate succesiv valabilitatea titlului vânzatorului, iar apoi buna-credinta a partilor din actul juridic de înstrainare sau respectarea dispozitiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrainarii.
Ca atare, nulitatea absoluta a actului de înstrainare, constatata însa în contextul art. 45 din Legea nr. 10/2001, se impune ca o premisa inevitabila restituirii în natura a imobilului preluat abuziv.
Totodata, si procedura administrativa prealabila este o conditie speciala a exercitiului dreptului la actiune, normele invocate nefiind susceptibile de interpretare echivoca.
Este evident ca, în situatia în care imobilul a fost înstrainat cu respectarea dispozitiilor legale, fiind incidente dispozitiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptatita trebuie sa urmeze procedura administrativa prealabila, prevazuta de art. 21 si urmatoarele din lege.
Aceasta, deoarece unitatea detinatoare este singura abilitata de legiuitor sa emita o decizie sau, dupa caz, dispozitie de acordare a masurilor reparatorii prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii ori sa propuna acordarea de despagubiri.
Unitatea detinatoare nu poate, însa, sa emita decizie, respectiv dispozitie decât daca este învestita cu solutionarea unei notificari formulate în conditiile art. 22 si urmatoarele din lege.
O asemenea conditie prealabila nu încalca prevederile art. 21 din Constitutie care consacra accesul liber la justitie, întrucât vizeaza faza administrativa a procedurii necontencioase si nu afecteaza substanta dreptului garantat atât constitutional, cât si prin art. 6 alin. 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ratificata de România prin Legea nr. 30/1994.
În acest sens, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, ca „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut“, precum si ca „exista posibilitatea limitarilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu continutul oricarui drept“.
Asadar, cu conditia ca dreptul sa fie efectiv, statul poate sa reglementeze într-un anumit mod accesul la justitie si chiar sa îl supuna unor limitari sau restrictii.
O modalitate prin care un stat-parte la Conventie poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este si obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
În acest sens, în Cauza Le Compte, Van Leuven si De Meyere contra Belgiei, 1981, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca „ratiuni de flexibilitate si eficienta, care sunt pe deplin compatibile cu protectia drepturilor omului, pot justifica interventia anterioara a unor organe administrative sau profesionale […] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigentele mentionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de traditia juridica a mai multor state membre ale Consiliului Europei“.
Aceasta posibilitate reprezinta marja de apreciere pe care Curtea o recunoaste statelor membre în privinta drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este si dreptul la un proces echitabil.
Accesul la justitie presupune în mod necesar însa ca, dupa parcurgerea procedurilor administrative, partea interesata sa aiba posibilitatea sa se adreseze unei instante judecatoresti. În lipsa unei asemenea posibilitati, dreptul de acces la instanta ar fi atins în substanta sa.
În masura în care aceste exigente sunt respectate, dreptul de acces la justitie nu este afectat.
Se poate constata deci ca prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar si modalitatile de a ataca în justitie masurile dispuse în cadrul acestei proceduri.
Astfel, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: „Decizia sau, dupa caz, dispozitia motivata de respingere a notificarii sau a cererii de restituire în natura poate fi atacata de persoana care se pretinde îndreptatita la sectia civila a tribunalului în a carui circumscriptie se afla sediul unitatii detinatoare sau, dupa caz, al entitatii învestite cu solutionarea notificarii, în termen de 30 de zile de la comunicare.“
De asemenea, persoana interesata poate contesta refuzul unitatii detinatoare notificate de a raspunde în termenul de 60 de zile prevazut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În consecinta, persoana îndreptatita are posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii. În cadrul acestui control, partea interesata poate deduce judecatii însusi dreptul sau de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe de alta parte, s-a retinut ca prin respingerea ca inadmisibila a actiunii în revendicare de drept comun formulata dupa data intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intra sub incidenta acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia europeana a drepturilor omului, care garanteaza protectia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei sperante legitime cu privire la valoarea patrimoniala respectiva.
Ori, asa cum reiese din jurisprudenta sa în materie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca simpla solicitare de a obtine un bun preluat de stat nu reprezinta niciun bun actual si nicio speranta legitima (Cauza Poenaru contra României).
