administrativ
Indemnizaţie acordată în temeiul Legii nr. 189/2000. Contestarea modalităţii de calcul. Instanţă competentă.
Reclamantul PI a chemat în judecată la data de 17.04.2006 pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Constanţa, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa în contradictoriu cu aceasta, să se dispună reanalizarea deciziei sale de pensionare nr.117584/2006.
Prin sentinţa civilă nr.4605/15.05.2006 Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, în aplicarea art.137 din C.proc.civ. şi art.155 lit.f) din Legea nr.19/2000, dispoziţii legale raportate la obiectul cererii de chemare în judecată.
Tribunalul Constanţa – Secţia Civilă şi Asigurări Sociale prin sentinţa civilă nr.310/2006, a declinat şi el, competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa – Secţia contencios administrativ, reţinut că la termenul din 11.09.2006 reclamantul a renunţat la capătul de cerere privind recalcularea pensiei pentru limita de vârstă, menţinându-şi al doilea capăt de cerere din acţiune privind modificarea cuantumului de la 237 lei la 236 lei – pensie primită în temeiul Legii nr.189/2000, reţinând, că instanţa a rămas investită cu soluţionarea capătului de cerere privind drepturile de pensie ale reclamantului conform Legii nr.189/2000, deci, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.7 pct.4 din Legea nr.189/2000, potrivit cărora, împotriva hotărârii persoana interesată poate face contestaţie la Curtea de Apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ.
Prin sentinţa civilă nr.258/CA din 5 aprilie 2007, Curtea de Apel Constanţa – Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa – Secţia Civilă şi Asigurări Sociale şi a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, înaintând dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.
În motivarea soluţiei, Curtea de Apel Constanţa a reţinut că potrivit art.7 alin. (1) din Legea nr.189/2000 „Stabilirea şi plata drepturilor prevăzute în prezenta ordonanţă se fac de direcţia generală de muncă şi protecţie socială teritorială. Pentru stabilirea situaţiilor prevăzute la art.1 se înfiinţează, în cadrul fiecărei direcţii generale de muncă şi protecţie socială teritoriale, o comisie alcătuită din preşedinte şi cel mult 3 membri”.
Potrivit art.7 alin. 3 „Comisia este obligată să se pronunţe asupra cererii în termen de cel mult 30 de zile de la sesizare, printr-o hotărâre motivată”, iar alin. (4) prevede că „împotriva hotărârii persoana interesată poate face contestaţie la curtea de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit legii contenciosului administrativ nr.29/1990”.
A constatat instanţa că din aceste dispoziţii legale rezultă că pe calea contenciosului administrativ pot fi judecate doar contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de comisia alcătuită conform Legii nr.189/2000 şi care stabileşte dacă persoana, cetăţean român, a avut de suferit în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6.09.1940 până la 6.03.1945, pentru una din situaţiile prevăzute la lit.„a-f” din art.1 din lege, cuantumul indemnizaţiei fiind cel prevăzut de legiuitor, cu modificările în timp, datorate indexărilor potrivit art.4 din lege.
A mai reţinut Curtea de Apel Constanţa că potrivit art.155 lit.f) din Legea nr.19/2000, „Tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind:(…) modul de stabilire şi de plată a pensiilor, a indemnizaţiilor şi a altor drepturi de asigurări sociale”.
A concluzionat instanţa că din aceste dispoziţii legale speciale rezultă că, potrivit Legii nr.189/2000, Curtea de apel judecă numai contestaţiile formulate împotriva hotărârilor emise pentru stabilirea situaţiilor prevăzute la art.1 din lege, respectiv, dacă persoana are sau nu dreptul de a fi încadrată în categoria persoanelor care beneficiază de indemnizaţiile prevăzute de art.2 din lege, precum şi eventual, data de la care acestea se acordă.
În schimb, arată Curtea de apel, „modul de plată a indemnizaţiilor” se soluţionează în primă instanţă de către tribunal, conform art.155 lit.f) iar‚ cum litigiul din cauză este cu referire la cuantumul indemnizaţiei stabilite deja în baza Legii nr.189/2000, în favoarea reclamantului prin hotărârea Casei Judeţene de Pensii Constanţa nr.1869/21.01.2003, hotărâre necontestată de către reclamant, competenţa de soluţionare a acesteia aparţine Tribunalului Constanţa – Secţia Civilă şi Asigurări Sociale.
Analizând conflictul negativ de competenţă ivit potrivit art.20 pct.2 C. proc.civ. Înalta Curte constată că instanţa căreia îi revine competenţa materială de soluţionare a cauzei de faţă este tribunalul.
Actul pe care reclamantul l-a contestat prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost modificată şi precizată, este decizia nr.117584/2006, privind recalcularea pensiei din sistemul public emis de Casa Judeţeană de Pensii Constanţa.
Jurisdicţia asigurărilor sociale este reglementată de Capitolul 8 din Legea nr.19/2000 şi se realizează prin tribunale şi curţi în apel, conform art.154 din actul normativ menţionat.
În temeiul art.155 din Legea 19/2000, tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind:
a)modul de calcul şi de depunere a contribuţiei de asigurări sociale;
b)modul de stabilire a majorărilor de întârziere;
c)înregistrarea, evidenţa şi certificarea contribuţiei de asigurări sociale;
d)deciziile de pensionare;
e)refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale;
f)modul de stabilire şi de plată a pensiilor, a indemnizaţiilor şi a altor drepturi de asigurări sociale;
g)plângerile împotriva proceselor – verbale de contravenţii încheiate conform prezentei legi;
h)contestaţiile împotriva măsurilor de executare silită, dispuse în baza prezentei legi.
Împrejurarea că decizia de recalculare a pensiei a fost contestată numai parţial, în ceea ce priveşte indemnizaţia care i se cuvine reclamantului ca beneficiar al O.G. nr.105/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr.189/2000, nu atrage incidenţa art.7 alin.4 din acest act normativ.
Potrivit art.7 alin.1 din O.G. nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, cu modificările ulterioare, stabilirea şi plata drepturilor prevăzute în prezenta ordonanţă se fac de casa judeţeană de pensii sau, după caz, de Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti. Pentru stabilirea situaţiilor prevăzute la art.1 se înfiinţează, în cadrul fiecărei direcţii, case judeţene de pensii sau, după caz, în cadrul Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti, o comisie alcătuită din preşedinte şi cel mult 3 membri.
Comisia este obligată să se pronunţe asupra cererii printr-o hotărâre motivată, împotriva căreia persoana interesată poate face contestaţie la curtea de apel, în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit legii contenciosului administrativ (art.7 alin.3 şi 4).
Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că în competenţa curţii de apel intră numai soluţionarea contestaţiilor împotriva hotărârilor prin care se stabileşte dacă persoana în cauză se încadrează în categoriile de persoane persecutate din motive etnice prevăzute în art.1 din O.G. nr.105/1999, pentru a beneficia de drepturile prevăzute de acest act normativ, iar nu şi cererile privind modul de calcul şi de plată al indemnizaţiilor, acestea din urmă încadrându-se în prevederile art.155 lit.f) din Legea nr.19/2000.
În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art.22 alin. (5) C.proc.civ, Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa – Secţia Civilă şi de Asigurări Sociale.
Cetăţean străin. Săvârşirea unei infracţiuni. Prescripţia răspunderii penale.
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, la data de 22. 04. 2004, reclamantul ST a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Străini, anularea măsurilor luate de această autoritate publică şi suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea pe fond a cauzei.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1384 din 31 mai 2004 a respins acţiunea formulată de reclamant.
Instanţa de fond a reţinut că suspendarea executării măsurii de returnare cu interdicţie de intrare în România pe o perioadă de 10 ani, este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 82 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002 şi nefondată faţă de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 29/1990, în vigoare la acea dată.
Instanţa a mai reţinut că deşi, a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru faptele reclamantului, măsura de siguranţă a expulzării, aplicată prin sentinţa penală nr. 998 din 30 iulie 2001 a Judecătoriei Sector 6 Bucureşti, nu este supusă acestei prescripţii.
Pe cale de consecinţă instanţa a apreciat că măsura interdicţiei de intrare în România este legală întrucât dispoziţiile art. 102 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, în 2004, nu prevede posibilitatea diminuării duratei în raport cu vinovăţia făptuitorului sau gradul de pericol social, or modalitatea de executare, ci stabileşte numai o interdicţie egală cu pedeapsa pronunţată, dar nu mai mică de 10 ani, pentru străini care au comis fapte penale.
Cum de altfel împotriva reclamantului a fost dispusă, prin sentinţa civilă nr. 982 din 4.05. 2004 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ şi măsura luării în custodie publică, în vederea expulzării, instanţa a apreciat şi în acest context netemeinicia acţiunii reclamantului, având în vedere că prin adresa contestată s-a luat o măsură mult mai blândă decât cea aplicată prin hotărârile judecătoreşti menţionate.
În raport cu aceste considerente instanţa de fond a apreciat că reclamantului îi sunt aplicabile dispoziţiilor art. 90 raportat la art. 134 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată în 2004, privind regimul străinilor în România şi nu prevederile Legii nr. 46/1991 referitoare la statutul şi regimul refugiaţilor.
Reclamantul a declarat recurs, susţinând că instanţa de fond a ignorat faptul că este de origine palestiniană, iar returnarea sa îi pune viaţa în pericol, fiind incidente astfel dispoziţiile art. 89 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002.
Mai susţine că, prin adresa nr. 12684/TDA/2 din 02.12.2005 emisă de Autoritatea pentru Străini, i s-a comunicat că beneficiază de statutul de tolerat, fiind scos din Centrul de cazare Otopeni, unde fusese plasat ca urmare a luării măsurii de punere sub custodie.
În ceea ce priveşte măsura expulzării, luată împotriva sa ca măsură de siguranţă, recurentul – reclamant precizează că prin decizia penală nr. 1923 din 28 noiembrie 2005 pronunţată la Curtea de Apel Bucureşti, i s-a admis contestaţia la executare şi a fost înlăturată executarea măsurii expulzării ce fusese luată prin sentinţa penală nr. 998 30.07.2001 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, definitivă prin decizia sentinţei nr. 2143/5 .11. 2002 a Curţii de Apel Bucureşti.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect că obiectul acţiunii cu care fusese investită l-a constituit cererea de anulare a actului administrativ prin care Autoritatea pentru Străini a luat împotriva recurentului cetăţean străin ele două măsuri: măsura returnării şi măsura interdicţiei de intrare în România pentru o perioadă de 10 ani, ca urmare a faptului că acesta locuia ilegal şi comisese infracţiuni pe teritoriul României.
În ceea ce priveşte măsura returnării, soluţia Curţii de apel este irevocabilă, astfel că recursul este inadmisibil.
Astfel, potrivit prevederilor art. 861 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, introdus prin art. I pct. 38 din Legea nr. 482/2004, „Decizia de returnare poate fi atacată de străinul împotriva căruia s-a dispus, în termen de trei zile de la data comunicării, la Curtea de apel competentă teritorial. Instanţa se va pronunţa în termen de trei zile de la data primirii cererii. Hotărârea este definitivă şi irevocabilă”.
Este adevărat că, ulterior, prin art. I pct. 74 din Legea nr. 56/2007 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 .03.2007, art. 861 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, a fost abrogat, dar conţinutul textului abrogat se regăseşte integral la art. 82 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 194 /2002, republicată, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 56/2007.
Or, potrivit art.II alin. (2) din Legea nr. 56/2007, toate situaţiile aflate în curs de rezolvare la data intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate potrivit prevederilor O.U.G. nr. 194/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta lege.
Deci, în privinţa măsurii returnării recurentului – reclamant, soluţia Curţii de apel rămâne irevocabilă, iar recursul este inadmisibil, fiind incidente prevederile art. 82 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 56/2007.
În ceea ce priveşte măsura interdicţiei de intrare în România pentru o perioadă de 10 ani, recursul este neîntemeiat.
Astfel, este necontestat că recurentul – reclamant a comis pe teritoriul României mai multe infracţiuni pentru care a fost condamnat, iar prin decizia penală nr. 243/5.11.2002 a Curţii de Apel Bucureşti s-a constatat că, între timp, intervenise prescripţia răspunderii penale.
Or, potrivit prevederilor art. 102 alin. (41) şi art. 101 alin. (2) cu referire la art. 8 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 194/ 2002, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 56/2007, împotriva cetăţenilor străini care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul României, Autoritatea competentă poate dispune măsura interzicerii intrării în România pe o perioadă determinată.
Împrejurarea că, în cazul recurentului – reclamant, a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunilor respective, nu împiedică incidenţa prevederilor legale citate mai sus, acesta necerând continuarea procesului penal potrivit art. 13 Cod proc.pen. acceptând beneficiul prescripţiei şi recunoscând, o dată în plus, săvârşirea infracţiunilor pentru comiterea cărora fusese iniţial condamnat.
În concluzie, hotărârea recurată fiind legală şi temeinică, recursul a fost respins.
Persoana vătămată printr-un act administrativ adresat altui subiect de drept. Plângere prealabilă. Momentul de la care curge termenul în care poate fi introdusă.
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti sub nr. 12852/300/2005 din data de 06.12.2005, reclamanţii IE şi IMR au chemat în judecată pe pârâţii SC I SRL Slobozia şi Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, solicitând să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr.0385/21.10.1998, emis de ministerul pârât.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în calitate de succesori ai defunctei IE, le-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeţelor de 47 ha baltă şi 3 ha intravilan, conform hotărârii nr.37/I din 30 noiembrie 2000, a Prefecturii Judeţului Ialomiţa – Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, la data de 14.01.2001, fiind întocmit procesul-verbal de punere în posesie.
Au mai arătat că, prin sentinţa civilă nr.727/23.06.2005 a Judecătoriei Urziceni, Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a fost obligată să emită titlul de proprietate pentru suprafaţa de 3 ha, validată prin hotărârea nr.37/I/30 noiembrie 2000, dar în urma cererii de executare, instituţia Prefectului Judeţului Ialomiţa a transmis documentaţia Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ialomiţa, care la data de 3.11.2005 le-a comunicat existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în favoarea societăţii pârâte.
La termenul din 03.05.2006, instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamanţilor formulată de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Ialomiţa conform art.49 şi următoarele din Codul de procedură civilă.
Prin sentinţa nr.975/03.05.2006, Curtea de Apel a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamanţilor, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art.7 din Legea nr.554/2004.
Totodată, a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamanţilor.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut, că reclamanţii nu au formulat plângere prealabilă în termenul de prescripţie de 6 luni de la data emiterii actului administrativ, prevăzut de art.7 alin. (7) din Legea nr.554/2004.
Sentinţa menţionată a fost atacată cu recurs, în termenul legal, de către reclamanţi pentru motive pe care le-au încadrat în drept în prevederile art.304 pct.9 C.proc.civ.
În motivarea cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că raţionamentul juridic pe care s-a întemeiat soluţia instanţei de fond este greşit, întrucât ipoteza prevăzută de legiuitor în art.7 alin.(7) din Legea nr.554/2004 are în vedere efectuarea procedurii prealabile cu depăşirea termenului de 30 de zile, în cadrul termenului de 6 luni, doar pentru situaţiile în care persoanei vătămate i s-a comunicat actul administrativ atacat, dar pentru motive temeinice efectuează procedura după expirarea termenului de 30 de zile prevăzut de art.7 alin.(1).
Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că pentru terţii cărora actul administrativ unilateral nu le-a fost comunicat, termenul de 30 de zile pentru formularea procedurii prealabile curge de la momentul în care persoana vătămată a luat cunoştinţă de existenţa actului.
În cazul de faţă, potrivit susţinerilor lor, recurenţii-reclamanţi au luat cunoştinţă de existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în favoarea SC I SRL la data de 03.11.2005, când, prin adresa nr.4001, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ialomiţa le-a comunicat că nu le poate fi eliberat titlul de proprietate întrucât pe acelaşi amplasament este înscris certificatul de atestare menţionat.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenţii-reclamanţi, ţinând seama şi de prevederile art.4031 Cod procedură civilă Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Potrivit art.7 alin.(1) din Legea nr.554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
În temeiul art.7 alin.(7) din aceeaşi lege, plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste termenul prevăzut la alineatul (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului .
Termenul de 6 luni a fost calificat expres de legiuitor ca fiind de prescripţie.
Este adevărat că recurenţii-reclamanţi au calitatea de terţi în raport cu actul administrativ individual în discuţie, fiind îndreptăţiţi să introducă plângerea prealabilă din momentul în care au luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, potrivit art.7 alin.(3) din Legea nr.554/2004.
Şi în această ipoteză operează însă limitele termenului de 6 luni de la emiterea actului, prevăzut de art.7 alin.(7), necesitatea instituirii unui astfel de termen de prescripţie izvorând din considerente legate de respectarea principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice.
Înalta Curte reţine, de asemenea, că potrivit art.109 alin. (2) C.proc.civ. în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea procedurii prealabile, în condiţiile prevăzute de legea specială.
Această prevedere legală, corelată cu dispoziţiile art.7 din Legea nr.554/2004, conduce la concluzia că procedura prealabilă administrativă este reglementată ca o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune în contenciosul administrativ, a cărei neîndeplinire în termenele şi condiţiile prevăzute de lege atinge inadmisibilitatea acţiunii.
