cauza

Act administrativ fiscal. Contestare. Procedură administrativă specială.

de

Notă: Instanţa a avut în vedere dispoziţiile Codului de procedură fiscală în forma publicată în M.Of. nr. 863 din 26/09/2005, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin acţiunea promovată pe calea contenciosului administrativ la 6 ianuarie 2006, reclamanta S.C. RCI SRL Craiova a chemat în  judecată pârâţii Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj, solicitând anularea deciziei nr. 204 din 17 noiembrie 2004 şi să se constate nulitatea absolută a procesului-verbal nr. 3470 din 21 iunie 2005. Totodată, reclamanta a solicitat suspendarea executării deciziei până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

Motivându-şi acţiunea, reclamanta a arătat că prin procesul-verbal nr. 3470 din 21 iunie 2005 i s-au calculat, pentru perioada 9 aprilie 2004 – 6 octombrie 2004, obligaţii fiscale după cum urmează; 5.115.523.826 ROL diferenţă impozit pe profit, 748.649.655 ROL dobânzi aferente impozitului pe profit, 201.524.317 ROL penalităţi aferente impozitului pe profit, 3.887.798.106 ROL reprezentând TVA, 641.493.762 ROL dobânzi aferente TVA şi 172.743.205 ROL penalităţi aferente TVA.

Reclamanta a mai arătat că obligaţiile fiscale au fost stabilite prin înregistrarea în contabilitate a 27 facturi provenind de la S.C. RC 2000 SRL Bucureşti şi S.C. MI 2000 SRL, societăţi pe care reclamanta le-a considerat ca având calitatea de  distribuitori ai importatoarei S.C. R&F SRL, livrarea mărfii fiind efectivă, iar înregistrarea în contabilitate făcându-se pe baza notelor de recepţie.

Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 13 ianuarie 2006, a dispus suspendarea procesului-verbal şi a deciziei atacate, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, iar prin sentinţa nr. 720 din 18 octombrie 2006, a admis în parte acţiunea reclamantei,  anulând decizia nr. 204 din 17 noiembrie 2005 a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, pe care a obligat-o să soluţioneze pe fond contestaţia împotriva procesului-verbal nr. 3470 din 21 iulie 2005 al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Dolj.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, urmare unei note de constatare din 31 martie 2005, s-a efectuat de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj un control operativ şi inopinat de punctul de lucru al reclamantei situat în Craiova, Str. Câmpului nr.2, verificând activitatea desfăşurată în anii 2003, 2004 şi 2005.

Cu acest prilej, s-a constatat că în perioada aprilie-octombrie 2004 societatea a achiziţionat de la S.C. RC 2000 SRL Bucureşti şi S.C. MI 2000 SRL Bucureşti cantităţi de carne de pui şi peşte congelat, plata efectuându-se prin ordin de plată în contul R&F SRL Sf. Gheorghe. Aceasta s-a înregistrat în evidenţele contabile cu 27 facturi provenind de la cele două societăţi, care în realitate au fost achiziţionate de S.C. S SRL şi au fost ridicate de S.C. RC SRL de la distribuitorul autorizat al acestor documente.

În urma controlului efectuat la societatea reclamantă s-a întocmit procesul-verbal nr. 3470 din 21 iunie 2005, înregistrat în registrul unic de control seria nr. 466700 din 20 iunie 2005, poziţia 15, în cuprinsul căruia s-a constatat că marfa sosea la reclamantă în autocare frigorifice, fără documente de însoţire, iar primitorul mărfii semna documentele de transport fără a menţiona cantitatea primită, conform înţelegerii cu reprezentantul S.C. R&F Sf. Gheorghe, factura trimiţându-se ulterior.

Acelaşi proces-verbal din 21 iunie 2005 a constatat  încălcarea dispoziţiilor art. 21 şi 145 Cod fiscal, art. 6 din H.G. nr. 831/1997 şi art. 6 din Legea nr. 82/1991,  stabilindu-se pentru perioada 9 aprilie – 6 octombrie 2004 un impozit pe profit suplimentar de 5.115.523.826 lei şi TVA suplimentar în sumă de 3.887.798.106 lei, dobânzi şi penalităţi aferente pentru neplata în termen a acestor sume.