Prin urmare, imobilele care se încadreaza în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în conditiile prevazute de acest act normativ, fiind exclusa actiunea în revendicare de drept comun, cu exceptia actiunilor pendinte la data de 14 februarie 2001, cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea pâna la solutionarea procedurii administrative.
De altfel, accesul la justitie si dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevazute de cap. III al Legii nr. 10/2001, deci în conditiile si pe caile prevazute de legea speciala.
Or, dispozitiile Legii nr. 10/2001 – lege speciala si derogatorie de la dreptul comun – sunt obligatorii de la data intrarii ei în vigoare, în raport si de adagiile generalia specialibus non derogant si specialia generalibus derogant.
În consecinta, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 numai în conditiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplica cu prioritate fata de prevederile art. 480 din Codul civil, care constituie dreptul comun în materia revendicarii.
În caz contrar, s-ar ajunge la situatia în care dispozitiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de continut, astfel încât sa nu-si produca efectele juridice, or nu aceasta este ratiunea pentru care a fost adoptata o atare lege speciala de reparatie.
Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 329 din Codul de procedura civila, s-a solicitat admiterea recursului în interesul legii si pronuntarea unei decizii în sensul ca, dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, actiunile având ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi întemeiate pe dispozitiile dreptului comun (art. 480 si 481 din Codul civil).
Analizând recursul în interesul legii si hotarârile judecatoresti anexate acestuia, Înalta Curte constata urmatoarele:
Recursul în interesul legii declarat cu privire la „admisibilitatea actiunilor întemeiate pe dispozitiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, actiuni formulate dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001“, asa cum a fost precizat si completat de procurorul general, releva existenta unei practici neunitare atât în cazul în care actiunile în revendicare sunt îndreptate împotriva statului – prin unitatile detinatoare – cât si atunci când sunt îndreptate împotriva dobânditorilor imobilelor înstrainate de stat.
Desi din titulatura data recursului reiese ca acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte sa se pronunte asupra admisibilitatii sau inadmisibilitatii tuturor actiunilor în revendicare intentate în conditiile anterior mentionate, din hotarârile anexate rezulta ca ceea ce au solutionat instantele diferit, în ambele categorii de actiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege speciala, si Codul civil, ca lege generala, precum si a raportului dintre legea interna si Conventia europeana a drepturilor omului, ratificata prin Legea nr. 30/1994.
I. O prima problema, de principiu, rezolvata neunitar, este aceea a existentei unei optiuni între aplicarea legii speciale, care reglementeaza regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinta, Legea nr. 10/2001, si aplicarea dreptului comun în materia revendicarii, si anume Codul civil.
Potrivit opiniei unor instante, o astfel de optiune exista pentru ca nu este exclusa, nici expres si nici implicit, de Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, acele persoane care nu au urmat procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declansat în termenul legal o atare procedura ori care, desi au urmat-o, nu au obtinut restituirea în natura a imobilului, au deschisa calea actiunii în revendicare, întemeiata pe dispozitiile art. 480 din Codul civil.
Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignora principiul de drept care guverneaza concursul dintre legea speciala si legea generala – specialia generalibus derogant – si care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege speciala.
Câta vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege speciala, care prevede în ce conditii aceste imobile se pot restitui în natura persoanelor îndreptatite, nu se poate sustine ca legea speciala, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea speciala se refera atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât si la cele preluate fara titlu valabil (art. 2), precum si la relatia dintre persoanele îndreptatite la masuri reparatorii si subdobânditori, carora le permite sa pastreze imobilele în anumite conditii expres prevazute [art. 18 lit. c), art. 29], asa încât argumentul unor instante în sensul ca nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveste câmpul de reglementare al celor doua acte normative nu poate fi primit.
Referitor la imobilele preluate de stat fara titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede ca „pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unei legi speciale de reparatie“.
Or, Legea nr. 10/2001 reglementeaza masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fara titlu valabil, astfel ca, dupa intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozitiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în aceasta situatie.
Pe de alta parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedura administrativa prealabila, cât si anumite termene si sanctiuni menite sa limiteze incertitudinea raporturilor juridice nascute în legatura cu imobilele preluate abuziv de stat.