Constatând astfel că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect prevederile art.7 din Legea nr.554/2004, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în temeiul art.312 alin. (1) C.proc.civ.
Scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea ei unei alte secţii aparţinând aceleiaşi instanţe. Caracterul încheierii. Inadmisibilitatea atacării acesteia separat de fondul cauzei.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea de şedinţă din 4 aprilie 2006, pronunţându-se asupra excepţiei competenţei funcţionale a secţiei invocată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, a dispus scoaterea cauzei având ca obiect acţiunea reclamantei S.C. CIT SA de pe rolul acestei secţii şi înaintarea ei unei secţii Comerciale a aceleiaşi Curţi de Apel.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Potrivit art.45 din O.U.G. nr 51/1998, privind valorificarea unor active bancare, modificată şi completată prin O.U.G. nr 23/2004, republicată, cererile de orice natură privind drepturile şi obligaţiile în legătură cu activele bancare preluate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice şi juridice, altele decât debitorii definiţi la art.38 sunt de competenţa Curţii de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul său, după caz, domiciliul pârâtului şi se judecă de urgenţă şi cu precădere.
În raport de atribuţiile Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi de sfera de aplicare a procedurii de executare silită reglementată de această ordonanţă, instanţa a reţinut că raportul dedus judecăţii este unul comercial.
În speţă, reclamanta societatea comercială a contestat adresa GC/24953/20 iunie 2005 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului – Direcţia Generală Executări Silite şi Licitaţii prin care a fost înştiinţată că, urmare a nerespectării condiţiilor şi termenelor în care s-au acordat înlesniri la plată prin Convenţia de acordare a înlesnirilor la plată a obligaţiilor la fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, facilităţile au fost anulate, astfel încât se continuă executarea.
Chiar dacă reclamanta a solicitat şi anularea acesteia din urmă adrese şi s-a adresat instanţei de contencios administrativ, în esenţă, în cauză începuse procedura de executare silită în temeiul O.U.G. nr 51/98, republicată, pentru două creanţe, una fiscală şi una bancară, ce au format obiectul unei convenţii de eşalonare, convenţie anulată unilateral de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, astfel încât această măsură poate forma obiectul unei contestaţii la executare.
În contextul în care debitorul sumelor pentru care s-a început executarea silită este o societate comercială, chiar dacă una dintre creanţe este o creanţă bugetară de asigurări sociale, executarea silită pornită de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în temeiul O.U.G. nr. 51/1998 şi implicit contestaţiile la executare nu sunt de competenţa instanţelor de contencios – administrativ, ci a instanţelor specializate în judecarea litigiilor legate de aplicarea acestei ordonanţe, respectiv secţia comercială a Curţii de Apel Bucureşti.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta, apreciind că a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât actele a căror anulare s-a solicitat au fost emise de o autoritate a administraţiei publice centrale pentru sume ce reprezintă obligaţii fiscale datorate către bugetul fondului naţional unic de asigurări de sănătate, astfel încât, în temeiul art.10 din Legea nr. 554/2004 şi art.45 din O.U.G. nr. 51/1998, competenţa de soluţionare a cauzei revenea secţiei de contencios administrativ şi fiscal şi Curţii de Apel Bucureşti.
La termenul de judecată din 9 ianuarie 2007, în considerarea dispoziţiilor art.316, coroborat cu art.298 şi 136 Cod proc. civ. instanţa a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii recursului, excepţie pusă în discuţia părţilor la acelaşi termen.
Pronunţându-se asupra acestei excepţii, în condiţiile art.137 Cod proc. civ. Înalta Curte constată că este întemeiată. Astfel, în conformitate cu prevederile art.299 alin. (1) Cod proc. civ. pot forma obiect al recursului numai hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, dispoziţiile art.282 alin. (2) fiind aplicabile în mod corespunzător.
Prin urmare raportat la această trimitere realizată de textul de primă referinţă în ceea ce priveşte recursul, încheierile premergătoare pot fi atacate cu recurs numai odată cu fondul, afară de cazul în care prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.
În speţă prin încheierea atacată s-a examinat doar regularitatea formală a sesizării secţiei de contencios administrativ şi fiscal, prin prisma competenţei funcţionale a acesteia, dispunându-se scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea ei unei secţii comerciale.
Soluţia astfel adoptată nu echivalează cu o dezinvestire a instanţei prin declinarea competenţei pentru a putea fi atacată în condiţiile art.158 alin.(3) Cod proc. civ. întrucât necompetenţa nu poate viza decât instanţele, ca entităţi juridice de sine stătătoare, iar nu structurile interne ale acestora.
Reţinând aşadar că încheierea din discuţie are caracterul unei încheieri premergătoare, atacabilă numai odată cu fondul, în condiţiile art.316 coroborate cu art.299 şi art.282 alin. (2) Cod proc. civ. Înalta Curte a respins recursul declarat împotriva acesteia ca inadmisibil.
Suspendarea executării actului administrativ. Hotărâre judecătorească. Motivare
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara -Secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC R SRL a solicitat, în temeiul art.14 alin. (l) din Legea nr.554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere fiscală nr.l5682/5.X.2007 şi a Raportului de Inspecţie fiscală nr.l5681/5.X.2007 emise de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond.
In motivare a arătat că prin decizia contestată a fost nelegal impusă la plata sumei de 926.181 lei reprezentând contribuţii suplimentare la Fondul pentru Mediu şi obligaţii accesorii, motiv pentru care a şi atacat-o pe calea contestaţiei.
Prin sentinţa nr.321/4.12.2007, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea formulată de reclamanta SC R SRL Arad, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr.15682/5.X.2007 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr.15681/5.1.2007 emise de pârâtă, până la soluţionarea acţiunii în contencios administrativ.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut că nici în decizia de impunere şi nici în raportul de inspecţie nu este cuprins temeiul juridic al obligaţiilor stabilite suplimentar. Debitul semnificativ prin cuantumul său şi punerea în executare a acestuia, în condiţiile în care reclamanta a contestat în procedura prealabilă debitul, reţine Curtea de Apel Timişoara, sunt circumstanţe care dovedesc îndeplinirea condiţiilor legale prevăzute de art.14 din Legea nr.554/2004 privind iminenţa prejudiciului şi cazul bine justificat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti criticând sentinţa ca neîntemeiată şi nelegală, arătând:
– Că suspendarea executării actului administrativ fiscal s-a făcut fără fixarea şi plata cauţiunii prevăzute obligatoriu de dispoziţiile art.215 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.
– Că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât reclamanta a solicitat suspendarea „până la pronunţarea instanţei de fond”, iar dispozitivul menţionează: „până la soluţionarea acţiunii în contencios administrativ”, ceea ce ar avea semnificaţia suspendării până la soluţionarea irevocabilă a cererii.
– Că reclamanta nu a dovedit cele două condiţii necesare, cumulativ, pentru suspendarea executării, astfel încât hotărârea pronunţată e lipsită de temei legal.
Recursul se fondează.
Dispoziţiile art.14 din legea nr.554/2004 condiţionează admiterea cererii de suspendare a unui act administrativ de existenţa – şi implicit dovedirea unor „cazuri bine justificate” şi a unei „pagube iminente”.
Dispoziţiile art.2 alin.2 lit.t) definesc sintagma „cazuri bine justificate” ca acele împrejurări, legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
In speţă, instanţa de fond nu şi-a motivat soluţia cu privire la condiţia legală a „cazului bine justificat”.
Singura motivare a instanţei se referă la valoarea de titlu executoriu a deciziei de impunere şi la suma de bani foarte mare la care reclamanta a fost obligată prin titlu. Aceste argumente conturează însă doar condiţia pagubei iminente, nu şi pe cea a cazului bine justificat.
Recursul a fost admis, iar sentinţa modificată în totalitate, cererea de suspendare fiind respinsă ca neîntemeiată, pentru motivul prevăzut de art.304 pct. 9 C.proc.civ.
Hotărâre de Guvern de atestare a domeniului public al unui judeţ. Acţiune în anulare. Tardivitate.
Prin acţiunea înregistrată la 8 mai 2007, reclamanţii BM, NŞ ş.a. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Consiliul local al municipiului Alba Iulia să se dispună anularea poziţiei nr.749 din anexa 12 a H.G. nr.974/2002 emisă de Guvernul României, anularea poziţiei nr.749 din anexa 2 a HCL nr.267/5.11.1999 modificată prin HCL nr.165/22.06.2002 emise de Consiliul local al municipiului Alba Iulia, suspendarea executării acestor acte până la rămânerea irevocabilă a sentinţei şi obligarea pârâţilor la cheltuieli de judecată, arătând că în mod nelegal, pârâţii au inclus în domeniul public al municipiului drumul amenajat de reclamanţi pe terenul proprietatea lor.
Pârâţii au invocat excepţia tardivităţii acţiunii.
Curtea de Apel alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr.68 din 13 iulie 2007, a admis excepţia tardivităţii, a respins ca tardiv formulată acţiunea, a respins cererea de suspendare a executării actelor atacate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că anexa cuprinzând inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al municipiului Alba Iulia a fost publicată în M. Of. nr.701 Bis din 25 septembrie 2002 şi, în plus, a fost adusă expres la cunoştinţa reclamanţilor prin adresa nr.5356/19 martie 2004, iar acţiunea a fost introdusă la 8 mai 2007, deci tardiv faţă de prevederile art.ll alin. (2) din Legea nr.554/2004.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, solicitând în principal casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond în temeiul art.315 alin. (5) C. proc. civ. cu motivarea că actul administrativ atacat are caracter normativ şi drept urmare poate fi atacat oricând, acţiunea fiind imprescriptibilă conform art.ll alin. (4) din Legea nr.554/2004.
Prin urmare, sesizarea instanţei de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect anularea parţială a hotărârii de Guvern nu este condiţionată de respectarea termenelor prevăzute de art.ll alin. (2) din legea contenciosului administrativ.
Curtea a constatat următoarele:
Recurentii-reclamanti au sesizat instanţa de fond cu acţiunea având ca obiect anularea parţială a H.G. nr.974/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Alba, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Alba, poziţia 749 din anexa 2 la hotărâre referitoare la domeniul public al municipiului Alba lulia, Anexa 2 cuprinzând inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public al municipiului Alba Iulia a fost publicată în M.Of. nr.701 bis din 25 septembrie 2002 şi de asemenea cu ocazia judecării cauzei ce a format obiectul dosarului nr. 7/176/2003 pe rolul Tribunalului Alba, reclamanţilor li s-a adus la cunoştinţă de Primăria municipiului Alba Iulia cu adresa nr.5356/19.03.2004 că strada I din Alba Iulia face parte din domeniul public şi figurează la poziţia 749 din H.G. nr. 974/2002.
În mod corect prima instanţă a reţinut că în raport de data publicării hotărârii de Guvern atacată, de data aducerii acesteia la cunoştinţă reclamanţilor respectiv la 10.03.2004, introducerea acţiunii la data de 08 mai 2007 s-a făcut cu depăşirea termenului de decădere prevăzut de art.ll alin. (5) din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ.
Nu poate fi reţinută critica, de altfel nemotivată, a recurenţilor, că actul atacat este un act administrativ unilateral cu caracter normativ.
Actul administrativ atacat are caracterul unui act administrativ unilateral cu caracter individual, întrucât atesta bunurile care fac parte din domeniul public al judeţului Alba, respectiv se adresează anumitor persoane juridice din acest judeţ şi priveşte bunurile individualizate în anexe.
Constatând că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor imperative ale art.ll din legea contenciosului administrativ atât în privinţa termenului de formulare a acţiunii cât şi a naturii actului administrativ atacat, recursul declarat de reclamanţi a fost respins ca nefondat.
Act administrativ. Acţiune în contencios administrativ. Termen de prescripţie.
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bacău MD a chemat în judecată Inspectoratul Şcolar al Judeţului Neamţ şi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului pentru ca instanţa să dispună: anularea Ordinului 4156/1.06.2006 de eliberare din funcţie emis de Ministerul Educaţiei, obligarea Inspectoratului Şcolar Neamţ să solicite reintegrarea reclamantului în funcţia de director al Colegiului Naţional „ŞM”, obligarea M.E.C. să emită ordinul de reintegrare în funcţie şi plata drepturilor salariale.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat că Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ i-a acordat calificativul „nesatisfăcător” prin decizia nr.2833/23.12.2005, decizie pe care a atacat-o în instanţă, iar prin decizia nr.312 din 3.05.2007 a Curţii de Apei Bacău actul I.S.J. Neamţ a fost anulat.
Reclamantul a precizat că, deşi cauza privind anularea calificativului acordat se afla încă pe rolul instanţei, Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ a înaintat către M.E.C adresa nr.309/2006 în baza căreia s-a emis Ordinul 4156/1.06.2006 prin care a fost eliberat din funcţia de director, ordin care face obiectul dosarului de fată.
Prin întâmpinarea formulată în dosar, Ministerul Educaţiei Cercetării şi Tineretului a invocat: excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, arătând că reclamantul nu s-a adresat autorităţii emitente, înainte de a se adresa instanţei, pentru revocarea actului administrativ atacat şi excepţia tardivităţii formulării acţiunii, acţiunea fiind formulată cu depăşirea termenului de un an, calculat de la data emiterii actului.
Aceleaşi excepţii au fost invocate prin întâmpinare şi de către Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ.
Prin sentinţa civilă nr.123 din 1 octombrie 2007, a Curţii de Apel Bacău, au fost respinse excepţiile invocate şi a fost admisă în parte acţiunea, fiind respins capătul de cerere privind reintegrarea în funcţia de director.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a avut în vedere că procedura prealabilă a fost îndeplinită de reclamant fiind depuse la dosar înscrisuri doveditoare în acest sens.
Cu privire la excepţia de tardivitate invocată de pârâţi , s-a reţinut că în fapt a fost întrerupt cursul prescripţiei prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, până la soluţionarea irevocabila a litigiului privind decizia nr. 2833/2005, de acordare a calificativului act ce a stat la baza emiterii ordinului de eliberare din funcţie, astfel încât acţiunea reclamantului este exercitată înăuntrul termenului prevăzut de lege.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele.
I. In motivarea recursului său, pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean (IŞJ) Neamţ critică sentinţa ca netemeinică şi nelegală arătând că:
– Instanţa a respins în mod greşit excepţia tardivităţii acţiunii – invocată de pârât – şi a reţinut că termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt pe perioada soluţionării acţiunii din dosarul nr.390/32/ 2007 al Curţii de Apel Bacău.
– Consideră recurentul că această concluzie este greşită întrucât în acel dosar reclamantul a solicitat anularea deciziei I.S.J. Neamţ de stabilire a punctajului reclamantului pentru anul şcolar 2004 – 2005, câtă vreme în cauza de fată el a solicitat anularea ordinului Ministerul Educaţiei şi Cercetării (M.E.C.) de eliberare din funcţie.
– Potrivit Legii nr.554/2004, cererea prin care se solicită anularea unui act se introduce într-un termen de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă, iar în speţă MEC a răspuns plângerii prealabile a reclamantului la 14 iunie 2006, iar acţiunea a fost formulată după un an, la 14 iunie 2007.
II. Prin recursul său, pârâtul MEC reiterează excepţia tardivităţii acţiunii, cu aceleaşi argumentate invocate de primul pârât – I.S.J. Neamţ – în recursul său.
Recursul se fondează
1. Conform dispoziţiilor art.ll alin. (5) din Legea nr.554/2004, termenul de 6 luni de introducere a acţiunii în anularea unui act administrativ individual este unul de prescripţie, şi se calculează de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.
Fiind un termen de prescripţie, el este susceptibil de întrerupere în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.16 din Decretul nr.167/1058.
În speţă, instanţa de fond a aplicat în mod greşit aceste dispoziţii fără a observa că, pentru a opera în cauză, întreruperea prescripţiei trebuia să fie cauzată de introducerea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect chiar actul administrativ individual în legătură cu care s-a formulat plângerea prealabilă, iar nu un alt act administrativ.
Situaţia de fapt că cele două acte administrative au fost emise succesiv şi sunt legate cauzal nu îndreptăţeşte instanţa să extindă cauzele de întrerupere a prescripţiei dincolo de cele menţionate restrictiv de către legiuitor.
Nimic nu-1 împiedica pe reclamant ca, formulând acţiunea împotriva ordinului de eliberare din funcţie în termenul de 6 luni de la primirea răspunsului la plângerea prealabilă, să solicite apoi suspendarea judecăţii, în temeiul art.244 pct.l C. proc.civ. până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de anulare a deciziei de stabilire a calificativului.
2. Chiar dacă s-ar admite ipoteza că, în speţă, trebuie aplicat termenul de 1 an prevăzut de dispoziţiile art.ll alin. (2) din Legea nr.554/2004, iar „motivele temeinice” despre care menţionează textul ar fi existenţa pe rolul instanţei a acţiunii în anularea
deciziei nr.2833/23 decembrie 2005 a I.Ş.J. Neamţ, se constată că reclamantului i-a fost comunicat ordinul de eliberare din funcţie la 1 iunie 2006 iar acţiunea împotriva acestuia a fost depusă la Curtea de Apel Bucureşti la 14 iunie 2007.
