aplicarea

Marca temporala. Norme tehnice si metodologice

de

In Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 754 din 7 noiembrie 2008 a fost publicata Decizia nr. 896 din 2 octombrie 2008 a presedintelui Autoritatii Nationale pentru Comunicatii privind normele tehnice si metodologice pentru aplicarea Legii nr. 451/2004 privind marca temporala.

Normele se aplica activitatii de marcare temporala si stabilesc procedura de notificare a Autoritatii Nationale pentru Comunicatii in vederea inceperii furnizarii serviciilor de marcare temporala, procedurile de generare si verificare a marcilor temporale, precum si conditiile de creare si mentinere a registrului electronic de evidenta a furnizorilor de servicii marcare temporala.

In acest sens, se stabileste ca furnizorul de servicii de marcare temporala trebuie sa notifice ANC, cu 30 de zile inainte de inceperea activitatii, precum si orice intentie de modificare a procedurilor de securitate a sistemului informatic utilizat, cu precizarea datei si a orei la care modificarea intra in vigoare, precum si obligatia de a confirma in termen de 24 de ore modificarea efectuata.

De asemenea, este prevazut si mecanismul marcarii temporale a documentelor, stabilindu-se ca furnizorul de servicii de marcare temporala trebuie sa utilizeze informatia de timp furnizata de furnizorul unic in baza de timp, respectiv Sistemul informatic pentru furnizarea orei oficiale a Romaniei, realizat de Ministerul Comunicatiilor si Tehnologiei Informatiei.

Se mai arata ca ANC are dreptul de a efectua controale asupra furnizorilor de servicii de marcare temporala, din oficiu sau la solicitarea oricarei persoane interesate, fiind abilitata sa dispuna, prin decizie, suspendarea activitatii furnizorului pana la incetarea cauzelor care au determinat luarea masurii, in urmatoarele situatii:
1. furnizorul nu respecta politica de marcare temporala si procedurile de securitate declarate, intr-un mod in care afecteaza securitatea procesului de marcare temporala;
2. furnizorul isi incalca obligatia de a crea si de a mentine un registru electronic operativ de evidenta cuprinzand momentul de timp la care au fost emise marcile temporale;
3. odata cu aplicarea sanctiunilor contraventionale prevazute de art. 12 din Legea nr. 451/2004;
4. furnizorul nu comunica ANC in avans intentia de a modifica procedurile de securitate a sistemului informatic utilizat;
5. furnizorul de servicii de marcare temporala nu utilizeaza informatia de timp furnizata de furnizorul unic de baza de timp.

Odata cu comunicarea deciziei de suspendare temporara a activitatii, ANC comunica furnizorului un termen in care trebuie sa remedieze problemele ce au determinat aceste masuri, fara ca acest termen sa poata fi mai mic de 30 de zile. Suspendarea activitatii va inceta in momentul in care furnizorul face dovada incetarii cauzelor care au determinat luarea masurii.

Act al Băncii Naţionale a României. Al doilea ordin de aplicare a unei amenzi pentru nerespectarea normelor referitoare la deschiderea şi menţinerea conturilor curente în valută la bănci din străinătate

de

Societatea comercială „I.C.” SRL, a formulat recurs împotriva  hotărârii nr.169 din 20.11.2001 emisă de Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României (BNR), în temeiul art.60 alin.3 din Legea nr.101/1998.

Curtea reţine următoarele:

Prin Ordinul 86 din 3.10.2001 al viceguvernatorului BNR, societatea comercială recurenta a fost sancţionată cu amendă în sumă de 10.000.000 lei, măsură menţinută prin hotărârea  nr.169 din 20.11.2001 a Consiliului de administraţie al BNR.

Amenda s-a aplicat recurentei în urma controlului exercitat la aceasta, în perioada 12 – 13.07.2001, control în urma căruia s-a reţinut că deschiderea şi menţinerea unui cont curent în valută la ABN AMRO BANK Moscova s-a făcut cu nerespectarea prevederilor cap.IV, art.17, alin.1 din Regulamentul nr.3/1997 al BNR privind efectuarea operaţiunilor valutare şi de asemenea că a efectuat operaţiuni în contul deschis la Bank Austria Creditanstalt Munchen – Germania cu nerespectarea prevederilor cap I, pct.3, alin.1 din Norme NRV 5 care fac parte din Regulamentul nr.3/1997.

Recurenta s-a apărat numai prin că a considera nelegală aplicarea amenzii în două rânduri, dar nu a contestat împrejurarea că faptele reţinute în sarcina sa prin cele două procese verbale încheiate de organele de control ale BNR nu ar fi reale.

