Alegerea de către părţi a legii aplicabile fondului litigiului

alegerea de către părţi a legii aplicabile fondului litigiului, expresie care desemnează facultatea (libertatea) părţilor de a-şi alege legea aplicabilă contractului (lex voluntatis). Reprezintă personificarea autonomiei derivate a voinţei părţilor, conferită de o ordine juridică determinată. în sistemul nostru de drept alegerea legii aplicabile contractului trebuie să fie expresă ori să rezulte din cuprinsul acestuia sau din circumstanţe. Astfel, atitudinea comună a părţilor, care se referă în apărările formulate la aceeaşi lege, este de natură a duce la concluzia că legea de referinţă este legea aleasă de părţi. Clauza de alegere a legii aplicabile (pactum de lege utenda) este ea însăşi un contract. Existenţa şi validitatea de fond a consimţământului părţilor referitor la legea aplicabilă contractului sunt determinate de însăşi legea pe care au ales-o. Dacă legea aleasă de părţi declară nevalabilă alegerea astfel convenită, contractul va fi cârmuit de legea care rezultă din localizarea obiectivă a acestuia, adică de locul încheierii contractului. Clauza de alegere se bucură de autonomie relativă faţă de contractul principal, regim care îi este conferit de faptul că atât clauza de alegere, cât şi contractul principal se examinează, sub aspectul validităţii, după legea aleasă de părţi, iar unele clauze de validitate a contractului principal afectează, în mod egal, şi clauza de alegere (de exemplu, viciile de consimţământ, incapacitatea părţilor de a încheia contractul principal etc.).

Pe de altă parte, clauza are totuşi regimul unui contract în contract, ceea ce îi conferă un anumit grad de autonomie, astfel încât cauzele de rezoluţiune şi reziliere şi unele cauze de nevalabilitate (de exemplu, necompetenţa organului instrumentator) nu afectează şi clauza de alegere. Alegerea tacită presupune interpretarea manifestărilor părţilor, localizarea contractului pe baza unor indicii subiective. Tribunalul arbitrai va aprecia voinţa tacită după elemente intrinseci ori extrinseci contractului, cum sunt: utilizarea unor termeni sau instituţii

cunoscute sau specifice unui anumit sistem de drept sau referirea la uzanţe proprii unei ţări, alegerea unui anumit organ de jurisdicţie sau folosirea unei anumite limbi, referirea părţii la legea, uzanţele etc. unui stat, invocarea ca temei juridic în cererile părţilor a legii unui stat etc. Singura condiţie cerută pentru determinarea legii pe baza criteriilor subiective este ca din aceasta să rezulte neîndoielnic voinţa părţilor cu privire la legea aleasă.