Autoritate tutelară

autoritate tutelară, 1. funcţie a unui organ administrativ ce înglobează un ansamblu de atribuţii (ţinând de dreptul familiei) a căror aducere la îndeplinire se realizează prin acte cu caracter administrativ; 2. organ al administraţiei publice care îndeplineşte această funcţie. Organele de a.t. (care sunt: comitetele, respectiv birourile executive ale consiliilor locale comunale, orăşeneşti, municipale şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti) îşi îndeplinesc atribuţiile adoptând, în plen, actele administrative corespunzătoare. Atribuţiile organelor de a.t. sunt: a) atribuţii de îndrumare şi control; b) atribuţii de decizie; c) atribuţii de sesizare; d) atribuţii de avizare; toate privesc felul în care se desfăşoară întreaga activitate de ocrotire a minorilor şi a altor incapabili. A.t. competentă a îndeplini categoriile de atribuţii de mai sus este cea de la domiciliul minorului sau al celui incapabil.

autoritate tutelară, organ al administraţiei de stat căruia îi revin, potrivit legii, atribuţiile privitoare la organizarea tutelei, la supravegherea, controlul şi îndrumarea modului în care se desfăşoară activitatea de ocrotire a minorilor şi a altor incapabili. A. t. desemnează persoanele care efectuează ancheta socială (art. 482, alin. 3, C.p.p.) în cauzele cu infractori minori, la cererea organului de urmărire penală, sau a instanţei de judecată. A. t. este citată la judecarea minorului care a comis fapte prevăzute de legea penală. Persoanele care reprezintă a.t. au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urina să fie luate (art. 484, alin. 3, C.p.p.).

autoritate tutelară, consideraţii cu privire la atribuţiile autorităţii tutelare potrivit reglementărilor în vigoare.

Reformarea societăţii româneşti în perspectiva integrării europene necesită un proces amplu şi complex, de profunzime, în toate sectoarele vieţii economico-sociale.

Măsuri de reformă se resimt în ultimii ani şi în domeniul protecţiei minorului, dar mai ales în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate.

Se poate constata că opinia publică internaţională acordă o atenţie tot mai sporită măsurilor luate de Guvernul României în acest domeniu, iar succesele s-au împletit cu criticile, oferind posibilitatea derulării în continuare a reformei.

La succesul reformei concură pe lângă alocarea resurselor materiale, şi implicarea tuturor factorilor de răspundere de la diferitele paliere, privind procesul de luare a deciziilor. în acest proces de reformare un rol important revine şi consiliilor locale şi judeţene cu rol determinant în implementarea politicilor cu privire la ocrotirea minorilor. Legat de activitatea în domeniu desfăşurată de consiliile locale şi judeţene, trebuie amintită şi activitatea desfăşurată de Institutul pentru Politici Publice, specializat în evaluarea de politici publice.

La nivel naţional, Guvernul României a elaborat în mai 2001 Strategia pentru Protecţia Copilului în Dificultate care vizează direcţii strategice până în 2004. S-a apreciat că elaborarea acestei strategii constituie o primă etapă menită să răspundă aspectelor specifice etapei de reformă, mai ales că abordează restructurarea şi reabilitarea instituţiilor şi nicidecum nu se referă la încetarea activităţilor acestora.

în acest sens se impune o activitate susţinută în lărgirea instrumentelor de sprijinire a familiilor şi mamei, a tinerilor care împlinesc vârsta de 18 ani şi părăsesc sistemul rezidenţial, a prevenirii abandonului etc.

Pornindu-se de la concluziile Raportului Comisiei Europene din anul 2000, Guvernul a stopat pentru o perioadă adopţiile, revenind asupra măsurii de curând şi a contribuit la elaborarea şi adoptarea Legii 272 din 21 iunie 2004, a Legii privind regimul juridic al adopţiei 273 din 21 iunie 2004 precum şi a Legii privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Român pentru Adopţii nr. 274 din 21 iunie 2004.

Elaborarea acestei strategii nu încalcă dispoziţiile art. 120 alin. 1 din Constituţia României în care se stipulează că “Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”, iar la art. 121 din legea fundamentală se stipulează la alin. 2 “Consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe”.

Consiliile judeţene sunt autorităţile administraţiei publice “pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean”.