Prin decizia nr. 204 din 17 noiembrie 2005, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a anulat măsurile dispuse prin procesul-verbal nr. 466.700 din 20 iunie 2005 privind virarea la bugetul de stat a sumelor reprezentând impozit pe profit 511.552 RON, dobânzi aferente impozitului pe profit 74.865 RON, penalităţi aferente impozitului pe profit 20.162 RON, TVA 388.780 RON, dobânzi aferente TVA 64.169 RON, penalităţi aferente TVA 17.274 RON, urmând ca organele de inspecţie fiscală să valorifice constatările efectuate prin proces-verbal şi să emită decizia de impunere conform legii.

Curtea de Apel Craiova a constatat nelegalitatea deciziei nr. 204 din 17 noiembrie 2005 şi, apreciind natura juridică a procesului-verbal nr. 3470 din 21 iunie 2005 din prisma dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. „c” din Legea nr. 554/2004 şi art. 41 din Codul de procedură fiscală a concluzionat că acesta reprezintă un act administrativ fiscal şi a obligat Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ă soluţioneze pe fond contestaţia împotriva acestuia.

Împotriva sentinţei nr. 720 din 18 octombrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamanta S.C. RCI SRL Craiova, cât şi pârâtele.

Recurenta-reclamantă a criticat  sentinţa în temeiul art. 3041 Cod procedură civilă, arătând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică pentru că nu a soluţionat cauza pe fond, ci a obligat Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor să facă acest lucru.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că textele din Codul de procedură fiscală nu reglementează o jurisdicţie administrativă, ci o cale administrativă de atac, care presupune posibilitatea  organului de soluţionare a contestaţiilor să revoce actul administrativ atacat,  pentru a preîntâmpina un proces.

În condiţiile în care procedura prealabilă a fost exercitată, a trimite cauza la autoritatea fiscală pentru a se pronunţa pe fondul contestaţiei generează, în opinia reclamantei-recurente, extinderea nejustificată a ciclului procesual, cu încălcarea principiilor contenciosului administrativ şi principiului constituţional al accesului liber la justiţie.

În motivarea recursului pe care l-a formulat în nume propriu şi ca reprezentant al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Dolj a invocat prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 Cod procedură civilă, arătând că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că procesul-verbal de control este un act administrativ  fiscal.

În raport cu prevederile art. 41 şi 83 din Codul de procedură fiscală, recurenta-pârâtă a arătat că singurul act fiscal prin care se pot stabili obligaţii către bugetul de stat este decizia de impunere şi nu procesul-verbal de control, aşa cum a reţinut instanţa de fond.

În opinia autorităţii fiscale, reclamanta nu a fost prejudiciată prin procesul-verbal de control, nefiind obligată la plata vreunei sume către bugetul de stat şi  şi-a întemeiat această susţinere  pe prevederile art. 106 şi 107 din Codul de procedură  fiscală.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, faţă de recursul pârâtelor, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că procesul-verbal este un veritabil act administrativ fiscal, întrunind toate condiţiile prevăzute de art. 41 din Codul de procedură fiscală şi de art. 2 alin.(1)  lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Examinând cauza în raport cu motivele de recurs invocate şi cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că niciunul dintre recursuri nu este fondat.

Prin procesul-verbal nr. 3470 din 21 iunie 2005, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj a constatat că S.C. RCI SRL datorează bugetului de stat următoarele sume: 5.115.523.826 lei vechi impozit pe profit suplimentar, cu dobânzi aferente de 748.649.655 lei vechi şi penalităţi de întârziere de 201.524.317 lei vechi, precum şi TVA suplimentar în sumă de 3.887.798.106 lei vechi, cu dobânzi de 641.493.762 lei vechi şi penalităţi de întârziere în cuantum de 172.743.205 lei.

Contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva procesului verbal a fost soluţionată de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin decizia nr. 204 din 17 noiembrie 2005, în sensul că au fost anulate măsurile dispuse prin procesul-verbal, privind virarea la bugetul de stat a sumei totale de 1.076.722 lei noi, compuse din sumele menţionate mai sus, urmând ca organele de inspecţie fiscală să valorifice constatările efectuate prin procesul-verbal şi să emită decizie de impunere, conform legii.

În motivarea deciziei s-a reţinut, în esenţă, că sumele datorate bugetului de stat consolidat se stabilesc, în toate cazurile, prin decizie de impunere, care constituie titlu de creanţă şi este susceptibilă de a fi contestată, la baza deciziei de impunere stând raportul de inspecţie fiscală.

Interpretând în acest mod dispoziţiile art. 82, 94, 105 şi 106 din Codul de procedură fiscală, organul de soluţionare a contestaţiei a considerat că nu se mai impune analiza pe fond a cauzei, făcând aplicarea art. 182 alin. (5) din acelaşi act normativ, conform căruia „Organul  de soluţionare competent se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, iar când se constată că acesta sunt întemeiate, nu se va mai proceda la analiza pe fond a cauzei”.

