1. Aspecte generale privind criteriul neretroactivitătii. Facta praeterita, facta
pendentia, facta futura
Pentru a stabili un criteriu abstract al neretroactivităŃii, trebuie să se Ńină seama, pe
de o parte, de diferitele perioade în care timpul poate fi considerat (trecutul, prezentul
si viitorul), iar, pe de altă parte, de elementele prin care o situaŃie juridică poate fi
legată de una dintre aceste perioade (fie constituirea, modificarea sau stingerea
situaŃiei juridice, fie efectele pe care aceasta le produce).
O lege ar fi retroactivă dacă ar reglementa fie fapte care, înainte de intrarea ei în
vigoare, au dat nastere sau, după caz, au modificat ori au stins o situaŃie juridică, fie
efecte pe care acea situaŃie juridică le-a produs înainte de aceeasi dată.
Prin urmare, Ńinând cont de principiul neretroactivităŃii, cât si de posibilitatea
legiuitorului de a opta între aplicarea imediată a legii noi si ultraactivitatea legii
vechi, pot fi deosebite trei categorii de situaŃii juridice:
– facta praeterita, adică faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaŃii
juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât si efectele
produse de acea situaŃie juridică înainte de acest moment. În privinŃa acestora, poate
fi aplicată numai legea veche, adică legea în vigoare la data producerii faptei
respective ori efectelor ei, deoarece, dacă s-ar aplica o lege ulterioară ar însemna să i
se atribuie efect retroactiv. În consecinŃă: o lege ulterioară nu poate să aducă atingere
constituirii, modificării sau stingerii situaŃiilor juridice anterioare, indiferent dacă
legea nouă ar suprima un mod de formare, modificare sau stingere ori ar schimba
condiŃiile necesare; faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unei
situaŃii juridice potrivit legii în vigoare la data când ele s-au realizat nu pot să fie
socotite de o lege ulterioară că au produs aceste efecte, ceea ce înseamnă că legea
nouă nu poate atribui unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub
imperiul legii în vigoare în momentul realizării faptului; dacă legea creează o situaŃie
juridică nouă, ea nu ar putea să prevadă că noua situaŃie juridică s-a născut din fapte
anterioare intrării sale în vigoare sau, după caz, organul de jurisdicŃie nu ar putea
decide că situaŃia juridică reglementată doar de legea nouă s-a născut din fapte
întâmplate în întregime înainte de intrarea ei în vigoare;
– facta pendentia, adică situaŃiile juridice în curs de formare, modificare sau
stingere la data intrării ei în vigoare. În privinŃa acestora, legiuitorul poate opta între
aplicarea legii noi si ultraactivitatea (supravieŃuirea) legii vechi. Dacă însă elementele
ce alcătuiesc constituirea sau, după caz, modificarea ori stingerea au individualitate
proprie, atunci pentru fiecare element se aplică legea în vigoare la momentul la care
acesta s-a produs;
– facta futura, adică situaŃiile juridice care se vor naste, modifica sau stinge după
intrarea în vigoare a legii noi, precum si efectelor viitoare ale situaŃiilor juridice
2
trecute. În privinŃa acestora, se va aplica legea nouă, afară de cazul în care legiuitorul
optează pentru supravieŃuirea legii vechi. În privinŃa efectelor viitoare ale situaŃiilor
juridice trecute, Codul civil din 2009 a preferat, ca regulă, soluŃia ultraactivităŃii legii
în vigoare la data nasterii situaŃiei juridice. Efectele produse în timp ale unei situaŃii
juridice vor fi cele stabilite de legea în vigoare în momentul în care se realizează
fiecare efect în parte, deci legea nouă nu se poate aplica efectelor produse de aceste
situaŃii juridice înainte de intrarea ei în vigoare, deoarece ar însemna o aplicare
retroactivă a legii noi. De asemenea, în cazul în care legea nouă ar suprima o situaŃie
juridică, ea poate fi aplicată numai efectelor viitoare, nu însă si efectelor produse de
acea situaŃie juridică înainte de intrarea în vigoare a legii noi.
