Vezi decizia Integrala in Cazul Cioaca vs.Elodia.Motivarea deciziei în cazul Cioacă-Elodia. Loviri, vătămări cauzatoare de moarte. Art. 195,199,383 NCP

http://legeaz.net/spete-penal/motivare-decizie-cioaca-elodia-definitiva-358a-2014

Argumente pro si contra confiscarea averii.Confiscarea extinsa vs drept proprietate terti

„Care este standardul de probă pe care îl aplicăm când constatăm că infractorul are totul pe numele mamei?”.Se intreaba judecator Camelia Bogdan

I. Legislația română – măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale și confiscării extinse de la terți

Legea penală actuală prevede că pot fi dispuse măsuri asigurătorii în vederea confiscării asupra oricărui patrimoniu, indiferent de calitatea persoanei (suspect sau inculpat).

Până în 2006
Conform legislației anterioare, până în anul 2006, în baza Codului de procedură penală din 1968, se puteau dispune măsuri asigurătorii doar în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente (ori în vederea garantării unei amenzi viitoare – numai cu privire la bunurile învinuitului sau inculpatului).

Art. 163 Cod procedură penală 1968, „Măsurile asigurătorii”
(1) Măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor mobile şi imobile, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.
(2) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei.
(3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului.

2006 – apariția „confiscării speciale”
Dar textul art. 163 (1) Cod procedură penală de la 1968 a suferit o modificare în privinţa scopului pentru care pot fi luate măsurile asigurătorii. Astfel, din 2006, pe lângă repararea pagubei produse prin infracţiune şi garantarea executării pedepsei amenzii, se urmăreşte şi garantarea confiscării speciale.

Art. 163 CPP 1968, amendat în 2006:
1) Măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.
(2) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei.
(3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului.

Din interpretarea per a contrario a articolului 163(2) şi (3) Cod de procedură penală de la 1968, amendat în 2006, rezultă că pentru realizarea scopului confiscării speciale, măsura sechestrului poate fi dispusă asupra bunurilor aflate în patrimoniul oricărei persoane.

Noul Cod de procedură penală, în vigoare de la 1 februarie 2014
Luarea măsurilor asigurătorii este prevăzută în art. 249 (1) Cod procedură penală, text care menţionează organele judiciare cărora le revine competenţa să dispună măsurile asiguratorii:
– procurorul, în cursul urmăririi penale,
– judecătorul de cameră preliminară, sau
– instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii.

Scopul luării acestor măsuri este acela de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare, ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

În noua reglementare, măsurile asigurătorii (includem în această categorie sechestrul asigurător şi poprirea asigurătorie) constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

În funcţie de scopul luării măsurilor asigurătorii, noul Cod de procedură penală distinge cu privire la bunurile asupra cărora poate fi instituit sechestrul.

Reţinem că:
– în timp ce măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului,
– iar măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora,
– măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

Noul Cod de procedură penală
CAPITOLUL III
Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii
Art. 249
Condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii
(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.
(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.
(3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.
(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori alealtor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.
(5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. (…)

II. Confiscarea de la terți – abordarea europeană

La nivel european, se constată că nu este moral ca bunurile dobândite în urma săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală să rămână în circuitul civil și se pot lua măsuri în vederea prevenirii trecerii acestor bunuri în patrimoniul altor persoane. Se apreciază că aceste bunuri trebuie trecute în patrimoniul statului având în vedere că prin săvârșirea acestor fapte este lezată societatea în ansamblul său (sunt denaturate circuitele financiare, este împiedicată libera concurență etc).

Preambulul Directivei 2014/42/UE
24) Practica prin care o persoană suspectată sau învinuită transferă bunuri unei părți terțe în cunoștință de cauză, în vederea evitării confiscării, este comună și din ce în ce mai răspândită.
Cadrul legislativ actual al Uniunii nu conține norme obligatorii privind confiscarea bunurilor transferate către părți terțe. Prin urmare, necesitatea de a permite confiscarea bunurilor transferate către terți sau achiziționate de aceștia este din ce în ce mai pregnantă. Achiziționarea de către un terț se referă la situații în care, de exemplu, bunurile au fost dobândite, în mod direct sau indirect, de exemplu printr-un intermediar, de către terț de la o persoană suspectată sau învinuită, inclusiv atunci când infracțiunea a fost săvârșită în numele sau în beneficiul acestuia, atunci când persoana învinuită nu are bunuri care să poată fi confiscate. O astfel de confiscare ar trebui să fie posibilă cel puțin în cazurile în care terții știau sau ar fi trebuit să știe că scopul transferului sau al achiziționării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt și circumstanțe concrete, inclusiv a faptului că transferul a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piață a bunurilor. Normele privind confiscarea aplicată terților ar trebui să privească atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice. În orice caz, nu ar trebui să se aducă atingere drepturilor terților de bună credință.

Directiva 2014/42/UE privind punerea sub sechestru și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor în UE prevede anumite standarde, analizate și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Silickiene contra Lituaniei.

În primul rând, trebuie să vedem dacă terții dobânditori sunt de bună sau de rea-credință.

În ceea ce privește criteriile de analiză a bunei-credințe:
– în momentul intrării în posesie a produsului infracțiunii – terțul dobânditor să nu fi știut sau să nu fi avut posibilitatea să cunoască faptul că acele bunuri provin din săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală.

Directiva face referire la faptul că acest element intențional trebuie analizat în lumina unor circumstanțe de fapt si de drept obiective, cum ar fi:
– modul în care a intrat în posesia bunului (cu titlu gratuit sau pecuniar), această condiție fiind suficientă pentru aplicarea măsurii de siguranță a confiscării din patrimoniul terților.

Unele apărări invocă faptul că nu se poate confisca de la terți întrucât terții nu au calitate procesuală.
Însă art. 112, alin. (1), lit. e din noul Cod Penal – sediul general al materiei confiscării – nu impune condiția că se poate confisca doar de la proprietar.

Art. 112, noul Cod Penal „Confiscarea specială”
(1) Sunt supuse confiscării speciale:
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

De altfel, cei care comit aceste infracțiuni generatoare de profit sunt interesați ca apoi să introducă în circuitul civil produsele infracțiunii. Și nu doar „gulerele albe” își pun această problemă, ci chiar și cel mai simplu infractor va avea drept prim instinct să treacă ceea ce a luat în posesie pe numele unei alte persoane pentru a înlătura pericolul de a fi prins.

Nici de lege lata – sub imperiul Codului penal în vigoare precum şi a legilor speciale care prevăd obligativitatea măsurii de siguranţă a confiscării – și nici de lege ferenda (după implementarea Directivei) nu există vreun impediment  legal pentru  dispunerea confiscării din patrimoniul unor terțe persoane care nu sunt părţi în procesul penal (Decizia ÎCCJ, Secția Penală, 2330 din 09.06.2011).

