Declararea ca neconstituțională a Legii conversiei creditelor nu înseamnă că românii care ar fi putut beneficia de prevederile sale nu mai acum nicio altă opțiune în războiul cu băncile. Cei interesați au oricând deschisă calea unei acțiuni în fața instanței civile. Vorbim, practic, de un război pe care fiecare datornic trebuie să-l ducă în mod individual cu banca, dar al cărui rezultat ar putea să fie unul neașteptat. Înainte de toate însă, debitorul este dator să încerce o negociere cu banca, iar dacă ajunge în instanță trebuie să știe că nu conversia creditului este ceea ce trebuie să ceară, ci o reechilibrare a contractului de credit.
În proiectul de lege cu conversia creditelor în franci elvețieni (CHF) și-au pus speranțele mulți dintre românii care doreau o conversie automată a creditelor în CHF, fără opoziția băncilor și la un curs franc-leu avantajos. Proiectul nu a apucat să intre în vigoare însă, pentru că Curtea Constituțională a României (CCR) a decis că modul în care l-au adoptat parlamentarii nu a fost constituțional (adică una au votat senatorii și alta deputații).
În momentul de față, acestor români le-au mai rămas practic două posibilități: fie pot să aștepte ca legea conversiei să mai treacă o dată prin Parlament, dar asta nu înseamnă că va vedea lumina zilei în aceeași forma în care fusese votată inițial, ca să nu mai vorbim de faptul că poate să fie trimisă înapoi pentru alte motive de constituționalitate ș.a.m.d., fie merg în instanță să-și facă singuri dreptate.
Prima variantă poate părea mai confortabilă, mai ales pentru că s-ar adresa unui număr mare de datornici, însă posibilitatea ca o astfel de lege atotputernică să nu intre în vigoare sau să nu ajute pe toată lumea este una destul de mare. Însă în cadrul unui proces lucrurile se discută la nivel subiectiv, în funcție de fiecare situație în parte. Practic, dacă o lege vine cu anumite limitări, spre exemplu, un plafon minim sau maxim de îndatorare, instanța nu ține cont de cifre și praguri valorice.
De ce ar funcționa impreviziunea pentru cei cu credite în franci?
Desigur, ați putea spune că a intenta un proces civil cu banca este o misiune aproape imposibilă, care va genera costuri pe care nu ni le permitem, pentru că ne vom lovi de refuzul obstinat al băncii și de imparțialitatea judecătorilor etc. O decizie recentă a unei instanțe din București ar trebui însă să ne facă să vedem lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă: Bancpost a fost obligată să reechilibreze contractul de credit în CHF al unui client și să împartă riscul valutar cu clientul (mai multe detalii despre acest subiect puteți afla de aici).
Această decizie este doar una dintr-un șir care cu siguranță va continua, după ce CCR le-a sugerat, indirect, datornicilor să meargă în instanță și să-și ceară dreptatea în fața băncilor prin intermediul impreviziunii. Cu alte cuvinte, datornicii care au ajuns în imposibilitatea efectivă de a-și mai plăti datoriile la bancă pot să meargă în instanță și să ceară o echilibrare a contractului, astfel încât să poată să-și plătească în continuare datoriile și să nu trebuiască să fie executați silit.
Această teorie a impreviziunii, pe care numai instanța poate să o folosească, poate să schimbe construcția unui contract de credit și să-l restructureze astfel încât să funcționeze bine pentru ambele părți și să-și atingă scopul final. Ea poate fi aplicată cu succes atunci când, într-un mod total injust și imprevizibil, una dintre părți a ajuns să execute obligații mult prea împovărătoare pentru ea, iar circumstanțele de la momentul încheierii contractului s-au schimbat foarte mult.
Pe scurt, fie că vorbim despre impreviziunea din vechiul Cod civil (nereglementată expres, dar recunoscută de doctrină și de instanțele de judecată), fie că vorbim despre cea din Codul civil actualmente în vigoare (mai multe detalii, aici), cel care-și caută dreptatea în instanță trebuie să știe că impreviziunea funcționează numai dacă sunt îndeplinite anumite condiții, pe care instanța de judecată trebuie să le verifice. Cel mai important este aspectul că obligația debitorului a ajuns atât de greu de executat, prin raportare la noile circumstanțe, încât executarea nu mai poate continua aproape deloc și este injustă.
Notă: Distincția dintre cele două coduri civile este importantă pentru că în ceea ce privește contractele de credit încheiate înainte de 1 octombrie 2011 (când noul cod a intrat în vigoare), legea aplicabilă în materia contractelor este vechiul Cod civil. Chiar dacă în acesta nu regăseam expres impreviziunea, modul ei de funcționare era același cu al celei din Codul civil în vigoare astăzi – actuala reglementare este mai amănunțită.
Concret, cei cu credite în CHF au ajuns în situația de a nu-și mai putea plăti ratele la bancă din cauza creșterii alarmante a francului, iar asta înseamnă, din start, o mare inechitate între bancă și clientul său. Creșterea aceasta importantă a monedei în care s-a făcut împrumutul este cu siguranță un aspect care nu putea fi prevăzut cu acuratețe la momentul în care debitorul a semnat cu banca. Ceea ce face ca acesta să fie un motiv suficient pentru acela care vrea să meargă în instanță și să ceară reechilibrarea contractului de credit.
Mai întâi, trebuie să încercăm o discuție cu banca
Dacă vom face o cerere de chemare în judecată pentru echilibrarea contractului de credit, fără să fi încercat o negociere cu banca mai întâi, atunci instanța ne-o va respinge garantat. Fără a intra în vreun fel de discuție tehnică, este necesar ca debitorul să încerce să stea de vorbă cu banca pentru a-și rezolva problema, pentru că executarea unui contract depinde, în primul rând, de cum se înțeleg părțile să-l execute, iar renegocierea acestuia este o chestiune care le revine celor implicați și doar în mod excepțional o instanță poate să intre la mijloc.