TITULARUL ACTIVITĂŢII ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI COPILULUI

Potrivit dispoziţiilor art. 158 din Codul familiei atribuţiile de autoritate tutelară aparţin organelor executive şi de dispoziţie ale consiliilor comunale, orăşeneşti, municipale sau de sector al municipiului Bucureşti.

Potrivit art. 68 lit. s din Legea nr. 215/2001 completată şi modificată privind administraţia publică locală, primarul îndeplineşte şi atribuţia de a conduce serviciile publice locale şi asigură funcţionarea serviciilor de stare civilă şi de autoritate tutelară, şi supraveghează realizarea măsurilor de asistenţă şi ajutor social.

în exercitarea atribuţiilor de autoritate tutelară şi de ofiţer de stare civilă, a sarcinilor ce îi revin din prevederile legale, primarul acţionează şi ca reprezentant al statului în comuna sau oraşul în care a fost ales (art. 69 din Legea 215/2001). Din cuprinsul dispoziţiilor art. 70 din aceeaşi lege rezultă că atribuţiile de autoritate tutelară nu pot fi delegate altor persoane cu funcţii din aparatul primăriei, cu excepţia secretarului primăriei (art. 85 lit. b din lege).

Din interpretarea dispoziţiilor art. 85 alin. 1 lit. b şi a alin. 2 şi 3 din Legea administraţiei publice locale, se desprinde ideea că secretarul poate coordona şi alte servicii ale aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, stabilite de primar, deoarece secretarul primăriei îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege sau însărcinări date de consiliul local ori de primar, printre care şi coordonarea compartimentului şi a activităţii de autoritate tutelară şi asistenţă socială din cadrul aparatului propriu de specialitate al consiliului local.

în cadrul consiliilor locale şi judeţene funcţionează pe lângă alte servicii şi compartimente, şi serviciul de Autoritate Tutelară. Alături de acest serviciu, în cadrul consiliilor locale şi judeţene este constituită şi este obligatoriu să funcţioneze Comisia pentru protecţia drepturilor copilului, ca organ de specialitate al Consiliului judeţean, respectiv al Consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti care îndeplineşte atribuţii referitoare la stabilirea măsurilor de protecţie a copilului aflat în dificultate şi la relaţiile cu serviciul public specializat pentru protecţia minorului. De asemenea s-a constituit şi Direcţia generală de asistenţa socială şi protecţia copilului-instituţie publică cu personalitate juridică înfiinţată în subordinea Consiliului judeţean respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti care preia atribuţiile serviciilor publice de asistenţă socială de la nivelul judeţului.

Pe lângă servicii specializate ale administraţiei publice locale, sarcini în domeniul protecţiei copilului pot dobândi şi organismele private autorizate care sunt persoane juridice de drept privat, cu scop nelucrativ, constituite în condiţiile legii.

ACTIVITATEA DE AUTORITATE TUTELARĂ

Noţiunea de autoritate tutelară este utilizată de Codul familiei în secţiunea privitoare la tutela minorului (art. 113 – 141), dar şi în alte articole care se referă la desfacerea căsătoriei,

adopţie, drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copiii minori, interdicţie, curatelă etc. La capitolul IV din Codul familiei, titlul este “Autoritatea tutelară” şi cuprinde art. 158, 159, 160.

Noţiunea de autoritate tutelară a fost regăsită însă în conţinutul tuturor legilor privitoare la administraţia publică locală şi o regăsim şi în conţinutul Legii nr. 215/2001, la art. 68, 69, 70, 85 referindu-se la unele dintre atribuţiile specifice ale activităţii administraţiei publice locale şi anume atribuţiile de autoritate tutelară.

Examinând conţinutul articolelor Codului familiei care se referă la autoritatea tutelară, constatăm că nu este precizat conţinutul exact al acestei noţiuni. Această situaţie a generat puncte de vedere diferite în literatura noastră de specialitate care au fost cristalizate în două puncte de vedere: într-o primă opinie se susţine că noţiunea de autoritate tutelară nu desemnează o unitate administrativă ci doar o funcţie a unor organe administrative. într-o altă opinie se susţine că autoritatea tutelară este un organ şi nu un ansamblu de atribuţii.