2. Precizări introductive privind aplicarea în timp a Noului Cod civil
Art. 6 C.civ. conŃine anumite dispoziŃii privind aplicarea în timp a legii civile, însă
trebuie subliniat că textul stabileste reguli generale în materie, deci reguli care au
vocaŃia să se aplice si în cazul unor acte normative viitoare, în măsura în care acestea
nu vor conŃine dispoziŃii exprese privind succesiunea legilor în timp.
Cât priveste aplicarea în timp a Codului civil din 2009 în raport de reglementările
anterioare, trebuie avute în vedere si dispoziŃiile corespunzătoare din Legea nr.
71/2011.
În prealabil, semnalăm că, potrivit art. 223 din Legea nr. 71/2011, procesele si
cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluŃionare la data intrării în
vigoare a Codului civil din 2009 se soluŃionează de către instanŃele legal învestite, în
conformitate cu dispoziŃiile legale, materiale si procedurale în vigoare la data când
aceste procese au fost pornite (deci sunt aplicabile dispoziŃiile din reglementările
înlocuite de Codul civil din 2009), afară de cazul în care în Legea nr. 71/2011 există
dispoziŃii care prevăd altfel.
Acest text de lege necesită însă unele precizări. În opinia noastră, nu ar fi suficient
ca în Legea nr. 71/2011 să existe dispoziŃii speciale din care să rezulte că anumite
norme din noul Cod civil sunt de imediată aplicare pentru ca acestea să se aplice si
proceselor declansate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, ci, o eventuală
derogare de la art. 223 din Legea nr. 71/2011 ar presupune o dispoziŃie specială
care să prevadă expres că noua reglementare se aplică si proceselor în curs. Este
cazul:
– art. 36 alin. 2 din Legea nr. 71/2011, care dispune că în ipoteza cererilor de
împărŃire a bunurilor comune aflate în curs de judecată în primă instanŃă (per a
contrario, nu si în apel sau recurs) la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009,
instanŃa de judecată poate dispune împărŃirea bunurilor comune în timpul căsătoriei,
fără a mai fi necesară examinarea motivelor temeinice;
– art. 40 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, în cazul cererilor de divorŃ
formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, instanŃa poate să
dispună divorŃul prin acordul soŃilor, dacă sunt îndeplinite condiŃiile prevăzute la art.
373 lit. a) si art. 374 C.civ. din 2009;
– art. 42 din Legea nr. 71/2011, care prevede că în cazul cererilor de divorŃ
formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, instanŃa de judecată
3
poate să dispună divorŃul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) si art. 379 alin. (1)
C.civ. din 2009, chiar dacă reŃine culpa exclusivă a reclamantului, în măsura în care
motivele de divorŃ subzistă si după intrarea în vigoare a noului Cod civil;
– art. 63 din Legea nr. 71/2011, conform căruia, dispoziŃiile art. 643 alin. (1) si (2)
C.civ. din 2009 se aplică si în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas
definitivă până la data intrării în vigoare a noului Cod civil, iar cele ale art. 643 alin.
(3) se aplică si în situaŃiile în care pricina nu a fost soluŃionată în primă instanŃă până
la data intrării în vigoare a noului Codului civil.
Orice alte dispoziŃii tranzitorii înscrise în Legea nr. 71/2011 nu se aplică si
proceselor care au fost declansate cel mai târziu la data de 30 septembrie 2011
(interesează data înregistrării cererii de chemare în judecată), deci fondul acestor
procese va fi guvernat de reglementarea anterioară.
Mai subliniem că în frecvente cazuri noua reglementare rezolvă o problemă
controversată, oferind ca soluŃie legislativă una dintre soluŃiile date în jurisprudenŃa
sau în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare. Într-un asemenea caz,
chiar si pentru situaŃiile născute anterior s-ar putea da soluŃia la care s-a oprit si noua
reglementare (si chiar este recomandabil în considerarea imperativului de a avea o
practică judiciară previzibilă), fără a se putea reprosa că s-ar atribui efect retroactiv
legii noi, însă soluŃia nu poate fi motivată pe dispoziŃiile legii noi, ci pe argumentele
deduse din vechea reglementare. Spre exemplu, în cazul unei donaŃii deghizate sub
forma unui contract de vânzare încheiat în formă autentică, încheiate anterior intrării
în vigoare a Codului civil din 2009, soluŃia potrivit căreia actul secret produce efecte
între părŃi dacă îndeplineste condiŃiile de validitate de fond, iar nu si de formă (altfel
spus, actul secret „a împrumutat” forma ad validitatem de la actul public) nu poate fi
motivată pe art. 1289 alin. (2) C.civ. 2009, deoarece acest din urmă text de lege se
aplică, asa cum stabileste art. 109 din Legea nr. 71/2011, numai în cazul în care contractul
secret este încheiat după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, ci pe
argumentele corespunzătoare Codului civil din 1864.
