aplicare

Legea privind punerea in aplicare a Noului Cod de Procedura Civila incalca trei articole din Constitutia Romaniei

de

Astfel, UNBR sustine ca in art. 15 al propunerii legislative privind unele masuri pentru degrevarea instantelor judecatoresti, precum si pentru pregatirea punerii in aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, se prevede ca: „In aplicarea dispozitiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, republicata, in recurs, cererile si concluziile partii, persoana

juridica, pot fi formulate si sustinute de catre reprezentantul legal al acesteia sau de catre persoana desemnata de acesta, daca este licentiata in drept”. Adoptarea unei astfel de propuneri ar incalca textul art. 13 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, republicata, care prevede ca „Partile au dreptul, in tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, dupa caz, asistate in conditiile legii. In recurs, cererile si concluziile partilor nu pot fi formulate si sustinute decat prin avocat sau, dupa caz, consilier juridic, cu exceptia situatiei in care partea sau mandatarul acesteia, sot ori ruda pana la gradul al doilea inclusiv, este licentiata in drept”.

Potrivit UNBR, necesitatea reprezentarii in recurs numai prin avocat ori consilier juridic este explicata in expunerea de motive ce a insotit Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila: „ca element de noutate, se propune ca redactarea cererii de recurs, precum si exercitarea si sustinerea recursului sa se realizeze numai prin avocat sau consilier juridic, urmarindu-se in acest fel, impunerea unei rigori si discipline procesuale si evitarea introducerii unor recursuri in mod abuziv, in scop de sicana, sau informale, care nu se incadreaza riguros in motivele de recurs; este o regula care corespunde, in acelasi timp, si noii viziuni propuse asupra recursului, avand in vedere specificul acestei cai extraordinare de atac, reflectat in conditiile de exercitare, in procedura, precum si in motivele de recurs, limitativ circumscrise respectarii legalitatii”.

Prin urmare, afirma UNBR, la adoptarea Codului de procedura civila, legiuitorul a apreciat ca fiind corecta pozitia Comisiei de elaborare a acestui act normativ, conform careia, fata de noua configuratie a caii de atac a recursului (tehnicitatea deosebita a acestei cai extraordinare de atac) se impune ca reprezentarea sa aiba in mod exclusiv un caracter specializat pentru a se evita recursurile informe sau neincadrabile in motivele limitativ prevazute de lege, dar si pentru a se asigura efectivitatea dreptului de a exercita aceasta cale de atac.

,,S-a apreciat, pe buna-dreptate, ca in lipsa unei reprezentari specializate, calea recursului ar fi in multe cazuri o simpla iluzie si un motiv suplimentar de dezamagire pentru justitiabil, deoarece neindicarea cu precizie si claritate a motivelor de legalitate si neincadrarea lor in limitele restrictive prevazute de lege ar conduce, inevitabil, la respingerea acestuia ca inadmisibil, fara o dezbatere in sedinta publica, asa cum se asteapta partea”, adauga UNBR.

Proiectul de lege incalca trei articole din Constitutia Romaniei

In cererea de reexaminare trimisa Administratiei Prezidentiale, UNBR invoca trei aspecte pentru care proiectul de lege nu ar trebuie sa fie adoptat. Primul aspect se refera la incalcarea a trei articole din Constitutia Romaniei. Potrivit UNBR, sunt incalcate dispozitiile art. 24 alin. (2) din Constitutia Romaniei: „In tot cursul procesului, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”.

Conform UNBR, Constitutia garanteaza dreptul la aparare in forma specializata, adica realizata de un specialist in drept, care a dobandit dreptul de practica prin includerea intr-un corp profesional ale carui reguli de functionare si organizare sunt stabilite prin lege. Prin urmare, asigurarea dreptului la aparare nu poate fi realizata, in limitele constitutionale, apelandu-se la orice persoana licentiata in drept. Licenta in drept nu reprezinta in niciun stat european, deci nici in Romania, o garantie suficienta pentru exercitiul reprezentarii judiciare nici macar in fata instantelor mai mici, cu atat mai putin in cazul Inaltei Curti de Casatie si Justitie (principala instanta de recurs). Dreptul pe care legea fundamentala il recunoaste cetateanului de a beneficia de aparare specializata, prin avocat, are drept corespondent firesc o obligatie corelativa a statului: aceea de a permite implicarea in actul de reprezentare judiciara numai acelei categorii profesionale pe care Constitutia a identificat-o ca fiind apta sa asigure realizarea efectiva a  „dreptului la aparare”.

