Prin sentinţa civilă nr.1233 din 9 mai 2007, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal:
– a respins excepţia lipsei de interes a reclamantului E.B. excepţie invocată de pârâta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.), reţinând că reclamantul, fiind acţionar minoritar, are un interes legitim şi actual în condiţiile în care contestă legalitatea art.74 alin.(8) din Regulamentul C.N.V.M. nr.1/2006;
– a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul E.B. în contradictoriu cu pârâta C.N.V.M., şi a anulat prevederile art.74 alin.(8) din Regulamentul C.N.V.M. nr.1/2006, reţinând, că aceste prevederi, impunând acţionarilor să vândă acţiunile deţinute şi lăsându-le doar posibilitatea de a opta asupra modalităţii de încasare a preţului echitabil stabilit, exced cadrului legal stabilit prin art.206 din Legea nr.297/2004 privind piaţa de capital, care, în condiţiile reglementate, prevăd doar dreptul ofertantului de a solicita acţionarilor care nu au subscris să îi vândă acţiunile deţinute. Curtea de apel a reţinut că nu poate fi primită apărarea pârâtei în sensul că Regulamentul nr.1/2006 a fost emis în conformitate cu Directiva nr.2004/25/EC privind ofertele publice de preluare, întrucât în temeiul dreptului acţionarului majoritar, prevăzut de Legea nr.297/2004 nu poate fi stabilită prin Regulament obligaţia de vânzare a acţiunilor, care excede chiar prevederilor Directivei.
Reţinând că nu a avut loc vânzarea acţiunilor deţinute de reclamant, Curtea de apel a respins ca neîntemeiate capetele de cerere referitoare la obligarea C.N.V.M., SC R S.A. şi SC E S.A. să ia măsurile necesare pentru revenirea la situaţia anterioară vânzării abuzive a acţiunilor deţinute de EB la SC E S.A. şi la obligarea pârâtei la plata de daune interese.
Împotriva sentinţei civile nr.1233 din 9 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, susţinând următoarele critici:
– hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;
– prin hotărârea dată, instanţa de fond a interpretat greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia;
– instanţa de fond a dat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
1. Recursul formulat de autoritatea publică este întemeiat.
Instanţa de fond, admiţând în parte acţiunea şi dispunând anularea prevederilor 74 alin.(8) din Regulamentul nr.1/206 emis de C.N.V.M., a reţinut în esenţă, că aceste prevederi sunt nelegale în raport cu prevederile art.206 din Legea nr.297/2004 privind piaţa de capital.
Astfel, a argumentat instanţa de fond, prevederile regulamentare respective impun acţionarilor minoritari obligaţia de a-şi vinde acţiunile, deşi art.206 din Legea nr.297/ 2004 nu reglementează o astfel de obligaţie, ci doar posibilitatea ca acţionarul majoritar să solicite acţionarilor, care nu au subscris în cadrul ofertei, să-şi vândă respectivele acţiuni.
Într-adevăr, potrivit art.74 alin.(8) din Regulamentul nr.1/2006 privind emitenţii şi operaţiunile cu valori mobiliare „acţionarii existenţi sunt obligaţi să vândă acţiunile deţinute către acţionarul care îşi exercită dreptul precizat la art.206 din Legea nr.297/2004 şi pot comunica intermediarului modalitatea aleasă pentru realizarea plăţii acţiunilor ce le deţin respectiv mandat poştal cu confirmare de primire sau transfer bancar, în termen de maximum 12 zile lucrătoare de la data publicării anunţului menţionat la alin. (1). În cazul în care o asemenea comunicare nu este făcută către intermediar, acesta efectuează plata acţiunilor prin mandat poştal cu confirmare de primire la adresa acţionarului menţionată în structura consolidată a acţionariatului emitentului prevăzută la alin. (7)”.
De asemenea, potrivit art.206 din Legea nr.297/2004,
„(1) Urmare a derulării unei oferte publice de cumpărare adresată tuturor acţionarilor şi pentru toate deţinerile acestora, ofertantul are dreptul să solicite acţionarilor care nu au subscris în cadrul ofertei să-i vândă respectivele acţiuni, la un preţ echitabil, dacă acesta se află în una din următoarele situaţii:
a) deţine acţiuni reprezentând mai mult de 95% din capitalul social;
b) a achiziţionat, în cadrul ofertei publice de cumpărare adresată tuturor acţionarilor şi pentru toate deţinerile acestora, acţiuni reprezentând mai mult de 90% din cele vizate în cadrul ofertei.
(2) În situaţia în care societatea a emis mai multe clase de acţiuni, prevederile alin.(1) se vor aplica separat pentru fiecare clasă.
(3) Preţul oferit în cadrul unei oferte publice de preluare obligatorii, precum şi în cadrul unei oferte publice de preluare voluntare, în care ofertantul a achiziţionat prin subscrierile din cadrul ofertei, acţiuni reprezentând mai mult de 90% din acţiunile vizate, se consideră a fi un preţ echitabil.