Practic, pentru un considerent formal, legat de forma şi de denumirea actului contestat, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu a  analizat legalitatea obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei.

Stabilind natura juridică de act administrativ fiscal a procesului-verbal, instanţa de fond a interpretat corect prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 corelate cu normele speciale instituite prin art. 41 din Codul de procedură fiscală, care definesc noţiunea de act administrativ fiscal şi prin art. 43 din Codul de procedură fiscală, referitor la conţinutul şi motivarea actului administrativ fiscal.

Decizia de impunere prevăzută de art. 83 şi următoarele din Codul de procedură fiscală nu epuizează sfera actelor administrativ-fiscale supuse procedurii de contestare reglementate prin Titlul IX al aceluiaşi act normativ, art. 175  alin. (1) referindu-se expres la contestarea titlului de creanţă şi a altor acte administrative fiscale.

Susţinerile recurentelor-pârâte, în sensul că procesul-verbal nu stabileşte obligaţii de plată către bugetul de stat şi nu prejudiciază interesele legitime ale recurentei-reclamante sunt contrazise de însuşi dispozitivul deciziei de soluţionare a contestaţiei, în care s-a dispus anularea măsurilor  dispuse prin procesul-verbal, privind virarea la bugetul de stat a sumei totale de 1.076.772 lei, pentru care urmează să fie întocmită şi decizia de impunere.

În calificarea juridică a unui act, esenţială este natura măsurilor dispuse în conţinutul său, iar nu forma sau denumirea.

În ceea ce priveşte recursul reclamantei, care critică sentinţa sub aspectul  nesoluţionării cauzei pe fond, Curtea constată că art. 175-188 din Codul de procedură fiscală instituie o procedură administrativă specială care, fără a fi calificată drept jurisdicţie administrativă, derogă de la normele de drept  comun privind procedura prealabilă, cuprinse în art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Din prevederile art. 188 alin.(2), conform cărora „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiei pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă” rezultă că instanţa nu poate fi sesizată în vederea exercitării controlului de legalitate asupra substanţei măsurilor dispuse decât după finalizarea procedurii administrative prin emiterea unei decizii care să analizeze fondul raportului juridic fiscal.

Stabilirea unor condiţii pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcarea a dreptului de liber acces la justiţie, art. 52 alin. (2) din Constituţia României prevăzând că prin lege organică se stabilesc condiţiile şi limitele exercitării dreptului la acţiune al persoanei vătămate de o autoritate publică.

În consecinţă, Înalta Curte a respins ambele recursuri ca nefondate.

Contestarea unui act administrativ al unei autorităţi a administraţiei centrale, act ce are ca obiect sume sub 5 miliarde de lei. Conflict negativ de competenţă. Efectele casării

de

Reclamanta Societatea comercială „SG” SA Galaţi a solicitat instanţei de contencios administrativ să dispună anularea deciziei nr.2734/ 14.11.1999 a Ministerului Finanţelor Publice, ca nelegală.

Curtea de Apel Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.120 din 10.05.2000, a admis acţiunea, a anulat decizia citată mai sus şi a exonerat pe reclamantă de plata sumelor din actul administrativ anulat.

Împotriva sentinţei a declarat recurs Direcţia Finanţelor Publice Galaţi, pentru nemotivarea sentinţei în fapt şi în drept, astfel cum prevăd dispoziţiile art.261 alineatul 5 din C. proc. civ.

Curtea Supremă de Justiţie, Secţia contencios administrativ, a admis recursul, a casat sentinţa nr.120/2000 şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, întrucât suma contestată fiind mai mică de 5 miliarde lei, competenţa aparţine Tribunalului Galaţi, Secţia de contencios administrativ.

Tribunalul Galaţi a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de D.G.F.P. Galaţi şi Ministerul Finanţelor Publice şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, reţinând că cererea reclamantei priveşte acte de competenţa unei autorităţi a administraţiei publice centrale, competentă fiind Curtea de apel, ca instanţă de fond.

Curtea de Apel Galaţi a înaintat dosarul Curţii Supreme de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, pentru rezolvarea conflictului negativ de competenţă.

