Probă

probă, 1. (în sens larg) acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui anumit fapt; mijlocul prin care se poate stabili faptul sau împrejurarea ce trebuie dovedită; rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de probă, adică măsura în care acestea au reuşit să formeze convingerea judecătorului despre existenţa sau inexistenţa faptului pretins; 2. (în sens restrâns) mijloc de probaţiune, adică mijlocul legal utilizat pentru dovedirea unui fapt; fapt probator, adică un fapt material care, din moment ce a fost dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit, la rândul lui, pentru a dovedi o împrejurare determinantă în soluţionarea pricinii [v. şi administrarea probelor; administrarea probelor de către avocaţi; admisibilitatea probelor; aprecierea probelor].

probă – element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. ~ concludentă – probă care are calitatea de a clarifica elemente necesare ale cauzei. ~ utilă – probă cu calitatea de a aduce clarificări pe care nu le cuprind alte probe. ~ pertinentă – probă care are calitatea de a fi în legătură cu cauza care se judecă. ~ directă – probă care se percepe nemijlocit, care procură în mod direct o informaţie asupra cauzei deduse judecăţii. ~ indirectă -probă care nu se percepe nemijlocit, care nu dă în mod direct o informaţie asupra cauzei, ci poate fi folosită la aflarea adevărului pe cale de raţionament (prezumţiile şi indiciile). ~ evidentă – probă sigură şi completă care clarifică în mod deplin o anumită împrejurare. ~ necompletă – probă îndoielnică şi care trebuie examinată împreună cu alte probe, spre a se putea desprinde o concluzie. ~ materială -probă relevată de anumite obiecte sau situaţii de fapt (de ex., obiecte care conţin o urmă a faptei săvârşite). ~ orală – probă care rezultă din relatările orale ale celor care au cunoştinţă despre un fapt sau o circumstanţă în legătură cu cauza (de ex., declaraţiile martorilor). ~ scrisă – probă dezvăluită pe calea scrisului (de ex. înscrisurile). ~ negativă – probă prin care s-ar tinde a se face dovada unui fapt care nu s-a petrecut. Proba negativă este imposibilă, afară de cazul când se converteşte într-o probă pozitivă (de ex., dovada că făptuitorul n-a fost într-un loc se poate schimba în dovada că acesta s-a găsit în momentul respectiv în alt loc). ~ admisibilă -probă care, fiind concludentă şi utilă, poate fi încuviinţată de organele judiciare. ~ inadmisibilă -probă care, fiind neconcludentă sau inutilă, nu poate fi admisă de organele judiciare. Astfel, este inadmisibilă proba prin care s-ar tinde la dovedirea sau combaterea unei realităţi evidente, constatate ştiinţific (de ex., a dovedi caracterul neştiinţific al prejudecăţilor religioase) sau la combaterea unei prezumţii legale (de ex., proba că inculpatul n-a suferit nici un prejudiciu prin judecarea procesului de către un complet ilegal constituit). ~ testimonială – probă care constă în audierea martorilor. ~ biologică – probă care este relevată în urma analizei unor organe sau părţi de organe, ori a sângelui provenind de la fiinţe vii (de ex., recoltarea de sânge pentru a se stabili gradul de îmbibaţie alcoolică a sângelui unei persoane).a