,,Daca statul, fara o justificare rezonabila, permite ca reprezentarea judiciara sa fie realizata de catre orice persoana licentiata in drept, inseamna ca permite ca principiile constitutionale sa fie nesocotite, deoarece statul trebuie, in virtutea acestora, sa se asigure nu numai de existenta dreptului la aparare in abstracto, ci si de exercitarea acestuia intr-o forma care sa asigure efectivitatea acestui drept, adica de catre avocati, deoarece acestia reprezinta categoria profesionala identificata de Constitutie ca fiind factorul calificat pentru a conferi eficienta dreptului la aparare”, mentioneaza UNBR.

De asemenea, in viziunea UNBR sunt incalcate dispozitiile art. 21 alin. (1) si (2) din Constitutia Romaniei: ,,Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept”, coroborate cu dispozitiile art. 129 din Constitutie: ,,Impotriva hotararilor judecatoresti, partile interesate si Ministerul Public pot exercita caile de atac, in conditiile legii”.

UNBR afirma ca este acceptat faptul ca accesul la justitie (art. 21) presupune si accesul la exercitiul cailor de atac (art. 129). Accesul la justitie, in forma exercitiului cailor de atac este un drept fundamental. Potrivit jurisprudentei constante a Curtii Europene a Drepturilor Omului, statele trebuie sa se preocupe ca drepturile fundamentale recunoscute sa fie efective. Aceasta presupune ca statele sa adopte acele masuri care se impun pentru ca dreptul recunoscut sa poata fi exercitat intr-o maniera care sa dea posibilitatea realizarii efective a acestuia, iar nu intr-o forma care sa il faca iluzoriu.

,,Potrivit noii structuri a caii de atac a recursului, impusa de noul Cod de procedura civila, care implica o cunoastere profunda si temeinica a legii jurisprudentei Inaltei Curti de Casatie, jurisprudentei instantelor europene si a doctrinei, reprezentarea prin persoane care nu se bucura de o garantie a standardelor profesionale realizate in mod unitar, la nivel national, se transforma intr-un simplu exercitiu formal, ineficient pentru justitiabil. De altfel, aceasta a fost si explicatia oferita in expunerea de motive la noul Cod de procedura civila”, sustine UNBR.

UNBR mentioneaza ca sunt incalcate si dispozitiile art. 75 alin. (1) din Constitutia Romaniei. Dispozitiile art. 73 alin. (3) lit. k) si lit. l) din Constitutia Romaniei prevad obligativitatea reglementarii prin lege organica a unor domenii speciale, cum este contenciosul administrativ si, respectiv, organizarea si functionarea instantelor judecatoresti iar, in acest caz, prima Camera sesizata trebuia sa fie Camera Deputatilor, situatie in care Senatul ar fi fost Camera decizionala. Propunerea legislativa a celor sapte senatori si deputati a fost respinsa de catre Senat la 15 octombrie 2012, dar adoptata, de catre Camera Deputatilor, in calitate de camera decizionala, la 23 octombrie 2012.

,,Exista deci o grava problema de constitutionalitate deoarece, fiind o propunere legislativa care viza si contenciosul administrativ, prima camera sesizata ar fi trebuit sa fie Camera Deputatilor, astfel cum prevede art. 75 alin. (1) din Constitutie, si nu Senatul, asa cum s-a procedat. Pe de alta parte, deoarece Senatul a respins propunerea, legea trebuia sa se intoarca, potrivit art. 75 alin. (4) si (5), de la Camera Deputatilor la Senat”, sustine UNBR.

Adoptarea proiectului de lege este contrara mentiunilor din ultimul raport al Comisiei MCV

Al doilea aspect invocat de UNBR se refera la tehnica legislativa. Potrivit acestuia, proiectul de lege cuprinde grave necorelari ce ar putea conduce la practici judiciare diferite, contrar mentiunilor din ultimul raport al Comisiei MCV. UNBR precizeaza ca desi art. 15 prevede ca „In aplicarea dispozitiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, republicata, in recurs, cererile si concluziile partii, persoana juridica, pot fi formulate si sustinute de catre reprezentantul legal al acesteia sau de catre persoana desemnata de acesta, daca este licentiata in drept”, dispozitiile art. 21 alin. (3) teza II ale aceluiasi act normativ prevad ca „Intampinarea trebuie redactata si semnata de avocatul sau consilierul juridic al intimatului, iar raspunsul la intampinare de avocatul sau consilierul juridic al recurentului”.