Decizia ICCJ, Secția Penală, 2330 din 09.06.2011:
Potrivit dispoziţiilor art. 163 alin. (2) C. proc. pen. măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente până la concurenţa valorii probabile a pagubei.
Împrejurarea că sumele de bani asupra cărora s-a instituit măsura sechestrului asigurător au fost găsite în locuinţa părinţilor inculpatului R. din Constanţa unde acesta nu mai locuieşte efectiv, nu poate conduce la concluzia că luarea măsurii asigurătorii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie având în vedere împrejurarea că există dovezi că aceste sume provin din activităţile ilicite ale inculpatului.

Garanțiile oferite terților dobânditori în Directiva 2014/42/UE

Garanțiile specifice oferite terților dobânditori în cazurile privind confiscarea de la terți sunt prevăzute în articolul 8 al Directivei 2014/42/UE privind punerea sub sechestru și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor în UE.

Acest articol este generos în privința garanțiilor: dreptul la un proces echitabil, notificarea acuzației, hotărârea prin care se dispune sechestrul și confiscarea însoțită de motivare, posibilitatea căii de atac în fața unei instanțe superioare, citarea, posibilitatea de a beneficia de apărare, dreptul de a fi audiați, de a pune întrebări, de a furniza dovezi înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive.

Directiva 2014/42/UE
Articolul 8 – „Garanții”

(1)   Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele afectate de măsurile prevăzute în prezenta directivă au dreptul la o cale de atac eficace și la un proces echitabil, în vederea exercitării drepturilor acestora.
(2)   Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că ordinul de înghețare a bunurilor este comunicat persoanei afectate cât mai curând posibil după executare. O astfel de comunicare cuprinde, cel puțin succint, motivul sau motivele hotărârii în cauză. Atunci când este necesar, pentru a nu periclita cercetarea penală, autoritățile competente pot amâna comunicarea ordinului de înghețare a bunurilor către persoana afectată.
(3)   Ordinul de înghețare a bunurilor rămâne în vigoare numai atât timp cât este necesar pentru conservarea bunurilor în vederea unei posibile confiscări ulterioare.
(4)   Statele membre prevăd posibilitatea efectivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt afectate de a ataca ordinul de înghețare în fața unei instanțe, în conformitate cu procedurile prevăzute în legislația națională. Astfel de proceduri pot prevedea faptul că, atunci când ordinul inițial de înghețare a fost adoptat de o altă autoritate competentă decât cea judiciară, un astfel de ordin trebuie înaintat mai întâi spre confirmare sau examinare unei autorități judiciare, înainte de a putea fi atacat în fața unei instanțe.
(5)   Bunurile înghețate care nu sunt ulterior confiscate sunt restituite imediat. Condițiile sau normele procedurale în temeiul cărora se returnează bunurile respective se stabilesc în legislația națională.
(6)   Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că orice hotărâre de confiscare a bunurilor este motivată și că aceasta este comunicată persoanei afectate. Statele membre prevăd posibilitatea efectivă pentru persoana împotriva căreia este dispusă confiscarea de a ataca hotărârea de confiscare în fața unei instanțe.
(7)   Fără a se aduce atingere Directivelor 2012/13/UE și 2013/48/UE, persoanele ale căror bunuri sunt afectate de hotărârea de confiscare au dreptul de a fi asistate de un avocat, pe întreaga durată a procedurii de confiscare legate de determinarea produselor și a instrumentelor, pentru a-și putea exercita drepturile. Persoanele în cauză sunt informate că au acest drept.
(8)   În cadrul procedurilor menționate la articolul 5, persoana afectată beneficiază de posibilitatea efectivă de a contesta circumstanțele cauzei, inclusiv elementele concrete de fapt și probele disponibile pe baza cărora bunurile respective sunt considerate bunuri derivate din activități infracționale.
(9)   Terții au dreptul de a pretinde un titlu de proprietate sau alte drepturi reale, inclusiv în cazurile menționate la articolul 6.
(10)   În cazul în care, ca urmare a unei infracțiuni, victimele formulează pretenții împotriva persoanei care face obiectul măsurii de confiscare prevăzute în temeiul prezentei directive, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că măsura de confiscare nu împiedică victimele să obțină despăgubiri în baza pretențiilor formulate.

III. Prezumția de nevinovăție, caracterul licit al dobândirii averii în cazurile de confiscare și confiscare de la terți – Practica CEDO


De altfel şi standardele CEDO permit confiscarea bunurilor unor terţi neparticipanţi în proces. Merită consultate în acest sens hotărârile CEDO Salabiaku contra Franței, Pham Hoang contra Franței, Silikiene contra Lituaniei.

În aceste cazuri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nu se încalcă nici Articolul 6 („Dreptul la un proces echitabil”) al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale și nici Articolului 1 din Protocolul adiţional nr. 1/1952 la această Convenție.

Articolul 6(2), Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului
2) Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.

Articolul 1, Protocolul adițional 1/1952 la Convenția pentru apărarea Drepturilor omului și a libertăților fundamentale
1) Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

Hotărârile CEDO au statuat următoarele principii:
– instanţele pot acorda valoarea probatorie unei prezumţii de fapt, care în cazul îmbogăţirii ilicite, este faptul că diferenţa dintre patrimoniul real și veniturile legale provine din săvârşirea altor infracţiuni generatoare de profit; această prezumţie nu trebuie să opereze automat; nu trebuie eludate garantiile procedurale, nici drepturile terţilor de bună-credinţă;

– inversarea sarcinii probei nu semnifică în aceste cazuri eludarea prezumției de nevinovătie; de altfel, este impropriu a se vorbi în această materie despre „inversarea sarcinii probei”, sintagma potrivită fiind aceea de„partajare a sarcinii probei”.

Această nuanță este pusă în evidență de hotărârea CEDO în Salabiaku contra Franței, fiind cu totul inadecvat a se considera că o prezumţie relativă (cum este cea conţinută şi în textul nostru constituţional – art. 44 (8) – prezumarea caracterului licit al dobândirii averii) să confere onestitate ireproşabilă cuiva.

Conform hotărârii din 7 octombrie 1988 în cauza Salabiaku contra Franței (paragraful 28), articolul 6 (2) din Convenția europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului (prezumția de nevinovăție) cere statelor „să opereze cu prezumțiile de fapt sau de drept în limite rezonabile care să țină cont de importanța mizei și să mențină dreptul la un proces echitabil.”

