OUG nr. 153/2008, Ordonanta de urgenta pentru modificarea si completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul politistului

Avand in vedere faptul ca politistii sunt functionari publici cu statut special, conferit, potrivit legii, de indatoririle si riscurile deosebite implicate de exercitarea atributiilor de serviciu privind apararea drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanei, a proprietatii private si publice, prevenirea si descoperirea infractiunilor, respectarea ordinii si linistii publice, tinand cont de faptul ca in ultima perioada a crescut in mod semnificativ numarul politistilor actionati in instanta ca urmare a savarsirii unor fapte pe timpul si in legatura cu exercitarea acestor atributii, situatie care conduce la aparitia unei stari necorespunzatoare asupra moralului colectiv, caracterizata prin nesiguranta si neincredere manifestate in aplicarea imediata si neconditionata a prevederilor legale in vigoare, datorita dobandirii calitatii de partener de dialog social cu Ministerul Internelor si Reformei Administrative a unor organizatii sindicale, constatate prin hotarari judecatoresti drept reprezentative, in scopul evitarii disfunctionalitatilor care apar in indeplinirea atributiilor functionale ale Ministerului Internelor si Reformei Administrative, tinand seama de faptul ca toate aceste elemente vizeaza direct interesul public si constituie situatii extraordinare a caror reglementare nu poate fi amanata, necesitand adoptarea de masuri imediate, in temeiul art. 115 alin. (4) din Constitutia Romaniei, republicata, Guvernul Romaniei adopta prezenta ordonanta de urgenta.

Articol unic
Legea nr. 360/2002 privind Statutul politistului, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, cu modificarile si completarile ulterioare, se modifica si se completeaza dupa cum urmeaza:
1. La articolul 22, alineatul (8) se modifica si va avea urmatorul cuprins:
„(8) In situatii temeinic justificate, altele decat cele prevazute la art. 65, stabilite prin ordin al ministrului internelor si reformei administrative, politistii pot fi pusi la dispozitia unitatii pe o perioada de cel mult 6 luni, timp in care vor beneficia de drepturile banesti avute, cu exceptia indemnizatiei de comanda, dupa caz.”
2. La articolul 28 alineatul (1), literele m) si o) se modifica si vor avea urmatorul cuprins:
„m) asigurarea despagubirilor de viata, sanatate si bunuri, in conditiile stabilite prin hotarare a Guvernului;
………………………………………………………………………………………………………
o) suportarea de catre unitate a sumelor necesare asigurarii asistentei juridice a politistului, pentru fapte savarsite de acesta in exercitarea, potrivit legii, a atributiilor de serviciu, in conditiile stabilite prin ordin al ministrului internelor si reformei administrative;”.
3. La articolul 42, dupa litera d) se introduce o noua litera, litera e), cu urmatorul cuprins:
„e) sa informeze de indata structura de resurse umane a unitatii din care face parte despre dobandirea calitatii procesuale de invinuit sau inculpat, precum si despre masurile procesuale penale dispuse ori hotararile penale pronuntate impotriva sa.”
4. La articolul 48, dupa alineatul (1) se introduc doua noi alineate, alineatele (2) si (3), cu urmatorul cuprins:
„(2) Perioada in care raporturile de serviciu ale politistilor sunt suspendate potrivit prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, sau ale art. 11 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 constituie vechime in serviciu. Pentru aceasta perioada functiile de conducere din organizatia sindicala se echivaleaza cu functiile prevazute in legislatia privind salarizarea politistilor, in vederea stabilirii salariului de baza brut care se ia in considerare la stabilirea drepturilor de pensie ca politist.
(3) Echivalarea functiilor potrivit alin. (2) se face prin ordin al ministrului internelor si reformei administrative, la propunerea organizatiei sindicale si cu avizul Ministerului Muncii, Familiei si Egalitatii de Sanse.”

Investiţiile străine în România

Romania ramane o tara atractiva pentru investitorii straini.