,,Cele doua dispozitii intra in contradictie si nu pot fi conciliate printr-o interpretare care sa corespunda exigentelor de logica juridica. Ar trebui sa se accepte ca, in cazul persoanelor juridice, intampinarea poate fi semnata numai de avocat sau consilier juridic, in timp ce cererea de recurs (act procesual mai dificil decat intampinarea, sub aspectul tehnicii de redactare) sa poata fi redactata si de catre simpli licentiati in drept, fara drept de practica profesionala. Aceasta concluzie, desi corespunzatoare textelor legale, nu corespunde spiritului reglementarii si logicii”, mentioneaza UNBR.

Totodata, UNBR considera ca textul art. 15, care permite reprezentarea judiciara a persoanei juridice in recurs de catre orice licentiat in drept, intra in contradictie vadita cu alte acte normative existente si acceptate ca valori incontestabile ale unui sistem judiciar modern.

,,Aceasta prevedere nu este circumstantiata de faptul ca este vorba de reprezentantul persoanei juridice, care este si licentiat in drept sau macar salariat al acesteia. Absenta oricarei circumstantieri a raporturilor dintre persoana juridica si cel licentiat in drept, desemnat sa o reprezinte, deschide larg portile practicarii mascate a actelor specifice profesiei de avocat de catre persoane care, desi licentiate in drept, nu au calitatea de avocati. Textul art. 15, practic, goleste de continut, in privinta persoanelor juridice, atributiile care legal revin in mod exclusiv profesiei de avocat (si, circumstantiat de existenta unui contract de munca, consilierului juridic): asistenta si reprezentarea juridica in fata instantelor judecatoresti”, arata UNBR.

Potrivit Uniunii, propunerea legislativa intra in evident conflict cu prevederile art. 26 din Legea nr. 51/1995, potrivit carora exercitarea oricarei activitati de asistenta juridica specifica profesiei de avocat si prevazuta la art. 3 de catre o persoana fizica sau juridica ce nu are calitatea de avocat inscris intr-un barou si pe tabloul avocatilor acelui barou constituie infractiune si se pedepseste potrivit legii penale.

,,Cum mai poate fi acuzata o persoana care practica acte specifice profesiei de avocat (asistenta si reprezentare juridica in fata instantelor de recurs), daca se accepta textul art. 15 din propunerea legislativa, conform caruia, in recurs, cererile si concluziile partii, persoana juridica, pot fi formulate si sustinute de persoana desemnata de reprezentantul legal, daca este licentiata in drept? Nu cumva se merge pana la a se permite exercitiul actelor specifice profesiei de avocat oricarei persoane licentiate in drept, golindu-se astfel de continut atributiile exclusive pe care legea le recunoaste avocatilor in domeniul asistentei si reprezentarii judiciare?”, sunt doua intrebari formulate de UNBR.

Al treilea aspect invocat de UNBR se refera la oportunitate. ,,Nu in ultimul rand, trecand peste interesele legitime de aparare a profesiei noastre, va rugam sa observati ca starea sistemului de invatamant universitar in domeniul juridic din tara noastra nu ne da dreptul sa consideram ca simpla licenta in drept, indiferent unde, in ce conditii si cu ce note ar fi obtinuta, este de natura a garanta aptitudini profesionale demne de o reprezentare in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Dispozitia art. 15 din proiectul de lege este de natura a cobori reprezentarea judiciara in fata instantei de recurs la un nivel atat de scazut, incat il putem numi fara precedent, tocmai acum cand, in contextul intrarii in vigoare a noilor coduri, nevoia unei reprezentari calificate este mai mare ca oricand”, precizeaza UNBR.

T.V.A. Prestări servicii şi livrări de bunuri în cadrul penitenciarelor

de

Direcţia Generală a Penitenciarelor din Ministerul Justiţiei, pentru Penitenciarul Codlea a solicitat ca, în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României să se dispună anularea deciziei nr.272 din 6 iunie 2002 a Secţiei jurisdicţionale a Curţii de Conturi emise de pârâtă şi exonerarea sa de la plata sumei de 830.896.000 lei cu titlu de TVA, neîncasată şi nevirată la bugetul statului.

Instanţa de fond, Colegiul jurisdicţional al Curţii de Conturi, a reţinut că unitatea  controlată a realizat  în anul 2000 venituri din operaţiuni economice, respectiv livrări de bunuri şi prestări de servicii, altele decât  cele privind activitatea sa administrativă, socială, educativă, de ordine publică, pe bază de  contracte economice cu plată, peste plafonul de 50.000.000 lei, fără  să devină  plătitor de TVA.

Instanţa de recurs jurisdicţional a  reţinut ca bine stabilite faptele, iar cu privire la regimul fiscal aplicabil categoriilor de venituri realizate, că  penitenciarul datorează TVA..