Paragraful 26 al aceleiași hotărâri face vorbire despre „partajarea sarcinii probei”:
În viziunea Guvernului și a majorității Comisiei, el [domnul Salabiaku] a fost, într-adevăr, găsit vinovat „potrivit legii”.
Au considerat că, potrivit art. 392, para.1 al Codului Vamal, a fost comisă o infracțiune prin „simplul fapt” al „deținerii de bunuri interzise la trecerea vămii”, „fără a fi nevoie să se stabilească intenția frauduloasă ori neglijență” din partea „persoanei deținătoare” (paragrafele 66 și 68 ale raportului Comisiei).
Revine procurorului să furnizeze dovezi ale acestui fapt. În acest caz, procurorul a făcut-o prin prezentarea  raportului autorităților vamale, iar acuzatul nu a reușit să demonstreze un caz de „forță majoră, mai presus de puterea sa de control” de așa natură „încât să-l disculpe” (paragraful 74 al raportului).
În viziunea lor, art. 392 para.1 nu a stabilit o prezumție irefutabilă de vinovăție, ci „o prezumție relativă de fapt și de responsabilitate”, „strict definită de lege” și justificată „chiar de natura subiectului” legii în cauză. Aceasta nu implica altceva decât „o partajare” a sarcinii probei, iar nu „o răsturnare” a ei (memoriu al Guvernului adresat Curții).

Silickiene contra Lituaniei
„În ceea ce privește raportul de proporționalitate dintre scopul confiscării și drepturile fundamentale ale petentei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului reiterează ideea conform căreia în cazul unei confiscări de proprietăți echilibrul just dintre scop și drepturi depinde de mulți factori, inclusiv de comportamentul proprietarului.
În cazul de față, Curtea de la Strasbourg trebuie să determine dacă instanța națională a evaluat gradul de implicare a proprietarului sau măcar relația dintre comportamentul său și infracțiunile comise. (…)
Referitor la chestiunea de fond, Curtea amintește informațiile obținute de către Curtea de Apel, că aplicanta a participat la vânzarea bunurilor de contrabandă și ar fi trebuit să cunoască faptul că proprietatea confiscată a fost achiziționată din activele obținute prin acțiuni ilicte ale organizației criminale.”

Pham Hoang contra Franței
In speța prezentată, petentul Pham Hoang a susținut că prevederile art. 369 (2), art. 373 (sarcina de a demonstra că bunurile care ar urma să fie supuse confiscării in cazul comiterii unei infracțiuni de contrabandă revine persoanei în posesia căreia se afla bunurile respective), art. 392 (1) (persoana care are în posesie bunuri rezultate dintr-o infracțiune de contrabandă va fi acuzată de evaziunea taxelor vamale, prezumție la care practica a adaugat posibilitatea de a o înlătura în cazul în care acuzatul demonstrează că s-a aflat „într-un caz de forță majoră” care a rezultat din imposibilitatea de a afla care este conținutul pachetelor) și art. 399 alin.2 (vor fi gasite vinovate de infracțiunea de contrabandă orice persoane care au avut un interes pecuniar în a participa la aceste activități, inclusiv persoane care în mod conștient au cumpărat sau au deținut bunuri rezultate din infracțiuni de contrabandă și chiar cele care „nu au intrat în posesia fizică a acestora”, ci au avut această tentativă însă au intervenit forțele de ordine așa cum s-a întâmplat în cazul de față, deci vointa nu a fost a inculpatului) din Codul Vamal francez nu sunt compatibile cu dreptul la o judecată echitabilă (prevazut in art. 6 (1) din CEDO) și cu dreptul de a beneficia de prezumția de nevinovîție (prevazut in art. 6 (2) din CEDO). Curtea de la Strasbourg a respins plângerea acestuia ca fiind neintemeiată.

În decizia din 10 noiembrie 2009 cu privire la admisibilitatea cererii în cazul Yakya Minhas contra Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menționat mai întâi cauza Phillips contra Regatului Unit – „prezumția de nevinovăție nu este un drept absolut atâta vreme cât orice sistem penal operează cu prezumții de fapt sau de drept” (§ 39) -, pentru a conchide că: „prin urmare, Convenţia nu interzice prezumţii de fapt sau de drept, care pot opera împotriva unui acuzat, dar orice astfel de prezumţii trebuie să se încadreze în limite rezonabile, care să ţină seama de importanţa a ceea ce este în joc şi de respectarea dreptului la apărare (a se vedea cauza Salabiaku contra Franţei, 7 octombrie 1988, § 28).

În cauza Geerings contra Olandei (nr. 30810/03, § 44, 1 martie 2007), Curtea a rezumat situaţia după cum urmează: „(…) s-a demonstrat că reclamantul deţinea bunuri a căror provenienţă nu a putut fi stabilită; se poate presupune în mod rezonabil că aceste bunuri au fost obţinute prin activităţi ilegale, iar reclamantul nu a reuşit să ofere o explicaţie alternativă satisfăcătoare.”

În cauza Bongiorno ş.a. contra Italiei, Curtea a reţinut că nu a fost încălcat nici art. 1 din Protocolul 1 la Covenţie Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului, chiar dacă bunurile pot să aparțină formal unor terţe persoane. Prezumţia relativă a dobândirii ilicite a bunurilor s-a bazat pe analiza situaţiei financiare a reclamanţilor şi pe natura relaţiilor acestora cu S.B.

 În cauza Butler contra Marii Britanii, în care s-a dispus confiscarea sumei de 2,400 lire fără ca persoana să fie condamnată pentru săvârșirea vreunei infracțiuni, Curtea a apreciat că art.6 din Convenţie în latura penală nu este aplicabil în cauză. Reclamantul având deschisă posibilitatea demonstrării provenienţei sursei banilor, cererea sa a fost respinsă ca inadmisibilă.

Dispoziţiile art 44(8) din Constituție privind prezumția caracterului licit al averii dobândite sunt de asemenea frecvent invocate ca fundament al ridicării sechestrelor în vederea confiscării de către persoane care nu au calitatea de părţi în procesul penal.

Articolul 44 din Constituția României
(8) Averea dobandita licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.

Prezumția fiind una relativă (juris tantum) – căci poate fi combătută prin proba contrarie – în măsura în care au existat anumite indicii că terța persoană a dobândit acest bun din fapte prevăzute de legea penală,instanța îi poate cere să-și facă propriile apărări privind modalitatea în care a intrat în posesia acelor bunuri.
În această situație, dispoziţia constituțională nu este încălcată, ci această cerere ajută la clarificarea situației.

CEDO a arătat în cauzele Salabiaku contra Frantei și Pham Hoang contra Franței că nimic nu împiedică instanța să opereze cu anumite prezumții de fapt și de drept (cum ar fi aceea că diferenţa dintre patrimoniul real și veniturile legale provine din săvârşirea altor infracţiuni generatoare de profit) cu condiția respectării echitabilității procedurii.

Sistemul nostru de drept este dotat cu garanţiile la care face referire CEDO în cauza Silickiene contra Lituaniei.
Prin urmare, este nepotrivit a se concluziona că încalcă articolul 44 alin. 8 din Constituţie acel judecător care oferă posibilitatea persoanei al cărei patrimoniu e vizat de un sechestru în vederea confiscării speciale să–şi formuleze apărările pe care le consideră necesare pentru a demonstra proveniența sursei  bunurilor dobândite, de vreme ce dispunerea măsurii confiscării speciale este obligatorie în cazul săvârşirii unor infracţiuni de spălare a banilor.

