calculul

Impozit pe profit. Condiţiile deductibilităţii, din venitul impozabil, a cheltuielilor de deplasare în străinătate

de

Reclamanta SC „W.T.H.C.” SRL a solicitat anularea procesului-verbal din 24 februarie 2000, dispoziţiei nr.63 din 28 aprilie 2000, acte emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a judeţului Timiş şi deciziei nr.885 din 12 iunie 2000 a Ministerului Finanţelor, cu privire la obligaţia de a plăti suma de 39.166.967 lei reprezentând impozit pe profit şi majorări de întârziere în sumă de 84.300.336 lei.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin actele administrative contestate, pârâţii au apreciat în mod eronat că ar fi înregistrat ilegal, pe cheltuieli, suma de 237.402.164 lei reprezentând cheltuieli cu deplasarea în străinătate, a personalului societăţii, deşi acestea erau deductibile fiscal deoarece sunt legate de realizarea veniturilor societăţii.

Curtea de Apel Timişoara – Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.94/CA din 23 aprilie 2002, a admis acţiunea.

Hotărâre a fost atacată cu recurs de pârâţi, susţinând în esenţă, că suma       cheltuielilor de deplasare nu poate fi considerată deductibilă la calculul impozitului pe profit, întrucât nu sunt aferente veniturilor realizate, şi nu au fost înregistrate în contabilitate în baza unor documente legal întocmite.

Recursul este fondat.

Legea nr.82/1991 a contabilităţii prevede în art.6 alin.2 că „orice operaţiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într-un înscris care stă la baza înregistrării în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ”.

Hotărârea Guvernului nr.518/1995 privind unele drepturi ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar prevede în art.12 că, justificarea sumelor cheltuite în valută, cu excepţia celor reprezentând drepturile de diurnă, se face pe bază de documente, iar în situaţia în care, în unele ţări potrivit practicii existente pe plan local nu se eliberează documente sau acestea sunt reţinute de autorităţi, sumele cheltuite se justifică pe bază de declaraţie, pe proprie răspundere.

În cauză, reclamanta nu a depus declaraţii pe proprie răspundere pentru justificarea sumelor cheltuite în valută, admisibile numai pentru situaţiile în care reclamanta ar fi făcut dovada că în ţările în care s-au efectuat deplasările nu se eliberează, potrivit practicii locale, documente justificative sau că, aceste documente au fost reţinute de autorităţile respectivelor state.

Ordinele de deplasare, întocmite de reclamantă nu reprezintă documente justificative în sensul prevederilor art.6 din Legea nr.82/1991, în condiţiile în care la acestea nu au fost anexate documente care să conţină viza trecerii frontierei de stat, la ieşirea şi intrarea în ţară, pentru a se putea determina perioada deplasării în străinătate, la calculul diurnei în valută, faţă de datele înscrise în ordinul de deplasare, scopul  deplasării, cheltuielile de transport (bilete de avion, de tren, bonuri de benzină) şi alte cheltuieli (fax, telefon, etc.).

În lipsa justificării cheltuielilor cu transportul, cazarea şi a altor cheltuieli, pe cale de consecinţă, nu se pot justifica nici cheltuielile cu diurna.

Admiţând acţiunea cu simpla motivare că, cheltuielile cu deplasarea în străinătate a personalului se încadrează în limitele prevăzute de H.G. nr.518/1995, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică.

Se impunea ca instanţa să verifice mai întâi prin  probe suplimentare, dispuse chiar din oficiu, dacă susţinerile reclamantei sunt probate cu documente justificative, potrivit prevederilor legale.

În consecinţă, s-a admis recursul, s-a casat sentinţa şi s-a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.

Act al Consiliului Concurenţei de stabilire a taxei de autorizare a concentrării economice

de

Reclamanta S.C.„E.B.V.” a chemat în judecată Consiliul Concurenţei,  solicitând anularea deciziei nr.146 din 24 aprilie 2002 prin care s-a dispus recalcularea taxei de autorizare a concentrării economice de la 175.291.783 lei la 345.659.222 lei, diferenţa nefiind datorată.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că, iniţial, prin decizia nr.90 din 22 martie 2002 taxa de autorizare a fost stabilită la suma de 175.291.783 lei, în funcţie de cifra de  afaceri realizată de „I.R.I.C.” S.A., societate controlată ca urmare a concentrării economice.

Ulterior, cuantumul taxei a fost recalculat, prin nerespectarea criteriilor legale aplicabile cu privire la calculul cifrei de afaceri prevăzute de Legea nr.21/1996 şi de  Instrucţiunile emise de Consiliul Concurenţei.

Astfel, a menţionat reclamanta, pârâta trebuia să aprecieze asupra  oportunităţii recalculării taxei numai în considerarea primelor brute încasate şi nu a cifrei de afaceri contabile.

Prin sentinţa civilă nr.712 din 27 iunie 2002, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ  a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că din   bilanţul contabil   pe anul 2001 a rezultat  valoarea cifrei de afaceri de cca. 349 miliarde lei, ceea ce a impus recalcularea  taxei de autorizare.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta  susţinând că greşit  instanţa nu a ţinut cont de  actele prezentate pârâtei, conform prevederilor Regulamentului Consiliului Concurenţei, privind autorizarea  concentrărilor economice din 14 aprilie 1997.

În nota remisă pârâtei s-a menţionat cifra de afaceri determinată în  înţelesul art.68 lit.b din Legea nr.21/1996 referitor la societăţile de asigurare, iar nu cea prevăzută de art.67 din  lege pentru celelalte societăţi comerciale.

Reclamanta a invocat, de asemenea, nelegalitatea calculului taxei de  autorizare stabilită de pârâtă prin  decizia nr.146/2002. Potrivit normelor legale în vigoare, se poate proceda la recalcularea taxei doar în considerarea primelor brute emise, primite sau de primit, care au fost de 170.778.038.185 lei şi nu în raport de cifra de  afaceri contabilă de 348.779.029.069 lei.

Aşadar pârâta nu a avut în vedere singurul criteriu legal pentru calcularea taxei, valoarea primelor brute comunicată de societate preliminar emiterii celor două decizii, valoare sensibil asemănătoare, astfel încât actul administrativ emis sub nr.146 din 24 aprilie 2002 este  netemeinic şi nelegal.

Recursul este nefondat.

Prin decizia nr.90 din 22 martie 2002, pârâtul, autorizând  concentrarea economică, a stabilit o taxă de autorizare de 175.291.783 lei, rezervându-şi dreptul de a o recalcula, după depunerea situaţiei financiare simplificate a societăţii, la 31 decembrie 2001.

Ulterior, prin decizia nr.146 din 24 aprilie  2002, Consiliul  Concurenţei, având în vedere cifra de afaceri realizată la 31 decembrie 2001 de „I.RI.C.”SA, de 345.659.222.000 lei, a recalculat taxa de autorizare la 345.659.222 lei.

Pârâtul a determinat cifra de afaceri prin scăderea din totalul primelor brute emise, primite sau de primit, a sumelor virate la fondul de protejare a asiguraţilor.

Instanţa de  fond a reţinut în mod justificat că pârâtul a procedat corect, calculând cifra de afaceri conform art.68 lit.b din Legea nr.21/1996 şi a pct.5.3 din Instrucţiunile Consiliului Concurenţei.

Astfel, pentru societăţile de  asigurare, cifra de afaceri este suma primelor brute emise, care vor  include toate sumele primite sau de primit conform  contractelor de asigurări încheiate de societăţi sau în contul lor, inclusiv primele cedate  reasigurătorilor, din care se scad obligaţiile privind fondul de protejare a asiguraţilor. În acest sens, termenul de prime se referă  nu numai la noile contracte  de  asigurare, ci şi la primele aferente contractelor încheiate în anii anteriori, care rămân valabile.

Susţinerea recurentei în sensul că nu au fost respectate prevederile  art.68 lit.b din Legea  concurenţei şi instrucţiunile privind calculul cifrei de afaceri în  cazurile de  comportament  anticoncurenţial nu poate fi primită,  pârâtul  emiţând decizia nr.146/2002 cu respectarea dispoziţiilor invocate.

Nici critica privind nelegalitatea calculului taxei de autorizare nu este întemeiată, pârâtul aplicând textele legale în materie prin includerea şi a valorii primelor cedate reasigurătorilor la stabilirea  cifrei de afaceri.

În raport de cele expuse, recursul a fost respins ca nefondat.