Intr-adevăr, activitatea acesteia a mai fost verificată pentru perioada 1-05. – 30.09.2000, când s-a constatat încălcarea unor norme prevăzute de Regulamentul nr.3/1997 al BNR, astfel cum s-a reţinut în procesul verbal de control încheiat la 13.12.2000, în baza căruia viceguvernatorul BNR i-a aplicat recurentei o amendă de 10.000.000 lei, măsură ce nu a fost contestată, iar ulterior aceasta a achitat amenda.

Procesul verbal încheiat la 13.07.2001, care a stat la baza amenzii aplicate recurentei repetat prin ordinul nr.86 din 3.10.2001 al viceguvernatorului BNR, amendă reţinută prin hotărârea nr.169 din 20.11.2001 emisă de Consiliul de administraţie al BNR (contestată în prezenta cauză), priveşte o altă perioadă supusă verificării şi anume perioada 1.10.2000 – 30.04.2001.

Chiar dacă a fost amendată în două rânduri pentru încălcarea unor norme legale privind efectuarea operaţiunilor valutare, trebuie reţinut că sancţiunile s-au aplicat pentru faptele săvârşite în două perioade diferite.

După efectuarea primului control şi aplicarea unei amenzi de 10.000.000 lei pentru abaterile de la prevederile Regulamentului nr.3/1997 recurenta a continuat să săvârşească astfel de abateri, ceea ce a impus aplicarea unei noi amenzi de 10.000.000 lei.

Amenzile fiind, deci, aplicate pentru fapte săvârşite în perioade diferite, s-a respins recursul ca nefondat.

Persecutat politic. Cumulul drepturilor băneşti cuvenite ca veteran de război

de

T.I. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii  Bihor, să se dispună anularea hotărârii nr.1996 din 20 august  2002, emise de către Comisia  pentru aplicarea Legii nr.189/2000, şi obligarea pârâtei să-i recunoască calitatea de beneficiar al OG nr.105/1999 pe întreaga perioadă în care a fost refugiat, respectiv 1 octombrie 1940 – 6 martie 1945.

In motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că: este pensionar şi veteran de război; a participat la război în perioada septembrie – octombrie 1944, după care a fost deconcentrat; la data de 14 martie 1945 a fost concentrat din nou până la 9 mai 1945; deşi a prezentat comisiei actele doveditoare, prin hotărârea atacată i s-a stabilit o perioadă de refugiu mai mică decât cea reală şi îndemnizaţia acordată este  inferioară  celei de care beneficiază foştii colegi, care au depus cererea imediat după publicarea legii.

Curtea de Apel Oradea, prin sentinţa civilă nr.548/CA din 21 octombrie 2002, a admis acţiunea, a anulat actul administrativ supus controlului jurisdicţional şi a obligat pe pârâtă să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al OG nr.105/1993,  aprobată prin Legea nr.189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada 11 octombrie 1940 – 6 martie 1945, sens în care  va emite o nouă decizie.

Impotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor susţinând că în mod greşit s-a admis acţiunea, reţinând eronat că pentru perioada în care reclamantul a participat pe front, poate beneficia de îndemnizaţia prevăzută de Legea nr.189/2000.

Critica nu este întemeiată.

Legislaţia română nu exclude dreptul persoanei aflate în una din situaţiile pe care le reglementează, de a cere şi obţine, în acelaşi timp, recunoaşterea  calităţii de veteran de război şi de persoană refugiată.

Potrivit art.12 alin.2 din Legea nr.44/1944, în cazurile în care  una şi aceeaşi persoană se încadrează în categoria de veteran de război, cât şi în aceea  de fost deţinut politic sau deportat, inclusiv prizonier de război în fosta URSS, luat după 23 august 1944 sau, deşi  declarat înainte de această dată, a fost reţinut după data armistiţului, beneficiază  cumulativ de drepturile băneşti pe perioadele corespunzătoare calităţii avute, cu condiţia ca perioadele să fie distincte.

In conformitate cu norma înscrisă în alineatul următor, persoana prevăzută la alineatul precedent nu poate  cumula celelalte drepturi, altele decât cele băneşti, dar va avea dreptul să opteze pentru cele mai avantajoase sau, după caz, să le obţină pe cele care nu sunt  prevăzute în prezenta lege, dar sunt recunoscute  prin lege pentru cealaltă categorie sau celelalte categorii în care se încadrează.