Aşadar, termenul de decădere de un an a fost şi el depăşit, iar spre deosebire de cel de prescripţie – de 6 luni – el nu este susceptibil de întrerupere ori suspendare.
Ca urmare, Curtea de fată, modificând în tot sentinţa, a respins acţiunea ca tardivă.
Funcţionar public. Atacarea în instanţă a actului de eliberare din funcţia publică. Condiţia îndeplinirii procedurii prealabile.
Notă: Instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 89 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, în forma publicată în M. Of. nr. 251 din 22/03/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Ca urmare a republicării legii în M.Of. nr. 365 din 29/05/2007, dispoziţiile art. 89 alin. (1) se regăsesc în materialitatea lor în cuprinsul art. 106 alin. (1) din lege.
Prin acţiunea introdusă la data de 23 ianuarie 2007 CI a solicitat ca în contradictoriu cu Autoritatea Naţională a Vămilor, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Regională Vamală A să se dispună anularea ordinelor nr. 10159 din 29 decembrie 2006 şi nr. 332 din 22 ianuarie 2007, emise de vicepreşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală – Autoritatea Naţională a Vămilor, ca nelegale.
Prin aceste acte administrative de autoritate s-a dispus eliberarea reclamantului din funcţia publică de execuţie de inspector vamal I asistent 2, la Biroul vamal N cu începere de la 1 ianuarie 2007 şi respectiv, pe data încetării concediului pentru incapacitate temporară de muncă.
De asemenea, reclamantul a cerut obligarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală –Autoritatea Naţională a Vămilor la reîncadrarea sa în funcţia publică de execuţie deţinută anterior, conform art. 89 alin. (2) din Legea nr. 188/1998, precum şi obligarea tuturor pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 88 din 30 martie 2007, Curtea de Apel Timişoara- Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia ridicată de pârâta Direcţia Regională Vamală T. şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Instanţa a reţinut că această soluţie se impune deoarece anterior sesizării sale, reclamantul nu a exercitat procedura administrativă prealabilă instituită prin dispoziţiile art. 89 din Legea nr. 188/1999, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 251/2006.
Totodată, a făcut referire la prevederile art. 7 alin. (1) a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 care stabilesc obligativitatea recursului administrativ.
Reclamantul a declarat recurs, susţinând că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia ridicată de una dintre pârâte şi a respins acţiunea ca inadmisibilă, ignorând normele Codului muncii care reglementează în astfel de cazuri „o acţiune directă în anulare, necondiţionată de îndeplinirea unei eventuale plângeri prealabile”.
Pe de altă parte, soluţia recurată este echivocă, în sensul că nu precizează pentru care anume din cele două acte administrative contestate a admis excepţia, mai ales că faţă de ordinul nr. 332/2007, această apărare nu fusese ridicată de părţi, sau de instanţă din oficiu şi nici pusă în discuţia părţilor.
Recursul este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 89 alin.(1) din Legea n. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 251/2006, în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum şi plata de către autoritatea sau instituţia publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public.
Aplicaţiunea acestui text legal a fost făcută în mod corect de prima instanţă ca urmare a excepţiei ridicate de una dintre autorităţile publice pârâte.
Excepţia era întemeiată de vreme ce s-a dovedit că anterior sesizării instanţei cu acţiunea în anulare a ordinelor de eliberare din funcţia publică de execuţie, reclamantul nu a exercitat recursul administrativ, prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ca o condiţie de admisibilitate a acţiunii.
Cum deja s-a arătat, cauza are ca obiect raportul de serviciu al unui funcţionar public şi atrage competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ.
Împrejurarea că în dispozitivul sentinţei nu a fost indicat şi ordinul nr. 332 din 22 ianuarie 2007, emis de vicepreşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, nu justifică reformarea soluţiei în sensul cerut, cât timp nu se contestă că nici împotriva acestui act administrativ procedura prealabilă nu a fost îndeplinită.
Excepţia de inadmisibilitate a acţiunii a fost invocată de pârâta Direcţia Regională Vamală T. (care a dobândit calitate procesuală pasivă ca efect al desfiinţării Direcţiei Regionale Vamale A.) în cadrul întâmpinării formulate, aşa încât fără temei se susţine că instanţa a admis-o fără a o pune în discuţia prealabilă şi contradictorie a părţilor.
În consecinţă, recursul a fost respins.
Funcţie publică. Reorganizarea instituţiei. Încetarea funcţiei. Caz în care nu este posibilă încadrarea în alt post, conform art.92 lit.d din Legea nr.188/1999
Reclamantul G. E. a chemat în judecată Inspectoratul de Protecţie a Mediului Braşov şi pe D. A., pentru anularea actului administrativ de încetare a funcţiei şi reintegrarea sa în funcţie.
Curtea de apel Braşov, având în vedere art.92 lit.d din Legea nr.188/1999, a respins acţiunea ca neîntemeiată, pârâtul I.P.M Braşov dovedind că s-a produs o reorganizare a instituţiei şi că s-au redus posturi de natura celui ocupat de reclamant. Cât priveşte a doua condiţie legală pentru validarea deciziei în cauză, instanţa a constatat că pârâta a făcut demersuri la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, ca şi la A.J.O.F.M. Braşov, în scopul oferirii unui post corespunzător reclamantului, dar ambele au răspuns că nu dispun de locuri de muncă vacante.
Instanţa a reţinut că lipsa posturilor vacante nu este imputabilă instituţiei, care a suferit o ireversibilă reorganizare şi că s-a demonstrat preocuparea de a-i face oferta legală reclamantului.
Curtea de apel a arătat că intenţia legiuitoriului de a oferi garanţia unui post funcţionarului public, nu poate paraliza activitatea unei instituţii, supusă, în mod obligatoriu, reducerii de personal şi care din motive obiective (lipsa posturilor vacante) nu poate oferi celui eliberat din funcţie un post corespunzător pregătirii sale.
G. E. a formulat recurs, susţinând că s-au încălcat dispoziţiile art.92 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, întrucât intimaţii Inspectoratul de Protecţie a Mediului Braşov şi D.A. nu au făcut aplicarea criteriilor de competenţă pentru personalul care ocupa posturi de natura celui ce urma a se desfiinţa, cu luarea în vedere a evaluării performanţelor profesionale.
S-a mai arătat că instanţa nu s-a preocupat de prevederea legală privind refuzul reclamantului de a accepta oferta A.N.F.P., care în speţă nu a existat, ca o a doua condiţie pe lângă restructurarea postului recurentului.
Recurentul mai precizează că legea stabileşte clar ca unitatea să ofere un post corespunzător, iar angajatul să-l refuze pentru a se putea dispune desfacerea contractului de muncă al petentului, astfel încât a apreciat acesta că nu reorganizarea a stat la baza măsurii contestate în cauză, ci alte considerente, eventual disciplinare.
Recursul este neîntemeiat.
Potrivit art.92 lit.d din Legea nr.188/1999 se poate dispune eliberarea din funcţie a funcţionarului, dacă instituţia îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării, prin reducerea unor posturi de natura celui ocupat de funcţionarul public şi acesta refuză oferta Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Este de necontestat că la I.P.M. Braşov s-a produs o reorganizare a instituţiei şi că s-au redus posturi de natura celui ocupat de reclamant prin depunerea organigramelor anterioare şi ulterioare eliberării şi a ordinului nr.92/23 ianuarie 2001 al Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului.
Este de necontestat că instituţia pârâtă a făcut demersuri la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici ca şi la A.J.O.F.M. Braşov, în scopul oferirii unui post corespunzător reclamantului, dar ambele au răspuns că nu dispun de locuri de muncă vacante.
Unitatea pârâtă nu are nici o culpă în privinţa îndeplinirii obligaţiei legale de a face demersuri pentru oferirea unui post corespunzător recurentului-reclamant.
Pe de altă parte, este cert că reorganizându-se activitatea pârâtei, postul ce fusese ocupat de recurent nu mai există, cu toate consecinţele ce decurg din această situaţie, astfel încât unitatea funcţionează în alte condiţii decât acelea existente anterior reorganizării.
Deci acestea fiind datele cauzei, actul administrativ contestat în cauză nu se poate susţine că este ilegal şi să se procedeze la anularea lui şi reintegrarea petentului într-un alt post care de fapt, nu mai există.
Aşa cum a reţinut instanţa de fond, intenţia legiuitorului de a oferi garanţia unui post funcţionarului public nu poate paraliza activitatea unei instituţii supusă reorganizării, instituţie în care lucrează mai multe persoane şi din bugetul căreia nu poate fi plătită o persoană ce nu mai are loc de muncă în organigramă.
Recursul a fost respins.
Proprietate. Competenţa de soluţionare şi termenul de exercitare a acţiunii pentru anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate eliberat conform H.G. nr.834/1991
Reclamanţii P.T. şi P.M. au solicitat să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr.2176 eliberat la 20.01.1999 de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în favoarea SC ”F” SA pentru terenul în suprafaţă de 17.789,50 mp, reprezentând pct.4 „Ferma Traian” din comuna Săbăoani, judeţul Neamţ.
In motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că terenul în suprafaţă de 17.789, 50 mp este proprietatea lor, fiind dobândit prin moştenire de la tatăl lor, A.P. şi că, prin încălcarea Legii nr.15/1990 şi a Hotărârii Guvernului nr.834/1991, a fost inclus în suprafaţa totală de teren pentru care s-a întocmit certificatul de proprietate contestat în cauză.
Pârâţii Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi SC ”F” SA au invocat excepţiile de necompetenţă materială a instanţei de contencios administrativ şi de tardivitate a acţiunii formulate de reclamanţi.
Prin sentinţa civilă nr.6/22.01.2002, Curtea de Apel Bacău – Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins excepţia de necompetenţă materială, reţinându-se că certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act administrativ emis de o autoritate a administraţiei publice centrale, fiind supus cenzurii instanţei de contencios administrativ conform art.3 pct.1 Cod procedură civilă.
Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă excepţia de tardivitate şi a fost respinsă acţiunea ca tardivă, cu motivarea că reclamanţii nu s-au adresat instanţei de judecată în termen de 30 de zile de la primirea răspunsului comunicat cu adresa nr.107809/3.08.1999 în procedura administrativă şi nici în termenul de 1 an, care a început să curgă de la data de 18.05.1999, când au luat cunoştinţă de certificatului de atestare emis pentru SC „F” SA.
Impotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii.
In primul motiv de casare, recurenţii au invocat necompetenţa materială a instanţei de contencios administrativ, susţinând că actul de proprietate contestat a intrat în circuitul civil şi competenţa de judeca acţiunea în anulare aparţine instanţei de drept comun.
Prin cel de al doilea motiv de casare, recurenţii au criticat soluţia de admitere a excepţiei de tardivitate, motivând că în aplicarea prevederilor art.5 din Legea nr.29/1990, instanţa de fond nu a avut în vedere că termenele de 30 de zile şi respectiv, de 1 an, se calculează de la comunicarea actului administrativ, iar o asemenea comunicare nu a existat.
Recursul nu este fondat.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis în cadrul procedurii speciale reglementate în Hotărârea Guvernului nr.834/1991, fiind întocmit de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, care funcţionează ca autoritate a administraţiei publice centrale.
Instanţa de fond a stabilit judicios că acest certificat reprezintă un act administrativ supus controlului judecătoresc în condiţiile Legii nr.29/1990 şi faţă de natura juridică a actului contestat, a respins corect excepţia de necompetenţă materială.
Recurenţii nu au contestat că, la data de 5.08.1999 li s-a comunicat cu adresa nr.107809/1999 răspuns la plângerea prealabilă şi nici faptul că, la data de 18.05.1999, au luat cunoştinţă de certificatul de atestare a dreptului de proprietate depus de SC ”F” SA în dosarul nr.1202/CA/1999 al Tribunalului Neamţ şi în care recurenţii au avut calitatea de intimaţi intervenienţi.
Faţă de aceste date, acţiunea înregistrată la 19.09.2000 a fost corect respinsă ca tardivă, fiind formulată după împlinirea termenelor prevăzute de Legea nr.29/1990 pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ.
Imprejurarea că actul contestat nu a fost comunicat recurenţilor este lipsit de relevanţă în cauză, deoarece aceştia au calitatea de terţi şi ministerul intimat nu avea obligaţia legală să le comunice actul administrativ individual întocmit unei alte persoane, astfel încât termenul de sesizare a instanţei a început să curgă de la data când recurenţii au cunoscut atât existenţa, cât şi conţinutul actului, având posibilitatea să aprecieze dacă le-a fost vătămat un drept recunoscut de lege şi dacă se adresează justiţiei pentru recunoaşterea dreptului încălcat.
Independent de faptul că, la data de 8.02.1999 certificatul de atestare a dreptului de proprietate a devenit opozabil erga omnes prin efectul transcrierii sub nr.520/1999 în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al Judecătoriei Roman, se reţine că cel târziu, la data de 18.05.1999, recurenţii au luat cunoştinţă de acest act, care le-a fost prezentat de SC ”F” SA în dosarul nr.1202/CA/1999.
Or, sesizarea instanţei de judecată a avut loc după împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art.5 alin.final din Legea nr.29/1990, ceea ce a avut consecinţa stingerii dreptului recurenţilor reclamanţi la acţiune în sens material.
In consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.
Act atacabil în contenciosul administrativ, conform art.1 din Legea nr.29/1990
Reclamantul D.C. a solicitat să se constate refuzul nejustificat al Guvernului României, de a-i răspunde, conform cu realitatea la numeroase sesizări, urmând a se aplica o amendă conducătorului autorităţii administrative în culpă şi a i se acorda daune.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ, prin sentinţa nr.409 din 16 aprilie 2002, a respins acţiunea, reţinând că nu există refuz de răspuns la cererile reclamantului.
Reclamantul a declarat recurs, care însă nu este fondat.
Din actele de la dosar, a rezultat că nu sunt întrunite cerinţele art.1 din Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ întrucât la sesizarea reclamantului, din 6 decembrie 2001, pârâtul a răspuns la data de 22.01.2002.
Imprejurarea că răspunsul primit nu-i este favorabil reclamantului nu face ca aceasta să fie considerat refuz nejustificat, întrucât autoritatea administrativă este obligată doar să-i răspundă la sesizare, iar nu şi să-i rezolve favorabil cererea.
In situaţia dată, nu se justifică cererea privind obligarea conducătorului autorităţii administrative la amendă şi nici acordarea de daune, conform art.10 alin.3 şi art.1 alin.3 din legea nr.29/1990.
In consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.
Taxă vamală.Autoturism importat de persoană handicapată.
Reclamantul D. C. a chemat în judecată Direcţia Generală a Vămilor şi Biroul Vamal Alba Iulia, solicitând scutire de taxa vamală pentru autoturismul Renault Laguna an de fabricaţie 1993 şi restituirea sumei achitate cu acest titlu.
In motivarea cererii, reclamantul a învederat că atât el, cât şi soţia sa au calitatea de persoane handicapate, fiind înscrise în gradul II cu handicap. In anul 2001 reclamantul a introdus în ţară autoturismul în litigiu, echipat din fabricaţie cu o cutie de viteze automată.
Reclamantul a mai arătat că refuzul pârâţilor de a acorda scutirea de plată a taxelor vamale este nejustificat, autovehiculul fiind adaptat din fabricaţie pentru persoanele cu handicap la piciorul stâng, nemaifiind necesară acea adaptare specială care se efectua la maşinile de tip mai vechi, constând în înlăturarea ambreiajului.
Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea precizată şi a dispus obligarea pârâtului să vămuiască autoturismul cu scutire de taxe vamale şi să restituie reclamantului suma de 35.045.999 lei, taxe vamale încasate.
S-a reţinut că acest tip de autovehicul, dotat cu o cutie de viteze automată, este propice utilizării de către persoanele care prezintă un handicap locomotor la piciorul stâng, neavând relevanţă împrejurarea că autoturismul poate fi folosit şi de persoane fără handicap.
Impotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Vămilor prin Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Cluj.
Pârâta a învederat că, necontestându-se concret un act administrativ, competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţelor de drept comun, iar potrivit art.19 din O.U.G.nr.102/1999, adulţii cu handicap beneficiază de scutirea de la plata taxelor vamale pentru introducerea în ţară o dată la 8 ani, pentru folosinţa proprie de autovehicule, printre care autoturisme, adaptate special pentru handicapul de care suferă. Or, autoturismul în litigiu, dotat din fabricaţie cu o cutie de viteze automată, nu poate fi apreciat ca fiind dotat tehnic special pentru persoanele cu handicap, neîntrunind condiţiile legale pentru a putea beneficia de facilităţi vamale, nefiind adaptat corespunzător.
Recursul este nefondat.
Primul motiv de casare invocat, necompetenţa materială a instanţei este neîntemeiat, în condiţiile în care reclamantul a contestat legalitatea actului administrativ prin care organele vamale au impus plata taxelor vamale în sumă de 35.045.999 lei, solicitând şi restituirea acestora.
