cererea

Asociaţie. Recunoaşterea caracterului de utilitate publică. Refuz. Legalitate.

de

Prin cererea  înregistrată la  Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr.404/2/2007, reclamanta Asociaţia S a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României – Secretariatul General, ca prin sentinţa ce  va pronunţa  instanţa  să dispună anularea deciziei din 26 aprilie  2006 de respingere a cererii sale de acordare a statutului de  utilitate publică  solicitat în baza art.40 din O.G. nr.26/2000, cu modificările  şi completările ulterioare, pârâtul urmând a fi obligat să emită o nouă decizie prin care  să i se acorde acest titlu.

Reclamanta şi-a motivat  acţiunea în sensul că hotărârea  emisă de  pârât în 24 aprilie 2006, de respingere a cererii sale, este netemeinică şi nelegală, întrucât  din documentaţia depusă în susţinerea cererii pentru acordarea statului de utilitate publică, rezultă îndeplinirea condiţiilor prevăzute  de art.38 alin. (1)  din O.G. nr.26/2000, iar Ministerul Culturii şi Cultelor prin adresa nr.2235 din 30 iunie 2006 a propus Guvernului recunoaşterea asociaţiei ca  fiind  de utilitate publică, şi cu toate acestea cererea  i-a fost respinsă fără nici o motivare.

Pârâtul Guvernul României, a depus  întâmpinare prin care a invocat  excepţia inadmisibilităţii cererii  reclamantei, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Urmare analizării actelor şi lucrărilor din dosar, instanţa de  fond  a pronunţat  sentinţa civilă nr.859 din 21 martie 2007, prin care a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi admiţând acţiunea  formulată de reclamantă a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de  recunoaştere a  acesteia ca  fiind o asociaţie  de utilitate publică, obligând  totodată pe pârât de a reanaliza  cererea reclamantei  asociaţiei şi de  a-i recunoaşte acesteia prin hotărâre de Guvern statutul de  asociaţie de utilitate publică, în condiţiile  art.38 şi următorii din  O.G. nr.26/2000 aprobată cu modificări prin Legea nr.246/2005.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că din dovezile de la dosar a rezultat că petenta reclamantă asociaţie a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor cumulativ prevăzute  de  art.38 alin. (1)  din O.G. nr.26/2000 aprobată cu modificări prin Legea nr.246/2005 cap.6 pentru a  fi recunoscută ca  fiind  de utilitate publică, astfel că deşi  pârâtul invocă, ca o justificare, caracterul supletiv al normelor de  reglementare, refuzul  acordării acestui statut este nejustificat, astfel că sunt  întrunite dispoziţiile art.8 alin. (1) coroborat cu art.2 alin. (2) din Legea nr.554/2004, petenta fiind astfel vătămată în drepturile sale.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Guvernul României, a declarat recurs, susţinând că instanţa de  fond  în mod greşit a obligat  Guvernul României – Secretariatul General al Guvernului să reanalizeze cererea în sensul recunoaşterii prin hotărâre de Guvern a Asociaţiei S ca fiind de utilitate publică, atâta  timp cât hotărârile de recunoaştere se adoptă de către Guvern şi nu de Secretariatul General al Guvernului, acesta din urmă îndeplinind doar un rol de  coordonator, cu unică atribuţie stabilită prin lege – identificarea autorităţii competente din punct  de vedere al obiectului de activitate al petentei şi  transmiterea documentaţiei către aceasta.

Pe  de  altă parte, susţine  recurentul-pârât, din interpretarea textului de lege – art.38 alin. (1) din O.G. nr.26/2000, cu privire la  asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.246/2005, rezultă că o asociaţie sau fundaţie, poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind  de  utilitate publică, deci simplul fapt că sunt întrunite  condiţiile cerute  de text nu obligă Guvernul  la o recunoaştere ipso facto.

Mai precizează recurentul că legiuitorul, prin modul în care  este  formulat textul de lege, a lăsat la latitudinea executivului să hotărască dacă este oportun sau nu să adopte o hotărâre prin care o asociaţie sau fundaţie să fie recunoscută  ca fiind  de  utilitate publică.

Recursul este fondat.

Prima critică referitoare la greşita obligare a Secretariatului General al Guvernului la reanalizarea cererii în sensul recunoaşterii prin hotărâre de Guvern a Asociaţiei S ca fiind  asociaţie de  utilitate publică, este întemeiată.

Astfel, art.39 alin. (1) din O.G. nr.26/2000, cu privire la asociaţii şi fundaţii, prevede că „Recunoaşterea unei asociaţii sau fundaţii de  utilitate publică se face prin hotărâre a Guvernului. În acest scop, asociaţia sau fundaţia interesată adresează o cerere Secretariatului General al Guvernului, care o înaintează în termen de 15 zile ministerului sau organului de specialitate  al administraţiei publice  centrale  în a cărei sferă de competenţă îşi desfăşoară activitatea”.

În speţă, Secretariatul General al Guvernului a înaintat cererea ministerului de resort şi anume Ministerului Culturii şi Cultelor care şi-a  dat avizul favorabil pentru obţinerea statutului de asociaţie de  utilitate publică.

Având  în vedere şi dispoziţiile art.108 alin. (1) din Constituţia României, republicată, potrivit cărora,  „Guvernul adopta hotărâri şi ordonanţe”, apare evident  faptul că Secretariatul General al Guvernului, nu are decât rolul de a asigura derularea operaţiunilor tehnice  aferente actului de guvernare, aşa cum de altfel menţionează şi prevederile art.1 din H.G. nr.405/2007 referitoare la funcţionarea Secretariatului General al Guvernului.

Cea de-a două critică  formulată de pârât în sensul că  întrunirea  condiţiilor stabilite  de lege pentru dobândirea  statutului de  asociaţie de  utilitate publică, nu obligă guvernul la o recunoaştere ipso facto, este şi ea întemeiată.

Art.38 alin. (1) din O.G. nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.246/2005, prevede că „o asociaţie sau fundaţie, poate fi recunoscută de Guvernul României”, ca fiind de  utilitate publică.

Din modul de exprimare al legiuitorului, rezultă ca simplul fapt al întrunirii condiţiilor nu obliga Guvernul să emită o hotărâre prin care să recunoască asociaţiei sau fundaţiei  respective statutul de utilitate publică.

Mai mult, art.40 alin. (2) din O.G. nr.26/2000, menţionează că „în cel mult 90 de zile  de la data depunerii cererii, precum şi a tuturor documentelor necesare luării deciziei” Guvernul României decide  asupra propunerii de recunoaştere.

Dacă propunerea se respinge, soluţia va fi comunicată asociaţiei sau fundaţiei de către  autoritatea administrativă  la care  s-a  înregistrat cererea de recunoaştere, în termen de 120 zile  de la data depunerii cererii şi a  documentelor necesare luării deciziei”.

Concluzia  ce  se desprinde este aşadar,  aceea că deşi întrunite  condiţiile prevăzute  de lege, Guvernul poate  să respingă  un proiect  de act normativ privind  recunoaşterea unei asociaţii ca  fiind de utilitate publică, acesta având posibilitate  de a  aprecia în funcţie şi de oportunitatea  adoptării unui astfel de act.

De altfel, asupra  oportunităţii adoptării acestui statut se  apreciază nu numai în funcţie  de  condiţiile  ce trebuiesc îndeplinite pentru a ne afla în sfera utilităţii publice  definită ca fiind  „orice  activitate care se desfăşoară în domenii de interes public general sau al unor  colectivităţi”, ci şi  în raport  de  consecinţele  recunoaşterii utilităţii publice  care  conferă  asociaţiei sau fundaţiei anumite drepturi şi obligaţii  cel puţin faţă de  acestea din urmă Guvernul fiind cel mai în măsură  să  aprecieze  asupra  admisibilităţii unei astfel de  cereri.

Dar, trebuie  observat, că chiar  şi instanţa  de  fond a reţinut că dispoziţiile art.38 alin. (1) din O.G. nr.26/2000, au un  caracter supletiv, deci nu imperativ, caracter justificat de  folosirea sintagmelor „poate fi recunoscută de Guvernul României, ca  fiind  de utilitate publică” sau „dacă propunerea se respinge”.

Refuzul pârâtului de recunoaştere  a statutului de utilitate  publică, nu este  aşadar unul nejustificat, aşa cum în mod nelegal reţine prima instanţă prin hotărârea pronunţată, aceasta  dând o interpretare greşită dispoziţiilor O.G. nr.26/2006 şi considerând  că dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege, în mod  automat executivul trebuie să adopte actul administrativ solicitat, în speţă hotărârea de Guvern prin care  să i se recunoască petentei statutul de  asociaţie de utilitate publică.