Prin hotărârea nr.1996 din 20 august 2002, Comisia constituită pentru aplicarea Legii nr.189/2000 a recunoscut reclamantului Trifa Ilie calitatea  de persoană care a fost strămutată în altă localitatea decât cea de domiciliu în perioadele 11 octombrie  1940 – 31 august 1944, 2 noiembrie 1944 – 31 ianuarie 1945, care totalizează 4 ani o lună şi 19 zile.

Nu s-a luat în calculul perioadelor de strămutare, lunile în care fiind  concentrat, reclamantul s-a aflat pe front, astfel cum rezultă din certificatul nr.67.117 din 28 aprilie 1998, eliberat de Ministerul Apărării Naţionale.

Interpretând  în mod corect prevederile legale mai sus enunţate, care interzic cumulul altor drepturi decât celor băneşti, prima instanţă a admis acţiunea şi a anulat parţial actul administrativ  cu consecinţa obligării pârâtei să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al OG nr.105/1999, pe întreaga perioadă de refugiu din motive etnice.

Ca atare, recursul a fost respins ca nefondat

Recurs declarat împotriva unui act administrativ-jurisdicţional. Termenul de recurs al actului administrativ-jurisdicţional. Tardivitate

de

S.C. „LC” S.R.L. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 77 din 3 martie 2003 emisă de Comisia Consiliului Concurenţei prin care a fost individualizată sancţiunea, fiindu-i aplicată o amendă de 20.000.000 lei, la Preşedintele Consiliului Concurenţei.

În urma analizei contestaţiei, Preşedintele Consiliului Concurenţei a decis prin Decizia nr. 169 din 24 martie 2003 respingerea contestaţiei şi menţinerea deciziei nr. 77/2003.

Împotriva acestei decizii cu nr. 169 din 24 martie 2003, reclamanta S.C. „LC” S.R.L. a declarat recurs, criticând soluţia Preşedintelui Consiliului Concurenţei ca fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii. În acest sens, a precizat că recurenta nu a determinat eliminarea sau denaturarea concurenţei, nu a obligat clienţii la semnarea unor angajamente, iar aplicarea sancţiunii este prescrisă în raport de dispoziţiile art. 13 pct. 1 din O.G. nr. 2/2002.

Curtea, în prealabil analizei motivelor de casare, constată că recursul este tardiv declarat.

Aşa cum rezultă din actele de la dosar, decizia nr. 169/din 24 martie 2003 emisă de Preşedintele Consiliului Concurenţei a fost comunicată recurentei la 5 mai 2003 cu reclamaţia nr. 2132/5 mai 2003.

Potrivit prevederilor art. 60 alin. 5 din Legea nr. 21/1996 a concurenţei, Deciziile Preşedintelui Consiliului Concurenţei pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia contencios administrativ în termen de 15 zile de la comunicare, ori recursul s-a depus la 19 iunie 2003 direct la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind supus prevederilor art. 302 C. proc. civ., dar restituit recurentei care a înaintat recursul instanţei a cărei hotărâre o critică la 30 iunie 2003 – fila 11.

Analiza acestor acte demonstrează că la 1 iunie 2003 când a redactat şi datat recursul, recurenta primise comunicarea Deciziei 169/2003, iar declararea acestuia şi depunerea la Consiliul Concurenţei s-a făcut la 30 iunie 2003, fiind înregistrat la nr. RG 1926 din 7 iulie 2003, deci cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de lege.

Este de precizat că activitatea de control cu caracter contencios realizată de Preşedintele Consiliului Concurenţei se finalizează prin emiterea unui act cu caracter jurisdicţional, iar Legea 29/1990 consacră regula atacării în faţa instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ, mai exact cu recurs la secţia de contencios administrativ şi a actelor administrativ-jurisdicţionale, după epuizarea căilor prevăzute de lege.

În acest sens este şi prevederea din art. 60 alin. 5 din Legea 21/1996 care stipulează că Decizia Preşedintelui Consiliului Concurenţei poate fi atacată în faţa secţiei de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în termen de 15 zile de la comunicare.

Şi Legea contenciosului administrativ stabileşte că actele administrativ-jurisdicţionale pot fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicţionale, în termen de 15 zile de la comunicare, prevedere cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 29/1990.

În raport de considerentele expuse, Curtea constată că recurenta a primit comunicarea la 5 mai 2003, iar recursul a fost depus la instanţa a cărei hotărâre se critică la 30 iunie 2003, astfel că recursul este tardiv declarat. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul în care recurenta ar pretinde că a depus recursul din eroare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 19 iunie 2003, termenul de 15 zile fiind depăşit şi în această teză.

Recursul a fost respins ca tardiv.

Ne puteti scrie gratuit pe whatsapp 0745150894!