Pe fondul pretenţiilor, instanţa de fond a reţinut în mod justificat că reclamantul, având deficienţă motorie la membrul inferior stâng are dreptul de a beneficia de facilitatea prevăzută de art.19 lit.d din O.U.G.nr.102/1999 privind scutirea de la plata taxelor vamale pentru introducerea în ţară a autoturismului.
Deşi acest autovehicul, lipsit de pedala de ambreiaj care ar presupune folosirea de către conducătorul auto a piciorului stâng, nu este construit special pentru persoanele cu handicap la acest membru, prin dotările de care dispune, poate fi condus atât de persoanele sănătoase, cât şi de cele handicapate.
In aceste împrejurări, autoturismul poate fi asimilat noţiunii prevăzută de O.U.G.nr.102/1999, maşină „adaptată special trasportului persoanelor cu handicap, pentru folosinţă proprie”, în acest sens fiind şi concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză, precum şi adeverinţa emisă de Societatea Naţională de Recuperare şi Tehnologie Ortopedică „R”.
Recursul a fost respins ca nefondat.
Patrimoniul cultural naţional. Clasarea sau radierea unui bun ca aparţinând acestui patrimoniu
Prin sentinţa civilă nr.882 din 19 iunie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamanta H.I.R. în contradictoriu cu Ministerul Culturii şi Cultelor şi:
– a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea reclamantei de radiere a imobilului în litigiu de pe lista monumentelor istorice ale municipiului Bucureşti;
– a dispus radierea imobilului în cauză, situat în municipiul Bucureşti, sector 1, str.Barbu Delavrancea nr.47 din lista monumentelor instorice cu valoare memorială;
– a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei;
– a luat act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:
Printr-o hotărâre judecătorească reclamantei i-a fost restituit imobilul în cauză, care aparţinuse tatălui său şi în privinţa căruia fusese aplicat în mod nelegal Decretul nr.92/1950, astfel că reclamanta are legitimare procesuală activă cu privire la cererile formulate pentru radirea acestui imobil din lista monumentelor istorice cu valoare memorială.
Prin acţiunea adresată instanţei de contencios administrativ reclamanta a cerut să se constată refuzul nejustificat al Ministerului Culturii şi Cultelor de a răspunde şi soluţiona în termen legal cererea de radiere a imobilului în cauză de pe lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, unde a fost înregistrat drept „Casa Mihail Sadoveanu”. A mai cerut obligarea ministerului pârât să procedeze la radierea imobilului în cauză de pe lista respectivă.
Instanţa de fond a reţinut pe de o parte că ministerul pârât a refuzat în mod nejustificat să soluţioneze cererea reclamantei de radiere a imobblului în litigiu de pe lista respectivă şi, pe de altă parte, a apreciat că acest imobil nu este o casă memorială, deoarece din actele depuse la dosar a rezultat că Mihail Sadoveanu a locuit doar ca chiriaş în acea casă, că imobilul se află într-o stare avansată de degradare şi că nu întruneşte condiţiile de clasificare pe lista monumentelor istorice.
Impotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Culturii şi Cultelor criticând-o sub următoarele aspecte:
– în mod greşit a reţinut instanţa de fond că ar exista un refuz nejustificat de rezolvare a cererilor reclamantei, ministerul răspunzându-i la toate petiţiile sale;
– în mod greşit a soluţionat instanţa de fond excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei;
– în mod greşit a reţinut instanţa existenţa unei vătămări şi a dispus radierea acelui imobil de pe lista respectivă.
Recursul este întemeiat.
1. Actelor normative în vigoare la data soluţionării cauzei sunt Ordonanţa de Urgenţă nr.68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.41/1995, Ordinul nr.1284 din 12 noiembrie 1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind criteriile unice de clasare a bunurilor culturale care fac parte din patrimoniul cultural naţional, Ordinul nr.2013 din 22 februarie 2000 privind aprobarea criteriilor generale pentru clasarea bunurilor culturale imobile în Lista monumentelor istorice.
Ulterior, reglementările au fost completate şi cu prevederile Legii nr.422/18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicate în Monitorul Oficial nr.407 din 24 iulie 2001.
In conformitate cu prevederile legale de mai sus, clasarea sau radierea/ declasarea unui bun ca aparţinând patrimoniului cultural naţional este o prerogativă ce aparţine minstrului culturii şi cultelor şi Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, organism ştiinţific care funcţionează pe lângă Ministerul Culturii şi Cultelor.
După ce imobilul în cauză a fost restituit reclamantei şi aceasta a aflat că imobilul era clasat şi inclus pe Lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, a formulat mai multe cereri prin care a cerut declasarea imobilului la care Ministerul Culturii şi Cultelor a răspuns cu adresele din 18 decembrie 1998, 2 decembrie 1998 şi 11 august 1999 în sensul că cererile sale au fost respinse şi că nu se acceptă declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice Bucureşti (filele 18-19, 15 din dosarul nr.577/2000).
Astfel fiind, în mod greşit a reţinut instanţa că ar fi existat un refuz nejustificat în sensul art.1 din Legea nr.29/1990 din partea Ministerului Culturii şi Cultelor.
Potrivit prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990 privind contencios administrativ, orice persoană dacă se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti.
Dar, în cauză, ministerul pârât a rezolvat cererile reclamantei, în sensul că a respins solicitarea de radiere / declasare a imobilului din lista respectivă.
Or, actul prin care o autoritate administrativă a rezolvat negativ o cerere nu poate fi asimilat cu un refuz nejustificat, din partea acestei autorităţi, de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, în sensul prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990.
Deci, în mod nelegal, prin interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990, instanţa de fond a constatat existenţa unui refuz nejustificat din partea Ministerului Culturii şi Cultelor de rezolvare a cererilor prin care reclamanta solicitase radierea / declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice a municipiului Bucureşti, din moment ce această autoritate publică, luând act de avizul negativ, a respins cererea respectivă.
Reclamanta putea, potrivit prevederilor Legii nr.29/1990, să constate legalitatea acestui act administrativ prin care i s-a respins cererea de radiere /declasare a imobilului, dar nu a făcut-o, înţelegând să-şi fundamenteze acţiunea pe dispoziţiile legale privitoare la refuzul nejustificat al autorităţii, pe care l-a invocat expres şi l-a susţinut în mod consecvent.
2. Totodată, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, în cauză, ar fi fost dovedită existenţa unei vătămări a dreptului de proprietate al reclamantei asuptra imobilului în litigiu.
Potrivit prevederilor art.480 din Codul de procedură civilă, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.
Prin reglementările instituite de O.G.nr.68/1994 şi respectiv, Legea nr.422/2001 au fost prevăzute unele măsuri care au drept scop protejarea patrimoniului cultural, în general şi a monumentelor istorice, în special, aceste dispoziţii fiind unele dintre cele la care face referire art.480 din Codul civil şi care constituie limite de exercitare a dreptului de proprietate.
In concluzie, în nici un caz nu se poate reţine că limitele legale de exercitare a dreptului de proprietate ar constitui o vătămare a acestui drept în sensul prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.
3. Constatând că imobilul respectiv nu este o casă memorială şi dispunând radierea acestuia din Lista monumentelor istorice cu valore memorială, instanţa de fond s-a substituit autorităţilor administrative, acordând chiar şi cea ce nu i s-a cerut.
Astfel, potrivit prevederilor legale în materie, arătate mai sus, Ministerul Culturii şi Cultelor şi Comisia Naţională a Monumentelor Istorice sunt autorităţile la care au competenţa legală de a dispune clasarea sau radierea/declasarea unui bun ca aparţinând sau nu patrimoniului cultural naţional.
Potrivit prin art.11 din Legea nr.29/1990, instanţa putea, în cauză, admiţând acţiunea să oblige pe autoritatea administrativă să emită actul administrativ de radiere/declasare a imobilului respectiv.
De fapt, prin acţiunea formulată, reclamanta nu ceruse radierea imobilului din lista respectivă, ci obligarea autorităţii pârâte să procedeze la această operaţiune.
In concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, motivele de recurs fiind întemeiate, recursul a fost admis, hotărârea atacată a fost casată, iar acţiunea respinsă ca neîntemeiată.
Act administrativ. Nulitate. Acţiune. Condiţie prealabilă sesizării instanţei. Termen. Inadmisibilitatea sau după caz, tardivitatea acţiunii
M.R.C. a chemat în judecată Ministerul Industriei şi Comerţului şi Societatea comercială „Perla Harghitei”SA solicitând să se constate nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor MO3 nr.3840 din 18 decembrie 1997, eliberat de primul pârât în favoarea pârâtei secunde.
De asemenea, a cerut repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul radierii din cartea funciară a înscrierii făcute în baza actului administrativ supus controlului jurisdicţional.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.49 din 17 ianuarie 2002, a respins acţiunea ca tadiv formulată, reţinând că reclamantul a luat cunoştinţă de conţinutul actului administrativ la data de 10 noiembrie 1998, din dosarul Judecătoriei Ploieşti soluţionat prin sentinţa civilă nr.11594 din 13 noiembrie 1998. Că deci, înregistrarea acţiunii în contencios administrativ abia la 21 ianuarie 2000 s-a făcut cu depăşirea termenului de un an prevăzut de art.5 alin. ultim din Legea nr.29/1990.
Impotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, susţinând, în esenţă, că eronat instanţa a respins acţiunea pe baza excepţiei de tardivitate, deoarece în cazul nulităţii actelor juridice nu sunt aplicabile termenele stabilite de art.5 din Legea nr. 29/1990 şi că nulitatea absolută poate fi invocată oricând.
Recursul este nefondat.
Sub raportul termenului de introducere a acţiunii în contencios administrativ, când se invocă o cauză de nulitate a acestuia, nu există în dreptul administrativ nici o deosebire între nulitatea absolută şi nulitatea relativă.
Dispoziţiile art.1 şi 11 alin.1 ale Legii nr.29/1990 privind contenciosul administrativ se referă la anularea actului, fără a face distincţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă.
Obligaţia persoanei lezate de a folosi, anterior sesizării instanţei de contencios administrativ, procedura administrativă prealabilă are drept scop de a da posibilitatea autorităţii publice emitente sau celei ierarhic superioare să reanalizeze aspectele invocate şi eventual, să revoce ori să modifice actul, prevenind astfel un nou proces.
Neîndeplinirea procedurii administrative prealabile sau efectuarea acesteia cu depăşirea termenelor legale se sancţionează cu respingerea acţiunii ca inadmisibilă, sau ca tardivă, după caz.
In speţă, Curtea de apel a stabilit corect că reclamantul a exercitat dreptul la acţiune după expirarea termenului de 1 an prevăzut de art.5 alin ultim al Legii nr.29/1990, calculat de la data la care el a luat cunoştinţă de existenţa şi conţinutul actului administrativ.
Termenul respectiv este un termen de decădere, ceea ce face imposibilă suspendarea sau întreruperea lui.
Acţiunea fiind tardivă, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, ce a fost menţinută prin respingerea recursului.
Taxă vamală. T.V.A. Garanţie. Restituire
Reclamanta SC ”N.R.” SRL, la data de 18 iunie 2001 a solicitat obligarea autorităţilor vamale să soluţioneze reclamaţia cu privire la restituirea garanţiei pentru plata taxelor vamale şi TVA şi să restituie suma de 1.990.396.936 lei ce reprezintă garanţia pentru plata taxelor vamale şi TVA, ce a fost achitată cu O.P.215 din 18 ianuarie 2001.
In motivarea acţiunii, reclamanta a menţionat că la 18 ianuarie 2001 a derulat prin Biroul Vamal Târguri şi Expoziţii o operaţiune de import Cafea solubilă „Classic”, iar pârâta a calculat, cu titlu de garanţii pentru plata taxelor vamale şi TVA, suma sus-menţionată, reprezentând taxă vamală, calculată la diferenţa dintre valoarea de tranzacţie şi valoarea de comparaţie şi comisionul vamal şi TVA; că suma a şi fost achitată cu OP nr.215 din 18 ianuarie 2001.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr.80 din 31 ianuarie 2002, a admis în parte acţiunea, în sensul că a constatat refuzul nejustificat al Direcţiei generale a vămilor de a soluţiona cererea reclamantei privind restituirea garanţiei vamale, conform art.1 din Legea nr.29/1990 şi a obligat pârâta să emită un act administrativ numai în acest sens în baza art.11 alin.1 din Legea nr.29/1990 şi art.77(5) din Legea nr.141/1997. A fost respinsă cererea privind restituirea sumei reţinute cu titlu de garanţie pentru plata taxelor vamale şi TVA ca prematur formulată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că pârâta nu a răspuns reclamaţiei făcute de reclamantă care este vătămată în drepturile sale prin acest refuz nejustificat, dar că cererea de restituire este prematur formulată atât timp cât pârâta nu a emis o decizie motivată în soluţionarea reclamaţiei.
Impotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta, în legătură cu care se reţin următoarele:
Urmare operaţiunii de import cafea la data de 18 ianuarie 2001, şi conform declaraţiei de valoare în vamă depusă de reclamantă, Direcţia generală a vămilor şi Biroul vamal Tîrguri şi Expoziţii, i-a stabilit reclamantei cu titlu de garanţie vamală şi TVA o obligaţie în valoare de 1.990.396.936 lei, pe care reclamanta-recurentă a achitat-o cu O.P.215 din 18 ianuarie 2001.
Pentru determinarea definitivă a valorii în vamă, reclamanta a depus actele necesare, dar pârâta nu a dat curs obligaţiei legale de a determina definitiv valoarea în vamă pentru operaţiunea de import cafea din 18 ianuarie 2001 pe baza valorii de tranzacţionare, sau pe altă bază, şi, apoi, urmare deciziei luate, să restituie sau nu garanţia reţinută.
Curtea Europeană a Dreptului Omului a impus o serie de norme şi în ce priveşte natura fazei prealabile a contenciosului şi anume în procedurile administrative prealabile a fost prevăzută obligaţia autorităţilor administrative de a motiva răspunsurile la recursul graţios. Aceste norme se regăsesc în legislaţia naţională, (art.7 din OG nr.13/2000 şi Legea nr.29/1990).
Instanţa de fond avea obligaţia să stăruie prin toate mijloacele, pentru aflarea adevărului şi în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
In acest sens, trebuie să dispună măsurile necesare ca să i se comunice aceste răspunsuri motivate pentru a putea soluţiona acţiunea, şi nu să respingă ca prematur formulatiă cererea de restituire.
Cum instanţa de fond a respins greşit ca prematură cererea de restituire a garanţiei, fără a depune diligenţele cerute de art.129(5) Cod procedură civilă, s-a admis recursul şi s-a casat hotărârea atacată, şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se pronunţa asupra cererii privind restituirea, sau nu, a garanţiei reclamate.
Act al Uniunii Avocaţilor din România. Admisibilitatea verificării legalităţii actului Uniunii
Reclamantul S.I.T. a solicitat să se dispună anularea deciziei nr.8523 din 15.12.2001 a Consiliului Uniunii Avocaţilor din România şi obligarea Uniunii să-l primească în profesia de avocat cu scutire de examen.
Reclamantul a susţinut că, deşi întruneşte condiţiile legale, cererea sa a primit aviz negativ din partea Baroului de Avocaţi Braşov, aviz care a stat la baza respingerii de către Consiliul Uniunii Avocaţilor a cererii sale prin Decizia ce s-a cerut a fi anulată.
Curtea de Apel Braşov, Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr.46/F din 14 mai 2002, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea.
S-a reţinut, în esenţă, că Uniunea Avocaţilor din România este o uniune cu caracter profesional, deciziile sale nu se impun prin atribute specifice puterii administrative, şi deci, calea de urmat pentru anularea actelor sale nu este aceea prevăzută de Legea nr.29/1990, ci o acţiune de drept comun la instanţa competentă.
Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, reţinându-se următoarele: în înţelesul prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990, legea contenciosului administrativ, acte administrative pot fi nu numai actele efectuate de organele administrative de stat, ci şi actele juridice efectuate de autorităţile ce au calitatea de organe administrative şi care sunt investite prin lege să îndeplinească funcţiuni administrative, funcţiuni în cadrul cărora îndeplinesc şi adoptă acte juridice.
Esenţial pentru a constata că un act este administrativ în sensul Legii nr.29/1990 este nu numai ca actul să fie emis sau adoptat de la un organ al statului, ci de un organ de autoritate administrativă mai exact de la o organizare cuprinsă în sistemul de structuri stabilit pentru îndeplinirea nevoilor sociale şi funcţionare în acest scop, a serviciilor publice, de asemenea manieră încât printr-o oganizare cît mai calificată, să fie satisfăcute aceste cerinţe, şi să se poată interveni atunci când se impune cu măsuri pentru realizarea ordinii de drept, pentru menţinerea stării de legalitate în cadrul competenţelor de strictă aplicare stabilite prin lege.
Sub aspectul celor expuse, Uniunea Avocaţilor din România, formă organizatorică cu competenţe şi structură stabilite prin lege privind desfăşurarea activităţii de avocatură, este cuprinsă şi face parte din autorităţile administrative, iar actele Uniunii sunt acte administrative.
Faţă de considerentele expuse, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeiaşi instanţă, care va analiza toate celelalte apărări ale părţilor.