Au fost respinse  apărările invocate, în sensul că veniturile respective nu intră  în sfera de  aplicare a TVA, întrucât  fac parte din categoria activităţilor educative, cu motivarea că munca deţinuţilor a produs venituri penitenciarului urmare a efectuării unor operaţiuni cu caracter comercial; de asemenea a fost respinsă apărarea că neînscrierea în facturi a TVA nu a dat posibilitatea beneficiarilor să procedeze la deducerea lor.

Impotriva  deciziei a declarat recurs judiciar Direcţia Generală a Penitenciarelor, reiterând  în esenţă apărările făcute  în faţa instanţei de  fond şi de  recurs jurisdicţional.

Recursul este nefondat.

Situaţia de fapt expusă este  corect stabilită şi asupra acestui aspect pârâta nu a formulat nici o obiecţie.

Argumentele aduse  în susţinerea punctului de vedere afirmat, de neimpozabilitate a prestărilor de servicii şi livrărilor de bunuri realizate  cu deţinuţii din penitenciar, nu pot  fi reţinute.

In primul rând  şi ca o  problemă de principiu, orice  scutire sau exceptare de la regimul fiscal de drept  comun trebuie  anume prevăzută de lege, tot astfel cum şi aplicarea oricăror  taxe  sau impozite nu poate  fi instituită decât prin lege, această simetrie juridică consfinţind principiul fundamental al legalităţii regimului fiscal sub dublul său aspect, de impunere şi de  scutire / exceptare.

Inaplicabilitatea prevederilor privitoare la TVA, reclamată în speţă nu are drept  temei nici o dispoziţie  normativă directă, ea fiind dedusă dintr-o  interpretare a legii, iar nu  întemeiată pe o prevedere clară, expresă şi lipsită de  ambiguităţi.

De altfel, chiar această interpretare este nepertinentă şi fundamentată pe o greşită citire a textului normativ.

Astfel, dispoziţiile art.3 din OUG nr.17/2000 la care se face trimitere,  vorbesc despre livrările de bunuri şi  prestările  de servicii efectuate de instituţiile publice pentru activităţile lor administrative, sociale ş.a.m.d. Deci, se referă la operaţiunile care privesc activităţile lor  proprii exercitate,  în interesul şi scopul acoperirii  nevoilor de funcţionare  specifice instituţiei şi legate  intrinsec de mecanismul administrativ (cu diversele  sale componente: sport, educaţie, ordine publică etc.) al penitenciarului.

Or, în speţă, este  vorba  de o activitate  conexă, nespecifică administraţiei penitenciare  ca atare şi care  pune în valoare nişte raporturi de  drept  comercial încheiate cu terţe persoane  şi cârmuite de dispoziţii specifice dreptului obligaţional , atât  penitenciarul,  prin direcţia sau serviciul său de  specialitate cât şi beneficiarul acţionând  ca agenţi economici.

Acest tip de raporturi nu este propriu exclusiv penitenciarelor, ci se  regăseşte şi la alte instituţii publice, fără scop lucrativ. În privinţa acestor instituţii, sistemul nostru fiscal consideră că, atunci când este cazul, trebuie  despărţită componenta  cu caracter lucrativ, de activitatea cu caracter spiritual, cultural, sportiv etc., prin esenţa ei nelucrativă, specifică instituţiei respective, aplicabil fiind primei componente regimul fiscal de drept  comun, adică impozabilitatea.

A crea unui beneficiar de prestaţii de servicii plătite privilegiul fiscal al neachitării TVA atunci când contractează cu penitenciarul spre deosebire de un agent economic care contractează aceleaşi sevicii cu un furnizor oarecare, înseamnă a institui o  discriminare de tratament care nu-şi găseşte nici un temei în lege.

Nu se poate  aduce nici cel puţin argumentul de oportunitate, că din raţiuni social educative  se face o favoare celor ce prestează munca sau instituţiei ca atare,  întrucât TVA este  suportată de beneficiar, colectată de prestator şi vărsată la bugetul statului, venitul în sine rămânând acelaşi şi pentru instituţia prestatoare şi pentru persoanele fizice.

Sunt, de asemenea, lipsite de pertinenţă şi celelalte argumente invocate de către recurentă.