Prin decizia nr.3462/ 14.11.2002 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ a admis recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice, a casat sentinţa nr.120/ 10.05.2000 a Curţii de Apel Galaţi şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, cu motivarea că potrivit O.U.G. nr.13/2001 şi H.G. nr.1296/2001, contestaţiile ce au ca obiect sume al căror cuantum este sub 5 miliarde lei, se soluţionează de organe specializate din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, în a căror rază teritorială îşi are sediul reclamanta. Curţile de apel judecă cererile în materie de contencios administrativ privind acte ale autorităţilor şi instituţiilor centrale (art.3 punctul 1 C. proc. civ.).

Aşa fiind, sub aspectul competenţei, instanţa supremă s-a pronunţat conform art.3151 C. proc. civ., astfel că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Deşi cauza a fost trimisă de Curtea Supremă de Justiţie spre rejudecare la Tribunalul Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, aceasta s-a desesizat, creându-se un conflict negativ de competenţă.

În raport de cele menţionate mai sus, s-a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ.

Cerere de revizuire a deciziei prin care s-a respins recursul ca nefondat. Inadmisibilitate

de

Prin decizia pronunţată la data de 6 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ a respins recursul formulat de recurentul–reclamant împotriva sentinţei civile nr. 436 pronunţată la data de 28 noiembrie 2001 de Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ.

Pentru a pronunţa această soluţie, Secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie a reţinut, în esenţă, că sentinţa recurată este legală şi temeinică, instanţa respingând în mod legal şi temeinic acţiunea, doarece recurentul–reclamant nu a făcut dovada că a părăsit localitatea de domiciliu, oraşul Rădăuţi, judeţul Suceava, ca urmare a strămutării/refugierii din cauza persecuţiilor din motive etnice, ci, eventual, din cauza evenimentelor legate de înaintarea frontului pe teritoriul României, astfel că nu se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999.

Cererea de revizuire formulată în cauză este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare.

Ea se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.

Astfel, art. 322 din C. proc. civ. prevede că sunt supuse revizuirii hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul.

Regula prevăzută de art. 322 este în sensul că hotărârea supusă revizuirii este o hotărâre prin care s-a rezolvat fondul pretenţiei ce a fost dedusă judecăţii.

Rezultă că nu pot fi atacate pe calea revizuirii hotărârile pronunţate de instanţele de recurs, prin care recursul a fost respins fără a se evoca fondul, menţinându-se situaţia de fapt stabilită de instanţa a cărei hotărâre a fost recurată.

În consecinţă, decizia Curţii Supreme de Justiţie, Secţia de contencios administrativ prin care a fost respins recursul împotriva sentinţei nr. 436 din 28 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Cluj ca nefondat, nu poate constitui obiect al unei cereri de revizuire. În consecinţă, cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă.

Modificarea contractului individual de munca. Decizie unilaterala a angajatorului prin care se modifica locul si felul muncii, fara consimtamantul salariatului

de

Modificarea contractului individual de munca .