Act al Parchetului de pe lângă C.S. J. Refuzul declarării recursului în anulare
Reclamantul S.L. a chemat în judecată Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, pentru refuzul soluţionării recursurilor în anulare, trimise de Ministerul Justiţiei.
Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că solicitarea reclamantului nu se încadrează în prevederile art.1 din Legea nr.29/1990, neputându-se dispune obligarea pârâtului la exercitarea căii extraordinare de atac prevăzute de art.330 Cod procedură civilă.
Impotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul S.L., motivând că în mod abuziv procurorii de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie au refuzat promovarea recursului în anulare împotriva hotărârilor judecătoreşti criticate în memorii.
Recursul este nefondat.
Astfel cum rezultă din actele dosarului, pârâtul a soluţionat memoriile formulate de reclamant, comunicându-i că nu sunt motive pentru promovarea recursului în anulare împotriva hotărârilor considerate de reclamant ca nelegale şi netemeinice.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că dreptul de a ataca cu recurs în anulare hotărârile judecătoreşti irevocabile aparţine procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, singura instituţie în măsură să aprecieze dacă sunt întrunite condiţiile pentru exercitarea căii extraordinare de atac prevăzute de art.330 Cod procedură civilă.
Având în vedere cele expuse mai sus, recursul a fost respins ca nefondat.
Act administrativ. Refuzul emiterii actului. Cauza refuzului
Reclamantul Z.E. a chemat în judecată atât Primăria Municipiului Bucureşti, cât şi Primăria Sectorului 2 Bucureşti, susţinând că s-a adresat cu cerere la data de 11 iulie 1996, făcând ulterior numeroase demersuri pentru obţinerea certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construcţie a unor garaje, dar cererea sa a fost soluţionată nefavorabil, iar adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi, respectiv, nr.32663/ 18 august 2000 reprezintă un refuz nejustificat de rezolvare a cererii sale.
La data de 13 martie 2001, la cererea Primăriei Sectorului 2, Curtea de apel Bucureşti a admis excepţia ridicată şi a constatat că această autoritate publică nu are calitate procesuală pasivă în raport cu prevederile art.4 din Legea nr.50/1991, dispunând scoaterea acesteia din cauză.
Curtea de apel, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea formulată de reclamant şi a reţinut, în esenţă, că din moment ce Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin hotărârea nr.160/2000, a dispus suspendarea pe o perioadă de un an a aprobării construcţiilor provizorii amplasate pe domeniul public al municipiului, răspunsul trimis reclamantului cu adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi nr.32663/ 18 august 2000 de către Primăria Municipiului Bucureşti, nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul prevederilor art.1 din Legea nr. 29/1990.
Reclamantul a declarat recurs, susţinând, în esenţă, că instanţa a procedat în mod greşit acceptând punctul de vedere al Primăriei Municipiului Bucureşti.
Recursul este nefondat.
Este adevărat că, potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, orice persoană care se consideră vătămată prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru recunoaşterea dreptului pretins.
Deci, din interpretarea prevederilor legale de mai sus, rezultă că trebuie să existe un refuz nejustificat, abuziv, al autorităţii administrative căreia persoana i-a adresat o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.
Or, în cauză, instanţa de fond a reţinut în mod judicios că, din adresele nr.32663/ 18.08.2000 a Primăriei Sectorului 2 Bucureşti şi, respectiv, nr.260/ 25.07.2000 şi nr.76386/2000 ale Primăriei Municipiului Bucureşti rezultă că cererea reclamantului nu a putut fi rezolvată favorabil ca urmare a faptului că pe terenurile care formează domeniul public al municipiului nu se mai aprobă construcţii provizorii.
Astfel fiind, în mod corect a reţinut Curtea de apel că rezolvarea nefavorabilă a unei cereri nu poate fi echivalată cu un refuz nejustificat, din moment ce soluţia dată cererii a avut ca temei o hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, organul deliberativ al administraţiei publice a municipiului Bucureşti.
Având în vedere aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.
Act al Uniunii Avocaţilor din România. Primirea în profesia de avocat fără examen. Admisibilitatea acţiunii în anulare la instanţa de contencios administrativ
Reclamantul A.A. în contradictoriu cu Uniunea Avocaţilor din România, a solicitat recunoaşterea dreptului de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen şi obligarea pârâtei la despăgubiri materiale şi morale.
În motivarea acţiunii a arătat că s-a adresat Baroului Covasna pentru a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, îndeplinind condiţia de vechime, de peste 10 ani în specialitate juridică, avizul negativ fiind exprimat de Barou doar la 8.03.2002, iar prin decizia atacată, Comisia Permanentă a Uniunii Avocaţilor din România i-a respins cererea fără a motiva refuzul.
Curtea de Apel Braşov, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis cererea de intervenţie în interes propriu a Baroului de Avocaţi Covasna şi a respins acţiunea formulată de reclamant.
Instanţa de fond a reţinut că: Uniunea Avocaţilor din România este o uniune între fiecare avocat pe de o parte, şi barou sau uniune pe altă parte, între care nu există raporturi de subordonare. Puterile conferite ale acestor structuri se obţin prin delegarea reprezentanţilor, rezultat al eligibilităţii acestora prin votul majoritar al tuturor avocaţilor. În cazul autorităţilor administrative puterile derivă din lege.
S-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât Uniunea Avocaţilor din România având caracter profesional, deciziile acesteia nu se impun prin atributele specifice puterii administrative.
Reclamantul a formulat recurs, susţinând că decizia atacată îndeplineşte toate condiţiile necesare unui act administrativ pentru a fi contestat pe calea contenciosului administrativ. În plus, Uniunea Avocaţilor din România a fost înfiinţată prin lege, şi este o autoritate publică administrativă – un serviciu public administrativ, care realizează sarcinile puterii executive de satisfacere a intereselor generale ale societăţii. Deciziile au atribute specifice puterii administrative al cărui element principal este noţiunea de autoritate publică şi nu de organ administrativ.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Pentru persoana aflată într-una din situaţiile prevăzute de art.14 alin.2 lit.a,b,c, din Legea nr.51/1995, se prevede posibilitatea de a fi primită în profesie fără examinare, urmând ca organele de conducere ale Uniunii Avocaţilor din România să decidă pentru fiecare caz în parte, dacă acordă sau nu solicitantului scutirea de examen, însă această apreciere trebuie să fie obiectivă.
Este indiscutabil faptul că decizia contestată are caracterul unui act administrativ de autoritate emanat de o autoritate publică.
Prin respingerea cererii de primire în avocatură cu scutire de examen, recurentului i s-a vătămat un drept recunoscut de lege în sensul art.1 din Legea nr.29/1990.
Respingerea ca inadmisibilă a acţiunii s-a făcut prin nerespectarea competenţei legale a instanţei de contencios administrativ.
Faţă de cele de mai sus, s-a admis recursul, s-a casat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
T.V.A. Prestări servicii şi livrări de bunuri în cadrul penitenciarelor
Direcţia Generală a Penitenciarelor din Ministerul Justiţiei, pentru Penitenciarul Codlea a solicitat ca, în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României să se dispună anularea deciziei nr.272 din 6 iunie 2002 a Secţiei jurisdicţionale a Curţii de Conturi emise de pârâtă şi exonerarea sa de la plata sumei de 830.896.000 lei cu titlu de TVA, neîncasată şi nevirată la bugetul statului.
Instanţa de fond, Colegiul jurisdicţional al Curţii de Conturi, a reţinut că unitatea controlată a realizat în anul 2000 venituri din operaţiuni economice, respectiv livrări de bunuri şi prestări de servicii, altele decât cele privind activitatea sa administrativă, socială, educativă, de ordine publică, pe bază de contracte economice cu plată, peste plafonul de 50.000.000 lei, fără să devină plătitor de TVA.
Instanţa de recurs jurisdicţional a reţinut ca bine stabilite faptele, iar cu privire la regimul fiscal aplicabil categoriilor de venituri realizate, că penitenciarul datorează TVA..
Au fost respinse apărările invocate, în sensul că veniturile respective nu intră în sfera de aplicare a TVA, întrucât fac parte din categoria activităţilor educative, cu motivarea că munca deţinuţilor a produs venituri penitenciarului urmare a efectuării unor operaţiuni cu caracter comercial; de asemenea a fost respinsă apărarea că neînscrierea în facturi a TVA nu a dat posibilitatea beneficiarilor să procedeze la deducerea lor.
Impotriva deciziei a declarat recurs judiciar Direcţia Generală a Penitenciarelor, reiterând în esenţă apărările făcute în faţa instanţei de fond şi de recurs jurisdicţional.
Recursul este nefondat.
Situaţia de fapt expusă este corect stabilită şi asupra acestui aspect pârâta nu a formulat nici o obiecţie.
Argumentele aduse în susţinerea punctului de vedere afirmat, de neimpozabilitate a prestărilor de servicii şi livrărilor de bunuri realizate cu deţinuţii din penitenciar, nu pot fi reţinute.
In primul rând şi ca o problemă de principiu, orice scutire sau exceptare de la regimul fiscal de drept comun trebuie anume prevăzută de lege, tot astfel cum şi aplicarea oricăror taxe sau impozite nu poate fi instituită decât prin lege, această simetrie juridică consfinţind principiul fundamental al legalităţii regimului fiscal sub dublul său aspect, de impunere şi de scutire / exceptare.
Inaplicabilitatea prevederilor privitoare la TVA, reclamată în speţă nu are drept temei nici o dispoziţie normativă directă, ea fiind dedusă dintr-o interpretare a legii, iar nu întemeiată pe o prevedere clară, expresă şi lipsită de ambiguităţi.
De altfel, chiar această interpretare este nepertinentă şi fundamentată pe o greşită citire a textului normativ.
Astfel, dispoziţiile art.3 din OUG nr.17/2000 la care se face trimitere, vorbesc despre livrările de bunuri şi prestările de servicii efectuate de instituţiile publice pentru activităţile lor administrative, sociale ş.a.m.d. Deci, se referă la operaţiunile care privesc activităţile lor proprii exercitate, în interesul şi scopul acoperirii nevoilor de funcţionare specifice instituţiei şi legate intrinsec de mecanismul administrativ (cu diversele sale componente: sport, educaţie, ordine publică etc.) al penitenciarului.
Or, în speţă, este vorba de o activitate conexă, nespecifică administraţiei penitenciare ca atare şi care pune în valoare nişte raporturi de drept comercial încheiate cu terţe persoane şi cârmuite de dispoziţii specifice dreptului obligaţional , atât penitenciarul, prin direcţia sau serviciul său de specialitate cât şi beneficiarul acţionând ca agenţi economici.
Acest tip de raporturi nu este propriu exclusiv penitenciarelor, ci se regăseşte şi la alte instituţii publice, fără scop lucrativ. În privinţa acestor instituţii, sistemul nostru fiscal consideră că, atunci când este cazul, trebuie despărţită componenta cu caracter lucrativ, de activitatea cu caracter spiritual, cultural, sportiv etc., prin esenţa ei nelucrativă, specifică instituţiei respective, aplicabil fiind primei componente regimul fiscal de drept comun, adică impozabilitatea.
A crea unui beneficiar de prestaţii de servicii plătite privilegiul fiscal al neachitării TVA atunci când contractează cu penitenciarul spre deosebire de un agent economic care contractează aceleaşi sevicii cu un furnizor oarecare, înseamnă a institui o discriminare de tratament care nu-şi găseşte nici un temei în lege.
Nu se poate aduce nici cel puţin argumentul de oportunitate, că din raţiuni social educative se face o favoare celor ce prestează munca sau instituţiei ca atare, întrucât TVA este suportată de beneficiar, colectată de prestator şi vărsată la bugetul statului, venitul în sine rămânând acelaşi şi pentru instituţia prestatoare şi pentru persoanele fizice.
Sunt, de asemenea, lipsite de pertinenţă şi celelalte argumente invocate de către recurentă.
Astfel, afirmaţia că statul nu a fost prejudiciat în speţă fiindcă unităţile beneficiare au virat la buget întreaga valoare a TVA colectată, formal este exact, dar ceea ce se impută este cu totul altceva şi anume, faptul că nu s-a încasat întreaga sumă legal datorată şi care ar fi trebuit colectată, iar apoi vărsată la bugetul statului
Tot astfel susţinerea că pentru a fi plătitor de TVA este necesar să existe o „activitate independentă de specificul sistemului penitenciar”, este nerelevantă deoarece dacă este adevărat că specific activităţii penitenciare poate fi şi reeducarea prin muncă, este nespecific activităţii de reeducare valorificarea prestărilor de servicii, consimţită de către deţinuţi, în cadrul unor raporturi economice, contractuale, care ţin de natura activităţilor comerciale, sunt specifice acestora, şi, funcţional, au un caracter independent.
Faţă de considerentele mai sus expuse, recursul a fost respins.
Act al Băncii Naţionale a României de refuzare a efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia printr-un fond deschis de investiţii în valută
Reclamanta SC ”G.A.M.” SA a chemat în judecată Banca Naţională a României solicitând anularea hotărârilor acesteia prin care i-a respins solicitarea de autorizare a efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia printr-un fond deschis de investiţii.
In motivarea cererii, reclamanta a învederat că, în calitate de societate de administrare a fondului deschis de investiţii Fondul Valutar Gelsor, a fost vătămată în drepturi prin adresele nr.VI/3/3013 din 20.01.2000 şi respectiv nr.387/83 M din 17.03.2000.
Prin sentinţa civilă nr.1265 din 3.10.2001, Curtea de Apel Bucureşti Secţia contencios administrativ a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada unui drept al său, vătămat prin actele administrative atacate.
Impotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta SC ”G.A.M.” SA.
Recursul este nefondat.
Curtea reţine că instanţa de fond a respins în mod justificat excepţia nulităţii actelor administrative deduse judecăţii, invocată pentru neîndeplinirea condiţiei de a fi emise în formă scrisă.
Atât decizia conducerii executive a Băncii Naţionale a României la care s-a făcut referire în adresa nr.VI/3/3013/20.01.2000, cât şi încheierea nr.5 din 15.03.2000 a Consiliului de Administraţie al BNR comunicată cu adresa nr.387/BM/17.03.2000 au caracteristicile unor acte administrative valabile, scopul emiterii lor fiind acela de a produce prin ele însele efecte juridice specifice dreptului administrativ.
Din actele dosarului rezultă că solicitarea recurentei privind autorizarea efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia, printr-un fond deschis de investiţii în valută a fost analizată de Direcţia Politici Financiar – Bancare a BNR, care a întocmit nota nr.VI/3/3013/12.01.2000 cu propunerea respingerii cererii, aprobată la 19.01.2000 de Guvernatorul BNR. Ulterior, aceleaşi propuneri au fost aprobate de Consiliul de Administraţie al BNR care a decis, prin încheierea nr.5/15.03.2000, respingerea solicitării, cu motivarea că operaţiunile în valută decurgând din constituirea în valută a resurselor fondului precum şi din investiţiile acestuia sunt interzise de O.G.nr.24/1993.
In consecinţă, prima critică privind nulitatea formală a actelor administrative contestate este nefondată.
Pe fondul cauzei, Curtea reţine că instanţa de fond, respingând acţiunea, a făcut o corectă aplicare a legii.
Potrivit statului său, aprobat prin Legea nr.101/1998, Banca Naţională a României stabileşte şi urmăreşte aplicarea regimului valutar pe teritoriul ţării, autorizează şi supraveghează persoanele fizice şi juridice care au obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare, elaborează reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare.
Instanţa a interpretat corect prevederile art.18 alin.1 şi 2 din Regulamentul nr.3/1997, potrivit cărora operaţiunile între rezidenţi pe teritoriul României se realizează numai în moneda naţională a ţării, leul, prin excepţie având dreptul de a efectua operaţiuni valutare persoanele care beneficiază de prevederi legale exprese.
Dispensa acordată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, prin decizia nr.70/1999, nu poate fi considerată „o prevedere legală expresă” fiind chiar contrară legii, respectiv art.26 din O.G.nr.24/1993 care instituie interdicţia pentru fondurile dechise de investiţii de a deţine resurse în devize în scop de investiţii.
De altfel, legiuitorul nu a conferit nici unei autorităţi, inclusiv Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare competenţa de a excepta anumite fonduri de la această interdicţie, aprecierea oportunităţii şi necesităţii desfăşurării de operaţiunii valutare aparţinând exclusiv Băncii Naţionale a României.
In dispoziţiile Legii nr.52/1994 nu este prevăzută posibilitatea acordării unei dispense în orice condiţii, fără nici o limită şi nici că aceste dispense ar avea semnificaţia unor acte administrative individuale de exceptare de la prevederile imperative ale legii, în speţă, de la inderdicţia reglementată prin O.G.nr.24/1993.
De altfel, instanţa de fond a avut în mod justificat în vedere şi faptul că însăşi CNVM şi-a revocat propria decizie nr.70/19.01.2000 prin decizia nr.200/2.02.2001, acţiunea prin care a fost atacată în contencios această ultimă hotărâre fiind respinsă prin sentinţa civilă nr.719/29.05.2001 a Curţii de Apel Bucureşti, cu motivarea că menţinerea deciziei nr.70/2000 prin care s-a acordat exceptarea ar însemna încălcarea atât a dispoziţiilor Legii nr.101/1998, cât şi ale O.G.nr.24/1993 şi ale normelor emise de CNVM.