Astfel, afirmaţia că statul nu a fost prejudiciat  în speţă fiindcă unităţile beneficiare au virat la buget întreaga valoare a TVA colectată, formal este exact, dar ceea  ce se impută este  cu totul altceva şi  anume, faptul că nu s-a  încasat  întreaga  sumă legal datorată şi care ar fi trebuit  colectată,  iar apoi vărsată la bugetul statului

Tot astfel susţinerea  că pentru a fi plătitor de TVA este necesar să  existe o „activitate  independentă de specificul sistemului penitenciar”, este nerelevantă deoarece  dacă este adevărat că specific activităţii penitenciare poate fi şi reeducarea prin muncă, este nespecific activităţii de reeducare valorificarea  prestărilor de servicii, consimţită  de  către deţinuţi, în cadrul unor raporturi economice, contractuale, care ţin de natura activităţilor  comerciale, sunt  specifice acestora, şi, funcţional, au un caracter independent.

Faţă de considerentele mai sus expuse,  recursul a fost respins.

Impozit pe profit. Cazul penalităţilor neîncasate

de

S.C. ”R.” SA  a solicitat anularea deciziei nr.1554/5 octombrie 2001 a Ministerului Finanţelor Publice, prin care a fost respinsă contestaţia privind suma de 803.147.421 lei, reprezentând impozit pe profit.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, întrucât facturile de penalităţi nu erau încasate, acestea nu puteau fi considerate venit, potrivit H.G.nr.974/1994 şi H.G.nr.402/2000; că, potrivit Regulamentului de aplicare a Legii  contabilităţii nr.82/1991, la “veniturile excepţionale” se înregistrează penalităţile încasate, momentul încasării fiind cel ce constituie stabilirea venitului şi a impozitului aferent; emiterea facturilor în fapt, nu consitituie momentul de stabilire a impozitului pe profit, întrucât nu este venit până la data încasării.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.862 din 30 septembrie 2002, a admis acţiunea reclamantei şi, pe cale de consecinţă, a anulat decizia nr.1554/5 octombrie 2001, precum şi procesul verbal încheiat de Administraţia Financiară Sector 1, cu nr.341095/26 octombrie 1998, în privinţa obligării la plata sumei de 799.685.280 lei impozit pe profit.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut pe baza înscrisurilor de la dosar şi a raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză, că, potrivit Legii nr.82/1991 şi a regulamentului de aplicare a legii stabilit prin H.G.nr.704/1993, “penalităţile sunt “creanţe incerte”, care se înregistrează în contabilitate în partidă simplă, în contul nr.8035 al penalităţilor neîncasate din Planul de Conturi-Debitori de amenzi şi penalităţi pretinse”;  că, autorităţile de control, au încadrat greşit penalităţile neîncasate în categoria veniturilor excepţionale, unde se înregistrează numai penalităţile care au fost încasate, astfel că reclamanta nu datorează suma de 799.685.280 lei, cu titlu de impozit pe profit.

Împotriva sentinţei a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice şi  Administraţia Finanţelor Publice Sector 1 Bucureşti, susţinând, în esenţă, că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât a încadrat penalităţile neîncasate de către reclamantă în categoria celor prevăzute în contul nr.8035 destinat amenzilor şi penalităţilor pretinse de la debitori, nu în categoria veniturilor excepţionale, cum corect au procedat organele de control financiar.

Recursurile sunt fondate.

Din actele dosarului, necontestate, rezultă că, în perioada 1996 – 1998, reclamanta a emis către clienţii săi facturi de penalizări ca urmare a nerespectării prevederilor contractuale, pe care nu le-a înregistrat în evidenţa sa contabilă ca venituri excepţionale, ci în contul nr.8035 destinat amenzilor şi penalităţilor  pretinse de la debitori, motivând că acestea nu au fost încasate şi, deci, nu datorează impozit pe profit pentru ele, potrivit pct. 100 lit.c din Regulamentul de aplicarea Legii nr.82/1991.

Or, potrivit Cap.II, art.5 alin.4 din O.G. nr.70/1994, contribuabilii trebuie să înregistreze în evidenţa contabilă, ca venituri, contravaloarea bunurilor mobile livrate, valoarea bunurilor imobiliare pentru care s-a transferat dreptul de proprietate, valoarea prestărilor de servicii facturate şi câştigurilor, indiferent de sursă, din orice operaţii care duc la creşterea valorii activului, precum şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestor venituri, în scopul reflectării corecte a impozitului pe profit.

Potrivit art.5 din H.G.nr.974/1994 pentru aprobarea instrucţiunilor privind metodologia de calcul şi formularistica corespunzătoare referitoare la impozitul pe profit, “la determinarea  profitului impozabil al unui an fiscal, contribuabilii vor lua în calcul totalitatea veniturilor încasate sau de încasat, indiferent de natura lor”; în venituri se include şi veniturile excepţionale, obţinute din operaţiuni de gestiune ( din despăgubiri şi penalităţi).

