Dreptul la repaus săptămânal. Recuperarea zilelor libere acordate ca măsură pentru desfăşurarea în bune condiţii a unui eveniment internaţional.

Prin acţiunea înregistrată la data de 25.01.2007, reclamantul Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României – reprezentat prin Primul Ministru, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea art.l alin. (3) din H.G. din 15.09.2006, privind stabilirea unor măsuri pentru desfăşurare în bune condiţii a celei de a 11 – a Reuniuni la nivelul şefilor de stat şi guvern a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei.

In motivarea acţiunii s-a arătat ca art.l alin. (3) din H.G. 1221/15.09.2006, interzice expres salarizarea suplimentară sau acordarea de timp liber corespunzător pentru activitatea prestată în plus, contravenind prevederilor art. 132 şi art. 137 alin. (2) din Codul muncii, art. 40 alin. (3) lit. c) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pe anii 2005 – 2006, ale art.20 alin. (3) şi art.36 alin. (l) lit. i) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Învăţământ şi ale art. 19 alin. (3) şi art.35 alin. (l) lit. h) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivelul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti.

Reclamantul a susţinut ca toate aceste texte reglementează expres acordarea de timp liber corespunzător şi a unui spor de salariu pentru activitatea prestata în zilele nelucrătoare, în categoria zilelor nelucrătoare fiind incluse ăi zilele de repaus săptămânal (sâmbăta şi duminica).

A mai arătat reclamantul, ca membrii de sindicat sunt prejudicial în dreptul lor de a beneficia de o zi libera plătită şi de un spor de 100% din salariul de baza, pentru activitatea desfăşurată în zilele de 07,14 şi 21 octombrie 2006, dar şi de dreptul de a beneficia de un repaus săptămânal de 2 zile consecutive, în săptămânile 2-8 octombrie şi 16-22 octombrie 2006, salariaţii beneficiind de o singură zi liberă.

Totodată, s-a mai susţinut ca art. l alin. (3) din H.G. nr. 1221/2006 încalcă şi prevederile art. 41 alin. (5) din Constituţia României, potrivit cărora dreptul negocierii colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ si fiscal a apreciat cererea reclamantului ca fiind nefondată, acesta făcând o interpretare eronată a dispoziţiilor legale invocate, deoarece în speţă, a fost o situaţie specială şi anume, reuniunea la nivelul şefilor de stat şi guvern a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei motiv pentru care, în vederea desfăşurării în bune condiţiuni a evenimentului menţionat s-au acordat trei zile libere, necontestate de reclamant, zile libere care au reprezentat diminuarea timpului de muncă din săptămâna 25 – 29 sept.2006 şi care, în mod normal, urmau sa fie recuperate cum s-a stabilit prin hotărâre.

În consecinţa, a constatat instanţa că nu se poate invoca încălcarea dispoziţiilor arătate de reclamant privind acordarea de timp liber corespunzător şi a unui spor la salariu pentru activitatea prestată în zilele nelucrătoare de sâmbătă 7, 14 si 21 octombrie 2006, care reprezintă zile de repaus săptămânal.

S-a mai reţinut ca invocarea de către reclamant a art.132 din Codul muncii nu este aplicabil în speţă, deoarece acesta se referă la timpul de muncă care depăşeşte atât durata normală, cât şi numărul de zile lucrătoare, or în cauză se pune problema recuperam zilelor libere acordate în timpul săptămânii lucrătoare şi nu o compensare a muncii prestate suplimentar.

A concluzionat Curtea de Apel Bucureşti că dispoziţiile H.G. nr. 1221/2006 nu încalcă prevederile art.41 alin. (5) din Constituţia României privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, deoarece potrivit art.243 alin. (l) din Codul muncii şi art.7 alin. (2) din Legea 130/1996, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi, astfel încât cererea reclamantului nu este rezonabilă.

Împotriva sentinţei civile nr. 987 din 11 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti-Secţia a –VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs în termen legal reclamantul Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ – Bucureşti, prin care s-a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

Recurentul a apreciat că prin aplicarea art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 1221/2006, membrii săi de sindicat sunt prejudiciaţi în dreptul lor de a beneficia de o zi liberă şi de un spor de 100% din salariul de baza pentru activitatea desfăşurată în zilele de 7, 14 şi 21 octombrie 2006 – drept consacrat de art. 36 alin. (1) lit. (i) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramura Învăţământ şi art. 35 alin. (1) lit. h) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivelul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti – dar şi de dreptul de a beneficia de un repaus săptămânal de doua zile consecutive – în săptămânile 2-8 octombrie, 9-15 octombrie şi 16-22 octombrie 2006 salariaţii beneficiind de o singura zi liberă, în contradicţie totală cu prevederile art.132 din Codul muncii.