De altfel, problema raportului dintre legea speciala si legea generala a fost rezolvata în acelasi mod de Înalta Curte de Casatie si Justitie atunci când a decis, în interesul legii, ca dispozitiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica nu se aplica actiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, cele ce urmeaza, pe deplin aplicabile si în cazul de fata:
„Prin dispozitiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacitatii actelor de preluare a imobilelor nationalizate si, fara sa diminueze accesul la justitie, a adus perfectionari sistemului reparator, subordonându-l, totodata, controlului judecatoresc prin norme de procedura cu caracter special.“
Prin aceeasi decizie se arata ca Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozitiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedarii imobilelor preluate de stat, cu sau fara titlu valabil, în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989.
Totodata, se apreciaza ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum si cele care, din motive independente de vointa lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura în termenele legale au deschisa calea actiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumparat, cu buna-credinta si cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995, de catre chiriasi.
În consecinta, trebuie retinut ca, de principiu, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevazuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun în materia revendicarii, respectiv dispozitiile art. 480 din Codul civil.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, actiuni în revendicare având în vedere regula electa una via si principiul securitatii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenta CEDO (Cauza Brumarescu contra României – 1997 s.a.).
II. O alta problema rezolvata diferit de instantele judecatoresti este aceea a raportului dintre legea interna, respectiv Legea nr. 10/2001 si Conventia europeana a drepturilor omului.
1. Unele instante au considerat ca respingerea ca inadmisibila a actiunii în revendicare, întemeiata pe dreptul comun si intentata dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar echivala cu privarea reclamantului de accesul la justitie, prin încalcarea art. 6 din Conventia europeana a drepturilor omului.
Acest punct de vedere nu poate fi absolutizat.
Art. 6 din Conventie garanteaza fiecarei persoane „dreptul la un tribunal“, adica dreptul ca o instanta judiciara sa solutioneze orice contestatie privitoare la drepturile si obligatiile sale civile (cauzele Ad’t Mouhoub contra Frantei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a admis ca acest drept nu este absolut, ca este compatibil cu limitari implicite si ca statele dispun în aceasta materie de o anumita marja de apreciere.
Totodata, a aratat ca aceasta problema trebuie examinata într-un context mai larg, si anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natura sa altereze dreptul la un tribunal chiar în substanta sa.
În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul caruia persoanele care se considera îndreptatite pot cere sa li se recunoasca dreptul de a primi masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de catre stat, una dintre aceste masuri fiind restituirea în natura a imobilelor.
Faptul ca acest act normativ – Legea nr. 10/2001 – prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, împotriva dispozitiei sau deciziei emise în procedura administrativa legea prevede calea contestatiei în instanta (art. 26), careia i se confera o jurisdictie deplina.
Printr-o jurisprudenta unificata prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronuntata în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casatie si Justitie – Sectiile Unite, s-a recunoscut competenta instantelor de judecata de a solutiona pe fond nu numai contestatia formulata împotriva deciziei/dispozitiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv, ci si notificarea persoanei pretins îndreptatite, în cazul refuzului nejustificat al entitatii detinatoare de a raspunde la notificarea partii interesate.
În consecinta, întrucât persoana îndreptatita are posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii, este evident ca are pe deplin asigurat accesul la justitie.
Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinta imposibilitatii utilizarii unei reglementari anterioare, nu încalca art. 6 din Conventie în situatia în care calea oferita de legea speciala pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectiva. Faptul ca aceasta cale speciala este sau nu una efectiva poate fi constatat printr-o analiza în concret a fiecarei cauze.
2. Alte instante, care recunosc aplicabilitatea dreptului comun ca o alternativa la legea speciala, invoca jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, reflectata în hotarârile de condamnare a României pentru încalcarea art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie.
Textul anterior mentionat prevede ca: „Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contributii ori a amenzilor.“
În Cauza Paduraru contra României s-a retinut, reafirmându-se de fapt opinia exprimata în Cauza Kopecky contra Slovaciei, ca:
„Conventia nu impune statelor contractante nicio obligatie specifica de reparare a nedreptatilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele sa fi ratificat Conventia.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege conditiile în care accepta sa restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele sa ratifice Conventia.