Creşterea susţinută a fluxurilor de investiţii străine directe ISD (5.183 milioane euro în 2004, 5.213 milioane euro în 2005 şi 9.082 milioane euro în 2006 (creştere cu +74,24% în raport cu anul 2005) constituie un argument în acest sens.
Printre factorii pozitivi care au contribuit la această evoluţie se enumeră: integrarea în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, aderarea la NATO si climatul politico-juridic stabil.
Regimul actual al investiţiilor străine în România a fost conceput pentru atragerea investitorilor străini. Principiile fundamentale în materie, adoptate în plan comunitar, sunt transpuse în legislaţia românească şi anume: libertatea formelor şi modalităţilor de investiţii, accesul liber pe piaţă şi în toate domeniile de activitate economică, tratamentul de egalitate aplicat investitorilor români şi străini, rezidenţi sau nerezidenţi, dreptul investitorilor străini de a-şi repatria beneficiile obţinute în urma unor investiţii, după achitarea impozitelor şi taxelor legale, protecţia investiţiilor, prin garanţii împotriva naţionalizării, exproprierii sau a altor măsuri cu efect echivalent.
Potenţialul economic al României este atrăgător prin prisma dimensiunii pieţei interne (a doua piaţă din Europa Centrală, după Polonia), gradului ridicat de pregătire a forţei de muncă, importanţei resurselor existente si, nu in ultimul rand, a proximitatii fata de tarile Europei Occidentale, care constituie prima sursa a investitiilor. Preocupările constante ale Guvernului de îmbunătăţire a mediului de afaceri, au fost reflectate, în special, prin adoptarea la începutul anului 2005 a cotei unice de impozitare, în procent de 16%, iar in momentul actual o noua masura de reducere fiscala este discutata in Guvern. Aceea a reducerii contributiilor sociale cu 6%, cumulat, pentru angajat si angajator. In acest moment nivelul acestor cheltuieli se situeaza in jur de 35%.
In primele opt luni ale anului 2007, valoarea investitiilor straine directe atrase de Romania a inregistrat valoarea de 4139 milioane de euro. Cea mai importanta componenta a investitiilor straine directe atrase de Romania a fost « alte capitaluri », adica imprumuturi acordate de compania mama structurilor afiliate din Romania (2095 milioane euro reprezentand 50,6% din volumul total de ISD), urmata de « profit reinvestit » (1534 milioane euro reprezentand 37,1% din volumul totala de ISD), si componenta « participatii la capital » (510 milioane euro reprezentand 12,3% din volumul total de ISD). (sursa : Agentia Romana pentru Investitii Straine – ARIS)
Statisticile Oficiului Naţional al Registrului Comerţului arata ca, in functie de nivelul capitalului social subscris, clasamentul principalelor ţări de origine a investitiilor, la 31 decembrie 2007[1], arata astfel:
1. Olanda (3333 milioane euro ó 3130 societati comerciale
2. Austria (2299 euroó 4889 societati comerciale)
3. Germania (1855 milioane euro ó 15572 societati comerciale)
4. Franţa (1753 milioane euro ó 5373 societati comerciale
5. Italia (861 milioane euro ó 24477 societati comerciale)
6. Cipru (685 milioane euro ó 3578 societati comerciale
7. S.U.A. (672 milioane euro ó 5400 societati comerciale)
8. Marea Britanie (614 milioane euro ó 3572 societati comerciale).
Din punctul de vedere al capitalului social subscris in perioada 1991-decembrie 2007, investitiile realizate se impart in urmatoarele domenii astfel: industrie (49,0%), servicii profesionale (30,0%), transporturi (7,0%), comert cu ridicata (6,0%), comert cu amanuntul (4,0%),  constructii (2,0%), turism (1,0%), agricultura (1,0%).

Impozit pe profit. Cazul penalităţilor neîncasate

S.C. ”R.” SA  a solicitat anularea deciziei nr.1554/5 octombrie 2001 a Ministerului Finanţelor Publice, prin care a fost respinsă contestaţia privind suma de 803.147.421 lei, reprezentând impozit pe profit.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, întrucât facturile de penalităţi nu erau încasate, acestea nu puteau fi considerate venit, potrivit H.G.nr.974/1994 şi H.G.nr.402/2000; că, potrivit Regulamentului de aplicare a Legii  contabilităţii nr.82/1991, la “veniturile excepţionale” se înregistrează penalităţile încasate, momentul încasării fiind cel ce constituie stabilirea venitului şi a impozitului aferent; emiterea facturilor în fapt, nu consitituie momentul de stabilire a impozitului pe profit, întrucât nu este venit până la data încasării.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.862 din 30 septembrie 2002, a admis acţiunea reclamantei şi, pe cale de consecinţă, a anulat decizia nr.1554/5 octombrie 2001, precum şi procesul verbal încheiat de Administraţia Financiară Sector 1, cu nr.341095/26 octombrie 1998, în privinţa obligării la plata sumei de 799.685.280 lei impozit pe profit.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut pe baza înscrisurilor de la dosar şi a raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză, că, potrivit Legii nr.82/1991 şi a regulamentului de aplicare a legii stabilit prin H.G.nr.704/1993, “penalităţile sunt “creanţe incerte”, care se înregistrează în contabilitate în partidă simplă, în contul nr.8035 al penalităţilor neîncasate din Planul de Conturi-Debitori de amenzi şi penalităţi pretinse”;  că, autorităţile de control, au încadrat greşit penalităţile neîncasate în categoria veniturilor excepţionale, unde se înregistrează numai penalităţile care au fost încasate, astfel că reclamanta nu datorează suma de 799.685.280 lei, cu titlu de impozit pe profit.