Este nefondată, de asemenea, şi critica privind nerespectarea de către pârâtă a Regulamentului nr.3/1997, în sensul că nu s-ar încadra în categoria operaţiunilor valutare supuse autorizării BNR deţinerea de valută şi emiterea de titluri de participare denominate în valută.
Prevederile art.26 alin.2 din O.G.nr.24/1993 privind interdicţia deţinerii de devize în scop de investiţii se referă implicit la încasarea de valută prin emiterea titlurilor de participare la fond în valută. Astfel, deţinerea de valută presupune o prealabilă încasare a acesteia, iar emiterea titlurilor de participare de către un fond de investiţii şi constituirea resurselor fondului implică vânzarea acestora către investitori, cu încasarea corespunzătoare a preţului, constituind operaţiuni valutare supuse interdicţiei prevăzute de O.G.nr.24/1993.
Având în vedere cele expuse mai sus, recursul a fost respins ca nefondat.
Act al ministrului de interne. Situaţii în care actul este de comandament militar, conform art.2 lit.b din Legea nr.29/1990
Reclamantul S.I. a chemat în judecată Ministerul de Interne şi Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Iaşi, solicitând desfiinţarea ordinului ministrului de interne, prin care a fost eliberat din funcţia de şef birou informaţii şi cercetării penale din cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Iaşi.
Ordinul este considerat nelegal, întrucât la data emiterii lui, reclamantul se afla în concediu medical, iar după ce a aflat de existenţa lui, starea sănătăţii sale s-a agravat fiindu-i necesare 27 de zile de spitalizare şi apoi concediu medical.
Precizează că are 24 ani de cadru activ, este licenţiat în ştiinţe judiciare şi militare, a fost avansat, a fost apreciat are calificare foarte bună, a beneficiat de solde merit şi a ocupat funcţii de conducere.
Prin acest ordin şi prin acuzele nefondate făcute în presă, i-a fost afectată imaginea sa publică.
Judecătoria Iaşi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Iaşi, Secţia de contencios administrativ, în baza art.3 pct.1 Cod procedură civilă.
Curtea de Apel Iaşi a respins recursul reclamantului, precum şi excepţia privind necompetenţa materială şi teritorială invocată de reclamant.
A respins acţiunea faţă de Ministerul de Interne, ca inadmisibilă şi faţă de Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de Frontieră Iaşi pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Instanţa a reţinut că ordinul în discuţie este un act de comandament cu caracter militar, exceptat de la procedura contenciosului administrativ, în baza art.2 lit.b din Legea nr.29/1990, fiind emis de Inspectoratul general al poliţiei de frontieră din cadrul Ministerului de Interne.
Reclamantul a declarat recurs, arătând că în mod greşit s-a considerat că ordinul contestat ar fi de comandament militar, deoarece actele de comandament militar vizează comanda trupei pe timp de pace sau în timp de război – dislocări de trupe, măsuri, acţiuni de luptă, etc, situaţie ce nu se regăseşte în cauză.
Recursul este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art.2 lit.b din Legea nr.29/1990, a contenciosului administrativ „nu pot fi atacate în justiţie actele de comandament cu caracter militar”.
Aceste acte sunt emise de autorităţile militare competente în scopul asigurării ordinii şi disciplinei în cadrul unităţilor militare din aceste unităţi. Astfel, actele ce se includ în această acţiune trebuie să emane de la autorităţi publice care au caracter de comandamente militare, prin comandamentul militar înţelegându-se o totalitate de trupe sub comanda unui şef determinat.
In al doilea rând, trebuie să fie vorba de acte care au un cuprins de natură militară, referindu-se la serviciul şi îndatoririle militare. La acestea se adaugă cerinţa ca toate aceste acte să cuprindă ideea de ordin, de comandă şi în consecinţă cu corelativul sau de disciplină militară, după cum rezultă din înşişi termenii expresei, care este atât de necesară şi caracteristică acestui organism.
Actele de comandament cu caracter militar sunt actele şi măsurile privitoare la pregătirea şi instrucţia militarilor, la mobilizare, concentrare, mişcări de trupe, repartiţia şi desfacerea lor, la darea de comenzi, la manevre şi operaţiuni militare la dispoziţii privitoare la ordinea şi disciplina militară şi altele asemănătoare.
Prin urmare, orice alte acte emise de autorităţile militare străine de necesităţile propriu-zise ale acţiunilor militare, pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ.
Constatarea rămâne valabilă şi pentru ipoteza în care se invocă vătămarea dreptului subiectiv al unui militar, care a fost eliberat din funcţia deţinută.
Recursul a fost admis şi s-a casat sentinţa cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Act al ministrului apărării naţionale în legătură cu impozitarea drepturilor cuvenite la trecerea în rezervă
Prin acţiunea în contencios administrativ, reclamantul a solicitat obligarea Ministerului Apărării Naţionale la plata sumei de 59.864.306 lei, cu dobânda legală de 28% pe an începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea efectivă.
In motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că: a fost angajatul Ministerului Apărării Naţionale, de unde a fost pensionat şi trecut în rezervă; în conformitate cu prevederile art.31 alin.1 şi 2 din Legea nr.138/1999 avea dreptul la un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută (echivalentul a 26 solde) respectiv la suma de 149.013.748 lei; din această sumă a primit numai suma de 89.149.442 lei, diferenţa de 59.864.306 lei fiind reţinută în mod nelegal cu titlu de impozit pe venit, conform O.G.nr.73/1999.
Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a considerat că suma acordată reclamantului reprezintă o formă de retribuire a muncii, supusă impozitării în condiţiile O.G.nr.73/1999.
Impotriva acestei sentinţei, reclamantul a declarat recurs, susţinând că nelegal s-au asimilat ajutoarele acordate personalului militar cu ocazia pensionării cu drepturile salariale.
Recursul este nefondat.
Potrivit art.31 din Legea nr.138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar, militarii trecuţi în rezervă au dreptul la un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută; acestea trebuie însă corelate cu dispoziţiile O.G.nr.73/1999 privind impozitul pe venit precum şi H.G.nr.1066/1999 care precizează veniturile care fac parte din categoria celor neimpozabile, excluzându-le pe cele salariale.
Ajutorul stabilit prin reglementările legale în vigoare este cel despre care se face referire în dispoziţiile art.31 alin(2) din Legea nr.138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii.
Solda lunară reprezintă o formă de retribuire a muncii personalului militar, deci venituri de natură salarială, care cad sub incidenţa Ordonanţei Guvernului nr.73/1999.
Sentinţa instanţei de fond fiind legală şi temeinică, recursul a fost respins ca nefondat.
Act al Uniunii Avocaţilor din România. Desemnarea avocaţilor ca apărători din oficiu
Reclamantul M.A.K. a chemat în judecată Baroul de avocaţi al judeţului Mureş şi Consiliul Uniunii Avocaţilor din România solicitând a fi obligată să-i repartizeze cauze din oficiu.
Curtea de Apel Târgu-Mureş, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea ca nefondată. S-a reţinut că reclamantului nu i s-a încălcat un drept prevăzut de lege în conformitate cu dispoziţiile art.1 din Legea nr.29/1990.
Impotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs, susţinând că Baroul nu are un drept exclusiv de a refuza solicitarea clienţilor, a reprezentanţilor Parchetelor sau a instanţelor, în sensul desemnării sale ca apărător din oficiu în anumite dosare.
Recursul este nefondat.
In conformitate cu dispoziţiile art.103 din Statutul profesiei de avocat, Baroul are dreptul să desemneze avocaţi din oficiu, cu precădere pe cei stagiari sau tineri. Cum Baroul de avocaţi Mureş nu avea obligaţia legală de a-l desemna pe reclamant (care este avocat pensionar) să acorde asistenţă juridică din oficiu, în mod corect, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată. Din cuprinsul dispoziţiilor legale nu rezultă că Baroul trebuie să se supună solicitării clienţilor, reprezentanţilor Parchetului sau instanţelor de judecată de a fi desemnat un anumit avocat (respectiv recurentul) pentru a acorda într-o anumită cauză asistenţă juridică din oficiu.
In prezent, recurentul a fost suspendat din exercitarea activităţii de avocat, astfel încât nu mai poate susţine acţiunea (inclusiv recursul ) formulată în considerarea calităţii de avocat.
Având în vedere considerentele de mai sus, recursul a fost respins ca nefondat.
Avocat. Acţiune pentru obligarea Uniunii Naţionale a Avocaţilor din România de a primi în profesia de avocat
B. N. a solicitat obligarea Uniunii Avocaţilor din România să emită o decizie de numire ca avocat în baroul precizat în acţiune.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ, prin sentinţa nr.1038 din 31 octombrie 2002, a respins ca inadmisibilă acţiunea, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele art.1 şi 11 din Legea nr.29/1990.
Reclamantul a declarat recurs şi a arătat că i s-a încălcat un drept fundamental prevăzut în art.14 din Legea nr.51/1995, modificată prin Legea nr.231/2000.
Recursul este nefondat.
Prin acţiune, reclamantul a solicitat obligarea Uniunii Avocaţilor din România să emită o decizie de numire a sa în profesia de avocat.
Conform Legii nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, modificată prin Legea nr.231/2000, persoana interesată se adresează organelor Uniunii Avocaţilor din România, Comisia permanentă şi Consiliul uniunii, care se pronunţă prin decizie, iar ultima decizie, act administrativ de autoritate face obiectul controlului judecătoresc în baza art.1 din Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ.
În speţă, reclamantul deşi a parcurs procedura prealabilă prevăzută de lege, nu a înţeles să atace decizia Consiliului Uniunii prin care i s-au respins cererile. Or, în situaţia dată, instanţa nefiind legal sesizată, soluţia legală era de respingere a acţiunii ca inadmisibilă.
În consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.
Competenţă materială. Refuzul nejustificat de a actualiza pensia de serviciu a unui magistrat.
Prin acţiunea înregistrată la 5 decembrie 2002, reclamanta RF a solicitat obligarea pârâtului Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie să procedeze la actualizarea pensiei sale de serviciu, în temeiul art.103 alin.1 şi 5 din Legea 92/1992 republicată, H. G. nr.403/2001 şi O.U.G. nr.187/2001, prin includerea în indemnizaţia lunară de încadrare a adaosului de 20% pentru vechimea în magistratură, a sporului de 15% pentru condiţii deosebite de muncă şi a creşterilor salariale acordate în anul 2002 personalului din sectorul bugetar. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului să întocmească şi să comunice la Casa Naţională de Pensii actul privind cuantumul actualizat al pensiei de serviciu, pentru a se proceda la plata diferenţei de drepturi băneşti cuvenite.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială, excepţie care a fost admisă şi prin sentinţa civilă nr.24/14 ianuarie 2002, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamantei este supusă jurisdicţiei speciale a asigurărilor sociale instituită prin art.154-159 din Legea nr.19/2000 şi potrivit căreia, tribunalul este competent să judece litigiul în primă instanţă.
Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărîrii în baza art.304 pct.3 şi 8 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, considerând că s-a solicitat acordarea drepturilor de pensie, deşi obiectul acţiunii l-a constituit refuzul nejustificat al unei autorităţi publice centrale de a întocmi actul privind cuantumul actualizat al pensiei sale de serviciu.
Acţiunea recurentei-reclamante are ca obiect recunoaşterea dreptului la actualizarea pensiei sale de serviciu în raport cu nivelul salariilor de bază ale magistraţilor în activitate, drept prevăzut de art.103 alin.5 din Legea nr92/1992 republicată şi obligarea intimatului – pârât la întocmirea actului administrativ privind cuantumul actualizat al pensiei, pentru a fi comunicat Casei Naţionale de Pensii.
Astfel formulată, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art.1 şi art.11 din Legea nr.29/1990, în baza cărora, în cazul constatării unui refuz nejustificat al intimatului-pârât de a rezolva petiţia referitoare la un drept recunoscut de lege recurentei-reclamante, urmează ca instanţa de judecată să se pronunţe asupra obligaţiei de a întocmi actul administrativ solicitat cu privire la indemnizaţia lunară de încadrare, sporurile şi creşterile salariale ale magistraţilor în activitate, ca elemente necesare actualizării pensiei de serviciu.
De altfel, intimatul-pârât nu are atribuţii în domeniul stabilirii şi plăţii pensiilor, cum eronat a reţinut instanţa de fond ca temei pentru aplicarea dispoziţiilor art.154-159 din Legea nr.19/2000 referitoare la asigurările sociale.
În consecinţă, instanţa de contencios administrativ a fost legal învestită să judece pricina şi hotărârea de declinare a competenţei a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă materială prevăzute de art.6 din Legea nr.29/1990 şi art.3 pct.1 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, Curtea a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Conflict negativ de competenţă. Răspunderea materială a militarilor
Reclamantul MI a chemat în judecată Ministerul de Interne, solicitând anularea hotărârii nr.43 din 26 septembrie 2002 a Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul acestui minister, precum şi a hotărârii nr.386 din 29 iulie 2002 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Direcţiei audit intern a aceluiaşi minister, prin care a fost respinsă contestaţia pe care a formulat-o împotriva deciziei de imputare nr.12/0/130.343 din 27 iunie 2002, emise de pârât în sarcina reclamantului pentru suma de 1.272.600 lei, reprezentând cota-parte dintr-un prejudiciu total de 4.735.700 lei. Totodată, reclamantul a solicitat anularea deciziei de imputare sus-menţionate, prin care a fost stabilită în sarcina sa răspunderea materială pentru un prejudiciu reprezentând curse efectuate în interes personal cu autoturismul de serviciu al unităţii operative la care acesta activează .
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Municipiului Bucureşti, apreciind că litigiul dintre părţi este un litigiu de muncă, respectiv un conflict de drepturi, în reglementarea art.5 din Legea nr.168/1999, iar competenţa de soluţionare revine tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul unităţii emitente a deciziei de imputare, conform art.72 al aceleiaşi legi. În aprecierea instanţei, împrejurarea că O. G. nr.121/1998 a instituit căi de atac administrative împotriva deciziilor de imputare emise în sarcina militarilor, obligatoriu de parcurs, nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze acţiunea.
La rândul său, Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă, a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Timişoara, reţinându-se următoarele:
– contestatorul a epuizat căile de atac împotriva deciziei de imputare, aşa cum acestea sunt prevăzute de O.G. nr.121/1998, iar potrivit art.43 din aceeaşi ordonanţă s-a adresat instanţei judecătoreşti competente să soluţioneze acţiunea pe care a formulat-o împotriva hotărârii Comisei de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul Ministerului de Interne;
– hotărârea Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor este un act administrativ cu caracter jurisdicţional emis de un organ al autorităţii administraţiei centrale, iar competenţa de soluţionare a acţiunii îndreptate împotriva acestei hotărâri, revine curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul.
Constatând că s-a ivit un conflict negativ de competenţă, în sensul prevederilor art.20 pct.2 din C. proc. civ., Curtea urmează să stabilească instanţa competentă să soluţioneze cauza în raport cu obiectul real al acţiunii formulate de reclamant şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.
Răspunderea materială a militarilor este reglementată de O.G. nr.121 din 28 august 1998, iar art.30 din această ordonanţă instituie pentru persoana care contestă decizia de imputare prin care a fost obligată la repararea prejudiciului, parcurgerea unor căi de atac administrative care, în prima fază, sunt soluţionate de comandantul, respectiv şeful care a emis decizia de imputare sau de o Comisie de soluţionare a contestaţiei, numită de acesta, iar în cea de-a două fază, de către comisia de jurisdicţie a imputaţiilor a cărei hotărâre este definitivă.
Potrivit reglementării art.43 din ordonanţa sus-menţionată, în situaţia în care, după epuizarea căilor de atac administrative, persoana obligată la repararea prejudiciului consideră că a fost lezată într-un drept al său legitim, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii.
Prin urmare, însăşi reglementarea specifică răspunderii materiale a militarilor conferă hotărârii comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul Ministerului de Interne caracterul de act administrativ-jurisdicţional de autoritate emis de un organ al administraţiei publice centrale.
Competenţa de soluţionare a cererii prin care se solicită anularea unui aemenea act, revine potrivit Legii nr.29/1990, instanţei de contencios administrativ.
Conform art.3 alin.(1) din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cererilor în materie de contencios administrativ, privind actele autorităţilor publice centrale, aparţine curţii de apel.
Cât priveşte competenţa teritorială de soluţionare a acţiunii în contencios administrativ, aceasta aparţine, conform reglementării art.6 din Legea nr.29/1990, curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul, care, în cazul de faţă, este Curtea de Apel Timişoara.
Pentru considerentele arătate, Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamantul MI, în favoarea Curţii de Apel Timişoara
Contestarea unui act administrativ al unei autorităţi a administraţiei centrale, act ce are ca obiect sume sub 5 miliarde de lei. Conflict negativ de competenţă. Efectele casării
Reclamanta Societatea comercială „SG” SA Galaţi a solicitat instanţei de contencios administrativ să dispună anularea deciziei nr.2734/ 14.11.1999 a Ministerului Finanţelor Publice, ca nelegală.