Daca dispun de o mare marja în aprecierea existentei unei probleme de interes public ce justifica anume masuri si în alegerea politicilor lor economice si sociale, atunci când se afla în joc o chestiune de interes general, autoritatile publice trebuie sa reactioneze în timp util, într-o maniera corecta si cu cea mai mare coerenta.
De asemenea, daca Conventia nu impune statelor obligatia de a restitui bunurile confiscate si cu atât mai putin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odata ce a fost adoptata o solutie de catre stat, ea trebuie implementata cu o claritate si o coerenta rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridica pentru subiectii de drept la care se refera masurile de aplicare a acestei solutii“.
În aplicarea art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie si prin interpretarea unor hotarâri ale Curtii Europene a Drepturilor Omului, pronuntate în cauze contra României, unele instante au admis actiunile în revendicare, prin compararea celor doua titluri considerate valide si, având în vedere ca titlul persoanei îndreptatite era, desigur, anterior, i-au dat preferinta.
Aceasta solutie a fost data în situatii în care titlul subdobânditorului (fostul chirias, tert cumparator, societate privatizata s.a.) fie fusese confirmat irevocabil prin respingerea actiunii în constatarea nulitatii, întemeiata pe dispozitiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, retinându-se buna-credinta a cumparatorului, fie nu fusese atacat pe aceasta cale, fiindu-i, deci, recunoscuta implicit validitatea chiar de persoana îndreptatita la masuri reparatorii.
Din examinarea jurisprudentei din ultimii ani a Curtii Europene a Drepturilor Omului, reflectata în hotarârile de condamnare a României pentru încalcarea art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, se observa ca, într-un numar mare de cauze, condamnarea a avut loc în situatia în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotarâre judecatoreasca irevocabila, iar ulterior, în urma declararii recursului în anulare, hotarârea a fost desfiintata, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificata de o cauza de utilitate publica si nici nu a fost însotita de despagubiri corespunzatoare, cât si o afectare a principiului securitatii raporturilor juridice.
Se cere aratat ca instanta europeana a procedat în acelasi mod nu numai în situatia fostilor proprietari (Cauza Brumarescu contra României s.a.), ci si în situatia cumparatorilor, al caror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instantele judecatoresti, care le retinusera buna-credinta în cumpararea bunului, de care însa au fost deposedati ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra României).
În aceasta din urma cauza, Curtea a subliniat si ca atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie sa creeze noi pagube disproportionate. Curtea considera ca nu trebuie ca o singura persoana care a beneficiat de o judecata definitiva favorabila sa suporte consecintele faptului ca sistemul legislativ si judiciar intern a ajuns, în cauza respectiva, la coexistenta a doua judecati definitive care sa confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiasi bun (Cauza Raicu contra României, paragraful 25).
În aceeasi hotarâre se apreciaza ca, pentru ca atenuarea vechilor atingeri sa nu creeze noi greutati distorsionate „legislatia ar trebui sa permita sa se tina cont de circumstantele particulare din fiecare cauza, pentru ca persoanele care au dobândit cu buna-credinta sa nu fie aduse sa suporte greutatea responsabilitatii statului care cândva a confiscat aceste bunuri“ (paragraful 37).
O alta categorie de cauze în care, de asemenea, Curtea a constatat ca a avut loc o încalcare a art. 1 din Primul Protocol, o constituie cea în care instantele, desi au recunoscut dreptul fostilor proprietari ai unui imobil, nu au restituit acestora bunul, deoarece au retinut ca, între timp, fusese cumparat cu buna-credinta.
Astfel, în Cauza Strain s. a. contra României, Curtea a aratat ca „Situatia creata prin jocul combinat al vânzarii apartamentului si al hotarârii curtii de apel (…) care a confirmat dreptul de proprietate al reclamantilor în ansamblul sau, refuzând în acelasi timp sa dispuna restituirea apartamentului a avut ca efect privarea reclamantilor de beneficiul partii din hotarâre care le stabileste dreptul de proprietate asupra apartamentului. Reclamantii nu mai aveau posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde si de a-l lasa mostenire, de a consimti la donarea bunului sau de a dispune de acesta în alt mod. În aceste conditii, Curtea constata ca situatia a avut drept efect privarea reclamantilor de bunul lor, în sensul celei de a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1“ (paragraful 43).