Decizie unilaterala a angajatorului prin care se modifica locul si felul muncii, fara consimtamantul salariatului. Continut .C. mun. – art. art. 48Decizia unilaterala a angajatorului, prin care se modifica locul si felul muncii, fara consimtamantul salariatului, ca masura de protectie a salariatului, trebuie sa cuprinda urmatoarele mentiuni obligatorii: perioada pentru care decizia produce efecte juridice, chiar prin indicarea unui termen incert, ca, de exemplu, vindecarea sau ameliorarea bolilor de care sufera angajatul in cauza, problemele de sanatate ale salariatului si recomandarile formulate de medicul de medicina a muncii, ce au fost avute in vedere la emiterea unei astfel de decizii, pentru a fi posibila verificarea legalitatii acesteia de catre instanta de judecata .Curtea de Apel Timisoara, Sectia civila – complet specializat de litigii de munca si asigurari sociale, decizia nr. 2634 din 5 decembrie 2006Prin sentinta civila nr. 2466/PI/28.09.2006, pronuntata de Tribunalul Timis, a fost admisa actiunea formulata de reclamanta L.G.N. impotriva paratei institutie de invatamant superior, si s-a dispus anularea deciziei nr. 201/112/C/31.05.2006 emisa de parata, precum si a tuturor masurilor dispuse prin aceasta.Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de fond a retinut ca decizia contestata a fost emisa cu nerespectarea dispozitiilor art. 41 alin. 3 si art. 48 din Codul muncii, intrucat, prin actul sau unilateral, intimata a schimbat locul muncii, felul muncii si conditiile de munca, in scopul evitarii expunerii reclamantei la un eventual camp electromagnetic, fara a reincadra reclamanta pe un post corespunzator pregatirii si calificarii acesteia.Parata a formulat recurs impotriva sentintei civile nr. 2466/PI/28.09.2006 a Tribunalului Timis, solicitand admiterea recursului, casarea sentintei recurate si respingerea actiunii.In motivarea recursului se arata ca instanta de fond nu s-a pronuntat asupra unor mijloace de proba, respectiv fisa de aptitudini nr. 24/2006 si procesul-verbal nr. 18753/28.08.2006, inscrisuri ce erau hotaratoare pentru solutionarea cauzei, deoarece prin fisa de aptitudini se conditioneaza desfasurarea de catre reclamanta a unei activitati in conditii de evitare a suprasolicitarilor la nivelul coloanei vertebrale, iar prin procesul-verbal nr. 18753/28.08.2006 al I.T.M Timis nu s-a retinut nelegalitatea deciziei contestate, ci faptul ca din documentele paratei rezulta intentia unitatii de a crea conditii nedaunatoare sanatatii salariatilor din cadrul bibliotecii institutiei parate.Recurenta sustine ca, in mod eronat, instanta de fond a retinut faptul ca la baza emiterii deciziei contestate a stat referatul intocmit de medicul de medicina a muncii la data de 3.02.2006, referat prin care se face o alta recomandare medicala privitoare la evitarea expunerii reclamantei la radiatii electromagnetice.Totodata, se arata ca potrivit inscrierilor din cartea de munca, din care rezulta ca reclamanta a fost angajata ca tehnician, desenator tehnic si tehnician proiectant, si a vand in vedere ca reclamanta a absolvit in anul 1972 o scoala postliceala de hidrometeorologie, indeplinind o perioada si functia de tehnician hidrolog, incadrarea reclamantei pe postul de tehnician I din cadrul Catedrei de geometrie descriptiva si desen tehnic a Facultatii de Mecanica, iar nu pe postul de tehnician de geometrie descriptiva si desen tehnic cum retine, in mod gresit, instanta de fond, corespunde pregatirii reclamantei si nu comporta suprasolicitari la nivelul coloanei vertebrale sau vreun alt risc, care ar putea periclita sanatatea reclamantei.In drept, se invoca dispozitiile art. 48, art. 171 si urmatoarele din Codul muncii, Legea 90/1996, art. 304 pct. 7, 8, 9 si 10 si art. 3041Cod procedura civila.Examinand recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor existente la dosar si a dispozitiilor art. 3041 Cod procedura civila coroborate cu cele ale art. 304 pct. 7, 8 si 9 Cod procedura civila, Curtea apreciaza ca este neintemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse in continuare.Prin decizia nr. 201/112/C/31.05.2006 parata a dispus ca, incepand cu data de 15.06.2006, sa se modifice temporar locul si felul muncii reclamantei, incadrata in functia de bibliotecar (M) I la Biblioteca Centrala a institutiei parate, urmand sa fie incadrata tehnician I la Departamentul de Mecatronica, Catedra G.D.D.T, cu acelasi salariu si aceleasi sporuri.Aceasta decizie a fost emisa in temeiul art. 48 din Codul muncii, ca urmare a „problemelor de sanatate invocate in repetare randuri de doamna L.G.N., confirmate, cel putin parte din ele, de catre Cabinetul de Medicina a Muncii al Universitatii „Politehnica” din Timisoara, precum si recomandarile acestuia”.Conform art. 48 din Codul muncii, in situatii exceptionale, angajatorul poate modifica temporar locul si felul