Recursul a fost astfel admis.

Contestaţie la titlu. Imposibilitatea valorificării pe această cale a unor pretenţii suplimentare.

de

Prin Decizia nr. 1861 din 21 mai 2002 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a admis recursurile declarate de GI şi Universitatea M.F.C.D. împotriva sentinţei civile nr. 1397 din 22 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia Contencios Administrativ,  a modificat sentinţa atacată şi, pe cale de consecinţă a admis acţiunea formulată de reclamantul GI şi cererea de intervenţia accesorie formulată de Universitate. Totodată, a anulat concursul organizat de Ministerul Sănătăţii în data de 26 aprilie 2000 şi rezultatul  concursului în ce priveşte postul de medic şef Secţia Medicală II la Spitalul Clinic „SM” Bucureşti, a obligat pe pârâţi să emită reclamantului ordin de numire pe postul de şef Secţie la Spitalul Clinic „Sf. Maria” Bucureşti. De asemenea a obligat pe pârât să plătească reclamantului indemnizaţia de medic şef secţie de la data la care a fost privat de acest drept şi până la numirea efectivă în funcţie.

La data de 26 aprilie 2007, GI a investit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art.399 alin. (1) C.proc. civ. cu contestaţia la titlu privind dispoziţiile cuprinse în titlu executoriu reprezentat de Decizia nr.1861 pronunţată la 21 mai 2002 în dosarul nr.153/2002 al acestei instanţe.

Contestatorul solicita lămurirea înţelesului şi întinderii acestei decizii privitor la fraza din dispozitivul deciziei „obligă pe pârât să plătească reclamantului indemnizaţia de medic şef secţie de la data la care a fost privat de acest drept şi până la numirea  efectivă în funcţie” în sensul includerii şi a altor drepturi băneşti cuvenite respectiv plata indemnizaţiei clinice conform legislaţiei în vigoare.

În motivarea contestaţiei la titlu se arată că nu se poate calcula o indemnizaţie de conducere pentru un şef de secţie de spital  dacă solicitantul nu lucrează în spital şi nu primeşte indemnizaţia clinică rezultat al activităţii de îngrijire a bolnavilor care este obligatorie pentru un medic clinician.

Contestatorul face referire la  hotărârile judecătoreşti ulterioare deciziei a cărui lămurire a solicitat o prin care i s-a admis alături de plata indemnizaţiei de conducere şi plata indemnizaţiei  clinice, pe anumite perioade de timp.

Prin întâmpinare, Ministerul Sănătăţii Publice a solicitat respingerea contestaţiei la titlu ca inadmisibilă având în vedere faptul că cel ce a pornit executarea silită este contestatorul care a cerut punerea în executare a deciziei civile nr.1861/2002 a cărui dispozitiv se solicită a fi lămurit

Intimatul a arătat că cererea este  şi nefondată, întrucât dispoziţiile Deciziei civile nr.1861/2002 este clar şi fără posibilitate de echivoc, respectiv obligarea pârâtului să plătească indemnizaţia de şef de secţie, funcţie de care acesta a fost privat, neputând fi obligat ministerul la plata altor sume de bani, pe care acesta le primea oricum fiind medic în acea secţie.

Intimata, Universitatea, prin cererea depusă la dosar susţine contestaţia formulată în cauză, întrucât începând cu iulie 2003 după desfiinţarea Secţiei de la Presa Liberă, contestatorul a fost lipsit şi de indemnizaţia clinică.

Examinând contestaţia la titlu formulată în cauză Înalta Curte a constatat următoarele :

Prin contestaţia la titlu conform art.399 C.proc. civ. se urmăreşte clarificarea, interpretarea, explicarea dispozitivului hotărârii, pentru a se obţine executare întocmai a acestuia. Ea vizează numai măsurile luate de  instanţă şi cuprinse în dispozitivul hotărârii ce constituie titlu executoriu.

Contestaţia poate fi introdusă de către cel interesat sau vătămat prin executare respectiv, debitorul sau creditorul, astfel  că nu se poate reţine excepţia inadmisibilităţii cererii invocate de intimatul Ministerul Sănătăţii Publice.

Contestatorul este creditor în executarea silită ce formează obiectul titlului executoriu, iar cererea prin care a solicitat lămurirea dispozitivului hotărârii nu poate fi privită ca inadmisibilă, chiar dacă a pornit executarea silită şi legat de aceasta mai multe cereri   pentru plata drepturilor sale de care a fost lipsit în intervalul octombrie 1999 până în prezent.

Ceea ce solicita în esenţă, în cadrul contestaţiei la titlu, contestatorul este reprezentat de solicitarea acestuia de plata alături de indemnizaţia de şef secţie şi a indemnizaţiei clinice.

Prin decizia civilă nr.1861 pronunţată la 21 mai 2002 prin admiterea recursurilor declarate de GI şi Universitatea M.F.C.D s-a modificat sentinţa civilă nr.1397/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a dispus printre altele, obligarea pârâtului să plătească  reclamantului indemnizaţia de medic şef secţie de la data la care a fost privat de acest drept şi până la numirea efectivă în funcţie.

Din analiza hotărârii se constată că ceea ce a fost în discuţie, şi care a format obiectul cauzei deduse judecăţii l-a reprezentat postul de şef de secţie şi funcţia pe care a deţinut-o reclamantul  de şef secţie la Secţia clinică Medicală II Spitalul „SM” Bucureşti şi nu calitatea de medic a reclamantului.

Instanţa de recurs în dispozitivul deciziei a dispus obligarea la plata indemnizaţiei de şef secţie de care a fost privat reclamantul, pentru care s-a hotărât anularea concursului şi obligarea pârâtei să emită ordin de numire pe acest post.

În aceste condiţii se constată că aşa cum este formulat dispozitivul deciziei în raport cu obiectul cauzei deduse judecăţii, aceasta este clar şi nu necesită alte clarificări interpretări sau explicări în condiţiile art.399 C.proc.civ.

Motivele invocate de contestator privind plata şi a indemnizaţiei clinice pe anumite perioada de timp, vizează probleme de fond ale pretenţiilor acestuia care puteau fi valorificate în cursul judecăţii, fie prin cererile adresate, primei instanţe, fie prin  exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

Pe această cale nu se pot aduce completări dispozitivului hotărârii cu pretenţii care nu au fost valorificate în cursul judecăţii acestei cauze cu care instanţa  nu a fost investită.

Instanţa de judecată nu avea de  ce să se pronunţe pe indemnizaţia clinică pretinsă de contestator întrucât acesta a fost schimbat din postul de şef secţie, ministrul refuzând să-l numească definitiv pe postul  respectiv şi a organizat concursul ce a fost anulat prin Decizia nr.1861/2002.

Pentru aceste considerente, contestaţia la titlu este nefondat şi în baza prevederilor art.399 C. proc. civ. a fost respinsă.

Funcţionar public. Pensionare. Data încetării raporturilor de serviciu.

de

Notă: Instanţa a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, în forma republicată în M.Of. nr. 251 din 22/03/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Legea nr. 188/1999 a fost republicată în M.Of. nr. 365 din 29/05/2007, articolele căpătând o nouă numerotare.

Prin acţiunea înregistrată  la 18 iunie 2006 reclamatul PC  a solicitat anularea prevederilor Notei nr. 470145 din 20 ianuarie 2006 a Direcţiei generale a politicilor şi resurselor umane din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, notă aprobată de ministrul finanţelor publice şi a ordinului nr. 468/2006 emis de preşedintele  Agenţiei  Naţionale de Administrare Fiscală (A.N.A.F.), anularea înscrisului din carnetul de muncă privind data şi baza legală a încetării raportului de serviciu şi obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale în sumă de 1845 RON, daune morale în sumă de 4200 RON lunar până la comunicarea deciziei de pensionare şi despăgubiri determinate de lipsa calităţii de asigurat în sistemul asigurărilor de sănătate.

În motivarea acţiunii reclamantul arată că la 22 iunie 2006 a depus o cerere în vederea întocmirii dosarului de pensionare şi că prin adresa  nr. 468 din 30 iunie 2006 i s-a comunicat  că îi încetează raporturile de serviciu, conform art. 84 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) lit. d) din Legea nr. 188/1999, începând cu data de 22 iulie 2006, cu toate că a cerut să-i înceteze raporturile de serviciu cu data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, iar nu la data împlinirii vârstei standard de pensionare.

Mai arată că în conformitate cu prevederile art. 41 alin. (6) din Legea  nr. 19/2000 nu se putea dispune încetarea raporturilor de serviciu decât  după primirea deciziei de admitere a cererii de pensionare şi că nu a făcut cerere de continuare a activităţii.