În aceeaşi ordine, sunt de observat şi dispoziţiile H.G.nr.704/1993 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a legii nr.82/1991, care stipulează că, pentru a da o imagine fidelă situaţiei financiare trebuie respectate regulile privind evaluarea patrimoniului şi celelalte norme şi principii contabile, inclusiv principiul indepedenţei exerciţiului, care presupune delimitarea în timp a veniturilor şi cheltuielilor aferente activităţii unităţii patrimoniale, pe măsura angajării acestora şi trecerii lor la rezultatul exerciţiului.

Aşadar, potrivit acestor acte normative, penalităţile neîncasate, pentru care s-au emis facturi, constituie un venit care trebuia înregistrat şi impozitat, deoarece, prin emiterea facturilor, societatea a iniţiat o operaţiune economică şi financiară, pe care trebuia să o reflecte în evidenţa contabilă ca venit  şi, pe cale de consecinţă, să stabilească şi să achite obligaţiile fiscale; obligaţia rezidă şi în faptul că la clienţi facturile emise se înregistrează în mod corespunzător pe cheltuieli deductibile, prin care se diminuează masa impozabilă.

Faţă de cele menţionate, soluţia adoptată de prima instanţă este nelegală şi netemeinică, iar recursurile fondate, astfel că au fost admise, s-a casat sentinţa şi, pe fond, s-a respins acţiunea.

Concurenta neloiala – tactici frecvent intalnite

de

Se numesc neloiale tacticile care prejudiciaza in mod direct si constient (adica cu buna stiinta) activitatea firmelor concurente. Tehnicile de mai jos sunt sanctionate in majoritatea tarilor.

1. Denigrarea concurentilor

Se refera la punerea in circulatie, prin orice mediu, a unor zvonuri sau afirmatii inexacte sau false despre un concurent direct. Din cate stiu eu, la noi nu prea au fost dovedite astfel de cazuri. Adica zvonuri au aparut dar nimeni n-a putut proba ca au plecat de la concurenti. Stie cineva vreun exemplu?

2. Concurenta parazitara

Aici insa avem o gramada de exemple. Concurenta parazitara se refera la obtinerea de beneficii pe baza unei confuzii create in mintea consumatorilor. Ne facem o sigla care sa semene cu a concurentilor (aici sunt multiple exemple din zona internetului, am sa detaliez in alt post), ne alegem o culoare detinuta de concurenta (aduceti-va aminte de lansarea Cosmote si rebranding-ul Vodafone) sau alegem, pur si simplu, nume care sa semene (de exemplu chinezariile din Europa si Bucur Obor, Abidas, Addidass, Hillfigger etc).

3. Dumping

O alta tehnica interesanta si un termen care pe multi ii pune in dificultate. Se refera la a practica preturi extrem de joase, mult sub preturile concurentei, fara sa scoti profit sau chiar pierzand bani, cu scopul de a scoate concurenta de pe piata.

4. Concurenta ilicita

Aici e practic vorba de frauda fiscala, ocolirea unor legi pentru a obtine avantaje si preturi mai bune fata de concurenta.

Daca ne poate ajuta vreun avocat cu ceva lamuriri in legatura cu ce se aplica in Romania si ce nu, il rog sa o faca. Eu stiu ca exista o lege (11/1991) care se refera la combaterea concurentei neloiale dar nu sunt foarte convins ca acea lege se si aplica la noi.

Tardivitatea emiterii deciziei de sanctionare de catre angajator. Exceptie peremtorie si absoluta

