Se tarifeaza cu 3000 lei
anularea
Hotărâre de Guvern de atestare a domeniului public al unui judeţ. Acţiune în anulare. Tardivitate.
Prin acţiunea înregistrată la 8 mai 2007, reclamanţii BM, NŞ ş.a. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Consiliul local al municipiului Alba Iulia să se dispună anularea poziţiei nr.749 din anexa 12 a H.G. nr.974/2002 emisă de Guvernul României, anularea poziţiei nr.749 din anexa 2 a HCL nr.267/5.11.1999 modificată prin HCL nr.165/22.06.2002 emise de Consiliul local al municipiului Alba Iulia, suspendarea executării acestor acte până la rămânerea irevocabilă a sentinţei şi obligarea pârâţilor la cheltuieli de judecată, arătând că în mod nelegal, pârâţii au inclus în domeniul public al municipiului drumul amenajat de reclamanţi pe terenul proprietatea lor.
Pârâţii au invocat excepţia tardivităţii acţiunii.
Curtea de Apel alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr.68 din 13 iulie 2007, a admis excepţia tardivităţii, a respins ca tardiv formulată acţiunea, a respins cererea de suspendare a executării actelor atacate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că anexa cuprinzând inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al municipiului Alba Iulia a fost publicată în M. Of. nr.701 Bis din 25 septembrie 2002 şi, în plus, a fost adusă expres la cunoştinţa reclamanţilor prin adresa nr.5356/19 martie 2004, iar acţiunea a fost introdusă la 8 mai 2007, deci tardiv faţă de prevederile art.ll alin. (2) din Legea nr.554/2004.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, solicitând în principal casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond în temeiul art.315 alin. (5) C. proc. civ. cu motivarea că actul administrativ atacat are caracter normativ şi drept urmare poate fi atacat oricând, acţiunea fiind imprescriptibilă conform art.ll alin. (4) din Legea nr.554/2004.
Prin urmare, sesizarea instanţei de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect anularea parţială a hotărârii de Guvern nu este condiţionată de respectarea termenelor prevăzute de art.ll alin. (2) din legea contenciosului administrativ.
Curtea a constatat următoarele:
Recurentii-reclamanti au sesizat instanţa de fond cu acţiunea având ca obiect anularea parţială a H.G. nr.974/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Alba, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Alba, poziţia 749 din anexa 2 la hotărâre referitoare la domeniul public al municipiului Alba lulia, Anexa 2 cuprinzând inventarul bunurilor ce aparţin domeniului public al municipiului Alba Iulia a fost publicată în M.Of. nr.701 bis din 25 septembrie 2002 şi de asemenea cu ocazia judecării cauzei ce a format obiectul dosarului nr. 7/176/2003 pe rolul Tribunalului Alba, reclamanţilor li s-a adus la cunoştinţă de Primăria municipiului Alba Iulia cu adresa nr.5356/19.03.2004 că strada I din Alba Iulia face parte din domeniul public şi figurează la poziţia 749 din H.G. nr. 974/2002.
În mod corect prima instanţă a reţinut că în raport de data publicării hotărârii de Guvern atacată, de data aducerii acesteia la cunoştinţă reclamanţilor respectiv la 10.03.2004, introducerea acţiunii la data de 08 mai 2007 s-a făcut cu depăşirea termenului de decădere prevăzut de art.ll alin. (5) din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ.
Nu poate fi reţinută critica, de altfel nemotivată, a recurenţilor, că actul atacat este un act administrativ unilateral cu caracter normativ.
Actul administrativ atacat are caracterul unui act administrativ unilateral cu caracter individual, întrucât atesta bunurile care fac parte din domeniul public al judeţului Alba, respectiv se adresează anumitor persoane juridice din acest judeţ şi priveşte bunurile individualizate în anexe.
Constatând că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor imperative ale art.ll din legea contenciosului administrativ atât în privinţa termenului de formulare a acţiunii cât şi a naturii actului administrativ atacat, recursul declarat de reclamanţi a fost respins ca nefondat.
Act administrativ. Acţiune în contencios administrativ. Termen de prescripţie.
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bacău MD a chemat în judecată Inspectoratul Şcolar al Judeţului Neamţ şi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului pentru ca instanţa să dispună: anularea Ordinului 4156/1.06.2006 de eliberare din funcţie emis de Ministerul Educaţiei, obligarea Inspectoratului Şcolar Neamţ să solicite reintegrarea reclamantului în funcţia de director al Colegiului Naţional „ŞM”, obligarea M.E.C. să emită ordinul de reintegrare în funcţie şi plata drepturilor salariale.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat că Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ i-a acordat calificativul „nesatisfăcător” prin decizia nr.2833/23.12.2005, decizie pe care a atacat-o în instanţă, iar prin decizia nr.312 din 3.05.2007 a Curţii de Apei Bacău actul I.S.J. Neamţ a fost anulat.
Reclamantul a precizat că, deşi cauza privind anularea calificativului acordat se afla încă pe rolul instanţei, Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ a înaintat către M.E.C adresa nr.309/2006 în baza căreia s-a emis Ordinul 4156/1.06.2006 prin care a fost eliberat din funcţia de director, ordin care face obiectul dosarului de fată.
Prin întâmpinarea formulată în dosar, Ministerul Educaţiei Cercetării şi Tineretului a invocat: excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, arătând că reclamantul nu s-a adresat autorităţii emitente, înainte de a se adresa instanţei, pentru revocarea actului administrativ atacat şi excepţia tardivităţii formulării acţiunii, acţiunea fiind formulată cu depăşirea termenului de un an, calculat de la data emiterii actului.
Aceleaşi excepţii au fost invocate prin întâmpinare şi de către Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ.
Prin sentinţa civilă nr.123 din 1 octombrie 2007, a Curţii de Apel Bacău, au fost respinse excepţiile invocate şi a fost admisă în parte acţiunea, fiind respins capătul de cerere privind reintegrarea în funcţia de director.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a avut în vedere că procedura prealabilă a fost îndeplinită de reclamant fiind depuse la dosar înscrisuri doveditoare în acest sens.
Cu privire la excepţia de tardivitate invocată de pârâţi , s-a reţinut că în fapt a fost întrerupt cursul prescripţiei prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, până la soluţionarea irevocabila a litigiului privind decizia nr. 2833/2005, de acordare a calificativului act ce a stat la baza emiterii ordinului de eliberare din funcţie, astfel încât acţiunea reclamantului este exercitată înăuntrul termenului prevăzut de lege.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele.
I. In motivarea recursului său, pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean (IŞJ) Neamţ critică sentinţa ca netemeinică şi nelegală arătând că:
– Instanţa a respins în mod greşit excepţia tardivităţii acţiunii – invocată de pârât – şi a reţinut că termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt pe perioada soluţionării acţiunii din dosarul nr.390/32/ 2007 al Curţii de Apel Bacău.
– Consideră recurentul că această concluzie este greşită întrucât în acel dosar reclamantul a solicitat anularea deciziei I.S.J. Neamţ de stabilire a punctajului reclamantului pentru anul şcolar 2004 – 2005, câtă vreme în cauza de fată el a solicitat anularea ordinului Ministerul Educaţiei şi Cercetării (M.E.C.) de eliberare din funcţie.
– Potrivit Legii nr.554/2004, cererea prin care se solicită anularea unui act se introduce într-un termen de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă, iar în speţă MEC a răspuns plângerii prealabile a reclamantului la 14 iunie 2006, iar acţiunea a fost formulată după un an, la 14 iunie 2007.
II. Prin recursul său, pârâtul MEC reiterează excepţia tardivităţii acţiunii, cu aceleaşi argumentate invocate de primul pârât – I.S.J. Neamţ – în recursul său.
Recursul se fondează
1. Conform dispoziţiilor art.ll alin. (5) din Legea nr.554/2004, termenul de 6 luni de introducere a acţiunii în anularea unui act administrativ individual este unul de prescripţie, şi se calculează de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.
Fiind un termen de prescripţie, el este susceptibil de întrerupere în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.16 din Decretul nr.167/1058.
În speţă, instanţa de fond a aplicat în mod greşit aceste dispoziţii fără a observa că, pentru a opera în cauză, întreruperea prescripţiei trebuia să fie cauzată de introducerea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect chiar actul administrativ individual în legătură cu care s-a formulat plângerea prealabilă, iar nu un alt act administrativ.
Situaţia de fapt că cele două acte administrative au fost emise succesiv şi sunt legate cauzal nu îndreptăţeşte instanţa să extindă cauzele de întrerupere a prescripţiei dincolo de cele menţionate restrictiv de către legiuitor.