(4) În situaţia menţionată la alin. (3), prezumţia referitoare la preţul echitabil se aplică numai în situaţia în care ofertantul îşi exercită dreptul precizat la alin.(1), în termen de 3 luni de la data finalizării respectivei oferte, în caz contrar, preţul va fi determinat de un expert independent în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare.
(5) Preţul determinat de un expert independent se aduce la cunoştinţa publicului prin intermediul pieţei pe care se tranzacţionează, prin publicare în Buletinul C.N.V.M., pe website-ul C.N.V.M. şi în 2 ziare financiare de circulaţie naţională, în termen de 5 zile de la întocmirea raportului”.
Deci, la art.206 alin.(1) din Legea nr.297/2004, legiuitorul a prevăzut în favoarea acţionarului majoritar un adevărat drept, nu doar o simplă posibilitate de a cere acţionarilor care nu au subscris în cadrul ofertei să-i vândă respectivele acţiuni, drept căruia îi corespunde obligaţia corelativă din partea acţionarilor minoritari.
Această interpretare rezultă în mod şi mai evident din coroborarea prevederilor art.206 cu cele ale art.207 din Legea nr.297/2004, potrivit cărora: „(1) Urmare a unei oferte publice de cumpărare adresată tuturor deţinătorilor şi pentru toate deţinerile acestora, un acţionar minoritar are dreptul să solicite ofertantului care deţine mai mult de 95% din capitalul social să-i cumpere acţiunile la un preţ echitabil.
(2) În situaţia în care societatea a emis mai multe clase de acţiuni, prevederile alin.(1) se vor aplica separat, pentru fiecare clasă.
(3) Preţul va fi determinat în conformitate cu prevederile art.206 alin.(3). În situaţia în care este necesară numirea unui expert independent, costurile aferente vor fi suportate de către respectivul acţionar minoritar”.
Deci, art.206 din lege reglementează dreptul acţionarului majoritar de a cere acţionarilor minoritari care nu au subscris să-i vândă acţiunile pe care le deţin la un preţ echitabil, iar art.207 din lege reglementează dreptul acţionarilor minoritari de a cere acţionarului majoritar cu 95% să le cumpere acţiunile la un preţ echitabil.
Este adevărat că nici art.206 şi nici art.207 din lege nu se referă expressis verbis la obligaţia de vânzare a acţionarilor minoritari şi nici la obligaţia de cumpărare a acţionarului majoritar, dar aceste obligaţii decurg din logica existenţei şi efectivităţii dreptului, fiind de principiu ca oricărui drept să îi corespundă o obligaţie corelativă.
De aceea, instanţa de recurs reţine că folosirea expresiei „are dreptul” semnifică existenţa unui drept de apreciere în favoarea acţionarului majoritar care a ofertat şi respectiv, a acţionarilor minoritari care nu au subscris, iar nu existenţa unei simple posibilităţi şi nu a unui drept concret căruia să-i corespundă o obligaţie corelativă.
De altfel, prevederile art.206 din Legea nr.297/2004 au făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate prin care autorul acesteia a susţinut că dispoziţiile legale criticate, dar mai ales Regulamentul C.N.V.M. adoptat în vederea aplicării acestora, încalcă dreptul de proprietate privată.
Prin Decizia nr.515 din 19.05.2007, publicată în M.Of. al României, nr.431 din 28 iunie 2007, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, motivându-se că art.44 alin.(1) teza a II-a din Constituţie, republicată, prevede competenţa legiuitorului de a stabili limitele dreptului de proprietate, iar art.206 din Legea nr.297/2004 a instituit o restrângere a dreptului de proprietate în privinţa acţiunilor deţinute de o persoană.
Astfel fiind, concluzia instanţei de fond că prevederile art.74 alin.(8) din Regulament adaugă la art.206 din Legea nr.297/2004 este lipsită de temei legal, dispoziţiile regulamentare explicitând modalităţile de aplicare a dispoziţiilor legale respective.
De asemenea, instanţa de fond a înlăturat în mod greşit susţinerile autorităţii publice potrivit cărora emiterea Regulamentului nr.1/2006 s-a făcut în conformitate cu documentele europene şi anume, cu Directiva nr.2004/25/CE.
Soluţia tehnică aleasă de legiuitor, în ceea ce priveşte reglementarea „retragerii obligatorii” la art.206 şi a „răscumpărării obligatorii”, la art.207 din Legea nr.297/2004 poate fi considerată ca fiind discutabilă în ceea ce priveşte acurateţea consacrării drepturilor şi obligaţiilor subiectelor celor două raporturi juridice, dar conformitatea acestei legi cu Directiva 2004/25/CE este imperativă şi de necontestat.