Sub acest aspect, recurentul a arătat că în mod total eronat instanţa de fond a apreciat ca art. 132 din Codul muncii nu este aplicabil în speţă, deoarece textul art. 132 alin. (1)-(3) vizează în exclusivitate zilele de repaus săptămânal, care, potrivit legii, trebuie să se acorde obligatoriu în două zile consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica. În condiţiile în care Codul muncii reglementează obligativitatea a doua zile consecutive de repaus săptămânal – care nu s-au acordat în săptămânile 2-8 octombrie, 9-15 octombrie şi 16-22 octombrie 2006 – era imperios necesar că, în situaţia în care acest lucru nu era posibil, să se acorde compensările stabilite de convenţiile colective, fapt interzis expres prin art.1 alin. (3) din actul administrativ normativ atacat.

Totodată, a menţionat recurentul, din cuprinsul sentinţei recurate nu rezulta motivele pentru care instanţa de fond a respins argumentul întemeiat pe dispoziţiile art. 137 alin. (2) din Codul muncii, astfel că hotărârea atacată nu cuprinde nici motivele pe care se întemeiază.

În acelaşi timp, reclamantul a relevat că prima instanţă a reţinut în mod greşit că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 41  alin. (5)  din Constituţia României privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, fiind evident ca dispoziţiile art.1 alin. (3) din H.G. nr. 1221/2006 interzic expres salarizarea suplimentară sau acordarea de timp liber corespunzător pentru activitatea prestată sâmbăta, aceste drepturi fiind garantate prin contractele colective de muncă aplicabile. Mai mult, s-a arătat, că a fost încălcat şi principiul general consacrat de art.1 alin. (5) din Constituţia României, în condiţiile în care printr-o hotărâre de guvern (emisă în aplicarea legii) se încalcă, de fapt dispoziţiile unei legi, respectiv a Codului muncii.

A mai învederat recurenta că, în opinia sa, Guvernul României şi-a exercitat abuziv dreptul de apreciere prin inserarea în cuprinsul art.1 al HG nr. 1221/2006 a alin. (3) potrivit căruia „ Prestarea muncii în zilele de sâmbăta, potrivit alin. (2), nu conferă dreptul de salarizare suplimentară sau acordarea de timp liber corespunzător”. Prin acest text, executivul încalcă voinţa părţilor contractelor colective de muncă, ceea ce denotă caracterul abuziv al acestei decizii, şi încalcă prevederile art.7 alin. (2) ale Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă potrivit căruia „contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor” precum şi ale art.30 alin. (1) din acelaşi act normativ, conform căruia „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi”.

La nivel de ramură învăţământ, s-a încheiat contract colectiv de muncă unic, acesta fiind înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi publicat în Monitorul Oficial al României. Conform art. 36 alin. (1) lit. i) din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura Învăţământ „personalul din învăţământ care prestează activitate într-o zi de repaus săptămânal, zi liberă sau de sărbătoare legală ori religioasă beneficiază de o zi libera plătită şi de un spor de 100% din salariul de bază”.

In temeiul contractului la nivel de ramuă, a fost încheiat Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivelul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti, care la art. 35 alin. (1) lit. h) reiterează dispoziţiile contractului de nivel superior, stipulând la litera h) ca „ pentru activitatea prestată într-o zi de repaus săptămânal, zi liber sau de sărbătoare legală ori religioasă, salariatului i se acorda o zi liberă plătită şi un spor de 100% din salariul de bază.

Prin întâmpinarea formulată în cauză Cancelaria Primului – Ministru a solicitat respingerea recursului declarat de Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ – Bucureşti ca nefondat.

În speţă, a învederat intimatul, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.132 din Codul muncii, întrucât în cazul prevăzut de H.G. nr. 1221/2006 munca prestată în zilele de repaus săptămânal reprezintă o măsură de recuperare a zilelor libere acordate în cadrul săptămânii lucrătoare 25-29 septembrie 2006, când timpul de muncă a fost considerabil mai mic decât durata normală, reglementată de art. 109 alin. (1) din Codul muncii. În concret, în săptămâna 25-29 septembrie 2006, salariaţii din sectorul public au avut 5 zile de repaus săptămânal în loc de 2 zile, cum prevede art. 110 alin. (1) din Codul muncii.

De asemenea, intimatul a susţinut ca nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 137 alin. (2) din Codul muncii, care se referă la munca prestată în zilele de sărbătoare legală, în condiţiile în care recuperarea zilelor libere acordate în cadrul săptămânii lucrătoare 25-29 septembrie 2006 nu s-a făcut în zile de sărbătoare legală.