Curtea de Apel Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.120 din 10.05.2000, a admis acţiunea, a anulat decizia citată mai sus şi a exonerat pe reclamantă de plata sumelor din actul administrativ anulat.
Împotriva sentinţei a declarat recurs Direcţia Finanţelor Publice Galaţi, pentru nemotivarea sentinţei în fapt şi în drept, astfel cum prevăd dispoziţiile art.261 alineatul 5 din C. proc. civ.
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia contencios administrativ, a admis recursul, a casat sentinţa nr.120/2000 şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, întrucât suma contestată fiind mai mică de 5 miliarde lei, competenţa aparţine Tribunalului Galaţi, Secţia de contencios administrativ.
Tribunalul Galaţi a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de D.G.F.P. Galaţi şi Ministerul Finanţelor Publice şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, reţinând că cererea reclamantei priveşte acte de competenţa unei autorităţi a administraţiei publice centrale, competentă fiind Curtea de apel, ca instanţă de fond.
Curtea de Apel Galaţi a înaintat dosarul Curţii Supreme de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, pentru rezolvarea conflictului negativ de competenţă.
Prin decizia nr.3462/ 14.11.2002 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ a admis recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice, a casat sentinţa nr.120/ 10.05.2000 a Curţii de Apel Galaţi şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, cu motivarea că potrivit O.U.G. nr.13/2001 şi H.G. nr.1296/2001, contestaţiile ce au ca obiect sume al căror cuantum este sub 5 miliarde lei, se soluţionează de organe specializate din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, în a căror rază teritorială îşi are sediul reclamanta. Curţile de apel judecă cererile în materie de contencios administrativ privind acte ale autorităţilor şi instituţiilor centrale (art.3 punctul 1 C. proc. civ.).
Aşa fiind, sub aspectul competenţei, instanţa supremă s-a pronunţat conform art.3151 C. proc. civ., astfel că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Deşi cauza a fost trimisă de Curtea Supremă de Justiţie spre rejudecare la Tribunalul Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, aceasta s-a desesizat, creându-se un conflict negativ de competenţă.
În raport de cele menţionate mai sus, s-a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ.
Competenţă ratione personae
Reclamantul AN a chemat în judecată Ministerul Administraţiei Publice şi pe OC în calitate de ministru al administraţiei publice, cerând anularea parţială a Ordinului nr. 261/2001 în ce priveşte organizarea concursului de secretar general pentru Prefectura judeţului Constanţa din 24 aprilie 2001 şi, pe cale de consecinţă, anularea rezultatului acestui concurs şi anularea Ordinului nr. 393/2000 prin care a fost eliberat din funcţia de secretar general al prefecturii.
A solicitat, de asemenea, reîncadrarea în aceeaşi funcţie cu acordarea drepturilor băneşti până la reîncadrare, iar în subsidiar admiterea contestaţiei privind rezultatele concursului desfăşurat în zilele de 24 – 25 aprilie 2001, în baza Ordinului nr. 261/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 988/29 iunie 2001 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Recursul declarat împotriva sentinţei nr. 988 din 29 iunie 2001 a fost soluţionat de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. 1164/2002, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Curţii de Apel Constanţa, în temeiul art. 6 din Legea nr. 29/1990, reţinând caracterul imperativ al acestei norme.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Administraţiei Publice (în prezent Ministerul Administraţiei şi Internelor).
În critica formulată, recurentul a arătat că în contencios administrativ competenţa de soluţionare a cauzelor este alternativă, întrucât, pe de o parte, dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 29/1990 prevăd că această lege se completează cu dispoziţiile dreptului comun, iar pe de altă parte, dispoziţia art. 6 din Legea nr. 29/1990 este o dispoziţie de favoare de care reclamantul nu a înţeles să uzeze.
Recursul este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 29/1990, „Judecarea acţiunilor formulate în baza art. 1 din prezenta lege este de competenţa tribunalului sau a curţii de apel în a căror rază teritorială îşi are domiciliu reclamantul, potrivit competenţei materiale prevăzute de art. 2 şi 3 din C. proc. civ.”.
Se prevede, deci, o derogare de la principiul dreptului comun, potrivit căruia acţiunile cu caracter personal sunt de competenţa tribunalului sau curţii de apel în raza cărora domiciliază pârâtul (art. 5 C. proc. civ.), legiuitorul înlesnind astfel posibilitatea reclamantului de a introduce acţiunea sa la instanţa de domiciliu.
Fiind vorba de o competenţă ratione personae, reclamantul poate să aleagă instanţa în raza căreia domiciliază sau îşi are sediul pârâtul.
Astfel, recursul declarat de de Ministerul Administraţiei şi Internelor a fost admis, sentinţa atacată casată şi s-a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ.
Cerere de revizuire a deciziei prin care s-a respins recursul ca nefondat. Inadmisibilitate
Prin decizia pronunţată la data de 6 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ a respins recursul formulat de recurentul–reclamant împotriva sentinţei civile nr. 436 pronunţată la data de 28 noiembrie 2001 de Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ.
Pentru a pronunţa această soluţie, Secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie a reţinut, în esenţă, că sentinţa recurată este legală şi temeinică, instanţa respingând în mod legal şi temeinic acţiunea, doarece recurentul–reclamant nu a făcut dovada că a părăsit localitatea de domiciliu, oraşul Rădăuţi, judeţul Suceava, ca urmare a strămutării/refugierii din cauza persecuţiilor din motive etnice, ci, eventual, din cauza evenimentelor legate de înaintarea frontului pe teritoriul României, astfel că nu se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999.
Cererea de revizuire formulată în cauză este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare.
Ea se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.
Astfel, art. 322 din C. proc. civ. prevede că sunt supuse revizuirii hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul.
Regula prevăzută de art. 322 este în sensul că hotărârea supusă revizuirii este o hotărâre prin care s-a rezolvat fondul pretenţiei ce a fost dedusă judecăţii.
Rezultă că nu pot fi atacate pe calea revizuirii hotărârile pronunţate de instanţele de recurs, prin care recursul a fost respins fără a se evoca fondul, menţinându-se situaţia de fapt stabilită de instanţa a cărei hotărâre a fost recurată.
În consecinţă, decizia Curţii Supreme de Justiţie, Secţia de contencios administrativ prin care a fost respins recursul împotriva sentinţei nr. 436 din 28 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Cluj ca nefondat, nu poate constitui obiect al unei cereri de revizuire. În consecinţă, cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă.
Competenţă materială. Plângere împotriva deciziei de sancţionare contravenţională emisă de C.N.A.
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta Societatea comercială „NTR” SRL Bucureşti a solicitat anularea deciziei nr.61 din 18.03.2003, prin care pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a menţinut sancţiunea contravenţională aplicată prin decizia nr.39 din 18.02.2003, dar a redus cuantumul amenzii de la 250.000.000 lei la 150.000.000 lei.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială, excepţie care a fost admisă şi prin sentinţa civilă nr.531 din 16.04.2003, astfel că a fost declinată cauza spre soluţionare în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Instanţa de fond a reţinut că fapta contravenţională pentru care a fost sancţionată reclamanta este prevăzută într-un act cu caracter normativ emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului, respectiv în Decizia nr.78/2002, situaţie în care plângerea împotriva actului de constatare şi de sancţionare a contravenţiei se soluţionează de către judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, conform art.31-32 din O.G. nr.2/2001. Instanţa de fond a considerat că dispoziţiile art.93 din Legea nr.504/2002, care prevăd competenţa instanţei de contencios administrativ, nu sunt aplicabile decât în cazul contestării deciziilor luate de Consiliul Naţional al Audiovizualului sau de Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii pentru sancţionarea încălcării prevederilor acestei legi, iar nu în cazul încălcării reglementărilor emise de pârât.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta şi pârâtul, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru a fi judecat fondul pricinii.
Recurenta-reclamantă a solicitat casarea hotărârii în baza art.304 pct.9 C. proc. civ., susţinând că O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor nu se aplică şi contravenţiilor din materia audiovizualului, decât în măsura în care Legea nr.504/2002, ca lege specială, nu cuprinde dispoziţii derogatorii. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că Legea nr.504/2002 are dispoziţii speciale în privinţa competenţei materiale a instanţei care soluţionează plângerea împotriva actelor de constatare şi de sancţionare a contravenţiilor, deoarece prevede expres în art.93 alin.2 că, deciziile de sancţionare luate de Consiliul Naţional al Audiovizualului pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.
În recursul declarat de Consiliul Naţional al Audiovizualului s-a invocat, în temeiul art.306 alin.2 C. proc. civ., acelaşi motiv de casare şi s-a precizat că, după pronunţarea hotărârii atacate, Legea nr. 504/2002 a fost modificată şi completată prin Legea nr.402/2003 şi în modificările aduse dispoziţiilor art.93 şi 94 din lege, s-a făcut distincţia clară, în sensul că actele de sancţionare emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, sunt supuse controlului instanţei de contencios administrativ, iar contravenţiilor aplicate de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor le sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
Recursurile sunt admisibile.
Legea audiovizualului nr.504/2002 a fost modificată şi completată prin Legea nr.402/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 709 din 10.10.2003.
Conform dispoziţiilor art.91 alin.1, art.93 alin.1 şi 3 şi art.94 din noua reglementare, constituie contravenţie nerespectarea prevederilor legii audiovizualului şi a deciziilor cu caracter normativ emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, iar deciziile de sancţionare adoptate de Consiliu pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ, spre deosebire de contravenţiile constatate de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, cărora le sunt aplicabile prevederile O.G. nr.2/2001, aprobată prin Legea nr. 180/2002.
În consecinţă, deciziile emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului pentru constatarea şi sancţionarea contravenţiilor, indiferent dacă faptele care constituie contravenţii au fost prevăzute în Legea nr.504/2002 sau într-un act normativ propriu, adoptat de Consiliu în exercitarea competenţei sale legale de reglementare, pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.
Faţă de normele speciale de competenţă materială cuprinse în dispoziţiile legale menţionate anterior, se constată că în cauză nu sunt aplicabile prevederile din dreptul comun privind regimul juridic al contravenţiilor, reglementat prin O.G. nr.2/2001, aprobată prin Legea nr.180/2002.
Curtea a admis ambele recursuri, a casat hotărârea atacată şi conform art.313 C. proc. civ., a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Conflict negativ de competenţă. Plângere împotriva actului administrativ prin care s-a refuzat atribuirea unui teren
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamanta AM a solicitat obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti să emită o hotărâre prin care să-i atribuie în proprietate terenul în suprafaţă de 234 m.p., situat în Bucureşti.
Reclamanta a arătat că suprafaţa de teren solicitată este aferentă construcţiei proprietatea sa şi că pârâtul a refuzat nejustificat să-i atribuie dreptul de proprietate, respingând cererea sa formulată în baza Legii nr.18/1991 şi art.1075 din C. civ.
Judecătoria sectorului 1 a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale, excepţie care a fost admisă şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, cu motivarea că răspunsul negativ comunicat reclamantei reprezintă un act administrativ de autoritate, asupra căruia este competentă să se pronunţe instanţa de contencios administrativ.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 şi pentru rezolvarea conflictului de competenţă astfel ivit, a dispus trimiterea dosarului la Curtea Supremă de Justiţie.
Hotărând astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr.29/1990, întrucât acţiunea reclamantei are ca obiect atribuirea în proprietate a terenului aferent construcţiei proprietatea sa, în temeiul Legii nr.18/1991 şi art.1075 din C. civ.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că sunt aplicabile normele de competenţă materială prevăzute de art.1 pct.1 şi pct.3 din C. proc. civ., potrivit cărora Judecătoria sectorului 1 este competentă să judece litigiul.
Învestită în rezolvarea prezentului conflict negativ de competenţă, ivit în condiţiile art.20 pct.2 C. proc. civ., Curtea va stabili competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 1, pentru următoarele considerente:
Cererea reclamantei are ca obiect obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti de a întocmi propunerea şi documentaţia pentru atribuirea în proprietate a suprafeţei de 234 m.p., teren aferent construcţiei proprietatea reclamantei şi aflat în folosinţa acesteia în baza contractului de închiriere încheiat la 13.01.2003.
Cererea astfel formulată are ca temei juridic prevederile art.36 alin.3 şi alin.6 din Legea nr.18/1991 republicată, precum şi dispoziţiile art.1075 din C. civ. pentru acordarea de daune, în cazul neexecutării obligaţiei de către pârât.
Legea nr.18/1991 republicată prevede în art.53 alin.1 şi art.54 că se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul împotriva oricărui act administrativ al unui organ administrativ care a refuzat atribuirea terenului sau propunerile de atribuire a terenului, în condiţiile prevăzute în cap.III al legii privind terenurile proprietate de stat.
Faţă de obiectul şi cauza juridică a acţiunii formulate de reclamantă, se constată că sunt incidente normele de competenţă materială cuprinse în Legea nr.18/1991, ca lege specială.
În consecinţă, aplicând dispoziţiile art.1 pct.1 şi pct.3 din C. proc. civ., Curtea a stabilit că Judecătoria sectorului 1 Bucureşti este competentă să se pronunţe în primă instanţa în litigiul dintre reclamanta AM şi pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti.
Contestaţie la executare
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 4 martie 2003, reclamanta PD a chemat în judecată pârâtul CSA, executor judecătoresc, solicitând ca instanţa să dispună anularea procesului-verbal de licitaţie mobiliară întocmit de pârât la 24 ianuarie 2003.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin încălcarea flagrantă a prevederilor art.5 din C. civ. şi cu fraudarea Legii nr.99/1999, prin procesul-verbal contestat, pârâtul a declarat şi constatat adjudecarea bunurilor părţi sociale ale celor două debitoare ale sale din cadrul societăţii comerciale la care erau asociate, cu toate că anterior, pe cale amiabilă, acestea i-au cesionat reclamantei părţile lor sociale.
Ulterior, reclamanta şi-a completat şi precizat cererea introductivă, solicitând ca instanţa să se pronunţe asupra legalităţii actelor care au stat la baza întocmirii procesului-verbal de licitaţie, învestirea cu formulă executorie a titlului executoriu, încuviinţarea instanţei pentru sechestrarea şi vânzarea părţilor sociale în discuţie, validarea popririi.
De asemenea, a solicitat ca instanţa să constate că pârâtul a întocmit actele cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art.11 alin.2 şi art.66 din Legea nr.31/1990, modificată, urmând ca în temeiul art.11 din Legea nr.29/1990 să-i achite şi suma de 3 miliarde lei cu titlu de daune materiale.
La termenul din 7 mai 2003, apărătorul pârâtului a invocat excepţia de necompetenţă a instanţei în soluţionarea cauzei, solicitând a se declina competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 4 al municipiului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr.632 din 7 mai 2003, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta PD împotriva pârâtului CSA, executor judecătoresc, în favoarea Judecătoriei sectorului 4 al municipiului Bucureşti.
A obligat pe reclamantă să plătească pârâtului suma de 3.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere obiectul acţiunii şi prevederile C. proc. civ., în sensul că împotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie care se introduce la instanţa de executare, aceasta fiind în speţă, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti.
Impotriva sentinţei civile sus-menţionate a declarat recurs PD, care a susţinut, în esenţă, că obiectul acţiunii priveşte un act administrativ şi, în consecinţă, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de contencios administrativ şi nu judecătoriei.
Recursul este nefondat.
Din cuprinsul cererii de chemare în judecată, din cererea completatoare şi din celelalte acte aflate la dosar se reţine că recurenta a contestat procesul-verbal de licitaţie şi actele care au stat la baza întocmirii acestuia, deci acte de executare întocmite de pârât în calitatea sa de executor judecătoresc.
Conform prevederilor art.58 din Legea nr.188/2000 privind executorii judecătoreşti: „Cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de executare pot formula contestaţie la executare, în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.”, iar dispoziţiile din C. proc. civ. referitoare la contestaţia la executare sunt cuprinse în Cartea a V-a, capitolul I, secţiunea a VI-a, art.399- 404.
Art.399 alin.1 teza I prevede că „Impotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare”.
Conform prevederilor art.400 alin.1 din C. proc. civ. „contestaţia se introduce la instanţa de executare” care este Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, astfel cum în mod legal şi temeinic a reţinut instanţa de fond, întrucât obiectul acţiunii nu îl priveşte anularea unui act administrativ sau suspendarea executării acestuia, actul atacat în instanţă nefiind un act administrativ în sensul Legii nr.29/1990, care să atragă competenţa de soluţionare a instanţei de contencios administrativ.
Faţă de cele ce preced, recursul a fost respins ca nefondat.