Menţionează că eronat s-a făcut diferenţiere în cuprinsul notei contestate  între data încetării raportului de muncă a personalului contractual  şi cea pentru funcţionarii publici, cu toate că prin O.UG. nr. 39/2005 prevederile art. 84 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 188/1999 au fost puse de acord cu dispoziţiile corespunzătoare din Codul muncii şi că angajatorul era obligat să depună  la casa teritorială de pensii cererea de pensionare împreună cu actele doveditoare în termen de 90 de zile de la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare.

Prin cererea intitulată  „Precizări la cererea de chemare în judecată” reclamantul menţionează  că din eroare în cererea iniţială a solicitat daune morale în loc de daune interese în sumă de 4200 RON lunar, astfel că îşi modifică acţiunea în acest sens.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3095 din 22 noiembrie 2006 a respins acţiunea precizată ca neîntemeiată, reţinând că raporturile de serviciu ale reclamantului au încetat de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard  şi a stagiului   minim de cotizare pentru pensionare  şi că nota contestată s-a emis cu respectarea întocmai a dispoziţiilor legale aplicabile.

Reţine şi că reclamantul trebuia să depună cererea de pensionare şi actele doveditoare la casa teritorială de pensii şi cum acesta nu a solicitat angajatorului aprobarea pentru continuarea activităţii până la emiterea deciziei de pensionare, corect s-a constatat încetarea de drept a raportului de serviciu la data îndeplinirii condiţiilor cumulative de pensionare  pentru limită  de vârstă.

Reclamantul a declarat recurs susţinând că instanţa a ignorat materialul probator aflat la dosar, ca şi susţinerile sale, dând credit susţinerilor şi probelor trunchiate depuse de pârâţi şi omiţând să arate dispoziţiile legale încălcate de către aceştia, prin care i s-a refuzat acordarea drepturilor ce i se cuvin .

Consideră că raporturile de serviciu puteau înceta numai la data comunicării deciziei de pensionare, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 56 lit. d) din Codul Muncii, art. 84 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999 şi din  punctele de vedere ale Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei (MMSSF), Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici (ANFP) şi Casei Naţionale de Pensii, care nu au fost menţionate în sentinţă.

Arată că instanţa a reţinut eronat că n-ar fi cerut continuarea  raporturilor de serviciu până la comunicarea deciziei de pensionare, cu toate că la data de 10 iulie 2006 a depus cereri, la ambii pârâţi, prin care a solicitat menţinerea sa la serviciu până când va primi decizia de pensionare.

Recursul este nefondat.

Prin ordinul nr. 468 din 22 iunie 2006 al preşedintelui ANAF s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale recurentului, având calitatea de consilier clasa I, gradul profesional superior, treapta 1 la Direcţia de metodologie  şi  proceduri pentru inspecţia fiscală, începând cu data de 22 iulie 2006, conform art. 84 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare.

Se reţine că recurentul îndeplineşte condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare şi că la emiterea ordinului s-au avut în vedere prevederile Legii nr. 188/1999 şi ale Legii nr. 19/2000, precum şi nota nr. 470145/2006 a Direcţiei generale a politicilor şi resurselor umane aprobată de ministrul finanţelor publice.

În cuprinsul notei nr. 70145/2006 s-a prevăzut, pentru funcţionarii publici, întocmirea formalităţilor de pensionare pentru limită de vârstă în condiţiile stabilite de Legea nr. 19/2000 şi încetarea raporturilor de serviciu la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare conform  art. 84 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 188/1999, urmând a fi anunţată fiecare persoană care îndeplineşte condiţiile de pensionare, cu o lună înaintea îndeplinirii acestor condiţii, pentru depunerea dosarului la casa de pensii şi să facă dovada depunerii acestuia.

Recurentul a depus la ANAF cererea din 22 iunie 2006, prin care solicita întocmirea  dosarului în vederea pensionării sale pentru limită de vârstă, cu menţiunea că îndeplineşte condiţiile legale de pensionare la data de 22 iulie 2006.

Acesta susţine că a solicitat să fie menţinut în funcţie până la data primirii deciziei de pensionare, dar cererile respective   le-a depus abia la data de 10 iulie 2006, la mai multe zile după emiterea ordinului prin care s-a dispus încetarea  raporturilor de serviciu.

Cum prin cererea  de pensionare sau ulterior, dar până la emiterea ordinului, nu a cerut şi menţinerea sa în funcţie până la data primirii deciziei de pensionare, ci a menţionat că îndeplineşte condiţiile de pensionare la data de 22 iulie 2006, preşedintele ANAF  a procedat corect prin stabilirea încetării raporturilor de serviciu la data îndeplinirii condiţiilor legale de pensionare pentru limită de vârstă.

Art. 41 alin. (5) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi   de asigurări sociale prevede că asiguraţii care îndeplinesc condiţiile stabilite de lege pentru obţinerea unei pensii pentru limită de vârstă îşi pot continua activitatea  numai cu acordul  angajatorului, acord care nu s-a dat în ce-l priveşte pe recurent  şi pentru că acesta nu a solicitat, anterior emiterii ordinului, menţinerea în funcţie şi după împlinirea vârstei legale de pensionare, respectiv până la data primirii deciziei de pensionare.

Art. 84 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 188/199 privind Statutul funcţionarilor publici, aşa cum   s-a modificat prin O.U.G. nr. 39/205, în vigoare la data emiterii ordinului contestat, a prevăzut că „Raportul de serviciu încetează de drept la data  îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, după caz, la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă ori invaliditate a  funcţionarului public, potrivit legii”. Aceste dispoziţii sunt identice cu cele prevăzute de art. 56 lit. d) din Legea nr.  53/2003 – Codul Muncii.

Corect a reţinut  instanţa de fond că recurentului îi sunt aplicabile dispoziţiile  primei  părţi a textului de lege menţionat şi anume acelea prin care raportul de serviciu încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare.

Aşa cum s-a prevăzut în nota contestată şi cum i s-a adus la cunoştinţă recurentului, era stabilit  ca acesta să depună la casa teritorială de pensii de la domiciliul său cererea de pensionare împreună cu documentaţia întocmită de angajator, deoarece drepturile se acordă  începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care s-a înregistrat cererea la casa teritorială de pensii.

Deoarece  nu s-a făcut dovada  de către recurent că unitatea la care era  încadrat ar fi întârziat cu întocmirea documentelor ce cădeau în sarcina acesteia, necesare în vederea emiterii deciziei  de pensionare, nu se poate dispune obligarea la plata drepturilor salariale şi a altor drepturi  pretinse  prin cererea de chemare în judecată.

Recursul  a fost respins

Suspendarea executării actului administrativ. Condiţii.

de

Prin cererea înregistrată la 10.08.2007, reclamanta S.C: „BG România” SA Bucureşti a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, să se dispună suspendarea executării deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr.117/ 21.05.2007 până la pronunţarea instanţei de fond asupra legalităţii acestui act administrativ fiscal.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că există un caz bine justificat, în accepţiunea dispoziţiilor art.14 din Legea nr.554/ 2004, întrucât din debitul suplimentar în sumă de 1.570.697 lei stabilit în sarcina sa, a achitat obligaţia principală reprezentând TVA şi impozit pe profit, rămânând de plată numai accesoriile în sumă de 692.578 lei, pentru care a început executarea silită şi s-a emis somaţia nr.82969 din 31.07.2007.

Reclamanta a susţinut că este îndeplinită şi condiţia producerii unei pagube iminente care necesită a fi prevenită şi că aceasta constă în imposibilitatea onorării obligaţiilor contractuale asumate faţă de clienţi şi furnizori, ceea ce poate determina o stare de insolvenţă şi consecinţe sociale pentru salariaţii săi, ca urmare a indisponibilizării conturilor bancare.

Prin sentinţa civilă nr.2194 din 19.09.2007, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare ca neîntemeiată.

Hotărând astfel, instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art.14 din Legea nr.554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ unilateral.

Cu privire la cazul bine justificat invocat de reclamantă, s-a considerat că nu a fost dovedită această primă condiţie de suspendare, cu motivarea că din dosar nu rezultă împrejurări care să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, în sensul dispoziţiilor art.2 alin. (1) lit.t) din Legea nr.554/2004.

S-a reţinut că nu a fost dovedită nici condiţia producerii unei pagube iminente şi ireversibile, în sensul că după executarea silită, nu s-ar putea restabili situaţia anterioară, în condiţiile în care suma de 692.578 lei rămasă de plată nu este egală sau mai mare decât suma deţinută de reclamantă în conturile sale bancare.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii ca nelegală şi netemeinică şi admiterea cererii de suspendare a executării astfel cum a fost formulată.