Fireşte, în absenţa vreunei dispoziţii de trimitere în judecată a terţului în patrimoniul căruia s-ar afla produsul infracţiunii, instanţa nu l-ar putea judeca pe acesta pentru infracţiunea de spălare a banilor, gradul de vinovăţie al acestuia neavând nicio legătură cu scopul dispunerii măsurii de siguranţă, interesând a fi analizate la luarea confiscării de la terţ doar buna sau reaua-credință a acestuia și caracterul oneros sau gratuit al transmiterii bunurilor dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

A nu confisca bunurile produse prin săvârşirea infracţiunilor înseamnă a nesocoti natura măsurii de siguranţă a confiscării speciale în sistemul nostru de drept penal: sancţiune de drept penal, consecinţa civila a săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, având scop eminamente preventiv, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite (Constantin Mitrache, „Drept penal român. Partea Generală”, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1997, p. 168).

La nivel internațional

Conform articolului 54 din Conventia ONU împotriva corupției, standardele internaționale de recuperare a produsului infracțiunii cauzatoare de prejudicii mai multor persoane – părţi, stat etc. – nimic nu împiedică statele ca pe calea unei comisii rogatorii să se solicite repatrierea tuturor acestor fonduri (cum au fost cazurile dictatorilor din Tunisia, Egipt, Libia, care aveau conturi în străinătate): regula de bază în materia recuperarii produsului infracțiunii este că întâi sunt compensate victimele, diferenţa revenind statului.

* Aceasta este prima parte a unui rezumat al prezentării doamnei judecător Camelia Bogdan la cel de-al patrulea seminar (Constanța, 11-13 septembrie 2014) din cadrul programului „Susţinerea confiscării extinse şi recuperării prejudiciului în România”, derulat de Freedom House România, cofinanțat de Comisia Europeană și cu sprijinul financiar al Ambasadei Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

A se vedea si lucrarea de doctorat judec.Camelia Bogdan

In practica este diferit:ANRP explica situatia despagubirilor acordate cetatenilor romani a caror imobile au fost abandonate in Bulgaria, Basarabia, Bucovina de Nord sau Tinutul Herta

Senatul Romaniei a aprobat, in sedinta din data de data de 30.09.2014, proiectul Legii privind unele masuri pentru accelerarea si finalizarea procesului de solutionare a cererilor formulate in temeiul Legii nr. 9/1998si al Legii nr. 290/2003, acte normative prin care s-au acordat despagubiri catatenilor romani care au abandonat imobile in Bulgaria, Basarabia,Bucovina de Nord sau Tinutul Herta.

Proiectul de lege a fost aprobat de Guvernul Romaniei inca din 26 iunie 2014 si urmeaza sa fie dezbatut in Camera Deputatilor. Dupa aprobare, legea va fi promulgata de catre Presedintele Romaniei, astfel incat noile prevederi sa poata fi aplicate incepand cu anul 2015.

Principalele prevederi ale proiectului de lege sunt urmatoarele:

– Unica masura compensatorie o constituie despagubirile banesti;

– Plata despagubirilor se efectueaza in ordinea cronologica a emiterii hotararilor comisiilor judetene, in transe anuale egale, esalonat, pe o perioada de 5 ani, incepand cu anul 2015;

– Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor va emite titluri de plata care se vor plati de catre Ministerul Finantelor Publice in cel mult 180 de zile de la emitere;

– Sumele aferente despagubirilor se vor majora/actualiza prin decizia Presedintelui Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, cu suma aferenta perioadei cuprinse intre momentul emiterii hotararilor comisiilor judetene si data emiterii deciziei de actualizare;

– Comisiile judetene, respectiv cea a municipiului Bucuresti, pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2003 au obligatia de a solutiona, prin hotarare, cererile de acordare a despagubirilor inregistrate si nesolutionate, dupa cum urmeaza:

  • in termen de 9 luni, comisiile care mai au de solutionat un numar de pana la 500 de cereri depuse in temeiul Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2003;
  • in termen de 18 luni, comisiile care mai au de solutionat un numar intre 501 si 1.000 de cereri depuse in temeiul Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2003;
  • in termen de 36 de luni, comisiile care mai au de solutionat un numar de peste 1000 de cereri depuse in temeiul Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2003.

Cum aman aplicarea pedepsei in Noul Cod Penal 2014?

Art. 589: Cazurile de amanare
(1)Executarea pedepsei inchisorii sau a detentiunii pe viata poate fi amanata in urmatoarele cazuri:
a)cand se constata pe baza unei expertize medico-legale ca persoana condamnata sufera de o boala ce nu poate fi tratata in

reteaua sanitara a Administratiei Nationale a Penitenciarelor si face imposibila executarea imediata a pedepsei, iar instantaconstata, pe baza probelor, ca specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente in reteaua sanitara a Ministerului Sanatatii si apreciaza ca amanarea executarii si lasarea in libertate nu prezinta un pericol pentru ordinea publica. In aceasta situatie, executarea pedepsei se amana pentru o durata determinata;
b)cand o condamnata este gravida sau are un copil mai mic de un an. In aceste cazuri, executarea pedepsei se amana pana la incetarea cauzei care a determinat amanarea .
(2)In cazul prevazut la alin. (1) lit. a), amanarea executarii pedepsei nu poate fi dispusa daca cel condamnat si-a provocat singur starea de boala, prin refuzul tratamentului medical, al interventiei chirurgicale, prin actiuni de autoagresiune sau prin alte actiuni vatamatoare, sau in situatia in care se sustrage efectuarii expertizei medico-legale.
(3)Cererea de amanare a executarii pedepsei inchisorii sau a detentiunii pe viata poate fi facuta de procuror si de condamnat.
(4)Cererea poate fi retrasa de persoana care a formulat-o.
(5)Hotararile prin care se dispune amanarea executarii pedepsei sunt executorii de la data pronuntarii.
(6)In cazul in care in timpul amanarii executarii pedepsei pe numele condamnatului este emis un alt mandat de executare a pedepsei inchisorii, acesta nu poate fi executat pana la expirarea termenului de amanare stabilit de instanta sau, dupa caz, pana la incetarea cauzei care a determinat amanarea .
(7)Hotararea prin care instanta se pronunta asupra cererii de amanare a executarii pedepsei poate fi atacata cu contestatie la instanta ierarhic superioara, in termen de 3 zile de la comunicare .

