art 16

Refuz nejustificat de soluţionare a cererii. Acţiune în stabilirea vinovăţiei funcţionarului vinovat. Condiţii de admisibilitate.

de

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul SS  a chemat în judecată pe pârâţii DL, în calitate de preşedinte al Curţii de Apel B, IG, în calitate de Preşedinte al CSM şi MT, inspector şef al inspecţiei judiciare, Serviciul de Inspecţie judiciară pentru judecători din cadrul CSM, solicitând obligarea pârâtului DL la plata unei penalităţi în favoarea bugetului de stat de 10.000 Ron pentru încălcarea cu rea-credinţă a obligaţiilor sale legale,

în temeiul art. 96 alin. (2), art. 97 din Legea 303/2004 şi art.998 Cod civil, obligarea pârâtului IG să-i răspundă personal petiţiei sale nr. 46/21/24.08.2006 cu obligarea la plata de penalităţi în favoarea bugetului statului de 10.000 Ron pentru încălcarea cu rea-credinţă a obligaţiilor sale, să oblige pe toţi lucrătorii instituţiei cu drept de semnătură să treacă numele clar şi să dispună măsuri de înregistrare a tuturor documentelor care intră şi ies din instituţie, fără excepţie, la Registratura generală, în temeiul art. 4 şi 11 din OG 27/2002, art. 16 din Legea 554/2004, art. 71 lit. a) din Hotărârea CSM nr. 326/2005 şi art. 998 C.civ şi obligarea pârâtei MT la plata de penalităţi în favoarea bugetului statului de 10.000 Ron pentru încălcarea cu rea-credinţă a obligaţiilor sale, în temeiul art. 11 din O.G. 27/2002, art. 96 din Legea nr. 303/2004, republicată şi art. 998 C.civ. .

De asemenea, reclamantul a mai solicitat obligarea pârâţilor la plata unei penalităţi în favoarea sa, de câte 1 Ron  fiecare, în temeiul art. 998 C.civ.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâtul DL, în calitate de Preşedinte al Curţi de Apel Bucureşti a deturnat cererea sa, prin care solicita să transmită către CSM – secţia pentru judecători materialul probator al incompetenţei profesionale a persoanei care a stabilit greşit cuantumul taxei de timbru.  Referitor la pârâtul IG reclamantul a arătat că deşi prin răspunsul nr. 1.153/IJ/1.078/SIJ/21.08.2006, inspectorul şef al inspecţiei judiciare, recunoaşte că nu are competenţa legală de a soluţiona petiţia, acesta în loc să o prezinte Secţiei pentru judecători a C.S.M., emite un aşa-zis răspuns – nr.46/22/05.09.2006 arătând că a fost transmisă de către pârât exact persoanei a cărei activitate ilegală era incriminată, respectiv inspectorului şef al inspecţiei judiciare – Serviciul de inspecţie judiciară pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu încălcarea dispoziţiilor legale arătate.

Privitor la inspectorul şef al inspecţiei judiciare, Serviciul de Inspecţie Judiciară pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, reclamantul a arătat că acesta a încălcat cu rea-credinţă legea, ştiind că nu ar fi putut să răspundă el unei petiţii în care era vizat critic.

Prin întâmpinare, pârâtul CSM a invocat excepţia de inadmisibilitate arătând că reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 194 din 23 ianuarie 2007, Curtea de Apel  Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia neîndeplinirii procedurii administrative prealabile şi totodată, a respins acţiunea formulată de reclamantul SS ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamantul a făcut dovada îndeplinirii procedurii administrative prealabile prin scrisoarea din data de 05.09.2006 astfel încât  excepţia neîndeplinirii procedurii administrative prealabile nu este întemeiată. .

A mai reţinut că reclamantul a solicitat cu scrisoarea nr.46/13/12.07.2006 Curţii de Apel B să înainteze CSM – Secţia Judecători, materialul probator al incompetenţei profesionale a persoanei care a stabilit greşit cuantumul taxei judiciare de timbru, prin încheierea dată în camera de consiliu în data de 13.06.2006 în acelaşi dosar. Prima instanţă a constatat că prin adresa nr.7108/C/26.07.2006, Curtea de Apel B a comunicat reclamantului că materialul a fost transmis, cu adresa nr.7109/C/2006 Inspecţiei Judiciare a CSM spre a aprecia asupra măsurii ce se impune, conform legii.