Astfel, potrivit principiului înscris la pct.(24) din Directiva nr.2004/25/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind ofertele publice de cumpărare, statele membre ar trebui să ia măsurile necesare pentru a permite unui ofertant care a achiziţionat un anumit procentaj din capitalul unei societăţi, care conferă dreptul de vot, ca urmare a unei oferte publice de cumpărare, să oblige deţinătorii de valori mobiliare rămase să-i vândă valorile lor mobiliare. În acelaşi mod, atunci când un ofertant, ca urmare a unei oferte publice de cumpărare, a achiziţionat un anumit procentaj din capitalul unei societăţi, care conferă drepturi de vot, deţinătorii de valori mobiliare rămase ar trebui să aibă posibilitatea de a-l obliga să le cumpere valorile mobiliare.
Or, acest principiu se regăseşte transpus în prevederile art.206 şi art.207 din Legea nr.297/2004, care aşa cum s-a arătat mai sus, a fost adoptată pentru transpunerea în legislaţia internă a Directivei 2004/25/CE.
De asemenea, la art.15 din Directiva 2004/25/CE, intitulat „Retragerea obligatorie” s-a prevăzut că: „(1) Statele membre se asigură ca, atunci când o oferta se adresează tuturor deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii în cauză pentru toate valorile lor mobiliare, se aplica alineatele (2)-(5).
(2) Statele membre se asigură că un ofertant poate solicita tuturor deţinătorilor de valori mobiliare ramase să-i vândă aceste valori mobiliare la un preţ corect. Statele membre introduc acest drept în unul dintre cele doua cazuri de mai jos:
a) atunci când ofertantul deţine valori mobiliare care reprezintă cel puţin 90% din capitalul care conferă drepturi de vot si 90% din drepturile de vot ale societăţii în cauză, sau
b) atunci când, după acceptarea ofertei, acesta a achiziţionat sau s-a angajat ferm prin contract să achiziţioneze valori mobiliare care reprezintă cel puţin 90% din capitalul care conferă drepturidevotşi90%dindrepturiledevot care fac obiectul ofertei.
În cazul prevăzut la litera (a), statele membre pot stabili un prag mai ridicat, fără ca acesta sa depăşească 95% din capitalul care conferă drepturi de vot si 95% din drepturile de vot.
(3) Statele membre se asigură că sunt în vigoare norme care permit să se calculeze când se atinge pragul respectiv.
Atunci când societatea în cauză a emis mai multe categorii de valori mobiliare, statele membre pot sa prevadă ca dreptul de a recurge la retragerea obligatorie poate sa se exercite numai pentru categoria pentru care pragul prevăzut la alineatul (2) a fost atins.
(4) În cazul in care ofertantul doreşte să-şi exercite dreptul de a recurge la retragerea obligatorie, acesta o face intr-un termen de trei luni de la sfârşitul perioadei de acceptare a ofertei prevăzute la articolul 7.
(5) Statele membre se asigură că se garantează un preţ corect. Acest preţ trebuie sa aibă aceeaşi formă ca şi contrapartida ofertei sau să constea într-o valoare în numerar. Statele membre pot prevedea că numerarul trebuie propus cel puţin cu titlu de opţiune.
Ca urmare a unei oferte voluntare, în cele două cazuri prevăzute la alineatul (2) literele (a) şi (b), contrapartida ofertei se presupune a fi corect în cazul in care ofertantul a achiziţionat, prin acceptarea ofertei, 90 % din capitalul care conferă drepturi de vot face obiectul ofertei.
În urma unei oferte obligatorii, contrapartida ofertei este prezumată corectă”.
La art.16 din Directiva 2004/25/CE, intitulat Răscumpărarea obligatorie, s-a prevăzut că „(1) Statele membre se asigură că, atunci când o ofertă se adresează tuturor deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii în cauză pentru toate valorile lor mobiliare, se aplică alineatele (2) şi (3).
Statele membre se asigură ca un deţinător de valori mobiliare rămase poate cere ofertantului să-i cumpere aceste valori mobiliare la un preţ corect, în condiţii similare cu cele prevăzute la articolul 15 alineatul (2). Articolul 15 alineatele (3)-(5) se aplică mutatis mutandis”.
Astfel fiind, instanţa de recurs reţine că problema dedusă judecăţii: conformitatea prevederilor art.74 alin.(8) din Regulamentul nr.1/2006 cu prevederile art.206 din Legea nr.287/ 2004 nu poate fi apreciată separat de conformitatea art.206 din lege cu prevederile art.15 din Directiva 2004/25/CE privind ofertele publice de cumpărare.
Astfel, în concluzie, dispoziţiile art.74 alin.(8) din Regulamentul C.N.V.M. nr.1/2006 sunt conforme cu prevederile art.206, coroborate cu ale art.207 din Legea nr.297/2004, care la rândul lor sunt conforme cu art.15 şi 16 din Directiva 2004/25/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind ofertele publice de cumpărare.
În concluzie, recursul C.N.V.M. a fost admis, sentinţa atacată, casată, şi acţiunea reţinută spre judecare, a fost respinsă.