Reglementarea in Vechiul Cod de Procedura Penala (din 1968)
Art. 453: Cazurile de amanare
(1) Executarea pedepsei inchisorii sau a detentiunii pe viata poate fi amanata in urmatoarele cazuri:
a) cand se constata, pe baza unei expertize medico-legale, ca cel condamnat sufera de o boala grava, care face imposibila executarea pedepsei, iar instanta apreciaza ca amanarea executarii si lasarea in libertate nu prezinta un pericol concret pentru ordinea publica. In acest caz, executarea pedepsei se amana pana cand starea de sanatate a condamnatului se va ameliora, astfel incat pedeapsa sa poata fi pusa in executare . Cererea de amanare a executarii pedepsei nu poate fi admisa daca se constata ca tratamentul condamnatului se poate efectua sub paza permanenta, in conditiile prevazute de art. 1391, care se aplica in mod corespunzator;
b) cand o condamnata este gravida sau are un copil mai mic de un an. In aceste cazuri, executarea pedepsei se amana pana la incetarea cauzei care a determinat amanarea;
c) cand din cauza unor imprejurari speciale executarea imediata a pedepsei ar avea consecinte grave pentru condamnat,familie sau unitatea la care lucreaza. In acest caz, executarea poate fi amanata cel mult 3 luni si numai o singura data .
(2) Cererea de amanare a executarii pedepsei inchisorii sau a detentiunii pe viata poate fi facuta de procuror, de condamnat, de persoanele aratate in art. 362 alineatul ultim, iar in cazul prevazut la lit. c) din prezentul articol, si de catre conducerea unitatii la care lucreaza condamnatul.
(21) Cererea poate fi retrasa de cel care a formulat-o.
(22) In cazurile prevazute in alin. 1 lit. a) si b), hotararile prin care se dispune amanarea executarii pedepsei sunt executorii de la data pronuntarii.
(3) Dispozitiile prezentului articol se aplica si in cazul celui condamnat la executarea pedepsei la locul de munca . In situatia prevazuta la lit. b), executarea pedepsei poate fi amanata pe perioada stabilita de normele legale cu privire la concediul ce se acorda salariatelor inainte si dupa nastere.

Art. 590: Obligatiile condamnatului in cazul amanarii executarii
(1)Pe durata amanarii executarii pedepsei, condamnatul trebuie sa respecte urmatoarele obligatii:
a)sa nu depaseasca limita teritoriala fixata decat in conditiile stabilite de instanta;
b)sa ia legatura, in termenul stabilit de instanta, cu organul de politie desemnat de aceasta in cuprinsul hotararii de amanare a executarii pedepsei inchisorii pentru a fi luat in evidenta si a stabili mijlocul de comunicare permanenta cu organul de supraveghere, precum si sa se prezinte la instanta ori de cate ori este chemat;
c)sa nu isi schimbe locuinta fara informarea prealabila a instantei care a dispus amanarea;
d)sa nu detina, sa nu foloseasca si sa nu poarte nicio categorie de arme;
e)pentru cazul prevazut la art. 589 alin. (1) lit. a), sa se prezinte de indata la unitatea sanitara la care urmeaza sa faca tratamentul, iar pentru cazul prevazut la art. 589 alin. (1) lit. b), sa ingrijeasca copilul mai mic de un an.
(2)Pe durata amanarii executarii pedepsei, instanta poate impune condamnatului sa respecte una sau mai multe dintre urmatoarele obligatii:
a)sa nu se afle in anumite locuri sau la anumite manifestari sportive, culturale ori la alte adunari publice, stabilite de instanta;
b)sa nu comunice cu persoana vatamata sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infractiuneasau cu alte persoane, stabilite de instanta, ori sa nu se apropie de acestea;
c)sa nu conduca niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite.
(3)Obligatiile prevazute la alin. (2) pot fi impuse in masura in care au fost aplicate in continutul pedepsei complementare a interzicerii exercitarii unor drepturi .

Reglementarea in Vechiul Cod de Procedura Penala (din 1968)
Art. 4531: Obligatiile condamnatului in cazul amanarii executarii
(1) Pe durata amanarii executarii pedepsei, condamnatul va respecta urmatoarele obligatii:
a) sa nu depaseasca limita teritoriala fixata decat in conditiile stabilite de instanta;
b) sa se prezinte la instanta ori de cate ori este chemat sau la organul de politie desemnat cu supravegherea de instanta, conform programului de supraveghere intocmit de organul de politie sau ori de cate ori este chemat;
c) sa nu isi schimbe locuinta fara incuviintarea instantei care a dispus amanarea;
d) sa nu detina, sa nu foloseasca si sa nu poarte nicio categorie de arme.
(2) Pe durata amanarii executarii pedepsei, instanta poate impune condamnatului sa respecte una sau mai multe dintre urmatoarele obligatii:
a) sa poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
b) sa nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau in orice alte locuri stabilite de instanta;
c) sa nu se apropie de persoana vatamata, membrii familiei acesteia, persoana impreuna cu care a comis fapta, martori, experti ori alte persoane, stabilite de instanta, si sa nu comunice cu acestea direct sau indirect;
d )sa nu conduca niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite;
e) sa nu se afle in locuinta persoanei vatamate;
f) sa nu exercite profesia, meseria sau sa nu desfasoare activitatea in exercitarea careia a savarsit fapta .

Art. 591: Instanta competenta
(1)Instanta competenta sa se pronunte asupra acordarii amanarii executarii pedepsei este instanta de executare .
(2)In cazul prevazut la art. 589 alin. (1) lit. a), cererea de amanare a executarii pedepsei se depune la judecatorul delegatcu executarea, insotita de inscrisuri medicale. Judecatorul delegat cu executarea verifica competenta instantei si dispune, dupa caz, prin incheiere, declinarea competentei de solutionare a cauzei sau efectuarea expertizei medico-legale. Dupa primirea raportului de expertiza medico-legala cauza se solutioneaza de instanta de executare, potrivit dispozitiilor prezentului capitol.
(3)Instanta de executare comunica hotararea prin care s-a dispus amanarea executarii pedepsei, in ziua pronuntarii, organului de politie desemnat in cuprinsul hotararii de amanare a executarii pedepsei inchisorii pentru a lua in evidenta persoana, jandarmeriei, politiei de proximitate, organelor competente sa elibereze pasaportul, organelor de frontiera, precum si altor institutii, in vederea asigurarii respectarii obligatiilor impuse. Organele in drept refuza eliberarea pasaportului sau, dupa caz, ridica provizoriu pasaportul pe durata amanarii.
(4)In caz de incalcare cu rea-credinta a obligatiilor stabilite potrivit art. 590, instanta de executare revoca amanarea si dispune punerea in executare a pedepsei privative de libertate. Organul de politie desemnat de instanta in cuprinsul hotararii cu supravegherea celui fata de care s-a dispus amanarea executarii pedepsei verifica periodic respectarea obligatiilor de catre condamnat si intocmeste lunar un raport in acest sens catre instanta de executare .
(5)In cazul in care constata incalcari ale obligatiilor stabilite potrivit art. 590, organul de politie sesizeaza, de indata,instanta de executare .
(6)Instanta de executare tine evidenta amanarilor acordate si, la expirarea termenului, ia masuri pentru emiterea mandatului de executare, iar daca mandatul a fost emis, ia masuri pentru aducerea lui la indeplinire. Daca nu s-a stabilit un termen de amanare, judecatorul delegat cu executarea al instantei de executare este obligat sa sesizeze instanta de executare in vederea verificarii subzistentei temeiurilor amanarii, iar cand se constata ca acestea au incetat, sa ia masuri pentru emiterea mandatului de executare ori pentru aducerea lui la indeplinire.