De asemenea, dorim să mai menŃionăm că în acele cazuri în care noua
reglementare nu a făcut altceva decât să preia dispoziŃiile din reglementarea
anterioară, stabilirea legii aplicabile, desi nu va influenŃa soluŃia pe fond, va viza însă
motivarea acesteia.
3. Legea aplicabilă actului juridic
Pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în vigoare la
data încheierii actului juridic nu numai în privinŃa condiŃiilor de validitate si, pe cale
de consecinŃă, a nulităŃii, ci si pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului
juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului,
pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei
noi legi), pentru executarea obligaŃiilor asumate de părŃi, pentru încetarea actului
juridic.
Această regulă se desprinde atât din dispoziŃiile art. 6 alin. (2) si (3) C.civ. (reluate
în art. 3 si art. 4 din Legea nr. 71/2011), cât si din art. 102 alin. (1) din Legea nr.
71/2011, potrivit căruia, ”contractul este supus dispoziŃiilor legii în vigoare la data
4
când a fost încheiat în tot ceea ce priveste încheierea, interpretarea, efectele,
executarea si încetarea sa”.
Potrivit art. 6 alin. (3) C.civ. si art. 4 din Legea nr. 71/2011, actele juridice lovite
de nulitate absolută ori relativă sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data
intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziŃiilor legii vechi, neputând fi
considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziŃiilor legii noi. Asadar,
validitatea sau eficacitatea actelor juridice se apreciază potrivit condiŃiilor stabilite de
legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic, fiind fără relevanŃă faptul că
legea nouă (ulterioară momentului încheierii actului) ar adăuga o condiŃie de validitate
sau eficacitate a actului juridic sau ar suprima o asemenea condiŃie.
Altfel spus, nulitatea sau altă cauză de ineficacitate a actului juridic (de exemplu:
inopozabilitatea, caducitatea, revocarea, rezoluŃiunea etc.) este supusă legii în vigoare
în momentul încheierii actului.
Legea nr. 71/2011 conŃine o serie de dispoziŃii care nu reprezintă altceva decât
cazuri particulare ale acestei reguli. Spre exemplu:
– art. 60 din Legea nr. 71/2011 dispune că validitatea clauzei de inalienabilitate
instituite prin convenŃie sau testament este guvernată de legea în vigoare la data
încheierii convenŃiei sau testamentului;
– din art. 65 din Legea nr. 71/2011 rezultă că proprietatea comună în devălmăsie
poate avea ca izvor si actul juridic numai pentru actele juridice încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil din 2009;
– din art. 102 din Legea nr. 71/2011 rezultă că modificarea contractului se face cu
respectarea tuturor condiŃiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării, iar
elementele ce nu fac obiectul modificării sunt supuse dispoziŃiilor legii în vigoare la
data când a fost încheiat contractul;
– art. 168, art. 170 si art. 187 din Legea nr. 71/2011 prevăd că ipotecile imobiliare,
ipotecile mobiliare (garanŃiile reale mobiliare) si gajurile constituite sub imperiul
reglementării anterioare sunt supuse, în ceea ce priveste condiŃiile de valabilitate,
dispoziŃiilor legale existente la data constituirii lor;
– art. 202 din Legea nr. 71/2011 prevede că dispoziŃiile art. 2.515 C.civ. (care
permit părŃilor să modifice, în anumite condiŃii, durata termenelor sau cursul
prescripŃiei) nu validează convenŃiile având ca obiect modificarea regimului legal al
prescripŃiei încheiate anterior intrării lor în vigoare etc.