Nimic nu-1 împiedica pe reclamant ca, formulând acţiunea împotriva ordinului de eliberare din funcţie în termenul de 6 luni de la primirea răspunsului la plângerea prealabilă, să solicite apoi suspendarea judecăţii, în temeiul art.244 pct.l C. proc.civ. până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de anulare a deciziei de stabilire a calificativului.
2. Chiar dacă s-ar admite ipoteza că, în speţă, trebuie aplicat termenul de 1 an prevăzut de dispoziţiile art.ll alin. (2) din Legea nr.554/2004, iar „motivele temeinice” despre care menţionează textul ar fi existenţa pe rolul instanţei a acţiunii în anularea
deciziei nr.2833/23 decembrie 2005 a I.Ş.J. Neamţ, se constată că reclamantului i-a fost comunicat ordinul de eliberare din funcţie la 1 iunie 2006 iar acţiunea împotriva acestuia a fost depusă la Curtea de Apel Bucureşti la 14 iunie 2007.
Aşadar, termenul de decădere de un an a fost şi el depăşit, iar spre deosebire de cel de prescripţie – de 6 luni – el nu este susceptibil de întrerupere ori suspendare.
Ca urmare, Curtea de fată, modificând în tot sentinţa, a respins acţiunea ca tardivă.
Funcţionar public. Atacarea în instanţă a actului de eliberare din funcţia publică. Condiţia îndeplinirii procedurii prealabile.
Notă: Instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 89 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici, în forma publicată în M. Of. nr. 251 din 22/03/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Ca urmare a republicării legii în M.Of. nr. 365 din 29/05/2007, dispoziţiile art. 89 alin. (1) se regăsesc în materialitatea lor în cuprinsul art. 106 alin. (1) din lege.
Prin acţiunea introdusă la data de 23 ianuarie 2007 CI a solicitat ca în contradictoriu cu Autoritatea Naţională a Vămilor, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Regională Vamală A să se dispună anularea ordinelor nr. 10159 din 29 decembrie 2006 şi nr. 332 din 22 ianuarie 2007, emise de vicepreşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală – Autoritatea Naţională a Vămilor, ca nelegale.
Prin aceste acte administrative de autoritate s-a dispus eliberarea reclamantului din funcţia publică de execuţie de inspector vamal I asistent 2, la Biroul vamal N cu începere de la 1 ianuarie 2007 şi respectiv, pe data încetării concediului pentru incapacitate temporară de muncă.
De asemenea, reclamantul a cerut obligarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală –Autoritatea Naţională a Vămilor la reîncadrarea sa în funcţia publică de execuţie deţinută anterior, conform art. 89 alin. (2) din Legea nr. 188/1998, precum şi obligarea tuturor pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 88 din 30 martie 2007, Curtea de Apel Timişoara- Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia ridicată de pârâta Direcţia Regională Vamală T. şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Instanţa a reţinut că această soluţie se impune deoarece anterior sesizării sale, reclamantul nu a exercitat procedura administrativă prealabilă instituită prin dispoziţiile art. 89 din Legea nr. 188/1999, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 251/2006.
Totodată, a făcut referire la prevederile art. 7 alin. (1) a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 care stabilesc obligativitatea recursului administrativ.
Reclamantul a declarat recurs, susţinând că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia ridicată de una dintre pârâte şi a respins acţiunea ca inadmisibilă, ignorând normele Codului muncii care reglementează în astfel de cazuri „o acţiune directă în anulare, necondiţionată de îndeplinirea unei eventuale plângeri prealabile”.
Pe de altă parte, soluţia recurată este echivocă, în sensul că nu precizează pentru care anume din cele două acte administrative contestate a admis excepţia, mai ales că faţă de ordinul nr. 332/2007, această apărare nu fusese ridicată de părţi, sau de instanţă din oficiu şi nici pusă în discuţia părţilor.
Recursul este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 89 alin.(1) din Legea n. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 251/2006, în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum şi plata de către autoritatea sau instituţia publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public.
Aplicaţiunea acestui text legal a fost făcută în mod corect de prima instanţă ca urmare a excepţiei ridicate de una dintre autorităţile publice pârâte.
Excepţia era întemeiată de vreme ce s-a dovedit că anterior sesizării instanţei cu acţiunea în anulare a ordinelor de eliberare din funcţia publică de execuţie, reclamantul nu a exercitat recursul administrativ, prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ca o condiţie de admisibilitate a acţiunii.
Cum deja s-a arătat, cauza are ca obiect raportul de serviciu al unui funcţionar public şi atrage competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ.
Împrejurarea că în dispozitivul sentinţei nu a fost indicat şi ordinul nr. 332 din 22 ianuarie 2007, emis de vicepreşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, nu justifică reformarea soluţiei în sensul cerut, cât timp nu se contestă că nici împotriva acestui act administrativ procedura prealabilă nu a fost îndeplinită.
Excepţia de inadmisibilitate a acţiunii a fost invocată de pârâta Direcţia Regională Vamală T. (care a dobândit calitate procesuală pasivă ca efect al desfiinţării Direcţiei Regionale Vamale A.) în cadrul întâmpinării formulate, aşa încât fără temei se susţine că instanţa a admis-o fără a o pune în discuţia prealabilă şi contradictorie a părţilor.
În consecinţă, recursul a fost respins.
Încadrarea mărfurilor în Tariful vamal de import al României. Importuri succesive de produse componente ale aceluiaşi utilaj. Încadrare la poziţii tarifare diferite. Nelegalitate.
Notă: Instanţa a avut în vedere prevederile Codului vamal, adoptat prin Legea nr. 141/1997, ale cărui prevederi au fost ulterior abrogate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 86/2006, privind Codul Vamal al României, publicată în M.Of. nr. 350 din 19/04/2006.
Prin acţiunea formulată la data de 10 mai 2007, reclamanta S.C. C S.A. a chemat în judecată Direcţia Regională Vamală pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând anularea actelor constatatoare nr. 42 şi 43/23 februarie 2001 şi a anexelor acestora nr. 26 şi 27/23 februarie 2001 întocmite de Biroul Vamal Miercurea Ciuc, precum şi a deciziei nr. 112/27 aprilie 2007 prin care au fost respinse contestaţiile privind suma totală de 71391 lei reprezentând taxe vamale, TVA şi majorări de întârziere.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a primit licenţă de import pentru importul unei linii de derulare – un utilaj complex cu mai multe subansamble – care se încadrează la poziţia 84.65.10.90 din Tariful vamal de import al României, beneficiind de toate facilităţile oferite pentru stimularea investiţiilor
Societatea a contestat încadrarea tarifară ulterioară a importurilor sale – transportul utilajului având loc în mai multe tranşe – la alte coduri tarifare, efectuată de organele vamale prin actele constatatoare contestate.
Prin sentinţa nr. 72/7 august 2007 Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea şi a dispus anularea deciziei nr. 112/27 aprilie 2007 şi a actelor constatatoare nr. 42 şi 43/23 februarie 2001.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că piesele importate de reclamantă în luna decembrie 1997 sunt un tot unitar cu cele importate în cursul anului 1998, întreg utilajul încadrându-se în titulatura de „maşini –unelte pentru prelucrarea lemnului care pot efectua diferite tipuri de operaţii, fără manevrarea manuală a piesei între operaţii şi fără schimbarea uneltelor între operaţii”, poziţia de încadrare în Tariful vamal de import al României fiind 84.65.10.90.
În acest sens, instanţa a constatat că şi organele vamale au recunoscut destinaţia finală a pieselor componente, respectiv cea a compunerii unui utilaj, astfel că în mod greşit au fost clasificate diferit prin actele constatatoare încheiate la 23 februarie 2001.
Împotriva sentinţei pârâtele au declarat recurs, arătând că nu este relevantă afirmaţia societăţii potrivit căreia mărfurile în cauză sunt subansamble ale unui tot unitar, deoarece mărfurile importate în luna decembrie 1997 nefiind părţi componente ale utilajului decât împreună cu piesele care urmau a fi importate în 1998, a fost necesară reanalizarea încadrării vamale.
De altfel, au precizat pârâtele, produsele livrate cu fiecare din cele 4 eşaloane au fost prezentate separat la vămuire şi pentru fiecare tranşă a fost depusă câte o declaraţie vamală de import definitiv, fără ca societatea să solicite şi să obţină aprobarea pentru depunerea unei singure declaraţii vamale de import la data prezentării ultimului eşalon şi pentru clasificarea tuturor mărfurilor văzute ca elemente componente principale ale unei linii tehnologice, la acelaşi cod tarifar.