Reglementarea in Vechiul Cod de Procedura Penala (din 1968)
Art. 454: Instanta competenta
(1) Instanta competenta sa se pronunte asupra acordarii amanarii executarii pedepsei este instanta de executare .
(11) Instanta de executare comunica hotararea prin care s-a dispus amanarea executarii pedepsei, in ziua in care aceasta devine definitiva, sectiei de politie in a carei raza teritoriala locuieste condamnatul, jandarmeriei, politiei comunitare, organelor competente sa elibereze pasaportul, organelor de frontiera, precum si altor institutii, in vederea asigurarii respectarii obligatiilor impuse. Organele in drept refuza eliberarea pasaportului sau, dupa caz, ridica provizoriu pasaportul pe durata amanarii.
(12) In caz de incalcare cu rea-credinta a obligatiilor, instanta revoca amanarea si dispune punerea in executare a pedepsei privative de libertate. Organul de politie desemnat cu supravegherea de catre instanta verifica periodic respectarea obligatiilor de catre condamnat, iar in cazul in care constata incalcari ale acestora sesizeaza, de indata,instanta de executare .
(2) Instanta de executare tine evidenta amanarilor acordate si, la expirarea termenului, ia masuri pentru emiterea mandatului de executare, iar daca mandatul a fost emis, ia masuri pentru aducerea lui la indeplinire. Daca nu s-a stabilit un termen, judecatorul delegat al instantei de executare este obligat sa verifice periodic daca mai subzista cauza care a determinat amanarea executarii pedepsei, iar cand constata ca aceasta a incetat, sa ia masuri pentru emiterea mandatului de executare sau, dupa caz, pentru aducerea lui la indeplinire

https://www.google.ro/maps/uv?hl=ro&pb=!1s0x40b1ff9e0108ca45:0xe8e326b2390a235a!2m5!2m2!1i80!2i80!3m1!2i100!3m1!7e1!4shttps://plus.google.com/104580095601763669486/photos?hl%3Dro%26socfid%3Dweb:lu:kp:placepageimage%26socpid%3D1!5savocat+coltuc+-+C%C4%83utare+Google&sa=X&ei=D8YGVN7gIcK-O8e2gaAD&sqi=2&ved=0CIEBEKIqMAo
Alba Iulia • Alexandria • Arad • Bacau • Baia Mare • Bistrita • Botosani • Braila • Brasov • Bucuresti • Buzau • Calarasi • Caransebes • Cluj Napoca • Constanta • Covasna • Craiova • Drobeta Turnu Severin • Focsani • Galati • Giurgiu • Hunedoara • Iasi • Miercurea Ciuc • Oradea • Piatra Neamt • Pitesti • Ploiesti • Ramnicu Valcea • Satu Mare • Sibiu • Slatina • Slobozia • Suceava • Targoviste • Targu Jiu • Targu Mures • Timisoara • Tulcea • Vaslui

„Conditii liberare conditionata in lumina Noului Cod Penal .Probleme in practica”

„Conditii liberare conditionata in lumina Noului Cod Penal .Probleme in practica”

Liberarea condiționată în cazul pedepsei închisorii poate fi dispusă, dacă:
a) cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani;
b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate (art. 100 alin. 1 din Noul Cod penal).

În privința condițiilor de acordare a liberării condiționate, în noua reglementare (Legea nr. 286/2009 privind Codul penal) nu s-au menținut dispozițiile art. 59 – 60 din Codul penal anterior (1969) care prevedeau că: ”se poate dispune liberarea condiționată în cazul condamnaţilor trecuţi de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi de 55 de ani pentru femei, după executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau a unei jumătăţi în cazul închisorii mai mari de 10 ani”.

În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune liberarea condiţionată, după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) lit. b) – d) art. 100 din Noul Cod penal.

Avocat ColtuC : „Regimul sanctionator al recidivei raportat la art. 6 NCP”

Avocat ColtuC : „Regimul sanctionator al recidivei raportat la art. 6 NCP”

ICCJ a decis admiterea sesizarii formulate de Curtea de Apel Bucuresti – Sectia I penala, prin incheierea de sedinta din 24 februarie 2014 pronuntata in Dosarul nr. 276/93/2014, in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile pentru dezlegarea in principiu a problemei de drept, respectiv daca prevederile art. 43 alin. (5) din noul Cod penal, ce reglementeaza regimul sanctionator al recidivei, in situatia in care fapta a fost savarsita dupa executarea unei pedepse aplicate printr-o condamnare anterioara, pot fi interpretate in sensul ca pot fi aplicabile si persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru savarsirea unei infractiuni cu retinerea art. 37 lit. b) dinCodul penal anterior, in situatia in care pedeapsa aplicata a fost redusa in baza art. 6 din noul Cod penal.

Astfel Curtea a stabilit ca, in interpretarea dispozitiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipoteza unei infractiuni comise in stare de recidiva postexecutorie judecata definitiv inainte de intrarea in vigoare a noului Cod penal, pedeapsa aplicata prin hotararea de condamnare se va compara cu maximul special prevazut in legea noua pentru infractiunea savarsita prin luarea in considerare a dispozitiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal.

Practica judecatoreasca in cazul contestatiei declarate impotriva incheierii judecatorului de drepturi si libertati

1. „Daca sedinta de judecata prin care este solutionata, in cursul urmaririi penale si de camera preliminara, contestatia declarata impotriva incheierii judecatorului de drepturi si libertati si de camera preliminara privind masurile preventive are loc in camera de consiliu sau se desfasoara in sedinta publica”;

2. „Daca hotararea adoptata la pct.1 este o incheiere sau o decizie”.

Examenul jurisprudentei nationale evidentiaza urmatoarele orientari de practica, confirmand caracterul neunitar al acesteia, noteaza procurorul general, argumentand astfel:

“I. Intr-o orientare, instantele au solutionat contestatiile declarate impotriva incheierii judecatorului de drepturi si libertati si de camera preliminara privind masurile preventive luate in cursul urmaririi penale, respectiv in procedura de camera preliminara, in camera de consiliu, iar hotararea adoptata a fost pronuntata prin :

a) incheiere (Anexele 1 – 119)
Jurisprudenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie este in acest sens (Anexele 120-126).
b) decizie (Anexele 127,128).