Recurenta a susţinut că este greşită concluzia instanţei de fond privind neîndeplinirea cerinţelor impuse de art.14 din Legea nr.554/2004, dat fiind că a dovedit atât existenţa unui caz bine justificat prin îndoiala asupra legalităţii deciziei de impunere care rezultă din motivele contestaţiei formulate, cât şi iminenţa producerii unui prejudiciu, în condiţiile în care a început executarea silită prin comunicarea somaţiei.

Recursul este fondat.

Cererea recurentei-reclamante s-a întemeiat pe art.14 alin. (1) din Legea nr.554/2004, care prevede că în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art.7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.

Măsura provizorie solicitată de recurenta-reclamantă se justifică prin existenţa în cauză a unor cazuri bine justificate, ca împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, astfel cum se prevede în art.2 alin.1 lit.t) din Legea nr.554/2004.

Îndeplinirea acestei condiţii rezultă în cauză din motivele de nelegalitate invocate în procedura administrativă şi mai ales, din faptul că prin decizia nr.33/ 1.02.2008 Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF a desfiinţat parţial decizia de impunere nr.117/ 21.05.2007 pentru TVA în sumă de 122.749 lei şi majorări de întârziere aferente TVA în sumă de 95.454 lei, urmând ca organele de inspecţie fiscală, prin altă echipă, să emită un nou act administrativ fiscal.

Recurenta-reclamantă a dovedit şi îndeplinirea celei de-a doua condiţii legale pentru măsura de suspendare solicitată, dat fiind că iminenţa producerii unei pagube în patrimoniul său rezultă din începerea procedurii de executare silită, prin comunicarea somaţiei nr.82969 din 31.07.2007.

Noţiunea de pagubă iminentă a fost definită în art.2 alin. (1) lit.ş) din Legea nr.554/2004 ca prejudiciu material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau unui serviciu public.

Raportat la această definiţie legală dată pagubei iminente şi la calitatea societăţii recurente de distribuitor de gaz petrolier lichefiat (GPL), instanţa de fond a apreciat greşit consecinţele executării silite anterior pronunţării pe fond. Astfel, instanţa de fond nu a avut în vedere că aceste consecinţe afectează nu numai activitatea societăţii recurente, dar poate perturba activitatea altor agenţi economici şi a populaţiei  care se aprovizionează cu gaz petrolier lichefiat, mai ales în zonele în care nu există racordare la conducte de gaz metan.

În consecinţă, instanţa de fond a apreciat greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.14 alin. (1) din Legea nr.554/ 2004 şi soluţia de respingere a cererii de suspendare va fi casată ca nelegală şi netemeinică.

Pentru motivele expuse, Înalta Curte a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi pe fond, a admis cererea formulată de recurenta-reclamantă, în sensul că a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr.117 din 21.05.2007 a Direcţiei Generale a Marilor Contribuabili până la soluţionarea în fond a acţiunii.

Act atacabil în contenciosul administrativ, conform art.1 din Legea nr.29/1990

de

Reclamantul D.C. a solicitat să se constate refuzul nejustificat al Guvernului României, de a-i răspunde, conform  cu realitatea la numeroase sesizări, urmând a se aplica o amendă conducătorului autorităţii administrative în culpă şi a i se acorda daune.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ, prin sentinţa nr.409 din 16 aprilie 2002, a respins acţiunea, reţinând că        nu există refuz de răspuns la cererile reclamantului.

Reclamantul a declarat recurs, care însă nu este fondat.

Din actele de la dosar, a rezultat  că nu sunt întrunite cerinţele art.1 din Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ întrucât la sesizarea reclamantului, din  6 decembrie 2001, pârâtul a răspuns la data de 22.01.2002.

Imprejurarea că răspunsul primit nu-i este favorabil reclamantului nu face ca aceasta să fie considerat refuz nejustificat, întrucât autoritatea administrativă este obligată doar să-i răspundă la sesizare, iar nu şi să-i rezolve favorabil cererea.

In situaţia dată, nu se justifică cererea privind obligarea conducătorului autorităţii administrative la amendă şi nici acordarea de daune, conform art.10 alin.3 şi art.1 alin.3  din legea nr.29/1990.

In consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Patrimoniul cultural naţional. Clasarea sau radierea unui bun ca aparţinând acestui patrimoniu

de

Prin sentinţa civilă nr.882 din 19 iunie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată  de reclamanta H.I.R. în contradictoriu cu Ministerul Culturii şi Cultelor şi:

– a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea reclamantei de radiere a imobilului în litigiu de pe lista monumentelor istorice ale municipiului Bucureşti;

– a dispus radierea imobilului în cauză, situat în municipiul Bucureşti, sector 1, str.Barbu Delavrancea nr.47 din lista monumentelor instorice cu valoare memorială;

– a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei;

– a luat act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:

Printr-o hotărâre judecătorească reclamantei i-a fost restituit imobilul în cauză, care aparţinuse tatălui său şi în privinţa căruia fusese aplicat în mod nelegal Decretul nr.92/1950, astfel că reclamanta are legitimare procesuală activă cu privire la cererile formulate pentru radirea acestui imobil din lista monumentelor istorice cu valoare memorială.

Prin acţiunea adresată instanţei de contencios administrativ reclamanta a cerut să se constată refuzul nejustificat al Ministerului Culturii şi Cultelor de a răspunde şi soluţiona în termen legal cererea de radiere a imobilului în cauză de pe lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, unde a fost înregistrat drept „Casa Mihail Sadoveanu”. A mai cerut obligarea ministerului pârât să procedeze la radierea imobilului în cauză de pe lista respectivă.

Instanţa de fond a reţinut pe de o parte că ministerul pârât a refuzat în mod  nejustificat  să soluţioneze cererea reclamantei de radiere a imobblului în litigiu de pe lista respectivă şi, pe de altă parte, a apreciat că acest imobil nu este o casă memorială, deoarece din actele depuse la dosar a rezultat că Mihail Sadoveanu a locuit doar ca chiriaş în acea casă, că imobilul se află într-o stare avansată de degradare şi că nu întruneşte condiţiile de clasificare pe lista monumentelor istorice.

Impotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Culturii şi Cultelor criticând-o sub următoarele aspecte:

– în mod greşit a reţinut instanţa de fond că ar exista un refuz nejustificat de rezolvare a cererilor reclamantei, ministerul răspunzându-i la toate petiţiile sale;

– în mod greşit a soluţionat instanţa de fond excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei;

– în mod greşit a reţinut instanţa existenţa unei vătămări şi a dispus radierea acelui imobil de pe lista respectivă.

Recursul este întemeiat.

1. Actelor normative în vigoare la data soluţionării cauzei sunt Ordonanţa de Urgenţă nr.68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.41/1995, Ordinul nr.1284 din 12 noiembrie 1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind criteriile unice de clasare a bunurilor culturale care fac parte din patrimoniul cultural naţional, Ordinul nr.2013 din 22 februarie 2000 privind aprobarea criteriilor generale pentru clasarea bunurilor culturale imobile în Lista monumentelor istorice.

Ulterior, reglementările au fost completate şi cu prevederile Legii nr.422/18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicate în Monitorul Oficial nr.407 din 24 iulie 2001.

In conformitate cu prevederile legale de mai sus, clasarea sau radierea/ declasarea unui bun ca aparţinând patrimoniului cultural naţional este o prerogativă ce aparţine minstrului culturii şi cultelor  şi Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, organism ştiinţific  care funcţionează pe lângă Ministerul Culturii şi Cultelor.

După ce imobilul în cauză a fost restituit reclamantei şi aceasta a aflat că imobilul era clasat şi inclus pe Lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, a formulat mai multe cereri prin care a cerut declasarea imobilului la care Ministerul Culturii şi Cultelor a răspuns cu adresele din 18 decembrie 1998, 2 decembrie 1998 şi 11 august 1999 în sensul că cererile sale au fost respinse şi că nu se acceptă declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice Bucureşti (filele 18-19, 15 din dosarul nr.577/2000).

Astfel fiind, în mod greşit a reţinut instanţa că ar fi existat un refuz nejustificat în sensul art.1 din Legea nr.29/1990 din partea  Ministerului Culturii şi Cultelor.

Potrivit prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990 privind contencios administrativ, orice persoană dacă se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti.

Dar, în cauză, ministerul pârât a rezolvat cererile reclamantei, în sensul că a respins solicitarea de radiere / declasare a imobilului din lista respectivă.

Or, actul prin care o autoritate administrativă a rezolvat negativ o cerere nu poate fi asimilat cu un refuz nejustificat, din partea acestei autorităţi, de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, în sensul prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990.