de
In cazul in care angajatorul emite decizia de aplicare a sanctiunii disciplinare, inclusiv cea a desfacerii contractului de munca, peste termenul prevazut de art. 268 alin. 1 din Codul muncii, instanta poate invoca din oficiu exceptia tardivitatii emiterii deciziei.
Desfiintarea retroactiva a unui act juridic.
Este hotararea judecatoreasca prin care instanta de judecata solutioneaza cauza in prima instanta ori prin care aceasta se dezinvesteste fara a solutiona cauza.
Desfiintarea retroactiva a unui act juridic.
Organ de stat insarcinat cu solutionarea litigiilor dintre persoane fizice sau dintre acestea si persoanele juricide.
Desemneaza fondurile acumulate intr-o perioada de mai multi ani din contributiile participantilor la fond, capitalizate si administrate privat, in scopul platii unor pensii altele decat cele din sistemul public de stat.
Organ de stat insarcinat cu solutionarea litigiilor dintre persoane fizice sau dintre acestea si persoanele juricide.
Una din hotararile judecatoresti, prevazuta in cap. I, t, II, C. proc. pen. partea speciala.
Modalitate a actului juridic, obligatie, care consta intr-un eveniment viitor si sigur, care suspenda, pana la indeplinirea lui, punerea in executare a actului sau exigibilitatea obligatiei, termen suspensiv,
Cauza de impiedicare a punerii in miscare sau exercitarea actiunii penale, prevazuta de cap. II, t. I, C. proc. pen., partea generala.
Modalitate a actului juridic, obligatie, care consta intr-un eveniment viitor si sigur, care suspenda, pana la indeplinirea lui, punerea in executare a actului sau exigibilitatea obligatiei, termen suspensiv,
Act normativ care cuprinde principiile si regulile referitoare la desfasurarea procesului civil.
Act normativ care cuprinde principiile si regulile referitoare la desfasurarea procesului civil.
Este activitatea desfasurata de organele de urmarire penala si instantele de judecata, si rezolvarile date de aceste organe in cazurile concrete de competenta lor; este ansamblul solutiilor pronuntate de Curtea Suprema de Justitie, ca urmare al exercitarii recursului in interesul legii.
Organ de stat insarcinat cu solutionarea litigiilor dintre persoane fizice sau dintre acestea si persoanele juricide.
Desemneaza fondurile acumulate intr-o perioada de mai multi ani din contributiile participantilor la fond, capitalizate si administrate privat, in scopul platii unor pensii altele decat cele din sistemul public de stat.

***

Contestatorul S.V. a chemat in judecata pe intimata S.C. „”S.R.L. solicitand anularea deciziei de desfacere disciplinara a contractului individual de munca, invocand faptul ca neprezentarea la serviciu in zilele de 22.04. si 25.04. nu reprezentau o abatere disciplinara grava care sa conduca automat la concedierea sa.
Tribunalul Iasi, prin sentinta nr. 2367/01.11.2006 a admis contestatia si a dispus anularea deciziei de concediere, invocand din oficiu exceptia tardivitatii emiterii acestei decizii in raport de dispozitiile art. 268 alin. 1 C. muncii.

Recurand hotararea astfel pronuntata, angajatorul a sustinut ca in mod gresit instanta de fond a invocat din oficiu aceasta exceptie intrucat sanctiunea fiind nulitatea relativa, exceptia poate fi invocata doar de partea careia i s-a pricinuit o vatamare.

Recursul este nefondat.
Astfel, decizia de concediere nr. 169/23.06.2006 a fost comunicata contestatorului S.V. la data de 10.07.2006 , asa cum rezulta din confirmarea de primire aflata la fila 62 dosar fond .
La termenul din 09.08.2006 acesta a precizat in fata instantei ca intelege sa conteste si decizia de desfacere a contractului de munca emisa pe parcursul desfasurarii procesului, cererea scrisa in acest sens fiind depusa ulterior, la 07.09.2006.

In atare conditii, nu se poate retine tardivitatea formularii contestatiei impotriva deciziei de concediere, aceasta incadrandu-se in termenul de 30 zile prevazut de art. 283 al. 1 lit. a Cod muncii.

Cat priveste tardivitatea emiterii deciziei de concediere aceasta a fost corect invocata din oficiu de catre prima instanta.
Conform art. 268 al. 1 Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sanctiunii disciplinare (inclusiv cea prevazuta de art. 264 al. 1 lit. f Codul muncii – desfacerea disciplinara a contractului de munca) printr-o decizie in forma scrisa, in termen de 30 zile calendaristice de la data luarii la cunostinta despre savarsirea abaterii disciplinare, dar nu mai tarziu de 6 luni de la data savarsirii faptei .

Este adevarat ca in alin. 2 al art. 268 Codul muncii, se prevad mentiunile obligatorii din decizia de sanctionare disciplinara sub sanctiunea nulitatii absolute.

Termenul prevazut de art. 268 al. 1 Codul muncii este insa un termen de prescriptie, astfel incat gresit invoca recurenta nulitatea relativa a acestei dispozitii legale si incidenta prevederilor art. 304 pct. 5 si 9 Codul de procedura civila .

Curgerea termenului de 30 de zile calendaristice, calculate in conformitate cu art. 101 alin. 1 Codul de procedura civila , conduce la prescrierea dreptului angajatorului de a aplica sanctiuni disciplinare.
Daca intervine totusi sanctionarea, aceasta va fi nelegala.

In literatura de specialitate si practica judiciara s-a stabilit in mod constant ca exceptia tardivitatii emiterii deciziei de sanctionare cu depasirea termenului prev. de art. 268 al. 1 Codul muncii este peremptorie si absoluta, astfel incat in mod corect a fost invocata din oficiu de instanta de fond .