II. Pentru aceeasi ipoteza, instantele au solutionat contestatiile in sedinta publica, prin :

a) decizie (Anexele 129 – 144);
b) incheiere (Anexele 145 – 152).

Apreciez ca solutia legala este cea exprimata de prima orientare jurisprudentiala mentionata la pct.I, lit.a.

Contestatia, cale ordinara de atac, a fost introdusa, intr-un capitol distinct, prin art.III din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.3 din 5 februarie 2014[2].

Prin art.III pct.5 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.3/2014, dupa Capitolul III al Titlului III al Partii speciale din noul Cod de procedura penala (privind apelul) a fost introdus un nou capitol, Capitolul III1, intitulat „Contestatia”, cuprinzand art.4251 – Declararea si solutionarea contestatiei[3].

Dupa cum mentioneaza chiar in primul alineat, prevederile acestui articol sunt aplicabile „cand legea nu prevede altfel”.

Prin urmare, ratiunea introducerii acestui capitol a fost aceea de a se institui o procedura pentru judecarea acestei cai de atac in situatiile in care, desi este prevazuta de lege, nu exista dispozitii care sa vizeze procedura de judecata incidenta (de pilda, art. 246 alin. 7, art. 248 alin. 8 din Codul de procedura penala privind contestarea incheierii judecatorului de drepturi si libertati sau judecatorului de camera preliminara privind masurile de siguranta cu caracter medical) sau acestea sunt insuficiente.

Dispozitia astfel instituita reprezinta o norma cu caracter general.

Acest tip de norma cuprinde reglementari uniforme stabilite prin dispozitii generale, care pot fi completate sau inlocuite cu norme speciale cand legiuitorul le-a instituit prin prevederi distincte.

Potrivit doctrinei[4] o norma generala posterioara uneia speciale nu abroga norma speciala decat in cazul in care o prevede in mod expres.

Astfel, in toate situatiile in care exista o norma speciala ce contine dispozitii derogatorii, acestea se vor aplica cu prioritate.

Printre hotararile care pot face obiectul contestatiei, se numara si incheierile prin care, in cursul urmaririi penale, judecatorul de drepturi si libertati ori judecatorul de camera preliminara dispune asupra masurilor preventive, sediul materiei regasindu-se in prevederile art.203 alin.5 si art.204, respectiv art.205 din Cod de procedura penala.

Aceste dispozitii legale, prin situarea lor dupa art.202, intitulat „Scopul si conditiile generale de aplicare si categoriile masurilor preventive”, releva vointa legiuitorului de a realiza o mai buna sistematizare a reglementarilor in materia masurilor preventive si, totodata, de a institui un regim juridic specific in aceasta materie.

Astfel, art. 204 si art. 205 din Codul de procedura penala reglementeaza in mod expres regimul juridic al caii de atac impotriva incheierii prin care se dispune asupra masurilor preventive in cursul urmaririi penale, respectiv in procedura de camera preliminara. Sunt stabilite aspectele esentiale privind hotararile supuse caii de atac, titularii acesteia, termenul de declarare, organul judiciar competent cu solutionarea (art. 204 alin. 1, 2, art. 205 alin. 1, 2); caracterul nesuspensiv (art. 204 alin. 3, art. 205 alin. 3), termenul de solutionare (art. 204 alin. 4, 5, art. 205 alin. 4, 5), procedura de solutionare (prezenta parti, procuror, asistenta juridica – art. 204 alin. 6 -9, art. 205 alin. 6-9); solutiile (art. 204 alin. 10-12, art. 205 alin. 10).

Aceste dispozitii se completeaza cu art. 203 alin. 5 care stabilesc expres actul de solutionare / natura hotararii – incheiere motivata, caracterul sedintei – camera de consiliu, precum si pronuntarii – camera de consiliu.

In consecinta, din analiza acestor dispozitii si, in special, al art. 203 alin. 5 din Codul de procedura penala, a plasarii lor in economia reglementarilor privind masurile preventive in cursul urmaririi penale, respectiv in procedura de camera preliminara (modul de sistematizare a materiei) rezulta cu caracter de evidenta natura derogatorie, de norme speciale a acestora.

In considerarea acestei naturi derogatorii, dispozitiile art. 203 alin. 5 din Codul de procedura penala se vor aplica prioritar in raport cu cele similare ale art. 4251 alin. 5 si 7 din acelasi cod, in ceea ce priveste caracterul sedintei si natura actului de solutionare a cauzei.

Prin urmare, sedinta de judecata in care este solutionata, in cursul urmaririi penale, respectiv al procedurii de camera preliminara, contestatia impotriva incheierii judecatorului de drepturi si libertati, ori a judecatorului de camera preliminara privind masurile preventive are loc in camera de consiliu, hotararea adoptata in aceasta procedura fiind o incheiere, conform art. 203 alin. 5 din Codul de procedura penala.”

Avocat COLTUC MARIUS militeaza pentru infiintarea unui tribunal specializat pe judecarea infractiunilor penal-economice

Necesitatea infiintarii unui tribunal specializat in judecarea infractiunilor economice devine evidenta, sustin reprezentantii mediului de afaceri. Acestia sunt nemultumiti de blandetea pedepselor din noul cod penal pentru infractiunile economice. Exista insa si parti bune in noua lege, cum ar fi obligativitatea celor vinovati sa achite prejudiciul creat

Adoptarea noului Cod Penal a starnit reactii vehemente in mediul economic, specialistii in drept penal apreciind ca legea este prea blanda in privinta infractiunilor. Iar cap de lista sunt inselaciunea si delapidarea, unde pedepsele s-au redus si de patru ori.

“Intr-o tara in care coruptia, infractionalitatea economica este atat de ridicata, in care consecintele economice ale acestui tip de infractiune sunt foarte mari, poate ca este in continuare de discutat reducerea brusca a pedepselor si toleranta relativa pe care noul Cod Penal o aduce”, a afirmat prof.univ. dr. Vlad Nistor, la Antena 3.

In cazul infractiunii de delapidare, pedeapsa maxima scade cu 8 ani si a fost eliminata delapidarea cu consecinte deosebit de grave, infractiune pedepsita cu pana la 20 de ani de inchisoare in vechiul Cod Penal.

Acum pedeapsa maxima prevazuta de lege este intre 2 si 7 ani, plus interzicerea dreptului de a ocupa o functie publica. De asemenea, odata cu micsorarea pedepsei se reduce si termenul de prescriptie a infractiunii, de la 10, la 8 ani.

Specialistii admit insa ca noul Cod are si modificari bine venite.

Compendiu pe intelesul tuturor al Noului Cod Penal, respectiv De Procedura Penala – Partea 1

Infracțiunea are o nouă definiție: fapta prevăzută de legea penală (Codul penal și legile speciale cu dispoziții penale), comisă cu vinovăție (intenție, culpă, praeterintenție), nejustificată (sunt cauze justificative: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații, consimțământul persoanei vătămare) și imputabilă celui care a săvârșit-o (sunt cauze de neimputabilitate: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea, cazul fortuit).