Deci, în mod nelegal, prin interpretarea  şi aplicarea greşită   a prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990, instanţa de fond a constatat existenţa unui refuz nejustificat din partea Ministerului Culturii şi Cultelor de rezolvare a cererilor prin care reclamanta solicitase radierea / declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice a municipiului Bucureşti, din moment ce această autoritate publică, luând act de avizul negativ, a respins cererea respectivă.

Reclamanta putea, potrivit prevederilor Legii nr.29/1990, să constate legalitatea acestui act administrativ prin care i s-a respins cererea de radiere /declasare a imobilului, dar nu a făcut-o, înţelegând să-şi fundamenteze acţiunea pe dispoziţiile legale privitoare la refuzul nejustificat al autorităţii, pe care l-a invocat expres şi l-a susţinut în mod consecvent.

2. Totodată, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, în cauză, ar fi fost dovedită existenţa unei vătămări a dreptului de proprietate al reclamantei asuptra imobilului în litigiu.

Potrivit prevederilor art.480 din Codul de procedură civilă, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.

Prin reglementările instituite de O.G.nr.68/1994 şi respectiv, Legea nr.422/2001 au fost prevăzute unele măsuri care au drept scop protejarea patrimoniului cultural, în general şi a monumentelor istorice, în special, aceste dispoziţii fiind unele dintre cele la care face referire art.480 din Codul civil şi care constituie limite de exercitare a dreptului de proprietate.

In concluzie, în nici un caz nu se poate reţine că limitele legale de exercitare a   dreptului de proprietate ar constitui o vătămare a acestui drept în sensul prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

3.  Constatând  că imobilul respectiv nu este o casă memorială şi dispunând radierea acestuia din Lista monumentelor istorice cu valore memorială, instanţa de fond s-a substituit autorităţilor administrative, acordând chiar şi cea ce nu i s-a cerut.

Astfel, potrivit prevederilor legale în materie, arătate mai sus, Ministerul Culturii şi Cultelor  şi Comisia Naţională a Monumentelor Istorice sunt autorităţile la care au competenţa legală de a dispune clasarea sau radierea/declasarea unui bun ca aparţinând sau nu patrimoniului cultural naţional.

Potrivit prin art.11 din Legea nr.29/1990, instanţa putea, în cauză, admiţând acţiunea să oblige pe autoritatea administrativă să emită actul administrativ de radiere/declasare a imobilului respectiv.

De fapt, prin acţiunea formulată, reclamanta nu ceruse radierea imobilului din lista respectivă, ci obligarea autorităţii pârâte să procedeze la această operaţiune.

In concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, motivele de recurs fiind întemeiate, recursul a fost admis, hotărârea atacată a fost casată, iar acţiunea respinsă ca neîntemeiată.

Taxă vamală. T.V.A. Garanţie. Restituire

de

Reclamanta SC ”N.R.” SRL, la data  de 18 iunie 2001 a solicitat obligarea autorităţilor vamale să soluţioneze reclamaţia cu privire la restituirea  garanţiei pentru plata taxelor vamale şi TVA şi să restituie suma de 1.990.396.936 lei ce reprezintă garanţia pentru plata taxelor vamale şi TVA, ce a fost achitată cu O.P.215 din 18 ianuarie 2001.

In motivarea acţiunii, reclamanta a menţionat că la 18 ianuarie 2001 a derulat prin Biroul Vamal Târguri şi Expoziţii o operaţiune de import Cafea solubilă „Classic”,  iar  pârâta a calculat, cu titlu de garanţii pentru plata taxelor vamale şi TVA, suma sus-menţionată, reprezentând taxă vamală, calculată la diferenţa dintre valoarea de tranzacţie şi valoarea de comparaţie şi comisionul vamal şi TVA; că suma  a şi fost achitată cu OP nr.215 din 18 ianuarie 2001.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr.80 din 31 ianuarie 2002,  a admis în parte acţiunea,  în sensul că a constatat refuzul nejustificat al Direcţiei generale a vămilor  de a soluţiona cererea reclamantei privind restituirea garanţiei vamale, conform art.1 din Legea nr.29/1990 şi a obligat pârâta  să emită un act administrativ  numai în acest sens în baza art.11  alin.1 din Legea nr.29/1990 şi art.77(5) din Legea nr.141/1997. A fost respinsă cererea privind restituirea sumei reţinute cu titlu de garanţie pentru plata taxelor vamale şi TVA ca prematur formulată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că pârâta nu a răspuns reclamaţiei făcute de reclamantă care este vătămată în drepturile sale prin acest refuz nejustificat, dar că cererea de restituire este prematur formulată atât timp cât pârâta nu a emis o decizie motivată în soluţionarea reclamaţiei.

Impotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta, în legătură cu care se reţin următoarele:

Urmare operaţiunii de import cafea la data de 18 ianuarie 2001, şi conform declaraţiei de valoare în vamă depusă de reclamantă, Direcţia generală a vămilor şi Biroul  vamal Tîrguri şi Expoziţii, i-a stabilit reclamantei cu titlu de garanţie vamală şi TVA o obligaţie  în valoare de 1.990.396.936 lei, pe care reclamanta-recurentă a achitat-o cu O.P.215 din 18 ianuarie 2001.

Pentru determinarea definitivă a valorii în vamă, reclamanta a depus actele necesare, dar pârâta nu a dat curs obligaţiei legale de a determina definitiv valoarea în vamă pentru operaţiunea de import cafea din 18 ianuarie 2001 pe baza valorii de tranzacţionare, sau pe altă bază, şi, apoi, urmare deciziei luate, să restituie sau nu garanţia reţinută.

Curtea Europeană a Dreptului Omului a impus o serie de norme şi  în ce priveşte  natura fazei prealabile a contenciosului şi anume în procedurile administrative prealabile a fost prevăzută obligaţia autorităţilor administrative de a motiva răspunsurile la  recursul graţios. Aceste norme se regăsesc în legislaţia  naţională, (art.7 din OG nr.13/2000 şi Legea nr.29/1990).

Instanţa de fond avea obligaţia să stăruie prin toate mijloacele, pentru aflarea adevărului şi în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

In acest sens, trebuie să dispună  măsurile necesare ca să i se  comunice aceste răspunsuri motivate pentru a putea soluţiona acţiunea, şi  nu să respingă ca prematur formulatiă cererea de restituire.

Cum instanţa de fond a respins greşit ca prematură cererea de restituire a garanţiei, fără a depune diligenţele cerute de art.129(5) Cod procedură civilă, s-a admis recursul şi s-a casat hotărârea atacată, şi s-a trimis cauza spre  rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se pronunţa asupra cererii privind restituirea, sau nu, a garanţiei reclamate.

Act al organelor vamale prin care s-au stabilit obligaţii fiscale. Suspendarea executării. Condiţii

de

Reclamanta SC „C.A.P.” SRL a chemat în judecată Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Timişoara şi Direcţia Generală a Vămilor Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice pentru a se dispune suspendarea executării procesului verbal din 21 mai 2002 şi a deciziei nr.373/2002 privind obligarea sa la plata sumei de 3.317.303.515 lei plus majorări până la soluţionarea acţiunii având ca obiect anularea deciziei nr.373/2002 şi a procesului verbal din 21 mai 2002.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.9  din Legea nr.29/1990.

Curtea de Apel Timişoara, prin încheierea dată în Camera de Consiliu la 26 iulie 2002, a admis cererea şi a dispus suspendarea executării, până la soluţionarea dosarului nr.4972/2002 al Curţii de Apel Timişoara.

Instanţa  de fond a reţinut că în raport de cuantumul  obligaţiilor fiscale stabilite de pârâţi în  sarcina reclamantei, pentru  prevenirea  producerii unei pagube iminente se justifică suspendarea  executării actelor administrative atacate.

Împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea executării  a declarat recurs pârâta Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Timişoara în numele şi pentru Direcţia Generală a Vămilor Bucureşti,            susţinând că:

– nejustificat a fost  admisă cererea de suspendare  nefiind întrunite condiţiile art.9 din Legea nr.29/1990;

– înainte de suspendarea executării instanţa avea obligaţia să pună în vedere reclamantei să depună o cauţiune potrivit  dispoziţiilor art.403 Cod procedură civilă.

Analizând recursul, Curtea îl va respinge ca nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art.9 din Legea nr.29/1990: „ În cazurile bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere tribunalului să dispună suspendarea actului administrativ până la soluţionarea acţiunii”.

Rezultă din  interpretarea textului legal mai sus invocat, că pentru acordarea suspendării executării trebuie îndeplinite două condiţii în mod cumulativ şi anume existenţa unor cazuri bine justificate şi iminenţa producerii unei pagube.