Cel mai probabil, banca nu va da curs niciunei solicitări sau va veni cu o ofertă care reprezintă un rău puțin mai rău decât cel actual. Și-atunci, ce rost are să încercăm să ne tocmim cu creditorul, veți spune. Rostul este tocmai acesta: negocierea cu banca înainte de cererea de chemare în judecată este o etapă obligatorie. Instanța va vrea să vadă că există bunăvoință din partea celui împrumutat, iar dacă banca refuză cu obstinație orice discuție, acest aspect va fi interpretat de instanță în favoarea împrumutatului, mai mult ca sigur, pentru că denotă reaua-credință a băncii.
Astfel, datornicul trebuie să-i trimită o solicitare băncii – este important ca ea să se facă în scris pentru că poate fi mult mai ușor de probat, putând fi făcută chiar la notar sau la un avocat. Prin aceasta, datornicul trebuie să-i pună în vedere băncii că nu mai poate să-și plătească ratele la valoarea respectivă, să descrie circumstanțele care l-au adus în această situație și să-i ceară un termen în care să negocieze (măcar 30 de zile, să spunem) o restructurare a obligațiilor, astfel încât contractul de credit să meargă mai departe.
Atenție! Prin această notificare, spre deosebire de cea de la darea în plată, nu se vor suspenda plata ratelor și a altor obligații față de bancă. Pe tot parcursul negocierii, debitorul este ținut de aceleași scadențe și are aceleași obligații ca și mai înainte.
Banca este obligată să negocieze cu debitorul său, iar negocierea trebuie să fie una efectivă. Dacă banca va vrea sau nu să răspundă, nu este important pentru cel care vrea să meargă mai departe cu cazul său, în instanță. Important este ca negocierea să fi fost demarată de către debitor și, dacă a avut loc, ea să fi fost și efectivă. Practic, dacă banca amână răspunsul sau se eschivează ori vine cu o propunere care nu e deloc de natură se echilibreze balanța dintre creditor și debitor, datornicul nu este obligat să suporte riscul acestor concluzii și să-i fie împiedicat accesul la justiție.
Este important să știm ce cerem în instanță și ce avem de dovedit
Cei care și-au pus speranțele în legea conversiei creditelor vor vrea să obțină de la instanță fix acest lucru, conversia. În realitate, dacă au câștig de cauză, ei pot obține altceva și care să se dovedească mai bun decât varianta conversiei creditului din CHF în lei. De fapt, datornicul trebuie să ceară în instanță reechilibrarea contractului de credit, bazându-se pe teoria impreviziunii, pentru că ea va fi aplicată de instanță ținând cont de cazul concret și de detaliile fiecărui credit în parte.
Cu alte cuvinte, reechilibrarea contractului este o soluție personalizată pentru fiecare datornic, ceea ce înseamnă că pentru X poate îmbrăca forma conversiei, pentru Y poate fi o reeșalonare a plăților, pentru Z o înghețare a cursului, urmată de alte măsuri ș.a.m.d. Așadar, spre deosebire de o lege, soluția aplicată de instanță ține cont de circumstanțele concrete ale fiecărui împrumutat.
Instanța este cea care, de pe o poziție obiectivă, observă dacă sunt îndeplinite într-adevăr condițiile pentru ca o nouă configurare a contractului să aibă loc, iar în urma observațiilor sale, va stabili care variantă este mai justă și mai potrivită. Ceea ce nu trebuie să însemne neapărat schimbarea monedei din CHF în lei.
Practic, trebuie să demonstrăm că am încercat negocierile cu banca, că nu am ajuns la un numitor comun, singura cale fiind acțiunea judecătorească în baza teoriei impreviziunii. Datornicul trebuie să arate că, în situația actuală, din cauza acelor împrejurări excepționale și imprevizibile, nu-și mai poate plăti ratele la timp. Putem vorbi de creșterea alarmantă a cursului, de decesul unuia dintre soți, de apariția unei boli care-i pricinuiește datornicului cheltuieli foarte mari, de pierderea locului de muncă din motive neimputabile etc.
În materia contractelor de credit, potrivit OUG nr. 50/2010, dezechilibrul contractual este prezumat între consumator (cel împrumutat) și profesionist (banca). Cu alte cuvinte, datornicul nu trebuie să probeze în instanță acest dezechilibru, banca fiind cea care trebuie să dovedească că el nu există în realitate. Practic, acest aspect este deosebit de important pentru că-i face datornicului sarcina mult mai ușoară în fața judecătorului.
Important! Cel mai probabil, în contractul de credit se regăsesc clauze referitoare la schimbările contractuale care pot apărea și al căror risc trebuie să fie suportat de către debitor. Astfel de clauze însă, dacă ar avea ca scop înlăturarea aplicării impreviziunii (care se referă la schimbările contractuale majore), ar putea fi ușor demontate de instanță pe motiv că sunt abuzive, deoarece instituția impreviziunii este una de ordine publică (pentru că se bazează pe noțiunea de echitate, principiu general de drept), iar funcționarea ei nu poate fi stopată printr-o clauză dintr-un contract.
În fine, instanța de judecată poată să meargă pe una dintre cele două soluții clasice: fie va dispune o readaptare a contractului de credit, una în care riscurile să fie mai bine împărțite și care să-i permită datornicului să-și plătească ratele la timp și să ducă un trai decent, fie va dispune încetarea contractului atunci când nu mai există nicio posibilitate ca debitorul să-l ducă mai departe (altfel spus, o rambursare anticipată).