În cazul nulităŃii nu s-ar putea deroga de la această regulă (deoarece ar însemna să
se atribuie legii noi efect retroactiv), dar în privinŃa unor cauze de ineficacitate regula
menŃionată, în măsura în care nu ar constitui o aplicaŃie a principiului
neretroactivităŃii legii noi, ci a ultraactivităŃii legii vechi, este susceptibilă de nuanŃări.
Astfel:
– art. 96 din Legea nr. 71/2011 dispune că prevederile din vechea reglementare
referitoare la revocarea donaŃiei pentru survenienŃă de copil (caz de revocare care a
fost prevăzut de Codul civil din 1864, dar care nu a mai fost reglementat de Codul
civil din 2009) nu se aplică în ipoteza în care copilul s-a născut după intrarea în
vigoare a Codului civil (dacă nu ar fi existat această dispoziŃie specială, atunci toate
5
donaŃiile anterioare ar fi fost susceptibile de revocare indiferent de data la care s-ar fi
născut copilul);
– art. 130 din Legea nr. 71/2011 prevede că dacă formalităŃile de opozabilitate nu
au fost îndeplinite cu privire la un contract de locaŃiune în curs de executare la data
intrării în vigoare a Codului civil din 2009 si bunul dat în locaŃiune este înstrăinat
după această dată, contractul de locaŃiune este opozabil dobânditorului numai dacă
sunt îndeplinite formalităŃile prevăzute la art. 1.811 C.civ. din 2009, deci, pentru
ipoteza înstrăinării bunului dat în locaŃiune după intrarea în vigoare a noii reglementări,
opozabilitatea/inopozabilitatea contractului de locaŃiune anterior nu se va
raporta la legea în vigoare la data încheierii sale.
Însă, în lipsa unor derogări exprese în Legea nr. 71/2011, cauzelor de ineficacitate
li se aplică legea în vigoare la data încheierii actului juridic, chiar dacă împrejurarea
ce a condus la ineficacitatea actului a survenit sub imperiul noii reglementări. De
exemplu, art. 2251 alin. (2) C.civ. din 2009, care recunoaste credirentierului dreptul
la rezoluŃiunea contractului de rentă viageră constituit cu titlu oneros chiar si în lipsa
unui pact comisoriu, nu s-ar putea aplica în cazul contractelor încheiate sub imperiul
vechii reglementări, chiar dacă neexecutarea ar avea loc după intrarea în vigoare a
Codului civil din 2009.
Pe temeiul art. 6 alin. (2) C.civ. si al art. 3 din Legea nr. 71/2011, legea în vigoare
la data încheierii unui act juridic va reglementa atât efectele trecute, adică efectele
care s-au produs sub imperiul ei (principiul neretroactivităŃii), cât si efectele viitoare,
adică efectele care se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi (ultraactivitatea
legii vechi).
Ca aplicaŃii ale acestei reguli, menŃionăm:
– art. 60 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevede că efectele juridice ale clauzei de
inalienabilitate instituite prin convenŃie sunt guvernate de legea în vigoare la
momentul încheierii convenŃiei;
– art. 66 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, din care rezultă că efectul constitutiv al
convenŃiei de partaj, precum si alte efecte se aplică doar convenŃiilor de partaj
încheiate ulterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, deci convenŃiile de
partaj anterioare produc efectele reglementate de legea în vigoare la data încheierii
lor, ceea ce înseamnă, între altele, că au efect declarativ. In privinŃa partajului
judiciar, art. 66 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 stabileste că dispoziŃiile Codului civil
din 2009 sunt aplicabile atunci când cererea de chemare în judecată a fost introdusă
după intrarea lui în vigoare;
– art. 107 din Legea nr. 71/2011 prevede că dispoziŃiile art. 1.271 C.civ. din 2009
privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în
vigoare a acestuia;
– art. 108 din Legea nr. 71/2011 stabileste că dispoziŃiile art. 1.274 C.civ. privitoare
la transferul riscurilor în contractele translative de proprietate se aplică numai
contractelor încheiate după intrarea lui în vigoare;
– potrivit art. 142 din Legea nr. 71/2011, contractele de mandat încheiate înainte de
intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, pentru care părŃile nu au prevăzut un
termen, rămân supuse legii în vigoare la data încheierii lor etc.