Reclamanta a făcut dovada îndeplinirii acestor condiţii. Astfel, pe rolul Curţii de Apel Timişoara se află în curs de soluţionare dosarul  nr.4972/2002 având ca obiect  anularea actelor administrative a căror suspendare a executării s-a  solicitat, respectiv procesul verbal din 21 mai 2002 şi decizia Ministerului Finanţelor nr.373/2002, ceea ce înseamnă dovada unei cauze bine justificate; iar cuantumul obligaţiilor fiscale, stabilite în sarcina intimatei, de 3.317.303.515 lei, plus majorările aferente, presupune o pagubă iminentă, pentru prevenirea căreia în mod corect instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art.9 din Legea nr.29/1990.

Cât  priveşte cauţiunea prevăzută de art.403 alin.1 Cod procedură civilă urmează a se constata că dispoziţiile procedurale invocate de recurentă nu sunt aplicabile în speţă, Legea nr.29/1990 fiind o lege specială, suspendarea executării fiind solicitată în baza dispoziţiilor art.9 din această lege.

În consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Act administrativ. Refuzul emiterii actului. Cauza refuzului

de

Reclamantul Z.E. a chemat în judecată atât Primăria Municipiului Bucureşti, cât şi Primăria Sectorului 2 Bucureşti, susţinând că s-a adresat cu cerere la data de 11 iulie 1996, făcând ulterior numeroase demersuri pentru obţinerea certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construcţie a unor garaje, dar cererea sa a fost soluţionată nefavorabil, iar adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi, respectiv, nr.32663/ 18 august 2000 reprezintă un refuz nejustificat de rezolvare a cererii sale.

La data de 13 martie 2001, la cererea Primăriei Sectorului 2, Curtea de apel Bucureşti a admis excepţia ridicată şi a constatat că această autoritate publică nu are calitate procesuală pasivă în raport cu prevederile art.4 din Legea nr.50/1991, dispunând scoaterea acesteia din cauză.

Curtea de apel, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea formulată de reclamant şi a reţinut, în esenţă, că din moment ce Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin  hotărârea nr.160/2000, a dispus suspendarea pe o perioadă de un an a aprobării construcţiilor provizorii amplasate pe domeniul public al municipiului, răspunsul trimis reclamantului cu adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi nr.32663/ 18 august 2000 de către Primăria Municipiului Bucureşti, nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul prevederilor art.1 din Legea nr. 29/1990.

Reclamantul a declarat recurs, susţinând, în esenţă, că instanţa a procedat în mod greşit acceptând punctul de vedere al Primăriei Municipiului Bucureşti.

Recursul este nefondat.

Este adevărat că, potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, orice persoană care se consideră vătămată prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru recunoaşterea dreptului pretins.

Deci, din interpretarea prevederilor legale de mai sus, rezultă că trebuie să existe un refuz nejustificat, abuziv, al autorităţii administrative căreia persoana i-a adresat o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Or, în cauză, instanţa de fond a reţinut în mod judicios că, din adresele nr.32663/ 18.08.2000 a Primăriei Sectorului 2 Bucureşti şi, respectiv, nr.260/ 25.07.2000 şi nr.76386/2000 ale Primăriei Municipiului Bucureşti rezultă că cererea reclamantului nu a putut fi rezolvată favorabil ca urmare a faptului că pe terenurile care formează domeniul public al municipiului nu se mai aprobă construcţii provizorii.

Astfel fiind, în mod corect a reţinut Curtea de apel că rezolvarea nefavorabilă a unei cereri nu poate fi echivalată cu un refuz nejustificat, din moment ce soluţia dată cererii a avut ca temei o hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, organul deliberativ al administraţiei publice a municipiului Bucureşti.

Având în vedere aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.

Persecutat etnic. Persoană strămutată. Indemnizaţie

de

Reclamantul a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii Ilfov, să se dispună anularea Deciziei nr.1589 emisă de pârâtă la 5 noiembrie 2001, decizie prin care i-a fost respinsă cererea de a fi încadrat şi a-i acorda calitatea şi drepturile de beneficiar  al Legii nr.189/2000.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ a respins acţiunea, prin sentinţa nr.181 din 25 februarie 2002, reţinând că reclamantul nu se încadrează în prevederile Legii nr.189/2000.

Recursul declarat de reclamant este fondat.

De prevederile art.1 din Ordonanţa Guvernului nr.105/1999 aprobată şi modificată prin Legea nr.189/2000, beneficiază persoana cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii din motive etnice, şi anume la lit. „c” – „a fost  strămutată în altă  localitate decât cea de domiciliu”, cazul care priveşte recursul de faţă.

Prin normele de aplicare a O.G. nr.105/1999 aprobate de Hotărârea Guvernului nr.127 din 14 februarie 2002, în art.2 s-a precizat că prin persoană care a  fost strămutată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. În această categorie se includ şi persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum şi cele care au făcut obiectul unui schimb de populaţie ca urmare a unui tratat bilateral.

Reclamantul este născut la 13 septembrie 1931 în localitatea Turtucaia, iar urmare  tratatului bilateral din 7 septembrie 1940 încheiat între România şi Bulgaria, părinţii acestuia şi reclamantul care era minor, au fost strămutaţi obligatoriu în România.

Se constată, deci, că reclamantul este îndreptăţit să beneficieze de drepturile acordate de Legea nr.189/2000, având calitatea de persoană strămutată, considerente pentru care s-a admis recursul, a fost casată sentinţa şi, în fond, s-a admis acţiunea şi s-a anulat Decizia nr.1589/2001 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Ilfov, care a fost obligată să emită o nouă decizie prin care să îi recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr.105/1999, astfel cum a fost aprobată şi modificată prin Legea nr.189/2000 şi să îi acorde drepturile corespunzătoare.

Cerere de revizuire a deciziei prin care s-a respins recursul ca nefondat. Inadmisibilitate

de

Prin decizia pronunţată la data de 6 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ a respins recursul formulat de recurentul–reclamant împotriva sentinţei civile nr. 436 pronunţată la data de 28 noiembrie 2001 de Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ.

Pentru a pronunţa această soluţie, Secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie a reţinut, în esenţă, că sentinţa recurată este legală şi temeinică, instanţa respingând în mod legal şi temeinic acţiunea, doarece recurentul–reclamant nu a făcut dovada că a părăsit localitatea de domiciliu, oraşul Rădăuţi, judeţul Suceava, ca urmare a strămutării/refugierii din cauza persecuţiilor din motive etnice, ci, eventual, din cauza evenimentelor legate de înaintarea frontului pe teritoriul României, astfel că nu se încadrează în prevederile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999.

Cererea de revizuire formulată în cauză este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare.

Ea se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.

Astfel, art. 322 din C. proc. civ. prevede că sunt supuse revizuirii hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul.

Regula prevăzută de art. 322 este în sensul că hotărârea supusă revizuirii este o hotărâre prin care s-a rezolvat fondul pretenţiei ce a fost dedusă judecăţii.

Rezultă că nu pot fi atacate pe calea revizuirii hotărârile pronunţate de instanţele de recurs, prin care recursul a fost respins fără a se evoca fondul, menţinându-se situaţia de fapt stabilită de instanţa a cărei hotărâre a fost recurată.

În consecinţă, decizia Curţii Supreme de Justiţie, Secţia de contencios administrativ prin care a fost respins recursul împotriva sentinţei nr. 436 din 28 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Cluj ca nefondat, nu poate constitui obiect al unei cereri de revizuire. În consecinţă, cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă.

Conflict negativ de competenţă. Plângere împotriva actului administrativ prin care s-a refuzat atribuirea unui teren

de

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamanta AM a solicitat obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti să emită o hotărâre prin care să-i atribuie în proprietate terenul în suprafaţă de 234 m.p., situat în Bucureşti.

Reclamanta a arătat că suprafaţa de teren solicitată este aferentă construcţiei proprietatea sa şi că pârâtul a refuzat nejustificat să-i atribuie dreptul de proprietate, respingând cererea sa formulată în baza Legii nr.18/1991 şi art.1075 din C. civ.

Judecătoria sectorului 1 a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale, excepţie care a fost admisă şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, cu motivarea că răspunsul negativ comunicat reclamantei reprezintă un act administrativ de autoritate, asupra căruia este competentă să se pronunţe instanţa de contencios administrativ.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 şi pentru rezolvarea conflictului de competenţă astfel ivit, a dispus trimiterea dosarului la Curtea Supremă de Justiţie.

Hotărând astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr.29/1990, întrucât acţiunea reclamantei are ca obiect atribuirea în proprietate a terenului aferent construcţiei proprietatea sa, în temeiul Legii nr.18/1991 şi art.1075 din C. civ.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat că sunt aplicabile normele de competenţă materială prevăzute de art.1 pct.1 şi pct.3 din C. proc. civ., potrivit cărora Judecătoria sectorului 1 este competentă să judece litigiul.