In fine, în ceea ce priveşte prevederile contractelor colective de muncă, invocate de recurent, s-a precizat că acestea nu sunt nici ele aplicabile în speţă, neavând forţa juridică superioara unei hotărâri de guvern, atâta vreme cât art. 243 alin. (1) din Codul muncii şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă prevede că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi.

Recursul este fondat.

Prevederea legală atacată în contencios administrativ de către recurenta Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ Bucureşti este cuprinsă în art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 1221/13 septembrie 2006 privind stabilirea unor măsuri pentru desfăşurarea, în bune condiţii, a cele de-a XI a Reuniuni la nivel de şefi de state şi de guvern a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei, publicată în M.Of. I nr. 782/15 septembrie 2006 şi are următorul conţinut „ Prestarea muncii în zilele de sâmbătă, potrivit alin. (2), nu conferă dreptul la salarizare corespunzătoare sau acordarea de timp liber corespunzător”.

Aceasta dispoziţie legală este nelegală, întrucât intra în coliziune cu prevederile actelor normative cu forţa juridică superioară în special cu art. 132 alin. (3) din Codul muncii, care stabileşte că în situaţia în care repausul săptămânal se acordă în alte zile decât sâmbăta şi duminica, salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă. Acest text normativ nu poate fi interpretat în sensul indicat de intimatul pârât Guvernul României, Codul muncii stabilind imperativ şi nu facultativ, în sarcina angajatorilor, obligaţia acordării unui spor la salariu.

Pe de alta parte, dispoziţiile cuprinse în art.1 alin. (3) din H.G. nr. 1221/2006 sunt nelegale şi datorită faptului ca prin acestea s-au încălcat prevederile art. 41 alin. (5) din Constituţia României care dispun că dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate, art.7 alin. (2) şi 30 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, potrivit cu care contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor, iar executarea contractului colectiv de munca este obligatorie pentru părţi, prevederile art. 36 alin. (1) lit. (i) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Învăţământ, precum şi prescripţiile art. 35 alin. (1) lit. (h) din  Contractul   Colectiv   de   Muncă   Unic  la  Nivelul  Inspectoratului   Şcolar   al Municipiului Bucureşti, fiind vătămat dreptul salariaţilor din Învăţământ de a beneficia de o zi liberă plătită şi de un spor de 100% din salariul de bază.

Intr-adevăr, potrivit art. 36 alin. (1) lit. (i) din şi potrivit art. 35 alin. (1) lit. (h) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivelul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti, salariatul din Învăţământ beneficiază pentru activitatea prestată într-o zi de repaus săptămânal, zi liberă sau de sărbătoare legală ori religioasă de o zi liberă plătită şi de un spor de 100% din salariul de bază.

Potrivit art. 9 alin. (2) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură Învăţământ, „dacă contractul nu este denunţat de niciuna din părţi cu minimum 60 de zile înainte de data expirării lui sau dacă niciuna din părţi nu are iniţiativa renegocierii lui, contractul se prelungeşte automat pe o perioada de un an”.

Nu rezultă din probele dosarului că contractul colectiv de muncă menţionat mai sus a fost denunţat sau renegociat, nefiind îndeplinite cerinţele art. 33 alin. (4) din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă care impun cerinţa notificării organului la care contractul a fost depus pentru înregistrare, pentru situaţia în care părţile contractante constata încetarea efectelor acestuia.

În cauză, reclamanta a dovedit vătămarea dreptului sau proteguit de lege, respectiv dreptul la repaus săptămânal, reglementat de art. 37 alin. (2) din Constituţie şi de art. 132 din Codul muncii, acest drept putând fi apărat de sindicat conform art. 9 din Constituţia României.

Dreptul constituţional la repaus săptămânal a fost aşadar vătămat de intimatul Guvernul României care, prin edictarea alineatului (3) al articolului 1 din H.G. nr. 1221/2006, a depăşit limitele puterii sale discreţionare, de apreciere.

In aceste condiţii, reţinând ca hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică şi ca recursul declarat în cauza este fondat, s-a  dispus admiterea recursului formulat de Sindicatul Salariaţilor din Învăţământ Bucureşti şi modificarea sentinţei civile pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal în sensul admiterii acţiunii în contencios administrativ şi a anularii art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 1221/2006 privind stabilirea unor măsuri pentru desfăşurarea în bune condiţii a celei de-a XI a Reuniuni la nivel de şefi de stat şi de guverne a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei, publicata în M. Of. nr. 782 din 15 septembrie 2006.

Competenţă materială. Plângere împotriva deciziei de sancţionare contravenţională emisă de C.N.A.

Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta Societatea comercială „NTR” SRL Bucureşti a solicitat anularea deciziei nr.61 din 18.03.2003, prin care pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a menţinut sancţiunea contravenţională aplicată prin decizia nr.39 din 18.02.2003, dar a redus cuantumul amenzii de la 250.000.000 lei la 150.000.000 lei.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială, excepţie care a fost admisă şi prin sentinţa civilă nr.531 din 16.04.2003, astfel că a fost declinată cauza spre soluţionare în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

Instanţa de fond a reţinut că fapta contravenţională pentru care a fost sancţionată reclamanta este prevăzută într-un act cu caracter normativ emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului, respectiv în Decizia nr.78/2002, situaţie în care plângerea împotriva actului de constatare şi de sancţionare a contravenţiei se soluţionează de către judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, conform art.31-32 din O.G. nr.2/2001. Instanţa de fond a considerat că dispoziţiile art.93 din Legea nr.504/2002, care prevăd competenţa instanţei de contencios administrativ, nu sunt aplicabile decât în cazul contestării deciziilor luate de Consiliul Naţional al Audiovizualului sau de Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii pentru sancţionarea încălcării prevederilor acestei legi, iar nu în cazul încălcării reglementărilor emise de pârât.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta şi pârâtul, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru a fi judecat fondul pricinii.

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea hotărârii în baza art.304 pct.9 C. proc. civ., susţinând că O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor nu se aplică şi contravenţiilor din materia audiovizualului, decât în măsura în care Legea nr.504/2002, ca lege specială, nu cuprinde dispoziţii derogatorii. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că Legea nr.504/2002 are dispoziţii speciale în privinţa competenţei materiale a instanţei care soluţionează plângerea împotriva actelor de constatare şi de sancţionare a contravenţiilor, deoarece prevede expres în art.93 alin.2 că, deciziile de sancţionare luate de Consiliul Naţional al Audiovizualului pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.

În recursul declarat de Consiliul Naţional al Audiovizualului s-a invocat, în temeiul art.306 alin.2 C. proc. civ., acelaşi motiv de casare şi   s-a precizat că, după pronunţarea hotărârii atacate, Legea nr. 504/2002 a fost modificată şi completată prin Legea nr.402/2003 şi în modificările aduse dispoziţiilor art.93 şi 94 din lege, s-a făcut distincţia clară, în sensul că actele de sancţionare emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, sunt supuse controlului instanţei de contencios administrativ, iar contravenţiilor aplicate de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor le sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

Recursurile sunt admisibile.

Legea audiovizualului nr.504/2002 a fost modificată şi completată prin Legea nr.402/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 709 din 10.10.2003.

Conform dispoziţiilor art.91 alin.1, art.93 alin.1 şi 3 şi art.94 din noua reglementare, constituie contravenţie nerespectarea prevederilor legii audiovizualului şi a deciziilor cu caracter normativ emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, iar deciziile de sancţionare adoptate de Consiliu pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ, spre deosebire de contravenţiile constatate de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, cărora le sunt aplicabile prevederile O.G. nr.2/2001, aprobată prin Legea nr. 180/2002.

În consecinţă, deciziile emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului pentru constatarea şi sancţionarea contravenţiilor, indiferent dacă faptele care constituie contravenţii au fost prevăzute în Legea nr.504/2002 sau într-un act normativ propriu, adoptat de Consiliu în exercitarea competenţei sale legale de reglementare, pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.

Faţă de normele speciale de competenţă materială cuprinse în dispoziţiile legale menţionate anterior, se constată că în cauză nu sunt aplicabile prevederile din dreptul comun privind regimul juridic al contravenţiilor, reglementat prin O.G. nr.2/2001, aprobată prin Legea nr.180/2002.

Curtea a admis ambele recursuri, a casat hotărârea atacată şi conform art.313 C. proc. civ., a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Aplicarea prevederilor legislatiei fiscale

ARTICOLUL 13
Interpretarea legii

Interpretarea reglementarilor fiscale trebuie sa respecte vointa legiuitorului asa cum este exprimata in lege.

ARTICOLUL 14
Criteriile economice

Veniturile, alte beneficii si valori patrimoniale sunt supuse legii fiscale indiferent daca sunt obtinute din activitati ce indeplinesc sau nu cerintele altor dispozitii legale.

ARTICOLUL 15
Eludarea legislatiei fiscale

(1) In cazul in care, eludandu-se scopul legii fiscale, obligatia fiscala nu a fost stabilita ori nu a fost raportata la baza de impunere reala, obligatia datorata si, respectiv, creanta fiscala corelativa sunt cele legal determinate.
(2) Pentru situatiile prevazute la alin. (1) sunt aplicabile prevederile art. 23.