Se pare că mai apropiată de realitate este opinia prin care se susţine că expresia “autoritate tutelară” desemnează o noţiune complexă, sintetică, ce are atât sensul de funcţie socială, de mănunchi de atribuţii, cât şi pe acela de organ care îndeplineşte această funcţie. încredinţarea funcţiei de autoritate tutelară primarului şi – după caz – secretarului primăriei este de natură a releva importanţa pe care statul nostru o acordă ocrotirii minorilor în general. Se presupune că persoana primarului sau a secretarului primăriei cunoaşte bine problemele familiale, sociale, pe plan local, având posibilitatea de a duce la îndeplinire şi în bune condiţiuni activitatea de organizare şi desfăşurare a tutelei minorilor.

La fel de neunitar, în literatura juridică, este şi punctul de vedere cu privire la natura juridică a activităţii desfăşurate de autoritatea tutelară, mai cu seamă în ce priveşte ocrotirea minorilor.

într-o primă opinie s-a susţinut că deşi organele de autoritate tutelară sunt organe ale administraţiei de stat, atribuţiile pe care ele le îndeplinesc conform Codului familiei nu sunt atribuţii executive şi de dispoziţie, ci atribuţii de dreptul familiei şi că numai actele prin care acestea sunt aduse la îndeplinire sunt acte cu caracter administrativ.

într-o altă opinie s-a precizat că atribuţiile de autoritate tutelară exercitate de comitetele şi birourile executive ale consiliilor populare sunt atribuţii ce fac parte din sfera activităţii executive pe care o desfăşoară obişnuit organele administraţiei de stat.

Subscriem opiniei avansate privind caracterul complex al atribuţiunilor autorităţii tutelare, în sensul că se împletesc elemente de dreptul familiei cu cele din sfera activităţii executive a statului.

Atribuţiile autorităţii tutelare privesc în primul rând ocrotirea părintească, dar după cum se va vedea în continuare, ele se referă şi la alte domenii de activitate. Aceste atribuţii pot fi sistematizate ca fiind atribuţiile unui organ de control şi îndrumare, aceste activităţi fiind efective şi continue atât în momentul în care se primesc sesizări dar şi din oficiu. Autoritatea

tutelară realizează şi este îndrituită cu atribuţii de decizie cu privire la neînţelegerile dintre soţi, referitoare la exerciţiul drepturilor părinteşti. De asemenea autoritatea tutelară are atribuţii de organ de sesizare a instanţei de judecată sau a altor autorităţi menite a lua măsuri optime, venind în interesul minorilor.

1. în conformitate cu legislaţia în vigoare, cu dispoziţiile primarului şi hotărârile consiliului local, sau după caz judeţean, desfăşoară activitate în domeniul protecţiei minorului după cum vom arăta mai jos:

– autoritatea tutelară exercită controlul asupra felului în care părinţii îşi exercită obligaţiile cu privire la persoana şi bunurile minorului (art. 108 C. fam.) având dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze pe orice cale despre felul cum aceştia sunt îngrijiţi în ceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională în conformitate cu ţelurile statului pentru o activitatea folositoare colectivităţii, în caz de nevoie, reprezentanţii autorităţii tutelare vor da îndrumările necesare în interesul minorului.

Autoritatea tutelară trebuie să realizeze un control permanent, organizat şi eficient în scopul cunoaşterii condiţiilor de trai, a felului în care sunt îngrijiţi, crescuţi şi educaţi copiii.

Controlul se efectuează cu precădere în cazul minorilor care datorită condiţiilor în care se găsesc sunt expuşi să săvârşească fapte prevăzute de legea penală, ale căror purtări contribuie la răspândirea de vicii şi deprinderi imorale, care au săvârşit fapte penale, dar nu răspund penal, a celor proveniţi din familii dezorganizate sau care trăiesc într-un mediu necorespunzător din punct de vedere moral sau sanitar.

Controlul are menirea de a verifica felul în care sunt apărate interesele minorilor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

– reprezentanţii autorităţii tutelare rezolvă neînţelegerile dintre părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti (art. 99 C. fam.), iar soluţiile oferite se iau după ce se ascultă părinţii în interesul minorilor;

– copilul minor locuieşte la părinţii săi, iar dacă aceştia nu locuiesc împreună vor decide de comun acord la care dintre ei va locui copilul (art. 100 C. fam.) în caz de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească luând act de concluziile anchetei sociale, precum şi de opinia copilului minor, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide în interesul acestuia.

– potrivit art. 137 C. fam. autoritatea tutelară încuviinţează ca minorul care a împlinit vârsta de 14 ani să-şi schimbe felul învăţăturii sau pregătirii profesionale.

– la cererea instanţelor de judecată (judecătorii ori tribunale) biroul de autoritate tutelară întocmeşte anchetele sociale necesare în procesele de divorţ unde există copii minori şi comunică instanţei de judecată opinia privind încredinţarea minorilor unuia dintre părinţi, reîncredinţarea minorului unui părinte sau stabilirea domiciliului copilului la unul din părinţi (art. 42 C. fam.).

– în reglementarea anterioară, biroul de autoritate tutelară efectua anchete sociale şi întocmea dosare pentru internarea minorilor în instituţiile de ocrotire şi instituţii de reeducare (Casele de copii) sau pentru încredinţarea minorilor la o terţă persoană, conform Ordonanţei Guvernului 26/1997 şi după 1 ianuarie 2005 conform Legii nr. 272 din 21 iunie 2004; aceste dosare se trimiteau Direcţiei pentru protecţia drepturilor copilului şi se întocmeau anchete sociale pentru plasament familial, cu ţinerea unei evidenţe a minorilor în registrul special; în

prezent aceste atribuţiuni revin direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului (art. 19, 38 din legea 274/2004 si art. 54 din legea 272/2004) si respectiv instantei de judecată (art. 31 şi 38 legea 272/2004).’

– la cererea Tribunalului, biroul de autoritate tutelară întocmeşte anchetele sociale în cazurile de adopţii interne, precum şi în situaţia de desfacere a adopţiilor realizate;

– la cererea instanţelor de judecată, birourilor notarilor publici, a persoanelor interesate sau din oficiu, biroul de autoritate tutelară încuviinţează în numele minorului acceptarea unei succesiuni, încuviinţează vânzări, cumpărări, donaţii, ţinând cont de interesul acestora şi numind în acest sens o persoană în calitate de curator pentru a-i reprezenta, respectiv asista pe minori;

– la solicitarea organelor de urmărire penală, autoritatea tutelară întocmeşte anchete sociale pentru minorii care sunt cercetaţi în acele dosare penale;

Codul de procedură penală prevede că la judecarea cauzei privind o infracţiune săvârşită de un minor se citează şi autoritatea tutelară. Aceasta are dreptul să formuleze propuneri şi să dea lămuriri în privinţa măsurilor ce ar putea fi luate. Hotărârea pronunţată fără ascultarea sau existenţa punctului de vedere al autorităţii tutelare este nulă. Ţinând seama de rolul însemnat pe care îl are autoritatea tutelară în apărarea intereselor minorului, s-a considerat că citarea acesteia este obligatorie în toate cazurile în care este vorba de apărarea intereselor minorului

– la cererea Direcţiei pentru protecţia drepturilor copilului se efectuează anchete sociale pentru minorii sub 14 ani, care au comis fapte antisociale, necesitând luarea unei măsuri de ocrotire, precum şi în vederea redării în familie a unor minori internaţi în unităţi de stat;

– autoritatea tutelară poate sesiza instanţa de judecată şi în cursul căsătoriei părinţilor pentru luarea unor măsuri necesare ocrotirii minorului. Astfel, dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, instanţa de judecată poate lua măsuri privind încredinţarea minorului în interesul acestuia. Acţionând ca organ de sesizare al instanţei de judecată, aceasta săvârşeşte acte de drept procesual civil având calitate procesuală potrivit dispoziţiilor art. 44, 109 alin. 1 şi 143 C. fam. Legea recunoaşte autorităţii tutelare un drept procesual la acţiune, care se exercită nu în interesul autorităţii tutelare ci în vederea ocrotirii minorului. Este un exemplu de legitimare procesuală prin efectul căreia autoritatea tutelară are calitatea unei părţi litigante, cu toate drepturile ce decurg din această poziţie.

– autoritatea tutelară efectuează anchete sociale în cazul declarării abandonului unui minor (conform Legii 47/1993, abrogată prin Legea 274/2004). în prezent aceste atribuţiuni, aşa cum s-a mai arătat, au trecut la Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului.

– efectuează anchete sociale în vederea încuviinţării căsătoriei (dispensa de vârstă) pentru minorele care au împlinit vârsta de 15 ani şi întocmesc dosare în acest sens, ce sunt înaintate spre aprobare Consiliului judeţean;

– autoritatea tutelară întocmeşte procese-verbale împreună cu organele de poliţie şi reprezentanţii din spitale, cu ocazia verificărilor ce se fac împreună cu aceştia pentru identificarea copiilor abandonaţi în maternitate, în spitalul de pediatrie, care sunt nedeclaraţi (fără identitate) în vederea emiterii dispoziţiilor de stabilire a numelui şi prenumelui şi declararea acestora la biroul de stare civilă din cadrul fiecărei primării.

2. Protecţia persoanelor bolnave şi vârstnice (art. 142-157 C. fam., 133 C. fam.):

– Autoritatea tutelară instituie tutela pentru bolnavii psihic puşi sub interdicţie printr-o sentinţă judecătorească şi urmăreşte modul cum sunt îngrijiţi şi cum le sunt administrate bunurile inventariate la instituirea tutelei, primeşte dările de seamă anuale şi, după caz, generale, verifică modul cum sunt cheltuite veniturile în vederea emiterii dispoziţiilor de descărcare de gestiune, ţinând evidenţa acestora;

– La solicitarea dispensarelor medicale, biroul de autoritate tutelară întocmeşte anchete sociale în vederea internării bolnavilor psihic periculoşi (conform Decretului 313/1998);

– Biroul de autoritate tutelară instituie curatela pentru persoanele bolnave lipsite de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă, care nu-şi pot administra bunurile;

– Asistă la cererea persoanei vârstnice, sau din oficiu, în vederea încheierii unui act juridic de înstrăinare, cu titlu oneros sau gratuit a bunurilor ce-i aparţin, în scopul întreţinerii şi îngrijirii sale;

– Urmăreşte executarea întreţinerii obligatorii a persoanei vârstnice şi ţine evidenţa actelor juridice încheiate într-un registru special;

– în caz de neexecutare a obligaţiei de întreţinere, autoritatea tutelară efectuează ancheta socială a cazului, în termen de 10 zile de la sesizare şi în situaţia în care se constată că cele sesizate sunt reale, va propune măsurile necesare de executare legale a dispoziţiilor înscrise în actul juridic încheiat.

3. Atribuţiuni în domeniul instituţiei tutelei şi curatelei:

– în reglementarea anterioară, în conformitate cu Codul familiei, art. 113 – 116, biroul de autoritate tutelară instituia tutela pentru copiii orfani de ambii părinţi (părinţii fiind morţi, necunoscuţi sau declaraţi decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie, dispăruţi, ori declaraţi morţi) şi, dacă era cazul şi pentru unii minori pentru care se solicita desfacerea adopţiei; în prezent, pentru minori, această sarcină revine instanţei de judecată în conformitate cu dispoziţiile art. 40-42 din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

– după numirea tutorelui şi în prezenţa acestuia un delegat al autorităţii tutelare va verifica la fata locului toate bunurile minorului pe care le va preda acestuia, pe bază de inventar (art. 126 C. fam.);

– autoritatea tutelară va stabili suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale. Ea va putea modifica, potrivit împrejurărilor, această sumă. Cheltuielile necesare pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia. în cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare, autoritatea tutelară va dispune vânzarea bunurilor minorului. Dacă aceste bunuri lipsesc şi nu există părinţi sau alte rude care să-i asigure întreţinerea minorului, autoritatea tutelară va cere Direcţiei pentru protecţia drepturilor minorului să contribuie la întreţinerea lui.

– autoritatea tutelară dă încuviinţare pentru tutore să înstrăineze ori să gajeze bunurile minorului, să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia sau orice alte acte care depăşesc

dreptul de administrare. Orice încălcare privind această încuviinţare duce la anularea actelor încheiate. încuviinţarea unor astfel de acte se va acorda separat pentru fiecare act, numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor (art. 129, 130 C. fam.);

– urmăreşte modul cum sunt îngrijiţi şi cum le sunt administrate bunurile inventariate la instituirea tutelei, condiţiile de locuit, de creştere şi educare (art. 136 C. fam.).

– primeşte dările de seamă anuale şi, după caz, generale în vederea emiterii dispoziţiilor de descărcare de gestiune (art. 134, 135 C. fam.).

– ţine evidenţa tutelelor şi a prezentării dărilor de seamă. Solicită tutorelui dări de seamă ori de câte ori este nevoie şi exercită un control efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele îşi îndeplineşte îndatoririle sale cu privire la persoana şi bunurile minorului precum şi felul învăţăturii sau pregătirii profesionale a minorilor (art. 137 C. fam.);

– în caz de încetare a calităţii de tutore sau în caz de încetare a tutelei, tutorele este obligat ca în termen de cel mult 30 de zile să prezinte autorităţii tutelare o dare de seamă generală. Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate fostului minor, moştenitorilor acestuia sau noului tutore (art. 140 C. fam.). Potrivit art. 141 C. fam., după predarea bunurilor şi efectuarea cuvenitelor verificări asupra gestionării acestora, autoritatea tutelară va da tutorelui descărcare de gestiunea sa. în cazul în care se constată o păguboasă gestionare a bunurilor, deşi s-a dat descărcarea de gestiune, tutorele va răspunde material pentru culpa sa în limitele pagubei create.

– ori de câte ori se ivesc, între tutore şi minor, interese contrare, care nu sunt de natură să atragă înlocuirea persoanei tutorelui, autoritatea tutelată va numi un curator (art. 132

C. fam.)

– în condiţiile art. 152 C. fam., cu referire la art. 132 C. fam. autoritatea tutelară va institui curatela şi va numi curatorul.

4. Alte atribuţiuni (Alocaţia de stat pentru minori şi alocaţia suplimentară etc.):

– întocmeşte şi verifică dosarele pentru alocaţia de stat pentru minori şi alocaţia suplimentară;

– rezolvă cererile pentru acordarea ajutorului social sau pentru cantina de ajutor social;

– potrivit art. 109 C. fam. instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea părinţilor, sau părintelui, din drepturile părinteşti, dacă se constată că sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educaţia, învăţătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România;

– ori de câte ori motivele care au stat la baza pronunţării hotărârii de decădere din drepturile părinteşti încetează, instanţa judecătorească va putea pronunţa o altă hotărâre de redare a părintelui decăzut din drepturile părinteşti, a exerciţiului acestor drepturi, iar hotărârea se va pronunţa cu citarea părinţilor sau părintelui, după caz, precum şi a autorităţii tutelare;

– ori de câte ori se constată că minorul nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale din cauza alienaţiei mintale ori debilităţii mintale, autoritatea tutelară poate cere punerea sub interdicţie a acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 142, cu referire la art. 144 C. fam. Hotărârea de punere sub interdicţie rămasă definitivă va fi comunicată autorităţii tutelare care va institui tutela şi va numi tutorele;

– autoritatea tutelară întocmeşte ancheta socială privind situaţia părinţilor, starea psiho-fizică, de instruire şi educare a copilului, condiţiile pe care le are şi modalitatea de îmbunătăţire a acestora, precum şi orice alte date interesând creşterea, instruirea şi educarea copilului, pe care o va înainta instanţei de judecată pentru soluţionarea cererii privind

abandonul de copii, potrivit dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 47/1993. Autoritatea tutelară îşi va arăta opinia cu privire la această cerere de abandon; citarea autorităţii tutelare, precum şi a părinţilor, a copilului fiind obligatorii. La fel şi participarea procurorului este obligatorie.

– întocmeşte anchete sociale ori de câte ori este cazul;

– transmite săptămânal dosarele de alocaţie D.M.P.S.;

– colaborează cu alte servicii locale;

– îndeplineşte orice alte atribuţii rezultate din hotărârile Consiliilor locale sau judeţene şi dispoziţiile primarului.

COMPETENŢA AUTORITĂŢII TUTELARE

Competenţa autorităţii tutelare se stabileşte potrivit art. 159 C. fam. făcându-se distincţie după situaţia în care se găseşte minorul sau persoana cu handicap.

Astfel, atribuţiunile privind ocrotirea părintească şi tutela minorului revin autorităţii tutelare de la domiciliul minorului (art. 159 lit. a C. fam.).

Dacă ne aflăm în situaţia instituirii interdicţiei în ce priveşte o persoană care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, competenţa revine biroului de autoritate tutelară din cadrul primăriei, de la domiciliul acelei persoane (art. 159 lit. b C. fam.).

în situaţia în care din cauza bătrâneţii, a bolii, sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate, personal, să-şi administreze bunurile, sau să-şi apere interesele, în condiţii mulţumitoare şi, din motive temeinice, nu-şi poate numi un reprezentant, competenţa este cea de la domiciliul persoanei reprezentate sau al minorului de 14 ani. De asemenea, competenţa este stabilită după domiciliul persoanei reprezentate sau a minorului de 14 ani, în situaţia în care dacă, din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărei acte le încuviinţează.

Autoritatea tutelară este competentă, fie de la domiciliul persoanei reprezentate, fie de la locul unde trebuie luate măsurile urgente, să intervină, în cazul în care o persoană, deşi capabilă, din cauza unei boli sau din alte motive nu poate nici personal, nici prin reprezentanţi să ia măsurile necesare în anumite situaţii a căror rezolvare nu suferă amânare.

Dacă ne aflăm în prezenţa unei situaţii ce priveşte o persoană care este obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu sau a dispărut, fără a se mai avea ştiri despre ea, şi, nici într-un caz nici în altul, nu a lăsat un mandatar general, competenţa revine biroului de autoritate tutelară din cadrul primăriei localităţii ce a constituit ultimul domiciliu din ţară al persoanei dispărute.

Dispoziţiile legale de mai sus sunt de natură imperativă, astfel că orice act de autoritate tutelară îndeplinit de către un organ necompetent din punct de vedere teritorial va fi nul.

în practică se ivesc cazuri în care minorul aflat sub ocrotirea părintească are domiciliul în raza teritorială a unei primării, dar locuieşte în raza alteia. Sunt cazurile prevăzute de Decretul nr. 31/1954, art. 14, care dispune că domiciliul minorului este la părinţii săi, sau la acela dintre părinţi la care locuieşte statornic şi de art. 120 din Codul familiei. în acest caz competenţa se stabileşte astfel: în situaţia în care locuinţa copilului nu coincide cu domiciliul său, competenţa revine autorităţii tutelare de la locuinţa copilului în măsura în care priveşte controlul îndeplinirii îndatoririlor părinteşti privitoare la persoana copilului, şi autorităţii tutelare de la domiciliul minorului în ceea ce priveşte atribuţiile legate de drepturile şi îndatoririle părinteşti privind bunurile copilului.

Deciziile autorităţii tutelare pot fi atacate la autoritatea ierarhic superioară, care potrivit legii exercită atribuţiile de îndrumare şi control (art. 160 C. fam.).

Autoritatea ierarhic superioară are dreptul să cerceteze legalitatea deciziei emise, în exercitarea atribuţiilor de autoritate tutelară, prin exercitarea controlului ierarhic, deci din oficiu. Aceasta explică şi faptul că în art. 160 Codul familiei nu se prevede nici un termen pentru exercitarea căii de atac. Controlul ierarhic poate fi exercitat oricând, iar calea de atac de care beneficiază partea poate fi exercitată într-un termen rezonabil.

Deşi nu este precizat termenul în care poate fi exercitată calea de atac, apreciem că amânarea atacării deciziei ar conduce la o stare de provizorat şi incertitudine, iar o eventuală anulare ulterioară a deciziei – prea îndepărtată în timp ar conduce la lipsirea de eficienţă a acesteia. Este de precizat faptul că decizia ilegală sau netemeinică a autorităţii tutelare aduce atingere interesului unei persoane determinate, motiv pentru care, organul ierarhic superior nu poate interveni decât dacă persoana, al cărei interes este ocrotit de lege, adresează o plângere în acest sens, sau poate interveni din oficiu, în virtutea atribuţiilor de control, să corecteze o soluţie greşită.

Potrivit art. 116 lit. o şi q din Legea nr. 215/2001, preşedintele consiliului judeţean îndrumă metodologic, urmăreşte şi controlează activităţile de stare civilă şi autoritate tutelară desfăşurate în comune şi oraşe şi coordonează, controlează şi răspunde de activitatea privind protecţia drepturilor copilului. Potrivit art. 120 din aceeaşi lege, secretarul general al judeţului este îndrituit să coordoneze compartimentele de stare civilă şi autoritate tutelară din aparatul propriu de specialitate al consiliului judeţean.

în exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele consiliului judeţean emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual, care devin executorii numai după ce au fost comunicate opiniei publice sau persoanelor interesate.

Potrivit art. 135 din Legea administraţiei publice locale, prefectul judeţului, în exercitarea controlului asupra legalităţii actelor adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale sau judeţene, precum şi de preşedintele consiliului judeţean poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ aceste acte în termen de 30 de zile de la comunicare, dacă le consideră ilegale.