muncii, fara consimtamantul salariatului. O astfel de situatie este cea care vizeaza protectia salariatului.Pentru individualizarea felului muncii, principalul criteriu il constituie functia sau meseria si care constau in totalitatea atributiilor, sarcinilor sau lucrarilor care trebuie sa fie aduse la indeplinire pe baza unei anumite calificari profesionale.Prin urmare, ocupatia este cea care constituie felul muncii si consta in specialitatea, respectiv calificarea, exercitata efectiv la locul de munca . Ea se deosebeste de profesie, care reprezinta specialitatea, respectiv calificarea, obtinuta prin studiu.Art. 5 pct. II din Legea 76/2002 defineste locul de munca ca fiind „cadrul in care se desfasoara o activitate din care se obtine un venit si in care se materializeaza raporturile juridice de munca sau raporturile juridice de serviciu”.Locul muncii determinat este sinonim cu notiunea de post, care presupune adaptarea functiei la particularitatile fiecarui loc de munca si la caracteristicile titularului ce il ocupa, potrivit cerintelor de pregatire teoretica si practica, competenta, responsabilitati, atributii si sarcini precise.Avand in vedere cele aratate mai sus, Curtea a apreciat ca prin decizia contestata au fost modificate unilateral atat felul muncii, cat si locul muncii reclamantei, intrucat s-a modificat functia exercitata de reclamanta si locul concret de purtare a muncii, astfel cum sunt ele mentionate in contractul individual de munca .In cuprinsul deciziei contestate nu se mentioneaza durata pentru care opereaza modificarea felului si locului muncii reclamantei, chiar prin indicarea unui termen incert, ca de exemplu vindecarea sau ameliorarea bolilor de care sufera reclamanta, iar termenul de temporar utilizat de angajator este prea general pentru a corespunde cerintelor art. 48 din Codul muncii.Pe de alta parte, in decizie nu se precizeaza problemele de sanatate invocate de reclamanta in fata angajatorului si confirmata de catre Cabinetul de Medicina a Muncii a Universitatii „Politehnica” Timisoara si nici recomandarile acestui cabinet, care sa justifice masura luata si, pe cale de consecinta, aplicarea prevederilor art. 48 din Codul muncii privitoare la modificarea temporara a locului si felului muncii, fara consimtamantul salariatului, ca masura de protectie a acestuia.Din probele administrate in cauza rezulta ca reclamanta a sesizat angajatorul, in perioada in care lucra la Sala I a Bibliotecii institutiei parate, ca expunerea sa la radiatiile electromagnetice ale portii antifurt, instalata in aceasta sala, ii afecteaza starea de sanatate, motiv pentru care se impune schimbarea locului sau de munca . In acest sens, a invocat concluziile si recomandarile medicilor, mentionate in actele medicale depuse la dosar, inscrisuri din care nu rezulta insa ca reclamanta s-ar supune vreunui risc prin exercitarea functiei de bibliotecar. In urma acestei sesizari, parata a dispus schimbarea locului de munca al reclamantei din sala 1 in sala 16 a Bibliotecii Centrale a institutiei parate, iar reclamanta nu a mai sesizat angajatorul ca are probleme de sanatate la noul loc de munca . Prin urmare, actele medicale depuse la dosar nu pot justifica emiterea deciziei contestate prin actiunea pendinte.In cuprinsul cererii de recurs, parata-recurenta sustine ca la baza emiterii deciziei contestate a stat fisa de aptitudini nr. 24/2006, pe care instanta de fond nu a analizat-o, desi era hotaratoare pentru solutionarea cauzei, fisa care nu se regaseste insa la dosarul cauzei.Procesul-verbal nr. 18753/28.08.2006, intocmit cu ocazia controlului efectuat de catre Inspectoratul Teritorial de Munca Timis la institutia parata, nu are relevanta in cauza, deoarece este ulterior emiterii deciziei contestate si nu inlatura competenta instantei de a verifica legalitatea deciziei contestate, chiar daca in cuprinsul sau se retine ca decizia contestata de reclamanta a fost emisa cu respectarea prevederilor legale in materie.Prin urmare, instanta de fond a analizat decizia contestata prin raportare la toate probele administrate de recurenta si care erau utile solutionarii cauzei, aratand de ce le-a inlaturat, hotararea recurata fiind temeinica si legala, nefiind incidente in cauza motivele de recurs prevazute de art. 304 pct. 7, 8 si 9 Cod procedura civila.Art. 304 pct. 10 Cod procedura civila a fost abrogat prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000 si art. I pct. 49 din Legea 219/2005, astfel incat nu poate fi analizat de catre instanta de recurs.Avand in vedere cele aratate mai sus, in temeiul art. 312 alin. 1 raportat la art. 3041 Cod procedura civila coroborat cu art. 304 pct. 7, 8 si 9 Cod procedura civila, Curtea a respins recursul declarat de parata-recurenta institutia parata impotriva sentintei civile nr. 2466/PI/28.09.2006, pronuntata de Tribunalul Timis, ca neintemeiat.

