Apărare de fond

apărare de fond, susţinere pe care pârâtul o face în faţa instanţei de pe poziţia sa procesuală de pretins titular al obligaţiei, în vederea obţinerii unei soluţii care să-i fie lui favorabilă şi potrivnică, în tot sau în parte, reclamantului. A.f. vizează însuşi fondul sau substanţa materială a dreptului pretins de reclamant, iar nu elementele formale, procedurale ale acţiunii. A.f. poate fi invocată în tot cursul judecăţii. Constituie a.f. faptul plăţii, invocarea unor cauze exo-neratorii (de exemplu, forţa majoră sau culpa victimei), compensaţia, nulitatea titlului, beneficiul unui drept (de exemplu, dreptul de retenţie), faptul că dreptul dedus judecăţii este afectat de modalităţi (termen sau condiţie suspensivă) etc. Dacă pârâtul obţine câştig de cauză în urma folosirii unei a.f.: 1) acţiunea este respinsă ca nefondată; 2) hotărârea pronunţată de instanţă în favoarea sa are putere de lucru judecat cu privire la însuşi conţinutul raportului juridic litigios dedus judecăţii; în consecinţă, reclamantul nu va mai putea relua judecata, într-un nou proces, pentru aceeaşi cauză şi acelaşi obiect.

APĂRAREA DE FOND, mijlocul prin care pârâtul invocă obiecţiuni împotriva fondului pretenţiei reclamantului, urmărind respingerea cererii acestuia, ca neîntemeiată, după examinarea fondului acestei pretenţii. Apărările de fond pot fi: apărări în fapt, dacă sunt invocate împrejurări de fapt în legătură cu speţa respectivă şi apărări în drept, atunci când se invocă anumite dispoziţii legale despre care se afirmă că sunt aplicabile în speţă.