Învestită în rezolvarea prezentului conflict negativ de competenţă, ivit în condiţiile art.20 pct.2 C. proc. civ., Curtea va stabili competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 1, pentru următoarele considerente:

Cererea reclamantei are ca obiect obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti de a întocmi propunerea şi documentaţia pentru atribuirea în proprietate a suprafeţei de 234 m.p., teren aferent construcţiei proprietatea reclamantei şi aflat în folosinţa acesteia în baza contractului de închiriere încheiat la 13.01.2003.

Cererea astfel formulată are ca temei juridic prevederile art.36 alin.3 şi alin.6 din Legea nr.18/1991 republicată, precum şi dispoziţiile art.1075 din C. civ. pentru acordarea de daune, în cazul neexecutării obligaţiei de către pârât.

Legea nr.18/1991 republicată prevede în art.53 alin.1 şi art.54 că se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul împotriva oricărui act administrativ al unui organ administrativ care a refuzat atribuirea terenului sau propunerile de atribuire a terenului, în condiţiile prevăzute în cap.III al legii privind terenurile proprietate de stat.

Faţă de obiectul şi cauza juridică a acţiunii formulate de reclamantă, se constată că sunt incidente normele de competenţă materială cuprinse în Legea nr.18/1991, ca lege specială.

În consecinţă, aplicând dispoziţiile art.1 pct.1 şi pct.3 din C. proc. civ., Curtea a stabilit că Judecătoria sectorului 1 Bucureşti este competentă să se pronunţe în primă instanţa în litigiul dintre reclamanta AM şi pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti.

Contestaţie la executare

de

Prin  acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 4 martie 2003, reclamanta PD a chemat în judecată pârâtul CSA, executor judecătoresc, solicitând ca instanţa să dispună anularea procesului-verbal de licitaţie mobiliară întocmit de pârât la 24 ianuarie 2003.

In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin încălcarea flagrantă a prevederilor art.5 din C. civ. şi cu fraudarea Legii nr.99/1999, prin procesul-verbal contestat, pârâtul a declarat şi constatat adjudecarea bunurilor părţi sociale ale celor două debitoare ale sale din cadrul societăţii comerciale la care erau asociate, cu  toate că anterior, pe cale amiabilă, acestea i-au cesionat reclamantei părţile lor sociale.

Ulterior, reclamanta şi-a completat şi precizat cererea introductivă, solicitând ca instanţa să se pronunţe asupra legalităţii actelor care au stat la baza întocmirii procesului-verbal de licitaţie, învestirea  cu formulă executorie a titlului executoriu, încuviinţarea instanţei pentru sechestrarea şi vânzarea  părţilor sociale în discuţie, validarea popririi.

De asemenea, a solicitat ca instanţa să constate că pârâtul a întocmit  actele cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art.11 alin.2 şi art.66 din Legea nr.31/1990, modificată, urmând ca în temeiul art.11 din Legea nr.29/1990 să-i achite şi suma de 3 miliarde lei cu titlu de daune materiale.

La termenul din 7 mai 2003, apărătorul pârâtului a invocat  excepţia de necompetenţă a instanţei în soluţionarea cauzei, solicitând a se declina competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 4 al municipiului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr.632 din 7 mai 2003, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a declinat competenţa de  soluţionare a  acţiunii formulate de reclamanta PD împotriva  pârâtului CSA, executor judecătoresc, în favoarea Judecătoriei sectorului 4 al municipiului Bucureşti.

A obligat pe reclamantă să plătească pârâtului suma de 3.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut  în vedere obiectul acţiunii şi prevederile C. proc. civ., în sensul că  împotriva  executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de  executare se poate face contestaţie care se introduce la instanţa de executare, aceasta fiind în speţă, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti.

Impotriva sentinţei  civile sus-menţionate a declarat recurs PD, care a susţinut, în esenţă, că obiectul acţiunii priveşte un act administrativ şi, în consecinţă, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de contencios administrativ şi nu judecătoriei.

Recursul este nefondat.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată, din cererea completatoare şi din celelalte acte aflate la dosar se reţine că recurenta a contestat procesul-verbal de licitaţie şi actele care au stat la baza  întocmirii acestuia, deci acte de executare întocmite de pârât în calitatea sa de executor judecătoresc.

Conform prevederilor art.58 din Legea nr.188/2000 privind executorii judecătoreşti: „Cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de  executare pot formula contestaţie la executare, în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.”, iar dispoziţiile din C. proc. civ. referitoare la contestaţia la executare sunt cuprinse în Cartea a V-a, capitolul  I, secţiunea a VI-a,  art.399- 404.

Art.399 alin.1 teza I prevede că „Impotriva  executării silite  înseşi,  precum şi împotriva oricărui act de  executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare”.

Conform prevederilor art.400 alin.1 din C. proc. civ. „contestaţia se introduce la instanţa de executare” care este Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, astfel cum în mod legal şi temeinic  a reţinut instanţa de fond, întrucât obiectul acţiunii nu îl priveşte anularea unui act administrativ sau suspendarea  executării acestuia, actul atacat în instanţă nefiind un act administrativ în sensul Legii nr.29/1990, care să atragă competenţa de soluţionare a instanţei de  contencios administrativ.

Faţă de cele ce preced, recursul a fost respins ca nefondat.

Magistraţi. Pensie. Vechime în magistratură. Principiul neretroactivităţii legii. Discriminare.

de

Prin acţiunea înregistrată la 13 octombrie 2000 şi precizată cu cererea depusă la 11 decembrie 2000, reclamantul G.Ş. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând să fie anulată adresa nr. 85/DS/G/27 ianuarie 2000, să i se recunoască vechimea în magistratură pentru perioada 16 noiembrie 1960 – 1 mai 1997 şi să i se elibereze adeverinţă pentru pensia de serviciu în vederea actualizării pensiei sale în raport cu salariul de bază şi drepturile magistraţilor în activitate.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 1 mai 1997 s-a pensionat conform Legii nr. 3/1977 pentru munca depusă şi limită de vârstă, dar pentru perioadele în care a îndeplinit funcţia de consilier juridic are dreptul la pensie de serviciu în condiţiile Legii nr. 92/1992. Reclamantul a învederat că prin adresa contestată, pârâtul a refuzat să-i recunoască vechimea în magistratură pentru activitatea desfăşurată timp de 36 de ani în profesiuni juridice, vătămând dreptul său la stabilirea pensiei de serviciu.

Curtea de Apel Alba – Iulia, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că reclamantul a avut funcţia de judecător numai 9 ani şi că nu îndeplineşte condiţia unei vechimi de cel puţin 25 de ani în magistratură pentru a beneficia de prevederile art. 103 din Legea nr. 92/1992 republicată privind pensia de serviciu a magistraţilor.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea hotărârii ca nelegală şi netemeinică.

În primul motiv de casare, recurentul a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art.44 din Legea nr. 92/1992 republicată, care prevăd expres că şi perioadele în care s-au exercitat alte funcţii juridice decât cele de judecător sau de procuror constituie vechime în magistratură.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a susţinut că instanţa de fond a motivat eronat soluţia dată pe principiul neretroactivităţii legii şi a reţinut că, de pensia de serviciu nu pot beneficia decât magistraţii aflaţi în activitate la data intrării în vigoare a Legii nr. 142/1997 şi cei reîncadraţi după pensionare. Recurentul a învederat că interpretarea instanţei de fond este în contradicţie cu decizia nr.88/1 iunie 1999 în care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 103 alin. 5 din Legea nr. 92/1992, modificată şi completată prin Legea nr. 142/1997, sunt neconstituţionale în măsura în care dreptul la actualizarea pensiilor în raport cu salariile de bază ale magistraţilor în activitate nu este recunoscut tuturor categoriilor de magistraţi pensionari.

În ultimul motiv de recurs, recurentul a criticat tratamentul discriminatoriu care i-a fost aplicat în privinţa  dreptului la pensie, motivând că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 20 din Constituţie, art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 26 din Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice.

Recursul este nefondat.

În baza deciziei nr. 139945/25 aprilie 1997, recurentul beneficiază de pensia pentru munca depusă şi limita de vârstă stabilită de Oficiul de pensii al judeţului Alba în condiţiile Legii nr. 3/1977.

Cererea recurentului de recunoştere a dreptului la pensia de serviciu şi la actualizarea cuantumului acesteia în funcţie de veniturile magistraţilor în activitate a fost corect respinsă de instanţa de fond, constatându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 92/1992 pentru acordarea acestei categorii de pensie.

Conform art. 103 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 142/1997, pensia de serviciu se acordă magistraţilor cu o vechime de cel puţin 25 de ani în magistratură.