Recursurile sunt nefondate.
Instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că reclamanta a obţinut certificatul nr. 249/19 februarie 1997 emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor pentru care i-a fost eliberată licenţa de import nr. 109901/21 martie 1997, utilajul importat fiind încadrat la poziţia tarifară 84.65.10.90.
Susţinerea pârâtelor în sensul că fiecare piesă componentă importată în decembrie 1997 trebuie să primească o clasificare diferită decât cea a liniei tehnologice în ansamblu nu are temei legal, destinaţia pieselor care au făcut obiectul celor 4 importuri succesive fiind cea a compunerii unui utilaj complex, prevăzut în licenţa de import, care se încadrează distinct la poziţia 84.65.10.90 din Tariful vamal de import al României.
În acest sens, instanţa de fond a interpretat judicios dispoziţiile art. 1 şi 2 lit. b) din Anexa 1 a Legii nr. 98/1996 care prevăd că fiecare menţiune la o materie în amestec sau asociată cu alte materii are o clasificare determinată.
Astfel fiind, importurile efectuate de reclamantă au fost corect încadrate iniţial la poziţia tarifară 84.65.10.90 pentru care se achitaseră taxele vamale şi taxa pe valoarea adăugată aferente acestei poziţii, împrejurare în raport de care s-a dispus în mod corect anularea actelor constatatoare prin care se stabilise că societatea nu poate beneficia de facilităţi vamale.
Recursurile au fost respinse.
Raport al inspecţiei judiciare. Lipsa caracterului unui act administrativ. Imposibilitatea atacării lui pe calea contenciosului administrativ.
Prin sentinţa civilă nr.1846/2007 pronunţată la data de 27 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti- Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibilă, pentru lipsa procedurii prealabile, acţiunea formulată de reclamanta S.C.M SRL Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, având ca obiect anularea actului administrativ – rezoluţia nr.1858/IJ/SIJ/2006, prin care s-a hotărât respingerea sesizării formulată de reclamantă în contra magistratului PU, ca netemeinică şi nelegală.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut ca fiind întemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât, întrucât nu au fost respectate dispoziţiile art.7 alin. (1) din Legea nr.554/2004, conform cărora, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competentă, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia”.
Reclamanta a declarat recurs în termenul prevăzut de lege, susţinând motivul de casare sau modificare prevăzut de art.304 pct.5 C.proc. civ. respectiv „prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin . (2) Cod procedură civilă”.
Recurenta a invocat şi prevederile art.304¹ C.proc. civ., conform cărora cauza poate fi examinată sub toate aspectele, hotărârea atacată neputând fi atacată şi cu apel.
În motivarea recursului se precizează că actul administrativ, prin care intimata a soluţionat petiţia şi a cărei anulare a solicitat-o este un act administrativ jurisdicţional şi nicidecum un act administrativ unilateral aşa cum în mod nelegal a reţinut instanţa fondului.
În atare situaţie, susţine recurenta, plângerea prealabilă este facultativă şi gratuită, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art.6 alin. (2) din Legea nr.554/2004, conform cărora „actele administrativ-jurisdicţionale pot fi atacate direct la instanţa de contencios administrativ competentă potrivit art.10, în termen de 15 zile de la comunicare, dacă partea nu exercită căile administrativ-jurisdicţionale de atac”.
Recursul este nefondat.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea „actului administrativ” încheiat de Inspecţia judiciară – Serviciul de Inspecţie Judiciară pentru Judecători din cadrul CSM, prin care analizându-se memoriul adresat CSM de către recurentul-reclamant şi prin care se solicita tragerea la răspundere a judecătorului PU, s-a constatat că nu se poate reţine săvârşirea de către acest judecător a unor fapte de natură să atragă în sarcina sa răspunderea disciplinară.
Deci, actul atacat este un răspuns la un memoriu formulat de recurentul-reclamant, urmare verificărilor făcute de către Inspecţia Judiciară din cadrul CSM şi nu o rezoluţie a Comisiei de Disciplină pentru judecători, aşa cum se prezintă în acţiune.
Recurentul-reclamant susţine că acest act are caracteristicile unui act administrativ jurisdicţional, astfel încât plângerea prealabilă este facultativă şi gratuită şi deci el poate fi atacat direct la instanţa competentă de contencios administrativ, conform art.6 alin. (2) din Legea nr.554/2004.
Susţinerea recurentului-reclamant este neîntemeiată.
Art.2 alin. (1) lit.d) din Legea nr.554/2004, cu modificările ulterioare, defineşte actul administrativ jurisdicţional ca fiind „actul emis de o autoritate administrativă investită prin lege organică, cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială”, iar la art.2 alin. (1) lit.e) este definită noţiunea de jurisdicţie administrativă specială în sensul „activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are conform legii organice speciale în materie, competenţa de soluţionare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale”.
Se constată deci că actul administrativ jurisdicţional trebuie să întrunească mai multe trăsături pentru a fi calificat ca atare şi anume: să fie un act juridic, adică să confere drepturi şi obligaţii subiectelor de drept între care se stabileşte raportul juridic; să fie emis de o autoritate administrativă cu atribuţii jurisdicţionale; să fie emis ca urmare a rezolvării unui conflict juridic născut între două sau mai multe persoane juridice sau fizice, între persoane private şi autorităţi publice; procedura de rezolvare a conflictului să întrunească în mod cumulativ două condiţii şi anume cea a contradictorialităţii şi cea a asigurării dreptului la apărare.
Raportând aceste caracteristici la actul în speţă ce face obiectul cererii de anulare şi care reprezintă un răspuns la memoriul făcut de societatea reclamantă, dat de către Inspecţia Judiciară din cadrul CSM, în sensul că din verificările efectuate nu a rezultat săvârşirea de către judecătorul în cauză a unor fapte care să atragă răspunderea disciplinară a sa, constatăm că acesta nu întruneşte nici pe departe caracteristicile unui act administrativ-jurisdicţional.
Nu poate fi caracterizat nici chiar ca act administrativ unilateral cu caracter individual, aşa cum greşit a considerat şi instanţa de fond, pornind de la definiţia dată în art.2 alin. (1) lit.c) din Legea contenciosului administrativ pentru că în conţinutul său nu se găsesc caracteristicile acestui act cum ar fi; să fie emis de autorităţile publice; în regim de putere publică; scopul emiterii sale să fie executarea sau organizarea executării legii; să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice.
Actul atacat este de fapt un act premergător declanşării procedurii răspunderii disciplinare a judecătorului în cauză pentru abateri disciplinare prevăzute de Legea nr.303/2004, fapte care nu s-au dovedit a fi comise de acesta conform verificărilor făcute de Inspecţia judiciară.
Răspunderea disciplinară a magistraţilor este reglementată printr-o procedură specială, prevăzută de Legea nr.317/2004 a Consiliului Superior al Magistraturii, art.44 – 48; conform acestor dispoziţii acţiunea disciplinară se exercită pentru faptele prevăzute de Legea nr.303/2004, republicată, de către secţiile Consiliului Superior al Magistraturii şi numai după efectuare unor cercetări prealabile obligatorii.
Or, din aceste cercetări prealabile nu a rezultat existenţa unor date care să ateste săvârşirea vreunei abateri disciplinare de către judecătorul UP, aşa cum pretinde reclamanta-recurentă.
Aşadar, este inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantă prin care este atacat raportul, de fapt răspunsul Inspecţiei judiciare în sensul că din verificări nu a rezultat săvârşirea de către judecător a unei fapte de natura a atrage răspunderea disciplinară, câtă vreme această adresă, luată separat, nu întruneşte elementele constitutive ale unui act administrativ unilateral cu caracter individual şi cu atât mai mult cele ale unui act administrativ – jurisdicţional.
Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de societatea reclamantă a fost respins ca nefondat, soluţia instanţei de fond fiind menţinută, cu menţiunea că motivarea dată acesteia de către instanţa de fond a fost înlocuită cu cea precizată în instanţa de recurs.
Funcţie publică. Reorganizarea instituţiei. Încetarea funcţiei. Caz în care nu este posibilă încadrarea în alt post, conform art.92 lit.d din Legea nr.188/1999
Reclamantul G. E. a chemat în judecată Inspectoratul de Protecţie a Mediului Braşov şi pe D. A., pentru anularea actului administrativ de încetare a funcţiei şi reintegrarea sa în funcţie.