Suspendarea executării actului administrativ. Condiţii
Reclamanta S.C. „G.A.I.” SRL Arad a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad, Garda Financiară, Secţia Arad, solicitând suspendarea executării procesului-verbal nr.16 din 27 februarie 2001 încheiat de Garda Financiară, Secţia Arad, în temeiul art.9 din Legea nr.29/1990, până la soluţionarea acţiunii ce formează obiectul dosarului nr.1693/CA/2003 al Curţii de Apel Timişoara.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi contencios administrativ a admis cererea reclamantei şi a suspendat executarea procesului-verbal nr.16 din 27 februarie 2001 încheiat de Garda Financiară, Secţia Arad cu privire la obligarea reclamantei la plata sumei de 1.035.357.730 lei cu titlul de obligaţii fiscale, până la soluţionarea dosarului nr.1693/CA/2003 al Curţii de Apel Timişoara.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă: lipsa competenţei materiale a Curţii de Apel Timişoara în soluţionarea cererii, faţă de prevederile H.G. nr. 1296/2001 privind actualizarea cuantumului sumelor prevăzute la art.5 alin.1 şi 2 din O.U.G. nr.13/2001; împrejurarea că recurenţii nu au fost citaţi în cauză şi că măsura suspendării executării procesului-verbal s-a luat fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.9 alin.1 din Legea nr. 29/1990.
Recursul este fondat.
Potrivit art.9 din Legea nr.29/1990, în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere instanţei să dispună suspendarea executării actului administrativ, până la soluţionarea acţiunii.
Or, în cauză nu sunt întrunite cele două cerinţe esenţiale ale textului, referitoare la cazuri bine justificate şi la iminenţa unei pagube.
Astfel, prima instanţă nu face referire la vreo probă din care să rezulte pe de o parte, existenţa unui caz bine justificat, iar pe de altă parte că, prin executarea actului administrativ, reclamanta ar suferi o pagubă iminentă.
Sub acest aspect este de observat că, simpla afirmaţie făcută în sensul că, prin blocarea contului s-ar produce o pagubă iminentă „iar iminenţa sa (a pagubei) rezultă direct din lege”, nu este de natură să justifice suspendarea executării actului administrativ.
Evident, în condiţiile date, în care nici din sentinţă şi nici din actele dosarului nu rezultă existenţa celor două cerinţe esenţiale, pentru incidenţa art.9 din Legea nr.29/1990, soluţia adoptată de prima instanţă este nelegală şi netemeinică.
Faţă de cele expuse, recursul a fost admis, sentinţa casată şi cererea reclamantei respinsă.
Obligatie de a face. Daune cominatorii. Raport de drept administrativ. Neaplicarea dispozitiilor dreptului civil, ci ale legii nr. 29/1990
Daca autoritatea administrativa a fost obligata sa elibereze reclamantei autorizatie de construtie printr-o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila in temeiul Legii nr. 29/1990, nu se poate recurge la actiunea civila intemeiata pe dispozitiile art. 1073 si urm. C. civ.
Curtea de Apel Timisoara a respins ca neintemeiat recursul declarat de reclamanta impotriva deciziei civile nr. 1767 din 2 dec. 1997 ponuntata de Tribunalul Caras Severin.
Instanta a retinut ca sentinta civila br. 89/CA din 5 sept. 1995 pronuntata in baza Legii nr. 29/1990 constituie titlu executoriu si se executa silit in conditiile Legii nr. 29/1990, iar nu dupa procedura comuna.
Ca urmare, instantele au apreciat corect ca actiunea prin care reclamanta a solicitat, in temeiul art. 1073 si urm. C. civ. obligarea paratului Consiliul Judetean Caras-Severin, la eliberarea autorizatiei de construire, sub sanctiunea unor daune cominatorii de 100.000 lei/zi de intarziere este inadmisibila, cata vreme, potrivit art. 11-16 din Legea nr. 29/1990, partea prejudiciata poate cere despagubiri pentru prejudiciul moral si patrimonial, fie o data cu cererea principala avand ca obiect obligarea autoritatii administrative la eliberarea actului, fie separat si poate cere obligarea la plata unei amenzi pe zi de intarziere daca termenul stabilit de instanta nu este respectat.
Curtea a mai retinut ca dispozitiile art. 1073 si urm. C. civ. invocate ca temei al actiunii nu sunt aplicabile, deoarece natura raporturilor dintre parti este administrativa, iar nu civila.
Sectia civila – decizia nr. 1747/R/1998
Hotarare Judecatoreasca privind taxa auto
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ
SECŢIA MIXTĂ DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV SI FISCAL, DE CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
SENTINŢA CIVILĂ Nr. 165/2008
Şedinţa publică de la 01 Februarie 2008
Completul compus din:
PREŞEDINTE Georgeta Gliga
Judecător Cristi Danilet
Grefier Mariana Dediu
S-a luat spre examinare acţiunea privind pe reclamant G.N şi pe pârât ADMINISTRATIA FINANTELOR PUBLICE CLUJ, pârât DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR PUBLICE CLUJ, având ca obiect contestaţie act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în şedinţa publică se prezintă reprezentantul reclamantului, av. CC şi reprezentanta pârâtelor Administraţia Finanţelor Publice Cluj şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, cons. jr. BL.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că în data de 31.01.2008 s-a depus la dosar prin registratura instanţei întâmpinare din partea pârâtelor, din care un exemplar se comunică reprezentantului reclamantului.
Reprezentanta pârâtelor depune la dosar o completare la întâmpinare, copia sentinţei civile nr. 2563/2007 a Tribunalului Arad şi copia sentinţei civile nr. 2789/2007 a Tribunalului Gorj. Câte un exemplar din aceste acte se comunică reprezentantului reclamantului.
Reprezentanţii părţilor arată că nu mai au alte cereri de formulat şi probe de administrat, împrejurare faţă de care instanţa declară închisă faza probatorie şi acordă cuvântul asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor şi pe fondul cauzei.
Reprezentanta pârâtelor DGFP Cluj şi AFP Cluj solicită admiterea excepţiei şi respingerea acţiunii formulate de reclamant.
Reprezentantul reclamantului solicită respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor DGFP Cluj şi AFP Cluj arătând că suma a fost plătită la Trezorerie, iar pe fond solicită admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată întrucât judecătorul naţional trebuie să aplice direct dreptul comunitar, cu cheltuieli de judecată conform chitanţei depuse la dosar.
TRIBUNALUL
1. Obiectul actiunii
Prin actiunea din data de 1.12.2007 (f.2-4), GN a solicitat instantei anularea Deciziei nr. 168/2007 emisă de DGFP Cluj, precum si obligarea AFP Cluj la restituirea taxei speciale pentru autoturisme achitate, în cuantum de 636 RON actualizată cu dobânda legală.
Reclamantul si-a motivat actiunea arătând că in luna iulie 2007 a achizitionat un autoturism marca Ford Mondeo, fabricat in 2001, pentru inmatricularea căruia a fost obligat să plătească în România taxa specială in data de 2.07.2007; că a solicitat la data de 04.09.2007 restituirea acestei taxe, dar cererea i-a fost respinsă, prin adresa nr. 26095/25.09.2007 a AFP Cluj; că a formulat contestatie, respinsă prin Decizia 168/20.11.2007 a DGFP Cluj. Reclamantul consideră nelegală această decizie, faţă de prevederile art. 90 paragraful l din Tratatul privind Instituirea Comunitătii Europene.
2. Apărările formulate
Prin întâmpinarea depusă (f.16-20), pârâtele au solicitat respingerea actiunii, pe motiv că taxa achitată nu a fost stabilită prin vreo decizie de impunere sau alt act administrativ ori fiscal emise de ele, ci ea a fost achitată de petent in baza dispozitiilor legale in vigoare, iar chitanta a fost depusă la autoritatea competentă să efectueze inmatricularea autoturismului.
Au mai arătat că cererea petentului este inadmisibilă, pe motiv că adresa AFP nr. 26095/2007 nu constituie act administrativ sau fiscal, că plata a fost efectuată voluntar. De asemenea, pârâtele au invocat exceptia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că restituirea taxei auto ar fi trebuit solicitată de la autoritatea care a efectuat inmatricularea.
3. Rezolvarea excepţiilor
a. Inadmisibilitatea acţiunii Cu privire la faptul că adresa AFP nu ar fi act administrativ în sensul Legii nr. 554-2004 sau administrativ fiscal în sensul OG nr 92-2003, instanţa uneaşte această excepţie cu fondul cauzei, natura juridică a actului contestat ţinând determinând motivul promovării acţiunii şi, deci, a admiterii sau respingerii pe fond a acesteia.
b. Lipsa calităţii procesuale pasive Plata a fost făcută în contul Trezoreriei şi au fost astfel vărsaţi în bugetul de stat. Dacă cauza juridică a acestei plăţi va fi lămurită mai jos, este cert că în contul pârâtelor a fost achitată această sumă şi că aceste autorităţi sunt cele care au refuzat restituirea şi ale căror răspunsuri sunt contestate în instanţă.
Nu ar putea figura în calitate de pârât autoritatea adminstrativă din cadrul MIRA care a procedat la înmatriculare, fiindcă plata sumei de bani este o operaţiune obligatorie şi prealabilă înmatriculării şi care ţine de aspectul fiscal rezolvabil în contenciosul administrativ-fiscal.
4. Starea de fapt
Faţă de înscrisurile depuse la dosar, instanţa reţine că reclamantul a achitat in contul Trezoreriei mun. Cluj-Napoca suma de 6036 RON cu titlu de taxă de primă înmatriculare auto, aspect dovedit cu chitanta 2050193 din 02.07.2007 (f.5).
Prin cererea înregistrată la AFP Cluj-Napoca sub nr 26905 din 4.09.2007, reclamantul a dovedit că a solicitat restituirea acestei taxe, ca fiind contrară reglementărilor comunicare (f.6), iar că prin adresa cu acelaşi număr din 25.09.2007 că AFP Cluj-Napoca a respins cererea de restituire a taxei, pe motiv că acestea au fost încasate in temeiul art. 214 1 – 214 3 din Codul Fiscal (f.6 bis).
Contestaţia formulată împotriva acestui răspuns (f. 7-10) a fost respinsă prin Decizia nr. 168/2007 a DGFP Cluj, pe motiv că in mod corect organele fiscale au aplicat legislatia specifică în România, cu privire la perceperea şi modul de calcul al acestei taxe (f.11-12).
4. Reglementări incidente
a. Reglementări interne
Potrivit art. 214 1 – 214 3 din Codul Fiscal şi pct.31 1 – 31 2 din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, taxa specială pentru autoturisme si autovehicule se plăteste cu ocazia primei inmatriculării in România, de către persoana fizică sau juridică care face înmatricularea, atât pentru autoturisme si autovehicule noi cât si pentru cele rulate, aduse din import, din state comunitare ori din alte state.
b. Reglementări comunitare
Conform art. 90 par.1 din Tratatul Constitutiv al Uniunii Europene nici un stat membru, nu aplică, direct sau indirect, produsele altor state membre, impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor nationale similare.
Conform hotararii CJE in cauza Weigel (2004), obiectivul reglementării comunitare este asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor între statele comunitare în condiţii normale de concurenţă, prin eliminarea oricărei forme de protecţie care decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii faţă de produsele provenind din alte state membre .
Aşadar, rostul acestei reglementări este de a interzice discriminarea fiscală între produsele importate şi cele similare autohtone. Or, în România nu se percepe nici un fel de taxă pentru autoturismele produse în ţară si înmatriculate aici.
c. Normele aplicabile in speţă
Organele fiscale din România au invocat legalitatea încasării taxei, ca urmare a aplicării dreptului intern, respectiv a Codului fiscal. Reclamantul a invocat nelegalitatea acesteia ca urmare a aplicării directe a reglementării comunitare.
Instanta constată că, într-adevăr, în cauză sunt aplicabile in mod direct dispozitiile din dreptul comunitar, care au prioritate faţă de dreptul national. Acesta rezultă din două argumente:
c.1. Constituţia României: de la 1 ian 2007, România este stat membru al Uniunii Europene. Potrivit art.148, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare (alin 2), iar Parlamentul, Presedintele României, Guvernul si autoritatea judecatoreasca garanteaza aducerea la îndeplinire a obligatiilor rezultate din actul aderarii si din prevederile alineatului 2 (alin.4).
De altfel, prin Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, statul nostru şi-a asumat obligaţia de a respecta dispoziţiile din tratatele originare ale Comunităţii, dinainte de aderare.
c.2. Jurispudenţa Curţii de Justiţie Europene: . Prin Decizia în cauza Costa/Enel (1964), CJE a stabilit că legea care se îndepărtează de Tratat – un izvor independent de drept – nu ar putea să ducă la anularea lui, dată fiind natura sa originală şi specială, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitară şi fără ca baza legală a Comunităţii însăşi să fie pusă la îndoială.
Mai mult, aceeaşi decizie a definit relaţia dintre dreptul comunicar şi dreptul naţional al statelor membre arătând că dreptul comunicat este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar şi în faţa dreptului naţional ulterior – or, în speţă, taxa specială auto a fost introdusă în legislaţia internă prin Legea nr. 343/2006 privind Codul FIscal.
De asemenea, în cauza Simmenthal (1976), CJE a stabilit că judecătorul national este obligat să aplice normele comunitare, în mod direct, dacă acesta contravin normelor interne, fără a solicita sau aştepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei alte proceduri constituţionale.
5. Soluţia adoptată
Deoarece în România, stat comunitar, nu se percepe nici un fel de taxă pentru autoturismele produse si înmatriculate ori reînmatriculate în ţara noastră, dar se percepe o astfel de taxă pentru autoturismele înmatriculate deja în celelalte state comunitare şi reînmatriculate în România după aducerea acestora aici, instanţa constată o diferenţă de tratament, ceea ce constituie o discriminare a regimului juridic fiscal şi contravine dispozitiilor mentionate din Tratatul CEE. Aceste dispoziţii se opun unei taxe speciale de primă înmatriculare pentru achiziţiile intracomunitare de autoturisme neînmatriculate pe teritoriul naţional, altfel incalcandu-se principiul libertatii circulatiei mafurilor – adica se dezavantajeaza, direct sau indirect, masinile din celelalte tari membre UE, in competitia cu produsele similare autohtone.
Intrucât tribunalul constată că suma plătită de reclamat nu a fost datorată potrivit legislatiei comunitare, taxa trebuie restituită. Faptul că reclamantul a achitat voluntar această taxă este irelevant, intrucât altfel nu ar fi avut posibilitatea înmatriculării autoturismului in România. Cum organul fiscal a refuzat în mod expres restituirea taxei încasate, DGFP emiţând o decizie în acest sens, aceasta va fi anulată. Atât această decizie, cât şi adresa AFP constituie acte administrative fiscale în sensul art-41 din OG 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală întrucât sunt emise de organele fiscale competente şi privesc drepturi şi obligaţii fiscale, astfel încât sunt cenzurabile pe calea contenciosului administrativ întrucât constituie acte administrative în înţelesul art. 2 alin 1 lit c din Legea 544.
Pentru repararea integrală a prejudiciului, pârâtii vor fi obligati să achite si folosul nerealizat, potrivit art. 1084 raportat la 1082 Cod Civil, respectiv dobânda legală calculată conform art 3 alin 3 din OG 9/2000, de la data încasării sumei până la data restituirii integrale si efective.
6. Alte aspecte
In cauza de faţă nu a fost necesară declansarea procedurii prejudiciare prevazită de art 234 din Tratatul CEE in fata Curtii de Justitie Europene, intrucât pentru tribunal nu există nici un dubiu cu privire la incompatibilitatea dintre dreptul national si dreptul comunitar aplicabil în speţa de faţă. De altfel, pe rolul instantei europene s-au aflat două cauze asemănătoare – Nadasdi si Nemeth (Ungaria) si Brzezinski (Polonia).
Potrivit art. 274 Cod Procedură Civilă pârâtele vor fi obligate să plătească cheltuielile de judecată constând in onorariul avocat in cuantum de 1000 RON, plata fiind dovedita prin chitanta anexata la dosar (f.31).
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTARASTE
Respinge exceptia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtele Directia Generala a Finanţelor Publice Cluj şi Administraţia Finanţelor Publice Cluj-Napoca, ambele cu sediul în Cluj-Napoca, P-ţa A.Iancu nr. 19, jud.Cluj.
Admite acţiunea formulată de reclamantul GN, dom. în Cluj-Napoca str. Gr.Alexandrescu nr. 8, ap.26, jud.Cluj împotriva pârâtelor si, în consecinţă:
Anulează dispozitia nr. 168/20.11.2007 emisă de Directia Generala a Finanţelor Publice Cluj.
Obligă pârâta Administraţia Finanţelor Publice Cluj-Napoca să restituie reclamantului suma de 6.036 RON încasată cu titlu de taxă pentru autoturisme si autovehicule, cu dobânda legală.
Obligă pârâtele să plătească reclamantului suma de 1000 RON cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs in 15 zile de la comunicare .
Pronunţată în şedinţa publică din 01.02.2008.
PRESEDINTE, JUDECATOR, GREFIER,
GEORGETA GLIGA CRISTI DANILET MARIANA DEDIU
Curtea de Apel Bucuresti judeca cererea PRM de anulare a alegerilor din 30 noiembrie
Curtea de Apel Bucuresti judeca, marti, cererea Partidului Romania Mare de anulare a Hotararii de Guvern care delimiteaza colegiile uninominale pentru alegerile parlamentare din 30 noiembrie. In plangerea adresata Curtii, PRM cere anularea HG 802 pentru delimitarea colegiilor uninominale, pe care o considera nelegala.