Recurentul nu îndeplineşte această condiţie, întrucât a exercitat funcţia de judecător numai 9 ani şi, până la data pensionării, a exercitat alte funcţii juridice care nu sunt asimilate funcţiei de magistrat. Deşi aceste ultime funcţii sunt printre cele enumerate în art. 44 din Legea nr. 92/1992 republicată, ca reprezentând vechime în magistratură, activitatea desfăşurată de recurent în perioadele respective nu este asimilată funcţiei de magistrat, aşa cum a fost definită în art. 42 din aceeaşi lege. Conform prevederilor legale  sus-menţionate, au calitatea de magistrat şi fac parte din corpul magistraţilor judecătorii de la toate instanţele judecătoreşti, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă aceasta, precum şi magistraţii asistenţi ai Curţii Supreme de Justiţie.

În consecinţă, printr-o corectă interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 92/1992, instanţa de fond a stabilit că recurentul nu este în drept să beneficieze de pensia de serviciu a magistraţilor şi că vechimea pentru perioadele lucrate în funcţia de judecător şi în alte funcţii juridice nu poate fi valorificată decât prin calcularea pensiei care i-a fost deja acordată în condiţiile Legii nr. 3/1977.

Curtea constată că este nefondată şi susţinerea recurentului privind recunoaşterea dreptului la actualizarea pensiei de serviciu şi pentru persoanele pensionate anterior modificării şi completării Legii nr. 92/1992 prin Legea nr. 142/1997. Cum recurentul nu este titular al dreptului la pensie de serviciu, apare ca lipsită de temei legal cererea sa de a se actualiza pensia sa, calculată în sistemul prevăzut de Legea nr. 3/1977, dar în raport de condiţiile reglementate prin Legea nr. 92/1992 pentru altă categorie de pensie, respectiv în funcţie de veniturile magistraţilor în activitate.

Ultima critică din recurs este de asemenea nefondată, întrucât recurentul nu îndeplineşte condiţiile legale pentru acordarea pensiei de serviciu şi deci calcularea pensiei sale în baza Legii nr. 3/1997 nu reprezintă o discriminare faţă de magistraţii pensionaţi. Conform jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situaţii diferite se justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a respins recursul ca nefondat.

Institutia Avocatul Poporului

de

CE ESTE INSTITUTIA AVOCATUL POPORULUI?

Avocatul poporului este o institutie independenta, menita sa protejeze cetatenii de abuzuri din partea autoritatilor administratiei publice.
El nu poate insa sa ofere asistenta justitiabililor si nici sa le asigure reprezentarea in instanta.

CINE SE POATE ADRESA AVOCATULUI POPORULUI?

Orice persoana fizica, indiferent de cetatenie, varsta, sex, apartenenta etnica, politica sau religioasa, atunci cand se considera vatamata in drepturile si libertatile sale de catre un organ al administratiei publice, printr-un act sau fapt administrativ ilegal.

CUM SE POATE ADRESA O CERERE AVOCATULUI POPORULUI?

Cererea se formuleaza in scris si se expediaza prin posta sau se depune direct la registratura institutiei.
La solicitarea petitionarului, se poate obtine si o audienta. Inscrierile se fac fie direct la sediu, fie telefonic.

CE TREBUIE SA CUPRINDA CEREREA?

Datele personale ale petitionarului, date despre autoritatea publica sau functionarul in cauza, descrierea faptelor reclamate si alte detalii, conform modelului de mai jos.
Atentie: nu pot fi luate in considerare plangerile anonime sau cele facute in numele unei alte persoane, fara incuviintarea acesteia!

CE POATE EXAMINA AVOCATUL POPORULUI?

Cererile prin care o persoana se plange de acte sau fapte administrative ce provin de la:
administratia publica centrala (ministere, departamente, etc), prefecti, serviciile publice descentralizate din teritoriu ale ministerelor si ale celorlalte organe centrale, administratia publica locala (consilii locale, primari, consilii judetene) precum si de la functionari ai acestor organe.

CE ACTE SAU FAPTE POT FORMA OBIECTUL PLANGERII?

Plangerile persoanelor lezate in drepturile si libertatile cetatenesti trebuie sa se refere la acte sau fapte administrative.
Exemple:

  • eliberarea unei autorizatii sau adeverinte, a unui permis, etc;
  • efectuarea unei inscrieri, luarea in evidenta sau recunoasterea unei calitati prevazute de lege;
  • acordarea unor facilitati si ajutoare prevazute de lege;
  • acte ale consiilor locale, ale primarilor, presedintilor consiliilor judetene si ale prefectilor;
  • altele asemenea.

Acolo unde exista proceduri administrative, administrativ-jurisdictionale sau judiciare prevazute de o lege speciala, avocatul poporului nu se poate substitui organelor stabilite prin lege.

CARE ESTE TERMENUL IN CARE SE POATE FORMULA O CERERE ADRESATA AVOCATULUI POPORULUI?

Cel mult 12 luni de la data la care petitionarul a luat cunostinta de faptele care fac obiectul plangerii.

CE NU POATE EXAMINA AVOCATUL POPORULUI?

Nu sunt de competenta avocatului poporului cererile referitoare la eventualele raporturi litigioase intre persoanele fizice (actiuni in revendicare, contracte, mosteniri, raporturi intre proprietar si chiriasi ori intre vecini, etc.), tranzactii comerciale, litigii de dreptul muncii (desfacerea contractului de munca, salarizare sau sanctiuni la locul de munca) ori alte raporturi de drept privat
Nu pot fi luate in considerare si vor fi respinse fara motivare cererile privind actele emise de Parlament, actele si faptele deputatilor si senatorilor, ale Presedintelui Romaniei, ale Guvernului si ale autoritatilor judecatoresti.
Atentie: nu pot fi examinate cererile ce se refera la hotararile judecatoresti.
Avocatul poporului nu are nici o posibilitate de desfiintare sau de exercitare a vreunei cai de atac impotriva actelor instantei de judecata.
Avocatul poporului nu poate efectua acte de cercetare sau de urmarire penala: potrivit legii, avocatul poporului nu se substituie autoritatilor publice.
in consecinta, el nu poate decide in locul judecatorului sau procurorului.

CUM POATE ACTIONA AVOCATUL POPORULUI?

Pentru soloutionarea cererilor, avocatul poporului poate decide efectuarea unei anchete proprii, atunci cand considera necesar.
Dupa verificari, poate emite recomandari in scris prin care solicita organului administrativ ori functionarului public in cauza sa inlature abuzul comis, sa repare pagubele produse prin actul sau faptul administrativ ilegal si sa repuna persoana lezata in drepturile sale legitime.
Avocatul poporului nu poate insa desfiinta el insusi actul administrativ reclamat, dar pentru solutionarea cererii se poate adresa succesiv organului administrativ ierarhic superior, respectiv prefectului, Guvernului si, in cele din urma, Parlamentului.

CUM SE ADUC LA CUNOSTINTA REZULTATELE CERERII?

Rezultatele cererii se aduc la cunostinta petitionarului in scris sau, dupa caz, prin comunicare directa (la sediu).

SEDIUL INSTITUTIEI AVOCATUL POPORULUI ESTE IN MUNICIPIUL BUCURESTI, BD. IANCU DE HUNEDOARA NR. 3-5, SECT. 1;
TELEFOANE: 01/314.34.00 SAU 01/230.36.00

MODEL DE CERERE CATRE AVOCATUL POPORULUI

Cererea se trimite pe adresa institutiei Avocatul Poporului si trebuie sa contina urmatoarele informatii:

  • Numele si prenumele (cu majuscule)
  • Domiciliul (eventual resedinta ori alta adresa unde puteti fi gasit, si un numar de telefon)
  • Data la care ati luat cunostinta de incalcarea drepturilor dvs.
  • Prezentarea succinta a drepturilor si libertatilor incalcate.
  • Autoritatea administrativa sau functionarul public in cauza.
  • Descrierea faptelor invocate, prin care vi s-au incalcat drepturile.
  • Dovada intarzierii sau a refuzului autoritatii administrative de a solutiona legal cererea, in termenul prevazut.
  • Mentiunea obligatorie daca cererea face obiectul unei cauze aflate pe rolul unei instante judecatoresti, sau daca a format obiectul unei judecati.
  • Autoritatile publice care au fost sesizate anterior.
  • Raspunsul primit si motivele pentru care va simtiti in continuare nedreptatiti
  • Oricare alte acte care pot sustine cererea (in copie, nu in original)
  • Data
  • Semnatura

CERERILE ADRESATE AVOCATULUI POPORULUI SUNT SCUTITE DE TAXA DE TIMBRU

Ne puteti scrie gratuit pe whatsapp 0745150894!