Curtea de apel Braşov, având în vedere art.92 lit.d din Legea nr.188/1999, a respins acţiunea ca neîntemeiată, pârâtul I.P.M Braşov dovedind că s-a produs o reorganizare a instituţiei şi că s-au redus posturi de natura celui ocupat de reclamant. Cât priveşte a doua condiţie legală pentru validarea deciziei în cauză, instanţa a constatat că pârâta a făcut demersuri la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, ca şi la A.J.O.F.M. Braşov, în scopul oferirii unui post corespunzător reclamantului, dar ambele au răspuns că nu dispun de locuri de muncă vacante.
Instanţa a reţinut că lipsa posturilor vacante nu este imputabilă instituţiei, care a suferit o ireversibilă reorganizare şi că s-a demonstrat preocuparea de a-i face oferta legală reclamantului.
Curtea de apel a arătat că intenţia legiuitoriului de a oferi garanţia unui post funcţionarului public, nu poate paraliza activitatea unei instituţii, supusă, în mod obligatoriu, reducerii de personal şi care din motive obiective (lipsa posturilor vacante) nu poate oferi celui eliberat din funcţie un post corespunzător pregătirii sale.
G. E. a formulat recurs, susţinând că s-au încălcat dispoziţiile art.92 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, întrucât intimaţii Inspectoratul de Protecţie a Mediului Braşov şi D.A. nu au făcut aplicarea criteriilor de competenţă pentru personalul care ocupa posturi de natura celui ce urma a se desfiinţa, cu luarea în vedere a evaluării performanţelor profesionale.
S-a mai arătat că instanţa nu s-a preocupat de prevederea legală privind refuzul reclamantului de a accepta oferta A.N.F.P., care în speţă nu a existat, ca o a doua condiţie pe lângă restructurarea postului recurentului.
Recurentul mai precizează că legea stabileşte clar ca unitatea să ofere un post corespunzător, iar angajatul să-l refuze pentru a se putea dispune desfacerea contractului de muncă al petentului, astfel încât a apreciat acesta că nu reorganizarea a stat la baza măsurii contestate în cauză, ci alte considerente, eventual disciplinare.
Recursul este neîntemeiat.
Potrivit art.92 lit.d din Legea nr.188/1999 se poate dispune eliberarea din funcţie a funcţionarului, dacă instituţia îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării, prin reducerea unor posturi de natura celui ocupat de funcţionarul public şi acesta refuză oferta Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Este de necontestat că la I.P.M. Braşov s-a produs o reorganizare a instituţiei şi că s-au redus posturi de natura celui ocupat de reclamant prin depunerea organigramelor anterioare şi ulterioare eliberării şi a ordinului nr.92/23 ianuarie 2001 al Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului.
Este de necontestat că instituţia pârâtă a făcut demersuri la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici ca şi la A.J.O.F.M. Braşov, în scopul oferirii unui post corespunzător reclamantului, dar ambele au răspuns că nu dispun de locuri de muncă vacante.
Unitatea pârâtă nu are nici o culpă în privinţa îndeplinirii obligaţiei legale de a face demersuri pentru oferirea unui post corespunzător recurentului-reclamant.
Pe de altă parte, este cert că reorganizându-se activitatea pârâtei, postul ce fusese ocupat de recurent nu mai există, cu toate consecinţele ce decurg din această situaţie, astfel încât unitatea funcţionează în alte condiţii decât acelea existente anterior reorganizării.
Deci acestea fiind datele cauzei, actul administrativ contestat în cauză nu se poate susţine că este ilegal şi să se procedeze la anularea lui şi reintegrarea petentului într-un alt post care de fapt, nu mai există.
Aşa cum a reţinut instanţa de fond, intenţia legiuitorului de a oferi garanţia unui post funcţionarului public nu poate paraliza activitatea unei instituţii supusă reorganizării, instituţie în care lucrează mai multe persoane şi din bugetul căreia nu poate fi plătită o persoană ce nu mai are loc de muncă în organigramă.
Recursul a fost respins.
Proprietate. Condiţia prealabilă a exercitării acţiunii pentru anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate eliberat conform H.G. nr.834/1991
Reclamanta SC „M” SA a chemat în judecată pe SC „A” SA, Consiliul judeţean Suceava, Asociaţia „PAS A” SA şi A.P.A.P.S. Bucureşti, solicitând anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria SV nr.0036 din 22 septembrie 1995 emis de Consiliul judeţean Suceava în favoarea SC „Al” SA pentru suprafaţa totală de 1370 m.p.
În motivarea acţiunii reclamanta arată că în baza Hotărârii Guvernului nr.391/1995 a dobândit dreptul de proprietate asupra spaţiilor comerciale situate în Fălticeni, str.Nicolae Bălcescu nr.1 şi b-dul Revoluţiei nr.6 şi că ulterior a contestat că suprafeţele de teren ocupate de aceste spaţii au fost în mod greşit incluse în certificatul de proprietate existent.
Curtea de Apel Suceava – Secţia comercială şi de contencios administrativ prin sentinţa civilă nr.212 din 5.12.2001 a admis acţiunea.
Împotriva acestei soluţii au declarat recurs pârâtele SC „A” SA şi Asociaţia PAS „A”, susţinând în esenţă că reclamanta nu s-a adresat organului emitent al certificatului de atestare a dreptului de proprietate în termenul prevăzut de lege.
Recursul este fondat.
Acţiunea reclamantei a fost introdusă la data de 6 februarie 2001, iar sesizarea Consiliului judeţean Suceava a fost făcută la 15 martie 2001 sub nr.1139, după introducerea acţiunii.
Întrucât reclamanta nu s-a conformat prevederilor imperative ale art.5 din Legea nr.29/1990, potrivit cărora trebuie să se adreseze organului emitent al certificatului de atestare a dreptului de proprietate în termen de 30 de zile de la emitere, acţiunea acesteia trebuie respinsă pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.
Aşa fiind, a fost admis recursul, s-a casat sentinţa şi s-a respins acţiunea.
Act al Uniunii Avocaţilor din România referitor la refuzul primirii în profesia de avocat a pensionarului
Reclamanta B.A. a chemat în judecată Uniunea Avocaţilor din România, solicitând anularea deciziilor nr.8581 din 15 decembrie 2001 şi 1096 din 13 iunie 2001 şi obligarea pârâtei de a o primi în profesia de avocat cu scutire de examen.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că actele administrative contestate sunt nelegale, argumentele invocate de pârâtă în justificarea refuzului fiind neîntemeiate.
Astfel, avizul negativ al Baroului de Avocaţi Constanţa nu constituie un impediment pentru primirea în profesia de avocat, acest aviz având doar un caracter consultativ.
Nici cel de-al doilea motiv nu poate justifica poziţia pârâtei, limitarea dreptului de a cere primirea în profesia de avocat în raport de vârsta de pensionare, prevăzută de art.28 pct.9 din Statutul profesiei de avocat contravenind dispoziţiilor Legii nr.51/1995, legislaţiei în materie de pensie de asigurări sociale şi de asemenea, prevederilor constituţionale referitoare la dreptul la muncă.
Ulterior reclamanta şi-a completat acţiunea solicitând şi anularea deciziei nr.8774 din 23 martie 2002 prin care pârâta a respins cererea de reexaminare a hotărârii anterioare nr.8581 din 15 decembrie 2001.
Prin sentinţa civilă nr.69 din 23 mai 2002, Curtea de Apel Constanţa – Secţia contencios administrativ a respins acţiunea ca nefondată.
Împotriva sentinţei reclamanta a declarat recurs, care este fondat.
Curtea reţine că au fost greşit interpretate prevederile art.16 alin.2 lit.b din Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, potrivit cărora, la cerere, poate fi primit în profesie cu scutire de examen, cel care, anterior sau la data primirii, a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani.
Instanţa de fond şi-a însuşit punctul de vedere al pârâtei în sensul că textul susmenţionat, fiind o excepţie de la regula primirii în profesia de avocat pe bază de examen, consacrată de art.16 alin.1 din lege, lasă organelor de conducere ale Uniunii Avocaţilor dreptul de a aprecia în ce măsură este posibilă primirea cu scutire de examen, chiar dacă sunt îndeplinite cerinţele legii.
Această interpretare contravine prevederilor legale care garantează dreptul la muncă şi posibilitatea legală a cumulării pensiei cu venitul realizat dintr-o activitate profesională.
Organele de conducere ale pârâtei, comisia permanentă şi consiliul uniunii, constatând că sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de Legea nr.51/1995, nu pot refuza cererile pe motive de oportunitate, pe baza unor criterii arbitrare şi discreţionare, acordând scutirea de examen doar unor persoane agreate, fiindcă s-ar încălca principiul constituţional al egalităţii în faţa legii.