În fine, în alte cauze Curtea Europeana a considerat ca „în contextul legislativ român care guverneaza actiunile în revendicare imobiliara si restituirea bunurilor nationalizate de regimul comunist, vânzarea de catre stat a unui bun al altuia unor terti de buna-credinta, chiar daca aceasta este anterioara confirmarii în justitie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însotita de lipsa totala de despagubiri, se analizeaza într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinata cu absenta totala a unei despagubiri, este contrara art. 1 din Protocolul nr. 1“ (Cauza Rateanu contra României – paragraful 23).
Pentru a retine existenta unui bun în sensul Conventiei, Curtea a atras atentia si „asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres ca persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul si le-a însusit fara titlu valabil îsi pastreaza calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoasterea explicita si retroactiva a vechiului drept, cu mentiunea ca legea nu face nicio distinctie între situatia imobilelor vândute chiriasilor si cea a imobilelor ramase în patrimoniul statului“ (Cauza Paduraru contra României, paragraful 84).
În urma examinarii hotarârilor mentionate precum si a unor hotarâri pronuntate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observa ca instanta europeana a stabilit ca exigentele art. 1 din Protocolul nr. 1 si principiul securitatii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât si în cel al cumparatorului de buna-credinta.
Ca urmare, oricare dintre acestia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Pe de alta parte, atât în Cauza Paduraru contra României, cât si în altele ce i-au urmat Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat ca statul si-a încalcat obligatia pozitiva de a reactiona în timp util si cu coerenta în ceea ce priveste chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de nationalizare (Cauza Paduraru contra României, paragraful 112 s.a.).
Cu privire la acest aspect se apreciaza ca, desi Conventia nu impune statelor obligatia de a restitui bunurile confiscate si cu atât mai putin de a dispune de ele, odata adoptata de stat o solutie de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementata cu claritate si coerenta rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridica pentru subiectii de drept la care se refera masurile de aplicare a acestei solutii.
În acelasi timp, în ceea ce priveste masurile reparatorii prin echivalent prevazute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul „Proprietatea“ dupa cotarea acestuia la Bursa, instanta europeana a apreciat, în mod constant, ca acest organism colectiv de valori mobiliare nu functioneaza în prezent într-un mod susceptibil sa duca la acordarea efectiva a unei despagubiri (Cauza Jujescu contra României – paragraful 38, Cauza Johanna Huber contra României – paragraful 27 s.a.).
Pentru cazul în care nu mai este posibila restituirea în natura a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fara titlu valabil, pentru ca, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar masurile reparatorii prevazute de Legea nr. 10/2001 si Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea a stabilit ca urmeaza sa se plateasca persoanei îndreptatite despagubiri banesti actuale si egale cu valoarea de piata imobiliara a bunului.
În plus s-a mai aratat ca noua reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de catre persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absentei îndelungate a oricarei despagubiri (Cauza Porteanu contra României – paragraful 34).
Din cele ce au fost aratate, rezulta ca, în mod repetat, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a evidentiat ca inconsecventele si deficientele legislative au generat o practica neunitara si solutii ale instantelor judecatoresti care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, retinându-se ca a avut loc o lipsire de proprietate, combinata cu absenta unei despagubiri adecvate.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenta unor prevederi de natura a asigura aplicarea efectiva si concreta a masurilor reparatorii, poate aparea conflictul cu dispozitiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constitutia României, prioritatea normei din Conventie, care, fiind ratificata prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, asa cum se stabileste prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentala.
Problema care se pune este daca prioritatea Conventiei poate fi data si în cadrul unei actiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lamurit daca o astfel de actiune poate constitui un remediu efectiv, care sa acopere, pâna la o eventuala interventie legislativa, neconventionalitatea unor dispozitii ale legii speciale.
Desigur, la aceasta problema nu se poate da un raspuns în sensul ca exista posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 si aplicarea dreptului comun în materia revendicarii, si anume Codul civil, caci ar însemna sa se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Asa cum s-a mai aratat, instantele care au admis actiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferinta titlului mai vechi, facând totala abstractie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Dar nici nu se poate aprecia ca existenta Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situatiile, posibilitatea de a se recurge la actiunea în revendicare, caci este posibil ca reclamantul într-o atare actiune sa se poata prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol aditional si trebuie sa i se asigure accesul la justitie.