PRIMA LEGE PRIVIND CREANTELE DIN ROMANIA

de

PRIMA LEGE PRIVIND CREANTELE DIN ROMANIA Este prima lege care vorbeste in mod legal de creantele din Romania.Pentru noi(C.A.COLTUC), casele de avocatura specializate in recuperari creante este un prim pas spre normalitate.

Legea insa dupa cum veti vedea are o sfera de aplicare foarte restransa. In Monitorul Oficial, partea I nr. 225 din 13.03.2006 a fost publicata Legea nr. 31/2006 privind securitizarea creantelor („Legea”). Legea are drept scop stabilirea principiilor si a cadrului general pentru utilizarea creantelor, in vederea obtinerii de finantare prin intermediul securitizarii, precum si reglementarea drepturilor si obligatiilor partilor la o operatiune de securitizare. Securitizarea este o operatiune financiara de valorificare a creantelor de catre un vehicul investitional (entitate cu sau fara personalitate juridica, ce are drept obiect de activitate exclusiv emiterea de instrumente financiare securAitizate in baza unui portofoliu de creante) care le achizitioneaza, le grupeaza si le afecteaza garantarii unei emisiuni de valori mobiliare. Pot face obiectul securitizarii creantele izvorate din: a) contracte de credit, inclusiv contracte de credit ipotecar, contracte de credit pentru achizitia de autoturisme, contracte pentru emiterea de carduri de credit; b) contracte de leasing; c) contracte de vanzare-cumparare cu plata pretului la termen, inclusiv contracte de vanzare-cumparare cu plata in rate; d) instrumente financiare de tip participativ sau obligatar, emise potrivit prevederilor Legii; e) orice titlu de creanta, altele decat cele specificate la lit. a)-d), cu conditia ca drepturile pe care le confera sa poata face obiectul unei cesiuni. Cesiunea creantelor Titularii pot cesiona creante prezente sau viitoare catre un vehicul investitional, in scopul securitizarii acestora, in conformitate cu prevederile Legii. Pot face obiectul cesiunii in scopul securitizarii numai creantele care indeplinesc urmatoarele conditii: a) actul juridic generator de creanta sa fie conform cu toate prevederile legale in vigoare la data incheierii; b) asupra creantei, in mod individual ori ca element al unei universalitati, sa nu fi fost constituit un drept de garantie sau un alt drept real, altfel decat pentru scopul securitizarii. Vehiculul investitional achizitioneaza creante individuale ori grupate in portofolii de la unul sau mai multi cedenti si le afecteaza garantarii de obligatiuni ori titluri de participare securitizate. Cesiunea de creante cu titlu gratuit catre un vehicul investitional este nula. Achizitionarea de creante de catre un vehicul investitional se face exclusiv in vederea emiterii de instrumente financiare securitizate. Calitatea de titlu executoriu recunoscuta de lege unui titlu de creanta in considerarea titularului originar al dreptului de creanta profita si cesionarilor acestuia, inclusiv vehiculului investitional, investitorilor sau altor titulari de drepturi de proprietate ori de garantie asupra creantei. Pentru opozabilitate, cesiunea creantelor afectate garantarii unei emisiuni de instrumente financiare securitizate se inscrie la arhiva cu cel putin 15 zile inainte de emiterea prospectului, se notifica de catre cedent debitorilor cedati prin scrisoare recomandata si se aduce la cunostinta creditorilor cedentului fie individual, prin scrisoare recomandata, fie prin afisare la sediul cedentului, cu indicarea cesionarului si a pretului la care s-a efectuat cesiunea. Actiunea pentru anularea cesiunii de creante care afecteaza interesele creditorilor cedentului se prescrie in termen de 45 de zile de la data intrunirii cumulative a cerintelor de publicitate privind inscrierea la arhiva şi notificarea creditorilor cedentului si nu se poate exercita de catre administratori, lichidatori ori creditori in cadrul unei proceduri de reorganizare judiciara sau de faliment, deschise conform prevederilor Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului ori ale Ordonantei Guvernului nr. 10/2004 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului institutiilor de credit, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 278/2004. In cazul in care realizarea unui drept de creanta este asigurata cu garantii reale imobiliare, cesiunea de creanta este supusa formalitatilor de publicitate prevazute in legea privind obligatiunile ipotecare. Cesiunea efectuata potrivit acestei Legi este scutita de taxa pe valoarea adaugata, potrivit art. 141 alin. (2) lit. c) pct. 5 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificarile si completarile ulterioare. In schimbul creantelor cesionate cedentul poate primi titluri de participare sau obligatiuni securitizate emise in baza acestora. Av.COLTUC MARIUS VICENTIU