Reclamanta întruneşte atât cerinţele generale pentru a profesa avocatura, cât şi condiţiile speciale impuse de art.16 alin.2 lit.b din Legea nr.51/1995, pentru a putea fi primită în profesie cu scutire de examen: a absolvit Facultatea de Drept în anul 1960, a lucrat în calitate de consilier juridic o perioadă mai mare de 10 ani, pensionându-se în anul 1990, după care a fost reîncadrată ca jurisconsult până în anul 2000, nu posedă antecedente penale şi este aptă din punct de vedere medical să exercite profesia dorită.
Nu are suport legal susţinerea pârâtei în sensul că legislaţia pensiilor avocaţiale şi Statutul profesiei de avocat exclud de la beneficiul exercitării profesiei de avocat persoanele pensionate din alte sisteme de asigurări sociale, şi deci reclamanta, pensionară din sistemul asigurărilor sociale de stat, nu poate fi primită în profesie. Dispoziţiile art.28 alin.9 din Statutul profesiei de avocat, prevăd că persoana poate solicita primirea în profesia de avocat cu cel puţin 5 ani anterior împlinirii vârstei de pensionare în sistemul de pensii şi asigurări sociale din care face parte.
Aceste dispoziţii, adoptate de altfel, după depunerea de către reclamantă a cererii de primire în profesia de avocat, instituie criterii suplimentare, adăugând condiţii care nu sunt prevăzute de Legea nr.51/1995, astfel încât nu pot justifica respingerea solicitării de primire în profesie cu scutire de examen.
În consecinţă, constatând că reclamanta întruneşte condiţiile şi criteriile cuprinse în Legea privind organizarea şi exercitarea avocaturii, s-a admis recursul,
s-a casat sentinţa şi, pe fond s-a admis acţiunea.
Funcţie publică. Drept disciplinar. Sancţiune disciplinară. Termenul de exercitare a acţiunii în anulare
Reclamantul M. D. C. a chemat în judecată Ministerul Finanţelor, solicitând anularea ordinului emis de acesta, deoarece, prin ordinul menţionat a fost sancţionat deosebit de sever pentru „acces neautorizat în reţeaua Ministerului Finanţelor”, faptă care, oficial, nu i-a fost adusă la cunoştinţă şi care greşit a fost considerată drept o abatere foarte gravă, atâta vreme cât orice salariat al ministerului poate accesa reţeaua acestuia.
În opinia reclamantului, ordinul este şi nelegal, fiind emis cu încălcarea procedurii instituite de dispoziţiile Legii nr.188/ 22.10.1999, în conformitate cu care, sancţiunea nu putea fi aplicată decât după audierea sa de către Comisia de Disciplină, comisie inexistentă la data emiterii ordinului.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a admis acţiunea şi a anulat ordinul contestat, reţinând că fapta reclamantului nu reprezintă o abatere disciplinară de vreme ce nu există o normă internă care să reglementeze şi să sancţioneze comportamentul utilizatorului.
Sub aspectul legalităţii, instanţa reţine că măsura dispusă încalcă dispoziţiile Legii nr.188/1999, nefiind propusă de Comisia de Disciplină.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Ministerul Finanţelor care a susţinut excepţia prescrierii dreptului la acţiune faţă de împrejurarea că reclamantul nu a sesizat instanţa în termen de 30 zile de la comunicarea ordinului.
Recursul este fondat.
În conformitate cu dispoziţiile Legii nr.188/1999, art.74, funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ.
Astfel fiind, şi cum legiuitorul nu a prevăzut un termen expres, urmează a se aprecia că termenul de sesizare al instanţei de contencios nu poate fi decât termenul de prescripţie de 30 de zile, prevăzut de art.5 din Legea nr.29/1990, termen ce curge de la comunicarea măsurii dispuse.
Faţă de împrejurarea că reclamantului i-a fost comunicat ordinul de sancţionare la 10.10.2001, acţiunea formulată la 25.03.2002, s-a făcut cu depăşirea acestui termen.
Susţinerea reclamantului potrivit căreia termenul de sesizare este cel prevăzut de art.5 alin. ultim din Legea nr.29/1990, este nefondată şi urmează a fi respinsă. Acest termen de 1 an, este un termen limită, de decădere, înlăuntrul căruia persoana vătămată într-un drept al său recunoscut de lege poate cere anularea actului administrativ vătămător. El a fost prevăzut din necesitatea de a nu lăsa prea mult timp ca actele administrative nelegale să-şi producă toate efectele.
În speţă, actul dedus judecăţii este un act administrativ, fiind emis de o autoritate a administraţiei publice centrale, dar care în acelaşi timp vizează un raport de muncă supus unei reglementări speciale, potrivit căreia el poate fi contestat în termen de 30 zile de la comunicare.
Astfel fiind, urmează a se reţine că în mod greşit instanţa fondului a considerat acţiunea ca fiind formulată în termen.
Recursul a fost admis, iar acţiunea a fost respinsă ca tardivă.
Act al Uniunii Avocaţilor din România. Admisibilitatea verificării legalităţii actului Uniunii
Reclamantul S.I.T. a solicitat să se dispună anularea deciziei nr.8523 din 15.12.2001 a Consiliului Uniunii Avocaţilor din România şi obligarea Uniunii să-l primească în profesia de avocat cu scutire de examen.
Reclamantul a susţinut că, deşi întruneşte condiţiile legale, cererea sa a primit aviz negativ din partea Baroului de Avocaţi Braşov, aviz care a stat la baza respingerii de către Consiliul Uniunii Avocaţilor a cererii sale prin Decizia ce s-a cerut a fi anulată.
Curtea de Apel Braşov, Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr.46/F din 14 mai 2002, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea.
S-a reţinut, în esenţă, că Uniunea Avocaţilor din România este o uniune cu caracter profesional, deciziile sale nu se impun prin atribute specifice puterii administrative, şi deci, calea de urmat pentru anularea actelor sale nu este aceea prevăzută de Legea nr.29/1990, ci o acţiune de drept comun la instanţa competentă.
Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, reţinându-se următoarele: în înţelesul prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990, legea contenciosului administrativ, acte administrative pot fi nu numai actele efectuate de organele administrative de stat, ci şi actele juridice efectuate de autorităţile ce au calitatea de organe administrative şi care sunt investite prin lege să îndeplinească funcţiuni administrative, funcţiuni în cadrul cărora îndeplinesc şi adoptă acte juridice.
Esenţial pentru a constata că un act este administrativ în sensul Legii nr.29/1990 este nu numai ca actul să fie emis sau adoptat de la un organ al statului, ci de un organ de autoritate administrativă mai exact de la o organizare cuprinsă în sistemul de structuri stabilit pentru îndeplinirea nevoilor sociale şi funcţionare în acest scop, a serviciilor publice, de asemenea manieră încât printr-o oganizare cît mai calificată, să fie satisfăcute aceste cerinţe, şi să se poată interveni atunci când se impune cu măsuri pentru realizarea ordinii de drept, pentru menţinerea stării de legalitate în cadrul competenţelor de strictă aplicare stabilite prin lege.
Sub aspectul celor expuse, Uniunea Avocaţilor din România, formă organizatorică cu competenţe şi structură stabilite prin lege privind desfăşurarea activităţii de avocatură, este cuprinsă şi face parte din autorităţile administrative, iar actele Uniunii sunt acte administrative.
Faţă de considerentele expuse, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeiaşi instanţă, care va analiza toate celelalte apărări ale părţilor.
Impozit pe profit. Limita deductibilităţii provizioanelor, conform H.G. nr.335/1995
Reclamanta SC „Banca Comercială Albina” prin lichidator a solicitat anularea deciziei nr.813 din 30 mai 2001 emisă de Ministerul Finanţelor şi exonerarea de plata sumei de 4.229.110.450 lei reprezentând impozit pe profit, TVA aferentă unor activităţi nebancare cu majorările de întârziere aferente, precum şi anularea procesului verbal de control din 3 iunie 2001 întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Bucureşti şi exonerarea de plată a sumelor de: 5.128.826.048 lei, 53.560,35 D.U., 2.274.214,10 franci belgieni şi 8.630,82 USD.
Prin sentinţa civilă nr.1562 din 20 noiembrie 2001 Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea. S-a reţinut că: reclamanta a încălcat constant dispoziţiile legale specifice bancare, constituind provizioane specifice de risc şi incluzându-le pe cheltuieli deductibile din profitul impozabil; prin recalcularea impozitului pe profit, ca urmare a provizioanelor nedeductibile a rezultat că pe 1998, ar fi virat în plus numai 1.516.602.647 şi nu 4.000.000.000 lei cât a solicitat; că datorează TVA în condiţiile în care nu a produs dovezi care să confirme că prestările de serviciu nu au constat în evaluări de patrimoniu şi în fine că majorările de întârziere sunt datorate integral.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, SC „Banca Comercială Albina” SA prin lichidator.
Un prim motiv de casare a vizat greşita respingere a capătului de cerere referitor la anularea obligaţiei de plată a impozitului pe profit şi a deductibilităţii fiscale a provizioanelor specifice de risc. În acest sens, recurenta a susţinut că în mod greşit s-a apreciat că şi-a constituit provizioane peste limita legală în condiţiile în care din raportul de audit a reieşit că trebuia să-şi constituie provizioane la un nivel superior celor deja constituite.
Un al doilea motiv de casare a avut în vedere greşita obligare a băncii la plata TVA pentru activităţi nebancare (evaluare de patrimoniu). Recurenta a apreciat că în mod greşit nu s-a considerat că verificarea garanţiilor este în fapt o componentă a activităţii de creditare – care în final este scutită de TVA. Tot greşit, consideră recurenta, s-a apreciat că activitatea realizată de bancă este o activitate de prestări servicii – de evaluare de patrimoniu.
Printr-un alt motiv de casare, recurenta a criticat soluţia Curţii de Apel Bucureşti şi pentru menţinerea obligaţiei de plată a majorărilor de întârziere deşi după data deschiderii producerii falimentului la creanţele existente nu se mai pot adăuga datorii sau alte cheltuieli.
În fine, o ultimă critică a vizat modul de soluţionare a capătului de cerere referitor la restituirea impozitului pe profit virat în plus în 1998 în sumă de 1.200.204.719 lei în loc de 4.000.394.881 lei cât s-a solicitat.
Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în raport de criticile formulate, urmează a se reţine că acestea sunt justificate.
Recursul este fondat, în sensul ce se va expune:
Din actul de control rezultă că în perioada 30 iunie 1997 – 31 mai 1999, Banca Comercială Albina a constituit provizioane specifice de risc şi le-a inclus pe cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil fără a respecta Normele Băncii Naţionale a României nr.3/1994 şi H.G. nr.335/1995 privind regimul constituirii, utilizării şi deductibilităţii fiscale a provizioanelor agenţilor economici şi societăţilor bancare.
Concret, s-a imputat reclamantei că: nu a luat în calcul garanţiile materiale aferente unor credite acordate; a constituit provizioane pentru credite acordate pe baza unor contracte de credit, nesemnate de beneficiar sau pentru credite la care nu au fost respectate normele interne de creditare; a constituit provizioane fără a lua în calcul garanţiile totale, sau pentru credite la care nu au fost semnate contractele de credit.
Potrivit dispoziţiilor art.2 din H.G. nr.335/1995 „societăţile bancare pot constitui provizioane specifice de risc potrivit Normelor B.N.R. – pentru constituirea acestora, soldul creditelor acordate fiecărui debitor al societăţii bancare se diminuează cu valoarea garanţiilor, ipotecilor şi a depozitelor băneşti gajate”.
Art.5 din Normele B.N.R. nr.3/1994 – prevăd expres că la determinarea provizioanelor expunerea debitorului poate fi micşorată numai cu valoarea angajamentelor apărute din: garanţii, depozite gajate, colaterale acceptate de conducerea băncii”.
Conform art.5 din H.G. nr.335/1995, nu vor beneficia de deductibilitate fiscală provizioanele constituite peste limitele prevăzute de art.1 şi 2, precum şi cele constituite în alte moduri decât cele prevăzute în prezenta hotărâre”.
Reclamanta recurentă a susţinut constant că a respectat dispoziţiile legale menţionate, precizând, în acelaşi timp, că nivelul provizioanelor de risc s-a situat sub cel necesar constatat de raportul de audit.
Or, problema ce se impune a fi rezolvată priveşte nu nivelul constituirii provizioanelor de risc ci acela al deductibilităţiilor, în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate, neputând fi deduse decât acele provizioane constituite în limita legală.
Pentru verificarea acestui aspect, se impunea efectuarea unei lucrări tehnice bancare care să stabilească în ce măsură provizioanele deduse din profitul impozabil au depăşit limitele prevăzute de art.1 şi 2 din H.G. nr.335/1995 – şi în raport de aceasta care este impozitul pe profit datorat.
Lucrarea de specialitate este necesară şi pentru explicarea aspectelor legate de conţinutul activităţii de creditare, în ce măsură activitatea de verificare a garanţiilor prezentate de clienţi poate fi asimilată acesteia şi dacă prin aceasta se realizează în fapt o evaluare a garanţiilor.
În ce priveşte majorările de întârziere, cum soluţionarea lor este strâns legată de modul de rezolvare al celorlalte motive de casare, asupra lor instanţa urmează a se pronunţa în raport de aceste constatări.
Astfel fiind, s-a admis recursul, s-a casat sentinţa atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Persecutat etnic. Persoană strămutată. Indemnizaţie
Reclamantul a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii Ilfov, să se dispună anularea Deciziei nr.1589 emisă de pârâtă la 5 noiembrie 2001, decizie prin care i-a fost respinsă cererea de a fi încadrat şi a-i acorda calitatea şi drepturile de beneficiar al Legii nr.189/2000.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ a respins acţiunea, prin sentinţa nr.181 din 25 februarie 2002, reţinând că reclamantul nu se încadrează în prevederile Legii nr.189/2000.
Recursul declarat de reclamant este fondat.
De prevederile art.1 din Ordonanţa Guvernului nr.105/1999 aprobată şi modificată prin Legea nr.189/2000, beneficiază persoana cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii din motive etnice, şi anume la lit. „c” – „a fost strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu”, cazul care priveşte recursul de faţă.
Prin normele de aplicare a O.G. nr.105/1999 aprobate de Hotărârea Guvernului nr.127 din 14 februarie 2002, în art.2 s-a precizat că prin persoană care a fost strămutată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. În această categorie se includ şi persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum şi cele care au făcut obiectul unui schimb de populaţie ca urmare a unui tratat bilateral.
Reclamantul este născut la 13 septembrie 1931 în localitatea Turtucaia, iar urmare tratatului bilateral din 7 septembrie 1940 încheiat între România şi Bulgaria, părinţii acestuia şi reclamantul care era minor, au fost strămutaţi obligatoriu în România.
Se constată, deci, că reclamantul este îndreptăţit să beneficieze de drepturile acordate de Legea nr.189/2000, având calitatea de persoană strămutată, considerente pentru care s-a admis recursul, a fost casată sentinţa şi, în fond, s-a admis acţiunea şi s-a anulat Decizia nr.1589/2001 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Ilfov, care a fost obligată să emită o nouă decizie prin care să îi recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr.105/1999, astfel cum a fost aprobată şi modificată prin Legea nr.189/2000 şi să îi acorde drepturile corespunzătoare.
Hotărâre judecătorească. Motivarea soluţiei instanţei de fond. Lipsa dezbaterilor
Reclamantul BV a chemat în judecată Prefectura judeţului Galaţi, solicitînd instanţei anularea adresei nr.1500 din 4 noiembrie 1999 emisă şi comunicată de pârâtă, precum şi emiterea unei noi adrese de obligare a primarului la anularea actelor ilegale adoptate de Primărie şi primar, dar şi la întocmirea procesului-verbal de constatare şi emitere a actului de sesizare a organului competent.
Reclamantul a arătat că a solicitat Prefecturii judeţului Galaţi, luarea de măsuri, pentru corectarea unor nelegalităţi săvârşite de unii lucrători din Primărie şi chiar de primar.
Curtea de Apel Galaţi a respins plângerea petentului, reţinând că motivele invocate se referă la modul cum au fost rezolvate solicitările acestuia cu referire la dispoziţiile de aplicare a Legii nr.112/1995 şi a Normelor date prin H.G.nr.11/1997, ceea ce excede controlului instituit prin dispoziţiile legale enunţate.
Considerând această sentinţă netemeinică şi nelegală, reclamantul BV a declarat prezentul recurs, prin care a susţinut că:
– instanţa nu a fost legal constituită la data pronunţării, întrucât anterior acestei date s-a formulat şi depus o cerere de recuzare a judecătorului unic;
– încheierea de soluţionare la 23 noiembrie 2001 a cererii de recuzare s-a pronunţat fără a se da curs contestării taxei de timbru şi excepţiei de neconstituţionalitate invocate în dosarul de recuzare nr.1657/ C+C/2001;
– instanţa şi-a încălcat nu numai obligaţiile ce-i reveneau prin art.129 C. proc. civ., dar nu şi-a respectat nici obligaţia motivării în fapt şi în drept a soluţiei în condiţiile impuse prin art.261 C. proc. civ.;
– instanţa nu şi-a îndeplinit atribuţiile de control judecătoresc ce i-au fost atribuite prin Legea nr.29/1990. Astfel, instanţa nu s-a pronunţat şi nu a analizat cele solicitate prin acţiunea introductivă de instanţă, considerând că cele solicitate nici nu ar fi de competenţa sa.
Recursul este fondat.
Prin art. 261 pct. 5 C. proc. civ., s-a consacrat principiul general potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, judecătorii fiind datori să arate, în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea. Lipsa motivării conduce la imposibilitatea instanţei de recurs de a-şi exercita obligaţia ce-i revine de a verifica temeinicia şi legalitatea hotărârii atacate cu privire la oricare dintre motivele prevăzute de lege ( art.306 C. proc. civ.).
În cauză, prin încheierea de şedinţă din 12 noiembrie 2001 reclamantul a solicitat în apărare o serie de probe noi, precum:
– solicitarea de la pârâtă a documentaţiei privind întocmirea şi emiterea adreselor nr.1500/4 noiembrie 1999 şi nr.1596/22 noiembrie 1999;
– solicitarea de la Primăria municipiului Galaţi a întregii documentaţii de întocmire şi emitere a adreselor nr.24370/26 august 1998 şi 35205/11 octombrie 1999;
– luarea unui interogatoriu pârâtei.
Cauza a fost soluţionată însă fără să fi avut loc dezbateri, conform art.128 din C. proc. civ.
Cât priveşte dezbaterile din 12 noiembrie 2001, acestea au fost asupra probatoriilor şi a altor cereri formulate de reclamant, dar nu asupra fondului cauzei, instanţa respingând acţiunea ca nefondată.
Recursul a fost admis, sentinţa casată şi s-a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Galaţi.
Conflict negativ de competenţă. Răspunderea materială a militarilor
Reclamantul MI a chemat în judecată Ministerul de Interne, solicitând anularea hotărârii nr.43 din 26 septembrie 2002 a Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul acestui minister, precum şi a hotărârii nr.386 din 29 iulie 2002 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Direcţiei audit intern a aceluiaşi minister, prin care a fost respinsă contestaţia pe care a formulat-o împotriva deciziei de imputare nr.12/0/130.343 din 27 iunie 2002, emise de pârât în sarcina reclamantului pentru suma de 1.272.600 lei, reprezentând cota-parte dintr-un prejudiciu total de 4.735.700 lei. Totodată, reclamantul a solicitat anularea deciziei de imputare sus-menţionate, prin care a fost stabilită în sarcina sa răspunderea materială pentru un prejudiciu reprezentând curse efectuate în interes personal cu autoturismul de serviciu al unităţii operative la care acesta activează .
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Municipiului Bucureşti, apreciind că litigiul dintre părţi este un litigiu de muncă, respectiv un conflict de drepturi, în reglementarea art.5 din Legea nr.168/1999, iar competenţa de soluţionare revine tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul unităţii emitente a deciziei de imputare, conform art.72 al aceleiaşi legi. În aprecierea instanţei, împrejurarea că O. G. nr.121/1998 a instituit căi de atac administrative împotriva deciziilor de imputare emise în sarcina militarilor, obligatoriu de parcurs, nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze acţiunea.
La rândul său, Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă, a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Timişoara, reţinându-se următoarele:
– contestatorul a epuizat căile de atac împotriva deciziei de imputare, aşa cum acestea sunt prevăzute de O.G. nr.121/1998, iar potrivit art.43 din aceeaşi ordonanţă s-a adresat instanţei judecătoreşti competente să soluţioneze acţiunea pe care a formulat-o împotriva hotărârii Comisei de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul Ministerului de Interne;
– hotărârea Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor este un act administrativ cu caracter jurisdicţional emis de un organ al autorităţii administraţiei centrale, iar competenţa de soluţionare a acţiunii îndreptate împotriva acestei hotărâri, revine curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul.
Constatând că s-a ivit un conflict negativ de competenţă, în sensul prevederilor art.20 pct.2 din C. proc. civ., Curtea urmează să stabilească instanţa competentă să soluţioneze cauza în raport cu obiectul real al acţiunii formulate de reclamant şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.
Răspunderea materială a militarilor este reglementată de O.G. nr.121 din 28 august 1998, iar art.30 din această ordonanţă instituie pentru persoana care contestă decizia de imputare prin care a fost obligată la repararea prejudiciului, parcurgerea unor căi de atac administrative care, în prima fază, sunt soluţionate de comandantul, respectiv şeful care a emis decizia de imputare sau de o Comisie de soluţionare a contestaţiei, numită de acesta, iar în cea de-a două fază, de către comisia de jurisdicţie a imputaţiilor a cărei hotărâre este definitivă.
Potrivit reglementării art.43 din ordonanţa sus-menţionată, în situaţia în care, după epuizarea căilor de atac administrative, persoana obligată la repararea prejudiciului consideră că a fost lezată într-un drept al său legitim, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii.
Prin urmare, însăşi reglementarea specifică răspunderii materiale a militarilor conferă hotărârii comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul Ministerului de Interne caracterul de act administrativ-jurisdicţional de autoritate emis de un organ al administraţiei publice centrale.
Competenţa de soluţionare a cererii prin care se solicită anularea unui aemenea act, revine potrivit Legii nr.29/1990, instanţei de contencios administrativ.
Conform art.3 alin.(1) din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cererilor în materie de contencios administrativ, privind actele autorităţilor publice centrale, aparţine curţii de apel.
Cât priveşte competenţa teritorială de soluţionare a acţiunii în contencios administrativ, aceasta aparţine, conform reglementării art.6 din Legea nr.29/1990, curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul, care, în cazul de faţă, este Curtea de Apel Timişoara.
Pentru considerentele arătate, Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamantul MI, în favoarea Curţii de Apel Timişoara
Persecutat etnic. Persoană strămutată. Proba persecuţiei
Reclamantul S.I. a chemat în judecată Casa Judeţeană de Pensii Suceava, solicitând anularea deciziei nr.R/16763 din 22 mai 2002 şi să se constate că este beneficiarul dispoziţiilor Decretului-Lege nr.118/1990 modificat şi completat prin O.G. nr.105/1999 cu modificările şi completările ulterioare.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în perioada august 1942 – august 1944 a fost deportat în Transnistria, U.R.S.S., unde împreună cu alţi membri ai comunităţii romilor au fost supuşi muncii forţate, au suferit datorită foamei, frigului şi mizeriei.
Reţinând că nu a prezentat acte oficiale de la instituţii abilitate din care să rezulte perioada persecuţiei etnice, pârâta i-a respins cererea.
Curtea de Apel Suceava, Secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamant, dispunând anularea deciziei nr.R/16763/2002 a Casei Judeţene de Pensii Suceava. Totodată, a constatat că reclamantul beneficiază de dispoziţiile Decretului-lege nr.118/1990 modificat şi completat prin O.G. nr.105/1999 cu modificările şi completările ulterioare, pe perioada august 1942 – 23 august 1944.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reclamantul a făcut dovada cu înscrisuri şi declaraţiile martorilor S.L. şi S.V., că în perioada august 1942 – august 1944 a fost deportat în Transnistria, împreună cu alţi membri ai comunităţii romilor unde a fost supus unor tratamente inumane.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Casa Judeţeană de Pensii Suceava.
Recurenta a susţinut că o parte din martorii audiaţi nu aveau discernământ la data deportării, iar pe de altă parte, că aceştia nu au putut face dovada cu acte oficiale că s-au aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul.
Recursul este nefondat.
Din actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că reclamantul a făcut dovada că în perioada august 1942 – august 1944 a fost deportat în Transnistria, datorită calităţii sale etnice, fiind supus unor tratamente inumane împreună cu alţi membri ai comunităţii romilor.
Mai reţine instanţa că situaţiile concrete fiind persecuţiile etnice ale reclamantului, acestea au fost dovedite cu acte şi cu declaraţiile celor două reclamante S.L. şi S.V., cărora li s-au recunoscut drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.118/1990.
Nu se poate imputa reclamantului faptul că nu a dovedit calitatea sa de persecutat etnic cu alte acte doveditoare, atâta vreme cât însuşi actul normativ aplicabil menţionează că dovedirea situaţiilor prevăzute la art.1 se face de persoanele interesate cu acte oficiale, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
În atare situaţie, reclamantul a făcut dovada persecuţiei pe motive etnice şi cu cei doi martori, astfel încât instanţa de fond în mod corect a admis acţiunea şi a constatat că sunt îndeplinite condiţiile cerute de Decretul-lege nr.118/1990 pentru a putea beneficia de drepturile conferite de acest act normativ.
Recursul a fost respins.
Competenţă ratione personae
Reclamantul AN a chemat în judecată Ministerul Administraţiei Publice şi pe OC în calitate de ministru al administraţiei publice, cerând anularea parţială a Ordinului nr. 261/2001 în ce priveşte organizarea concursului de secretar general pentru Prefectura judeţului Constanţa din 24 aprilie 2001 şi, pe cale de consecinţă, anularea rezultatului acestui concurs şi anularea Ordinului nr. 393/2000 prin care a fost eliberat din funcţia de secretar general al prefecturii.
A solicitat, de asemenea, reîncadrarea în aceeaşi funcţie cu acordarea drepturilor băneşti până la reîncadrare, iar în subsidiar admiterea contestaţiei privind rezultatele concursului desfăşurat în zilele de 24 – 25 aprilie 2001, în baza Ordinului nr. 261/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 988/29 iunie 2001 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Recursul declarat împotriva sentinţei nr. 988 din 29 iunie 2001 a fost soluţionat de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. 1164/2002, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Curţii de Apel Constanţa, în temeiul art. 6 din Legea nr. 29/1990, reţinând caracterul imperativ al acestei norme.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Administraţiei Publice (în prezent Ministerul Administraţiei şi Internelor).
În critica formulată, recurentul a arătat că în contencios administrativ competenţa de soluţionare a cauzelor este alternativă, întrucât, pe de o parte, dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 29/1990 prevăd că această lege se completează cu dispoziţiile dreptului comun, iar pe de altă parte, dispoziţia art. 6 din Legea nr. 29/1990 este o dispoziţie de favoare de care reclamantul nu a înţeles să uzeze.
Recursul este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 29/1990, „Judecarea acţiunilor formulate în baza art. 1 din prezenta lege este de competenţa tribunalului sau a curţii de apel în a căror rază teritorială îşi are domiciliu reclamantul, potrivit competenţei materiale prevăzute de art. 2 şi 3 din C. proc. civ.”.
Se prevede, deci, o derogare de la principiul dreptului comun, potrivit căruia acţiunile cu caracter personal sunt de competenţa tribunalului sau curţii de apel în raza cărora domiciliază pârâtul (art. 5 C. proc. civ.), legiuitorul înlesnind astfel posibilitatea reclamantului de a introduce acţiunea sa la instanţa de domiciliu.
Fiind vorba de o competenţă ratione personae, reclamantul poate să aleagă instanţa în raza căreia domiciliază sau îşi are sediul pârâtul.
Astfel, recursul declarat de de Ministerul Administraţiei şi Internelor a fost admis, sentinţa atacată casată şi s-a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ.
Persecutat etnic. Proba persecuţiilor din motive etnice
Reclamantul E.B.A. a chemat în judecată Casa de Pensii Argeş, solicitând anularea hotărârii nr.250/2002 prin care i-a fost respinsă cererea privind stabilirea calităţii de beneficiar al prevederilor art.1 lit.c din Legea nr.189/2000.
In motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că după terminarea armatei efectuate în România, a fost lăsat la vatră în comuna Albeşti judeţul Muscel şi nu în oraşul Hotin, care se afla sub ocupaţia rusească, părinţii săi refugiindu-se în aceeaşi comună.
Curtea de Apel Piteşti a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că la data lăsării la vatră, reclamantul, fiind adoptat de N.D.E. avea domiciliul la părinţii adoptivi, respectiv în judeţul Muscel, motiv pentru care nu se încadrează în prevederile art.1 lit.c din Legea lnr.189/2000.
Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul E.B.A.
In motivarea recursului, recurentul-reclamant a susţinut că are calitatea de refugiat, deoarece prin ordinul de lăsare la vatră i s-a impus să meargă la Câmpulung şi nu la Hotin, care era localitatea sa de domiciliu.
Recursul este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art.1 lit.c din Legea nr.189/2000 „beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe persoana cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice după cum urmează…… a fost strămutat în altă
localitate decât cea de domiciliu”.
In cauza dedusă judecăţii, recurentul-reclamant nu a făcut dovada unor persecuţii din motive etnice, deoarece acesta, după ce a fost încorporat la 1 noiembrie 1943, a fost lăsat la vatră la 2 aprilie 1945 la Cîmpulung, judeţul Argeş şi nu în Hotin, ca urmare a faptului că părinţii săi adoptivi domiciliau în acest judeţ, adopţia fiind făcută la 11 ianuarie 1945.
Toate aceste împrejurări rezultă cu certitudine din actele depuse la dosar, respectiv sentinţa de adopţie nr.1/11 ianuarie 1945 pronunţată de Tribunalul Judeţului Muscel; ordinul de lăsare la vatră., copia livretului militar.
Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art.1 lit.c din Legea nr.189/2000, recurentul neputând fi asimilat refugiaţilor sau strămutaţilor.
In consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.
Contestaţie la executare
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 4 martie 2003, reclamanta PD a chemat în judecată pârâtul CSA, executor judecătoresc, solicitând ca instanţa să dispună anularea procesului-verbal de licitaţie mobiliară întocmit de pârât la 24 ianuarie 2003.
In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin încălcarea flagrantă a prevederilor art.5 din C. civ. şi cu fraudarea Legii nr.99/1999, prin procesul-verbal contestat, pârâtul a declarat şi constatat adjudecarea bunurilor părţi sociale ale celor două debitoare ale sale din cadrul societăţii comerciale la care erau asociate, cu toate că anterior, pe cale amiabilă, acestea i-au cesionat reclamantei părţile lor sociale.
Ulterior, reclamanta şi-a completat şi precizat cererea introductivă, solicitând ca instanţa să se pronunţe asupra legalităţii actelor care au stat la baza întocmirii procesului-verbal de licitaţie, învestirea cu formulă executorie a titlului executoriu, încuviinţarea instanţei pentru sechestrarea şi vânzarea părţilor sociale în discuţie, validarea popririi.
De asemenea, a solicitat ca instanţa să constate că pârâtul a întocmit actele cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art.11 alin.2 şi art.66 din Legea nr.31/1990, modificată, urmând ca în temeiul art.11 din Legea nr.29/1990 să-i achite şi suma de 3 miliarde lei cu titlu de daune materiale.
La termenul din 7 mai 2003, apărătorul pârâtului a invocat excepţia de necompetenţă a instanţei în soluţionarea cauzei, solicitând a se declina competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 4 al municipiului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr.632 din 7 mai 2003, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta PD împotriva pârâtului CSA, executor judecătoresc, în favoarea Judecătoriei sectorului 4 al municipiului Bucureşti.
A obligat pe reclamantă să plătească pârâtului suma de 3.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere obiectul acţiunii şi prevederile C. proc. civ., în sensul că împotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie care se introduce la instanţa de executare, aceasta fiind în speţă, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti.
Impotriva sentinţei civile sus-menţionate a declarat recurs PD, care a susţinut, în esenţă, că obiectul acţiunii priveşte un act administrativ şi, în consecinţă, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de contencios administrativ şi nu judecătoriei.
Recursul este nefondat.
Din cuprinsul cererii de chemare în judecată, din cererea completatoare şi din celelalte acte aflate la dosar se reţine că recurenta a contestat procesul-verbal de licitaţie şi actele care au stat la baza întocmirii acestuia, deci acte de executare întocmite de pârât în calitatea sa de executor judecătoresc.
Conform prevederilor art.58 din Legea nr.188/2000 privind executorii judecătoreşti: „Cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de executare pot formula contestaţie la executare, în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.”, iar dispoziţiile din C. proc. civ. referitoare la contestaţia la executare sunt cuprinse în Cartea a V-a, capitolul I, secţiunea a VI-a, art.399- 404.
Art.399 alin.1 teza I prevede că „Impotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare”.
Conform prevederilor art.400 alin.1 din C. proc. civ. „contestaţia se introduce la instanţa de executare” care este Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, astfel cum în mod legal şi temeinic a reţinut instanţa de fond, întrucât obiectul acţiunii nu îl priveşte anularea unui act administrativ sau suspendarea executării acestuia, actul atacat în instanţă nefiind un act administrativ în sensul Legii nr.29/1990, care să atragă competenţa de soluţionare a instanţei de contencios administrativ.
Faţă de cele ce preced, recursul a fost respins ca nefondat.