Este însa necesar a se analiza, în functie de circumstantele concrete ale cauzei, în ce masura legea interna intra în conflict cu Conventia europeana a drepturilor omului si daca admiterea actiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securitatii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când exista neconcordante între legea interna si Conventie, trebuie sa se verifice pe fond daca si pârâtul în actiunea în revendicare nu are, la rândul sau, un bun în sensul Conventiei – o hotarâre judecatoreasca anterioara prin care i s-a recunoscut dreptul de a pastra imobilul; o speranta legitima în acelasi sens, dedusa din dispozitiile legii speciale, unita cu o jurisprudenta constanta pe acest aspect –, daca actiunea în revendicare împotriva tertului dobânditor de buna-credinta poate fi admisa fara despagubirea tertului la valoarea actuala de circulatie a imobilului etc.
În acest sens este relevanta decizia Curtii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova si Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a aratat ca:
„Curtea accepta ca obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecintele anumitor încalcari ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…); cu toate acestea, considera necesar a se asigura ca aceasta atenuare a vechilor încalcari nu creeaza noi neajunsuri disproportionate. În acest scop, legislatia trebuie sa faca posibila luarea în considerare a circumstantelor particulare ale fiecarei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bunacredinta sa nu fie puse în situatia de a suporta responsabilitatea, care apartine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat si în Cauza Raicu contra României).
De asemenea, nici consecinta insecuritatii raporturilor juridice nu poate fi ignorata.
Dreptul la un proces echitabil în fata unei instante, garantat de art. 6 alin. 1 din Conventie, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunta preeminenta dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice, care înseamna, între altele, ca o solutie definitiva a oricarui litigiu nu trebuie rediscutata (Cauza Brumarescu contra României, paragraful 61).
Din cauza inconsecventei si deficientelor legislative, precum si a eventualelor litigii anterior solutionate, nu este exclus ca într-o astfel de actiune în revendicare ambele parti sa se poata prevala de existenta unui bun în sensul Conventiei, instantele fiind puse în situatia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelasi timp, a principiului securitatii raporturilor juridice.
În atare situatie, solutia ar avea efectul privarii uneia dintre parti de un bun în sensul Conventiei, ceea ce va însemna ca nu statul sa suporte consecintele adoptarii unor norme legale neconforme cu Conventia, ci un particular.
Privarea de bun în absenta oricarei despagubiri constituie, asa cum s-a aratat, o încalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie, or, chiar din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului reiese ca, atunci când statul nu mai poate sa restituie imobilul în natura, iar masurile reparatorii prin echivalent prevazute de legea interna sunt înca iluzorii, urmeaza sa se plateasca reclamantului despagubiri banesti.
În acest punct, Curtea aminteste ca, de principiu, literatura juridica a admis de multa vreme faptul ca revendicarea este o actiune reala, iar acest caracter se conserva atât timp cât exista si posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Daca lucrul a disparut dintr-o cauza imputabila uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui tert care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicarii urmeaza a fi convertit într-o pretentie de despagubiri, caz în care actiunea devine personala.
În vederea aplicarii unitare a legii, Înalta Curte va stabili ca legea speciala înlatura aplicarea dreptului comun, fara ca pentru aceasta sa fie nevoie ca principiul sa fie încorporat în textul legii speciale si ca aplicarea unor dispozitii ale legii speciale poate fi înlaturata daca acestea contravin Conventiei europene a drepturilor omului.
Aplicarea altor dispozitii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urma sunt contrare Conventiei, trebuie sa se faca fara a se aduce atingere drepturilor aparate de Conventie apartinând altor persoane.
În consecinta, în temeiul dispozitiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicata, precum si ale art. 329 din Codul de procedura civila, urmeaza a se admite recursul în interesul legii în sensul celor aratate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie.
Cu privire la actiunile întemeiate pe dispozitiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, formulate dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 si solutionate neunitar de instantele judecatoresti, stabilesc:
Concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevazut expres în legea speciala.
În cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, si Conventia europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data în cadrul unei actiuni în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, în masura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedura civila.
Pronuntata în sedinta publica, astazi, 9 iunie 2008.
PRESEDINTELE ÎNALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei