31 iulie 2014 Articol scris de avocat Coltuc Marius Vicentiu Etichet Probleme noul Cod de procedura penala avocat pentru dosar DNA

 

 

Cateva probleme de practica ale Noilor Coduri Penale,in special NCPP

 

____________________________________________________________________________________________________

Renunţarea la urmărirea penală

____________________________________________________________________________________________________

1. Una dintre întrebările privind această procedură a fost aceea referitoare la semnificaţia juridică şi limitele consultării suspectului sau inculpatului în legătură cu obligaţiile impuse acestuia în cazul renunţării la urmărirea penală. Mai concret, s-a pus problema dacă se poate dispune renunţarea la urmărirea penală şi obligarea suspectului sau inculpatului la repararea prejudiciului, dacă acesta nu este de acord cu îndeplinirea obligaţiei.

În opinia noastră, acordarea beneficiului renunţării la urmărirea penală şi stabilirea unor obligaţii pe care suspectul sau inculpatul nu poate ori nu vrea, încă de la adoptarea soluţiei, să şi le asume este discutabilă ca finalitate, riscul de a se ajunge la revocarea măsurii fiind mare.

2. S-a pus problema dacă renunţarea la urmărirea penală se poate dispune şi în cazul în care nu există suspect în cauză.

Faţă de prevederile art. 318 alin. 2 din Codul de procedură penală, această soluţie este posibilă.

Astfel, textul sus-menţionat face referire la ipoteza specifică în care autorul este cunoscut, ceea ce îndreptăţeşte concluzia în sensul că se poate, ca regulă generală, renunţa la urmărirea penală şi când autorul nu este identificat.

II. Asistenţa juridică

1. S-a pus întrebarea dacă pot beneficia de apărător toţi subiecţii procesuali şi dacă există o contradicţie sub acest aspect între dispoziţiile art. 10 alin. 1 şi cele ale art. 10 alin. 2 raportat la art. 31 din Codul de procedură penală. În concret, s-a pus problema dacă un martor poate să fie asistat de avocat.

Potrivit art. 31 din Codul de procedură penală, avocatul asistă părţile ori subiecţii procesuali, în condiţiile legii.

Respectivele condiţii sunt stabilite de art. 10 alin. 1 din Codul de procedură penală, care delimitează sfera celor care pot beneficia de asistenţa avocatului: părţile şi subiecţii procesuali principali.

În plus, potrivit art. 10 alin. 6 din Codul de procedură penală, dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună credinţă şi potrivit scopului în care a fost prevăzut de lege.

În acest sens, trebuie avut în vedere că doar părţile şi subiecţii procesuali principali au în cauză interese proprii, ce trebuie apărate.

În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi subiecţi procesuali – agentul procedural, expertul, interpretul, etc. –  care participă la proces în virtutea obligaţiilor de serviciu, şi martorul – datorită obligaţiei civice de a ajuta la aflarea adevărului, ei nu au şi nici nu trebuie să aibă şi să exprime interese personale în cauză.

2. S-a pus întrebarea dacă nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 93 alin. 4 din Codul de procedură penală, de a asigura asistenţa juridică obligatorie persoanei vătămate, este sancţionată cu nulitatea absolută.

Cazurile de nulitate absolută sunt limitativ prevăzute de art. 281 din Codul de procedură penală, lit. f) referindu-se la sancţionarea cu nulitatea absolută în cazul încălcării dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie.

Cum persoana vătămată nu are calitatea de parte, rezultă că nu ne aflăm în prezenţa unei cauze de nulitate absolută.

III. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei

1. S-a pus problema dacă este necesară întocmirea unui act separat prin care procurorul ierarhic superior stabileşte limitele acordului şi ce fel de act este acesta.

2. S-a pus, de asemenea, problema dacă procurorul poate respinge cererea inculpatului de încheiere a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei şi în caz afirmativ, prin ce act se va face acest lucru şi dacă respectivul act este supus vreunei căi de atac.

Ambele probleme au format obiectul unei note de studiu separate, publicate la data de 7 aprilie 2014 pe pagina de internet a Ministerului Public.

3. O altă problemă a fost legată de modul în care va proceda procurorul în situaţia în care, în acelaşi dosar, va dispune trimiterea în judecată a unor inculpaţi, va proceda la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei cu alţi inculpaţi, iar referitor la aceştia din urmă va dispune şi clasarea pentru anumite fapte. În concret, s-a pus întrebarea dacă soluţia de clasare se va dispune prin rechizitoriu sau printr-o ordonanţă anterioară încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

În lipsa unor dispoziţii exprese sub acest aspect, ambele variante sunt legale, însă, în opinia noastră, pentru un mai eficient management al dosarului este de preferat disjungerea cauzei faţă de inculpaţii cu care urmează să se încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Ulterior, pentru unele dintre faptele comise de aceştia se va încheia acordul, pentru celelalte fapte se va dispune, prin ordonanţă, clasarea.

IV. Împăcarea

S-a pus problema dacă este posibilă stingerea procesului penal prin împăcarea intervenită câtă vreme urmărirea penală se efectuează doar cu privire la faptă, deci între făptuitor şi persoana vătămată.

Art. 16 alin. 1 lit. g din Codul de procedură penală se referă la împăcare, nu la împăcarea părţilor sau a participanţilor, la fel şi textele din partea specială a Codului penal.

Referitor la împăcare, sediul principal al materiei este art. 159 Cod penal. Alin. 1 al acestui articol arată că împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penales-a făcut din oficiu, dacă legea penală o prevede în mod expres, ceea ce ar putea conduce la concluzia că pentru împăcare este nevoie să avem în cauză persoană vătămată sau parte civilă şi inculpat.

Este, însă, în opinia noastră, vorba despre o eroare de redactare în ceea ce priveşte timpul verbului, legiuitorul intenţionând, de fapt, să se refere la cazurile în care punerea în mişcare a acţiunii penale se face din oficiu.

Mai mult decât atât, art. 159 alin. 3 Cod penal se referă la procedura efectuării împăcării numai cu privire la persoanele – nu părţile sau participanţii – între care a intervenit.

Faţă de cele de mai sus, se poate lua act de împăcare şi fără a se dispune continuarea urmăririi penale faţă de o persoană.

În plus, este dificil de apreciat care ar fi persoana interesată să invoce o vătămare cauzată de o astfel de procedură.

V. Declinare sau clasarea cauzei

S-a pus problema dacă atunci când constată că într-o cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni de competenţa sa, ci ale unei infracţiuni mai puţin grave, de competenţa unui parchet ierarhic inferior, procurorul va dispune clasare pentru infracţiunea de competenţa sa şi va declina competenţa în vederea continuării cercetărilor pentru infracţiunea mai puţin gravă sau va dispune schimbarea încadrării juridice şi declinarea competenţei.

Concret, s-a pus această întrebare, de exemplu, în cazul violului asupra unui minor şi raportului sexual cu un minor, ori omorului şi vătămării corporale grave.

Problema nu este nouă, rezultată din intrarea în vigoare a noilor coduri, ea exista şi a fost dezbătută şi anterior.

În opinia noastră, este de preferat a se dispune schimbarea încadrării juridice, argumentele teoretice expuse în nota nr. 4478/V/3/2011 din 19 iunie 2013 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de urmărire penală şi criminalistică rămânând valabile, deşi trimiterile la textele de lege nu mai corespund (Nota a fost comunicată parchetelor la data de 6 mai 2014).

____________________________________________________________________________________________________

VI. Art. 308 Cod penal

____________________________________________________________________________________________________

S-a pus problema dacă dispoziţiile art. 308 Cod penal prevăd o infracţiune autonomă sau doar o cauză legală de reducere a pedepsei.

În realitate, art. 308 din Codul penal nu este o normă distinctă de incriminare şi nu reglementează o cauză de reducere a pedepsei, ci variante atenuate, datorită calităţii subiectului activ, ale faptelor incriminate în articolele la care face trimitere.

Distincţia este semnificativă din două motive:
– competenţa materială pentru variantele atenuate este aceeaşi ca pentru variantele tip;
– prin pedeapsa prevăzută de lege pentru o faptă comisă de una din persoanele la care se referă art. 308 alin. 1 din Codul penal se înţelege pedeapsă redusă conform alin. 2 al aceluiaşi  text.

VII. Procedura camerei preliminare

1. Au existat instanţe care au interpretat dispoziţiile art. 347 alin. 3 din Codul de procedură penală în sensul că o copie a contestaţiei formulate de inculpat împotriva încheierii pronunţate în temeiul art. 346 alin. 1 din Codul de procedură penală se trimite parchetului, pentru a răspunde, în termen de 10 zile, motivelor invocate în cuprinsul acesteia.

S-a pus, în acest context, întrebarea dacă este vorba de parchetul de pe lângă instanţa competentă să judece contestaţia sau despre cel care a efectuat ori supravegheat urmărirea penală.

Procedura în cameră preliminară se desfăşoară fără participarea procurorului, judecătorul de cameră preliminară comunicând în scris cu parchetul.

Interpretarea unitară la nivelul Ministerului Public a fost în sensul că această corespondenţă se va purta cu procurorul care a întocmit rechizitoriul, iar nu cu procurorul de şedinţă.

Or, nu există nicio justificare pentru ca, referitor la calea de atac a contestaţiei, judecata, de asemenea, fără participarea procurorului şi potrivit aceloraşi reguli, soluţia să fie definitivă.

Ca urmare, în opinia noastră, şi instanţa competentă să judece contestaţia declarată potrivit art. 347 din Codul de procedură penală se va adresa, potrivit art. 347 alin. 3 cu referire la art. 344 alin. 4 din Codul de procedură penală, parchetului care a efectuat ori supravegheat urmărirea penală.

2. S-a pus întrebarea prin ce act se dispune de către procuror remedierea neregularităţilor actului de sesizare în condiţiile art. 345 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Având în vedere dispoziţiile art. 286 alin. 1 din Codul de procedură penală şi împrejurarea că legea nu indică o modalitate specifică de remediere, aceasta se va face, în opinia noastră, prin ordonanţă.

Aceasta va cuprinde, pe lângă datele prevăzute de art. 286 alin. 2 din Codul de procedură penală şi menţiuni de tipul: „Având în vedere încheierea nr. … din data de … a … (este vorba de încheierea la care se referă art. 345 alin. 2 din Codul de procedură penală), în temeiul art. 345 alin. 3 din Codul de procedură penală am procedat la remedierea neregularităţilor actului de sesizare, punctul … al secţiunii … (urmează partea refăcută a rechizitoriului)”.

În practica judiciară am observat însă că s-a apelat şi la modalitatea refacerii efective a rechizitoriului, fiind trimis instanţei actul de sesizare în forma remediată.

 

 

SURSA MPUBLIC.RO