Compendiu pe intelesul tutoror al Noului Cod Penal si De Procedura Penala - Partea 1
Compendiu pe intelesul tutoror al Noului Cod Penal si De Procedura Penala – Partea 1

Pedepsele principale pentru persoana fizică sunt detențiunea pe viață (care are o durată nedeterminată), închisoarea (între 15 zile – 30 ani) și amenda (se introduce sistemul zilelor-amendă: pedeapsa este între 30-400 zile a câte 10-500 lei ziua). Dacă nu se plătește amenda, se înlocuiește cu închisoarea (pentru rea-credință) sau cu muncă în folosul comunității (pentru imposibilitate de plată). În cazul unor infracțiuni comise pentru obținerea unui folos material, judecătorul poate aplica pe lângă pedeapsa închisorii, și pe cea a amenzii.

Dacă o persoană este găsită vinovată, judecătorul are posibilitatea să o condamne la pedeapsa închisorii cu executare în penitenciar, cu suspendare sub supraveghere dacă pedeapsa aplicată este de cel mult 3 ani (termenul de încercare 2-4 ani; supravegherea revine serviciului de probațiune; nu mai operează reabilitarea de drept la sfârșitul termenului de încercare; implică și prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității), să renunțe la aplicarea pedepsei pentru infracțiunile sancționate de lege până în 5 ani închisoare (judecătorul aplică un avertisment) sau să amâne aplicarea pedepsei dacă a stabilit o pedeapsă până în doi ani închisoare pentru o infracțiune sancționată de lege până în 7 ani (judecătorul acordă un termen de doi ani în care el să îndeplinească anumite obligații).

Reținerea circumstanțelor atenuante duce la reducerea pedepsei cu o treime, iar a celor agravante duce la aplicarea pedepsei până la maximul special cu posibilitatea unui spor de 2 ani. Cel care repară până la primul termen de judecată și integral prejudiciul cauzat, beneficiază obligatoriu de reducerea pedepsei cu o treime.

Pluralitatea de infracțiuni se sancționează mai aspru: dacă se comit mai multe infracțiuni în concurs, pedeapsa rezultantă e stabilită potrivit sistemului de cumul juridic dar cu un spor obligatoriu și fix – adică pentru pedepse cu închisoarea, judecătorul va aplica pedeapsa cea mai grea și un spor de o treime din celelalte pedepse stabilite, iar pentru o pedeapsă cu închisoarea și una cu amenda, se aplică amândouă; pentru recidiviști (primul termen al recidivei urcă de la 6 luni la 1 an închisoare), dacă noua infracțiune este comisă postcondamnatoriu, la noua pedeapsă se aplică restul neexecutat din pedeapsa anterioară, iar dacă noua infracțiune este comisă postexecutoriu, limitele pedepsei pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate. Pentru infracțiunile continuate și cele complexe, pedeapsa poate urca până la maximul special la care se poate adaugă un spor de 3 ani.

Liberarea condiționată: Cel închis în penitenciar poate fi liberat înainte de executarea în întregime a pedepsei, dar numai dacă și-a îndeplinit în totalitate obligațiile civile și a executat o durată minimă de 20 ani pentru condamnarea la detențiune pe viață, 3/4 pentru închisoare mai mare de 10 ani și 2/3 pentru închisoare până în 10 ani (pentru femeile și bărbații de 60 ani fracțiile sunt 2/3 și 1/2). Dacă perioada rămasă de executat este de minim 2 ani, cel liberat are de executat anumite măsuri de supraveghere și obligații.

Pedepsele complementare sunt interzicerea unor drepturi pe 1-5 ani indiferent de cuantumul pedepsei închisorii sau amenzii (dreptul de a fi ales, de a alege, de a avea drepturi părintești, de a purta arme, de a ocupa o funcție, de a conduce un vehicul, de a se afla în anumite localități sau locuri publice, de a comunica sau de a se apropia de victimă), degradarea militară și publicarea hotărârii de condamnare (într-un cotidian local sau central, pe cheltuiala condamnatului). Ele care se vor aplica în cazul pedepsei cu închisoarea în penitenciar după executarea acesteia, iar în cazul amenzii sau pedepsei cu suspendarea sub supraveghere imediat după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

Măsurile de siguranță au rămas aceleași: obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea ocupării unei funcții sau exercitării unei profesii, confiscarea specială, confiscarea extinsă (la care se adaugă interzicerea accesului la competițiile sportive – Legea nr. 4/2008 și ordinul de protecție – Legea nr. 25/2012).

Minorii nu mai pot fi sancționați cu închisoarea, ci li se pot aplica (dacă au peste 16 ani, iar cei de 14-16 ani doar dacă au discernământ) numai măsuri educative – unele sunt neprivative de libertate (stagiu de formare civică maxim 4 luni, supraveghere 2-6 luni, consemnarea la sfârșit de săptămână 4-12 săptămâni, asistarea zilnică 3-6 luni), altele privative de libertate (pentru minorii sancționați în trecut și dacă pedeapsa legală este ma mare de 7 ani: internarea într-un centru educativ 1-3 ani, internarea într-un centru de detenție 2-5 ani sau 5-15 ani).

Pedepse aplicate persoanei juridice: cea principală a rămas amenda, iar cele complementare sunt dizolvarea, suspendarea activității 3 luni-3 ani, închiderea unor puncte de lucru 3 luni-3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice 1-3 ani, plasarea sub supraveghere judiciară 1-3 ani, afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare.

Cauzele care înlătură răspunderea penală: Termenul de prescripție penală pentru pedepsele cu închisoarea 15-20 ani se reduce la 10 ani. Pentru infracțiunile contra libertății și integrității sexuale față de un minor, termenul curge de la data majoratului. Unele infracțiuni sunt urmăribile la plângerea prealabilă a victimei (aceasta își poate retrage plângerea oricând, iar în caz de deces a victimei până la formularea plângerii, procurorul poate declanșa procedura din oficiu), alte infracțiuni sunt urmăribile din oficiu dar victima și autorul se pot împăca (până la citirea actului de sesizare a instanței).

Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei: Grațierea nu mai are efecte asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub supraveghere. Termenele de prescripție a executării pedepsei au rămas aceleași.

Reabilitarea: Pentru orice condamnare la pedeapsa amenzii ori a închisorii până la 2 ani  sau cu suspendare sub supraveghere operează reabilitarea de drept dacă în curs de 3 ani condamnatul nu a mai comis o nouă infracțiune. Pentru celelalte condamnări, reabilitarea trebuie solicitată unui judecător; termenele de reabilitare sunt mai mici ca în Codul penal 1968.

Ne puteti scrie gratuit pe whatsapp 0745150894!