Împotriva sentinţei a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice şi  Administraţia Finanţelor Publice Sector 1 Bucureşti, susţinând, în esenţă, că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât a încadrat penalităţile neîncasate de către reclamantă în categoria celor prevăzute în contul nr.8035 destinat amenzilor şi penalităţilor pretinse de la debitori, nu în categoria veniturilor excepţionale, cum corect au procedat organele de control financiar.

Recursurile sunt fondate.

Din actele dosarului, necontestate, rezultă că, în perioada 1996 – 1998, reclamanta a emis către clienţii săi facturi de penalizări ca urmare a nerespectării prevederilor contractuale, pe care nu le-a înregistrat în evidenţa sa contabilă ca venituri excepţionale, ci în contul nr.8035 destinat amenzilor şi penalităţilor  pretinse de la debitori, motivând că acestea nu au fost încasate şi, deci, nu datorează impozit pe profit pentru ele, potrivit pct. 100 lit.c din Regulamentul de aplicarea Legii nr.82/1991.

Or, potrivit Cap.II, art.5 alin.4 din O.G. nr.70/1994, contribuabilii trebuie să înregistreze în evidenţa contabilă, ca venituri, contravaloarea bunurilor mobile livrate, valoarea bunurilor imobiliare pentru care s-a transferat dreptul de proprietate, valoarea prestărilor de servicii facturate şi câştigurilor, indiferent de sursă, din orice operaţii care duc la creşterea valorii activului, precum şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestor venituri, în scopul reflectării corecte a impozitului pe profit.

Potrivit art.5 din H.G.nr.974/1994 pentru aprobarea instrucţiunilor privind metodologia de calcul şi formularistica corespunzătoare referitoare la impozitul pe profit, “la determinarea  profitului impozabil al unui an fiscal, contribuabilii vor lua în calcul totalitatea veniturilor încasate sau de încasat, indiferent de natura lor”; în venituri se include şi veniturile excepţionale, obţinute din operaţiuni de gestiune ( din despăgubiri şi penalităţi).

În aceeaşi ordine, sunt de observat şi dispoziţiile H.G.nr.704/1993 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a legii nr.82/1991, care stipulează că, pentru a da o imagine fidelă situaţiei financiare trebuie respectate regulile privind evaluarea patrimoniului şi celelalte norme şi principii contabile, inclusiv principiul indepedenţei exerciţiului, care presupune delimitarea în timp a veniturilor şi cheltuielilor aferente activităţii unităţii patrimoniale, pe măsura angajării acestora şi trecerii lor la rezultatul exerciţiului.

Aşadar, potrivit acestor acte normative, penalităţile neîncasate, pentru care s-au emis facturi, constituie un venit care trebuia înregistrat şi impozitat, deoarece, prin emiterea facturilor, societatea a iniţiat o operaţiune economică şi financiară, pe care trebuia să o reflecte în evidenţa contabilă ca venit  şi, pe cale de consecinţă, să stabilească şi să achite obligaţiile fiscale; obligaţia rezidă şi în faptul că la clienţi facturile emise se înregistrează în mod corespunzător pe cheltuieli deductibile, prin care se diminuează masa impozabilă.

Faţă de cele menţionate, soluţia adoptată de prima instanţă este nelegală şi netemeinică, iar recursurile fondate, astfel că au fost admise, s-a casat sentinţa şi, pe fond, s-a respins acţiunea.

Ne puteti scrie gratuit pe whatsapp 0745150894!