Hotararea CEDO in Cauza Sfrijan impotriva Romaniei

de
Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului in Cauza Sfrijan impotriva Romaniei a fost publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 719 din 23.10.2008.

HOTARAREA
din 22 noiembrie 2007

in Cauza Sfrijan impotriva Romaniei
(Cererea nr. 20.366/04)

In Cauza Sfrijan impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, presedinte, C. Birsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. BerroLefevre, judecatori, si domnul S. Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 23 octombrie 2007, pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 20.366/04) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, doamna Doina Sfrijan (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 20 aprilie 2004, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul R.H. Radu.
3. La data de 9 mai 2006, Curtea a decis sa comunice Guvernului cererea intemeiata pe art. 6 din Conventie. Invocand prevederile art. 29 paragraful 3 din Conventie, ea a decis sa se analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.

In fapt

I. Circumstantele cauzei
4. Reclamanta s-a nascut in anul 1951 si locuieste in Bucuresti.
A. Actiunea de divort si de partaj al bunurilor
5. Prin Contractul din data de 25 iunie 1993, reclamanta si sotul sau, M.G., au cumparat apartamentul nr. 17, situat in Bucuresti, Aleea Ciceu nr. 3, bl. D 11, cu plata pretului in rate. In urma despartirii in fapt a sotilor, M.G. a ramas in posesia apartamentului respectiv. La data de 1 noiembrie 1993, reclamanta i-a achitat vanzatorului intregul pret al apartamentului.
6. La data de 29 iulie 1993, M.G. a sesizat Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti cu o cerere de divort si partaj al bunurilor comune.
7. La data de 9 august 1993, reclamanta a introdus o cerere reconventionala, avand de asemenea ca obiect desfacerea prin divort a casatoriei si incetarea comunitatii de bunuri dobandite in timpul casatoriei.
8. Prin Sentinta din data de 20 septembrie 1994, Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti a admis in parte atat actiunea lui M.G., cat si cererea reconventionala a reclamantei si a pronuntat divortul. Dand curs cererii comune a partilor, instanta a pronuntat si disjungerea cauzei in ceea ce priveste cererile de partaj al bunurilor comune.
9. Printr-un contract de vanzare-cumparare autentic din data de 11 februarie 1997, M.G. le-a vandut apartamentul mentionat mai sus sotilor C., fara sa fi obtinut in acest sens acordul reclamantei. La data de 27 februarie 1997, aceasta a introdus o actiune in anularea contractului de vanzare-cumparare mentionat mai sus.
10. Prin Sentinta din data de 3 noiembrie 1998, Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti a admis in parte actiunea de partaj a lui M.G. si cererea reconventionala a reclamantei si a pronuntat partajul bunurilor comune. Instanta a apreciat contributiile respective ale sotilor la comunitatea matrimoniala de bunuri ca fiind egale si a statuat ca, tinand cont de faptul ca M.G. isi insusise pretul apartamentului, acesta ii datora o sulta reclamantei, majorata cu o suma reprezentand partea din pretul apartamentului achitata integral de aceasta.
11. Prin Decizia din data de 7 septembrie 2000, statuand in ultima instanta, Curtea de Apel Bucuresti a admis actiunea avand ca obiect anularea Contractului de vanzare-cumparare incheiat la data de 11 februarie 1997, introdusa de reclamanta impotriva lui M.G. si impotriva sotilor C.
12. La o data neprecizata, reclamanta a formulat apel impotriva Sentintei din 3 noiembrie 1998. Aratand ca, in urma anularii Contractului de vanzare-cumparare din 11 februarie 1997, apartamentul in cauza s-a intors in masa comuna ce trebuia partajata si ca, in ceea ce priveste contributia sa la cumpararea apartamentului si, implicit, la comunitatea matrimoniala de bunuri, aceasta era mai mare decat cea a lui M.G., reclamanta a solicitat atribuirea apartamentului in favoarea sa.
13. Prin Decizia din data de 23 aprilie 2001, Tribunalul Bucuresti a admis in parte apelul reclamantei. El a statuat ca faptul ca a avut o contributie mai mare la cumpararea unuia dintre bunurile comune nu era suficient pentru a rasturna prezumtia de egalitate a contributiilor sotilor la comunitatea matrimoniala de bunuri. Prin urmare, instanta a hotarat sa ii atribuie apartamentul lui M.G si a stabilit ca acesta ii datora o sulta reclamantei, reprezentand jumatatea valorii masei comune. Bazandu-se pe o expertiza, Tribunalul Bucuresti a stabilit valoarea sultei ce trebuia platita reclamantei la suma de 139.515.000 lei romanesti (ROL), respectiv 5.360 euro (EUR).
14. In ceea ce priveste partea din pretul apartamentului platita exclusiv de reclamanta, instanta a statuat ca reclamanta putea sa solicite restituirea acelei parti din pret prin intermediul unei actiuni intemeiate pe imbogatirea fara justa cauza a lui M.G.
15. In urma recursului reclamantei, prin Decizia din data de 28 noiembrie 2001, Curtea de Apel Bucuresti a casat in parte decizia pronuntata in apel. Aceasta a statuat ca, datorita contributiei sale la cumpararea apartamentului, care se ridica la 82% din valoarea sa, reclamanta putea pretinde o cota-parte mai mare din masa comuna. Tinand cont de acest considerent, Curtea de Apel Bucuresti a decis atribuirea apartamentului in favoarea reclamantei si a stabilit ca aceasta ii datoreaza lui M.G., cu titlu de sulta, suma de 49.513.000 ROL, adica 1.902 EUR.
16. Prin Sentinta din data de 31 mai 2002, Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti a admis cererea reclamantei si a dispus evacuarea sotilor C. din apartamentul in litigiu. Astfel, reclamanta a dobandit posesia asupra lui.