A apreciat că potrivit art. 43 lit. a) din Hotărârea nr. 326 din 24 august 2005, privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, inspectorii Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători au, printre altele, atribuţia de a efectua verificări la instanţele de judecată, în legătură cu respectarea normelor procedurale privind primirea cererilor, repartizarea aleatorie a dosarelor, stabilirea termenelor, continuitatea completului de judecată, pronunţarea, redactarea şi comunicarea hotărârilor, înaintarea dosarelor la instanţele competente, punerea în executare a hotărârilor penale şi civile şi informează conducerea Consiliului despre deficienţele constatate, formulând propuneri adecvate.

În aceste condiţii a reţinut instanţa de fond că, în mod corect petiţia a fost înaintată Serviciului de Inspecţie Judiciară pentru judecători din cadrul CSM astfel încât primul capăt de cerere îndreptat împotriva pârâtului DL este neîntemeiat, neputându-se reţine o încălcare a obligaţiilor sale legale şi nici a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În ceea ce priveşte capetele de cerere 2.1-2.4, formulate împotriva IG, în calitate de preşedinte al CSM, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că prin adresa nr. 1.153/IJ/1.078/SIJ/21.08.2006, Serviciul  de inspecţie judiciară pentru Judecători  din cadrul C.S.M. a răspuns petiţiei reclamantului adresată preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti şi înaintată către C.S.M., prin aceeaşi adresă răspunzându-se şi scrisorii nr. 46/21/24.08.2006.

A concluzionat instanţa de fond că reclamantul nu a făcut dovada că a fost vătămat în drepturile sau interesele sale urmare a aplicării Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, iar pe de altă parte, că adresele de răspuns la scrisorile formulate de reclamant purtau semnătura Inspectorului Şef Serviciului de inspecţie judiciară pentru Judecători, neexistând obligaţia legală ca semnătura să fie efectuată „în clar”.

Împotriva acestei sentinţe reclamantul a declarat recurs.

Recursul este nefondat.

Conform art.16 din Legea nr.554/2004, a contenciosului administrativ, „cererile în justiţie prevăzute de prezenta lege vor putea fi formulate şi  personal împotriva persoanei fizice care a elaborat, a emis sau a încheiat actul, ori după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare  la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se  solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere”.

Prevederile legale invocate nu încalcă principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi nici principiul egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice.

Persoana care se încadrează în ipoteza prevăzută de art.16 se află într-o situaţie specială, respectiv cea de funcţionar public, se află în exercitarea atribuţiilor profesionale ale funcţionarului, astfel că stabilirea răspunderii sale şi obligarea la plata despăgubirilor, în solidar cu autoritatea publică, este strâns legată de examinarea legalităţii actului administrativ şi urmează  aceeaşi procedură de judecată.

Se constată astfel că din perspectiva legii contenciosului administrativ, acţiunea poate fi formulată împotriva autorităţii publice care nu i-a soluţionat reclamantului în termen ori a refuzat nejustificat soluţionarea unei cereri sau ipoteza atacării actului emis de autoritatea publică.

În cauză, se constată că reclamantul sesizând instanţa de contencios administrativ a formulat cerere împotriva persoanelor fizice care a apreciat că se fac vinovate de refuzul de a rezolva cererile referitoare la un drept recunoscut de lege, solicitând şi plata de penalităţi în favoarea bugetului statului însă nu a înţeles să cheme în judecată şi  CSM sau Curtea de Apel B.

Din perspectiva acestor considerente, acţiunea reclamantului era inadmisibilă.

Recursul a fost respins ca nefondat.

Avocat. Refuzul primirii în profesie cu scutire de examen. Daune morale

de

Prin sentinţa civilă nr.618 pronunţată la data de 13 iunie 2002 în dosarul nr.804/2002, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ a admis acţiunea formulată de reclamantul T.R. în contradictoriu cu Uniunea Avocaţilor din România şi:

– a anulat decizia nr.8763/23 martie 2002 emisă de Consiliul Uniunii, precum şi decizia nr.1287/14 decembrie 2001 emisă de Comisia permanentă;

– a obligat Uniunea Avocaţilor din România să emită o decizie pentru primirea reclamantului în profesia de avocat cu scutire de examen;

– a obligat pârâta la plata sumei de 100 milioane daune morale.

Curtea de apel a reţinut că actele administrative emise de Comisia permanentă şi Consiliul  Uniunii Avocaţilor din România sunt nelegale şi netemeinicie, reclamantul îndeplinind condiţiile cerute de art.16 alin.(2) din Legea 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, republicată şi având avizul favorabil al Baroului Bucureşti, pentru a putea fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen.

Cu referire la acordarea daunelor morale, instanţa de fond a reţinut că obligarea uniunii pârâte se justifică deoarece soluţionarea cererii reclamantului s-a făcut cu o mare întârziere.

Impotriva acestei soluţii a formulat recurs Uniunea Avocaţilor din România, susţinând că actele administrative atacate sunt legale şi temeinice, intimatul reclamant neîndeplinind condiţiile cerute de art.16 alin.(2) lit.6) din Legea nr.51/1995, republicată.

Recursul este întemeiat pentru motivele care vor fi prezentate în continuare.

La data de 28 mai 2000, intimatul reclamant s-a adresat Baroului Bucureşti, care, la data de 11 octombrie 2001, a avizat favorabil primirea acestuia în profesia de avocat cu scutire de examen, constatând îndeplinirea condiţiilor legale şi statutare.

Prin decizia nr.1287/14 decembrie 2001, Comisia permanentă a Uniunii Avovocaţilor din România a respins cererea de acordare a scutirii de examen pentru primirea în profesia de avocat a intimatului – reclamant, cu motivarea că nu îndeplineşte condiţia cerută de art.16 alin.(2) lit.b) din Legea nr.51/1995, republicată, neîndeplinind funcţiile de jurisconsult şi /sau consilier juridic cel puţin 10 ani.

Consiliul Uniunii Avocaţilor din România, prin decizia nr.8763/23 martie 2002, a respins contestaţia formulată împotriva deciziei nr.1287/14 decembrie 2001, cu aceeaşi motivare.

Din probele administrate în cauză, rezultă că intimatul reclamant, absolvent al Facultăţii de Drept Bucureşti în anul 1975,  după ce a îndeplinit alte funcţii, începând cu 01 aprilie 1991 a îndeplinit funcţiile de jurisconsult şi consilier juridic, astfel că, la data formulării cererii, îndeplinea cerinţa de a fi activat cel puţin 10 ani în aceste funcţii.

Astfel fiind, în mod greşit s-a reţinut de către cele două instanţe ale Uniunii Avocaţilor din România că intimatul reclamant nu ar fi îndeplinit condiţia de vechime în cele două funcţii, potrivit prevederilor art.16 alin.(2) lit.b) din Legea nr.51/1995, republicată, actele administrative emise fiind netemeinice şi nelegale.

Dar, soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală în ceea ce priveşte obligarea Uniunii Avocaţilor din România la plata sumei de 100 milioane lei cu titlu  de daune morale.

Potrivit prevederilor art.11 alin.2 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, în cazul admiterii cererii, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cerute. Dar, acestea vor putea fi acordate numai dacă şi în măsura în care au fost dovedite.

Or,  instanţa de fond a dispus obligarea Uniunii Avocaţilor din România la plata unor daune morale fără ca în cauză să fi existat probe în privinţa existenţei acestora, a unor suferinţe morale care să fi fost produse ca urmare a soluţionării nefavorabile a cererii de primire în profesia de avocat cu scutire de examen.

Dimpotrivă, din probele existente, cât şi din propriile susţineri, a rezultat că intimatul – reclamant, în perioada soluţionării cererii, cât şi ulterior, a continuat să-şi desfăşoare activitatea în condiţii şi cu rezultate similare cu acelea din perioada anterioară.

Deci, cum în cauză nu există dovezii cu privire la existenţa unor suferinţe morale şi a unor daune morale care să fi fost produse împotriva intimatului reclamant, instanţa de fond nu avea temei legal pentru obligarea uniunii recurente la plata vreunei sumei cu titlu de daune morale.

Din acest punct de vedere recursul fiind întemeiat a fost admis, sentinţa atacată a fost  modificată în sensul înlăturării obligării la plata sumei 100 milioane lei cu titlu de daune morale,   menţinându-se celelalte dispoziţii.