B. Recursul in anulare formulat de procurorul general
17. La o data neprecizata, procurorul general al Romaniei, sesizat cu o cerere depusa de M.G., a formulat in fata Curtii Supreme de Justitie un recurs in anulare impotriva Deciziei din data de 28 noiembrie 2001 a Curtii de Apel Bucuresti. El a aratat ca, statuand ca contributia reclamantei la comunitatea matrimoniala de bunuri a fost mai mare decat cea a lui M.G., Curtea de Apel Bucuresti a incalcat art. 30 paragraful 1 din Codul familiei.
18. Prin Decizia din data de 21 octombrie 2003, redactata la data de 26 noiembrie 2003, Curtea Suprema de Justitie a admis recursul in anulare. Aceasta a retinut ca, in temeiul art. 30 alin. 1 din Codul familiei, bunurile dobandite de soti sau de unul dintre soti in timpul casatoriei sunt, incepand cu momentul dobandirii lor, bunuri comune si ca in momentul partajului bunurilor respective in urma desfacerii casatoriei contributia personala a fiecaruia dintre soti trebuia stabilita in raport cu comunitatea matrimoniala de bunuri si nu in raport cu fiecare bun sau categorie de bunuri. Ea a statuat ca, intrucat reclamanta nu a dovedit ca, in ceea ce priveste contributia sa la comunitatea matrimoniala de bunuri, aceasta a fost mai mare decat cea a lui M.G., contributiile lor la aceasta trebuiau prezumate egale.
19. Prin urmare, Curtea Suprema de Justitie a constatat ca decizia Curtii de Apel Bucuresti fusese pronuntata in urma unei incalcari esentiale a legii, ceea ce a dus la o apreciere gresita pe fondul cauzei, a casat-o si, pe fond, a respins recursul formulat de reclamanta impotriva Deciziei din data de 23 aprilie 2001 a Tribunalului Bucuresti.

C. Evolutii ulterioare recursului in anulare
20. La datele de 11 noiembrie 2003 si 7 iunie 2005, la cererea reclamantei facute prin intermediul unui executor judecatoresc, M.G. i-a platit o parte din suma datorata cu titlu de sulta in temeiul Deciziei din data de 23 aprilie 2001 a Tribunalului Bucuresti. Restul a facut obiectul unei compensari cu o creanta pe care M.G. o avea impotriva reclamantei, reprezentand contravaloarea lipsei de folosinta a apartamentului intre data Deciziei din 21 octombrie 2003 a Curtii Supreme de Justitie si data la care M.G. a recastigat posesia asupra bunului.
21. La data de 6 aprilie 2004, reclamanta a sesizat Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti cu o actiune introdusa impotriva lui M.G., avand ca obiect restituirea unei sume care sa reflecte contributia exclusiva a reclamantei la cumpararea apartamentului in litigiu, calculata in functie de valoarea de piata a apartamentului.
22. Prin Sentinta din data de 15 decembrie 2004, judecatoria a admis in parte cererea reclamantei. Statuand ca reclamanta nu era indreptatita sa pretinda ca suma in discutie sa fie calculata in functie de valoarea de piata a apartamentului, ea a dispus ca M.G. sa ii plateasca partii interesate suma pe care aceasta o platise la data de 1 noiembrie 1993, actualizata cu rata inflatiei.
23. Prin Decizia din data de 10 octombrie 2005, Tribunalul Bucuresti a respins recursul reclamantei impotriva sentintei mentionate mai sus, a carei punere in executare nu a fost ceruta de reclamanta.

Sursa principala