La data de 5 octombrie, procurorul general al României a adresa Înaltei Curți de Casație și Justiție un recurs în interesul legii vizând interpretarea şi aplicarea unitară a legii în materia recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti străine penale în vederea executării lor în România, cu referire concretă la posibilitatea recunoaşterii şi executării sancţiunilor/interdicţiilor aplicate de autorităţile judiciare străine al căror corespondent în legea română sunt pedepsele complementare/accesorii.
Potrivit textului recursului, examenul jurisprudenţei naţionale existente în materie evidenţiază două orientări, relevând caracterul neunitar al acesteia.
- Într-o orientare, instanţele au considerat că, potrivit procedurii prevăzute de Legea nr.302/2004, republicată şi modificată, sancţiunile/interdicţiile stabilite printr-o hotărâre de condamnare străină similare pedepselor accesorii sau complementare din legea internă, nu pot fi recunoscute şi executate (Anexele 1 – 16).
Această orientare jurisprudenţială a fost identificată la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţilor de Apel Bucureşti, Oradea, Alba Iulia, Constanţa şi Piteşti.
Argumentele existente în cuprinsul hotărârilor analizate au ca premisă obiectivul principal al procedurii recunoaşterii unei hotărâri străine şi anume transferarea unei persoane în vederea executării pedepsei privative de libertate .
În acest context, art.154 alin.3 din Legea nr.302/2004, republicată şi modificată, precum şi art.160 alin.3 din aceeaşi lege, stabilesc expres şi limitativ care sunt categoriile de măsuri care pot constitui obiectul acestei proceduri, pedepsele complementare/accesorii nefăcând parte dintre acestea.
- Într-o altă abordare, instanţele au considerat că pedepsele/interdicţiile stabilite prin hotărârile pronunţate de statele de străine de condamnare, similare celor complementare/accesorii din legea română pot fi recunoscute şi puse în executare în această procedură (Anexele 17 – 29).
Jurisprudenţa relevantă din această perspectivă aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţilor de Apel Galaţi, Suceava, Oradea şi Bacău.
Hotărârile judecătoreşti care reflectă această orientare nu cuprind o motivare a problemei de drept analizate, mărginindu-se să examineze necesitatea adaptării pedepselor complementare/ accesorii la legea internă.
Caracterul neunitar al jurisprudenţei se remarcă şi la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prima dintre abordările prezentate anterior regăsindu-se în cuprinsul hotărârilor de la anexele nr.1-5, 7, 8, 14-16, iar cea de-a doua în anexele nr.17-19 şi 28.
În ceea ce priveşte hotărârile examinate trebuie precizat că acestea sunt ulterioare datei de 26 decembrie 2013, problema de drept luând naştere odată cu modificarea Legii nr.302/2004, republicată, prin Legea nr.300/2013[1].
Apreciez că soluţia legală în această materie este cea relevată de prima orientare jurisprudențială.
Problema de drept tratată neunitar a fost generată de modificările Legii nr.302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală intervenite prin Legea nr.300/2013.
În concret, prin noua lege se observă o reaşezare a dispoziţiilor legale care guvernează materia recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea transferării persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate în România pentru executarea acestora.
Noua structură a Legii nr.302/2004 a fost impusă de faptul că Legea nr.300/2013 a asigurat, printre altele, transpunerea Deciziei-cadru nr.2008/909/JAI a Consiliului Europei din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.L 327/27 din 5 decembrie 2008.
Această împrejurare a generat inserarea a două titluri în cuprinsul legii destinate să acopere, atât relaţia cu statele care au transpus decizia-cadru anterior menţionată, cât şi cu cele care nu au transpus această decizie, respectiv cu statele terţe care nu sunt membre ale Uniunii Europene.
Astfel, Titlul V legiferează recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a ordonanţelor penale şi a actelor judiciare în relaţia cu statele terţe, în baza Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, ratificată de România prin Legea nr.76/1996 şi a Protocolului adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, ratificat de România prin Ordonanţa Guvernului nr.92/1999, aprobată prin Legea nr.511/2001.
Titlul nr.VI al legii este aplicabil în relaţia cu acele state membre ale Uniunii Europene care au transpus Decizia-cadru nr.2008/909/JAI şi cuprinde dispoziţii privind cooperarea cu aceste state în aplicarea deciziei-cadru anterior menţionate.
În privinţa procedurii aplicabile celor două situaţii se observă că ambele au la bază principiile recunoaşterii şi încrederii reciproce, din perspectiva condiţiilor de fond şi formă, respectiv a motivelor de nerecunoaştere şi/sau neexecutare, prevederile fie sunt identice (dubla incriminare, legea aplicabilă, motive de refuz), fie asemănătoare, fie au aceeaşi finalitate[2].
Un aspect relevant referitor la problema de drept analizată are în vedere faptul că, atât Decizia-cadru nr.2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, cât şi Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate şi Protocolul său adiţional, se referă exclusiv la pedepsele privative de libertate.
Astfel, potrivit art.1 lit.b din Decizia-cadru nr.2008/909/JAI a Consiliului, termenul de pedeapsă regăsit în cuprinsul actului normativ este definit ca fiind orice pedeapsă sau măsură privativă de libertate impusă pentru o perioadă de timp limitată sau nelimitată ca urmare a unei infracţiuni pe baza unui proces penal.
De asemenea, art.1 lit.a al Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate defineşte noţiunea de condamnare ca fiind orice pedeapsă sau măsură privativă de libertate, pronunţată de către un judecător pentru o durată limitată sau nedeterminată în temeiul unei infracţiuni penale. Prin urmare, pedepsele accesorii/complementare, în niciuna dintre cele două situaţii, nu pot face obiectul recunoaşterii hotărârii de condamnare atunci când aceasta are loc în vederea transferării condamnatului, pentru că această din urmă procedură vizează doar pedeapsa privativă de libertate, adică pedeapsa principală.
Condiţia premisă care trebuie îndeplinită pentru transferarea unei persoane condamnate în străinătate, în vederea executării unei pedepse privative de libertate în România, este recunoaşterea prealabilă a hotărârii de condamnare.
Or, recunoaşterea hotărârii nu presupune o punere a ei în totalitate în executare. Dimpotrivă, pot face obiectul acestei proceduri doar hotărârile de condamnare care privesc executarea, în regim de detenţie, a pedepselor privative de libertate.
Acesta este considerentul pentru care legiuitorul român în cuprinsul art.154 alin.3 din Legea nr.302/2004, republicată, a limitat obiectul recunoaşterii hotărârii judecătoreşti străine şi executarea acesteia statuând că dispoziţiile civile, dispoziţiile referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare, precum şi orice dispoziţii din hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, altele decât cele privind executarea pedepsei închisorii sau a măsurii privative de libertate, nu constituie obiectul prezentei proceduri.
Textul de lege mai sus menţionat face parte din Capitolul II, Secţiunea a 2-a a Titlului VI a Legii nr.302/2004, fiind incident în materia cooperării cu acele state membre ale Uniunii Europene care au transpus Decizia-cadru nr.2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008.
În cadrul aceluiaşi titlu, în cuprinsul Secţiunii a 3-a a Capitolului II se regăseşte o dispoziţie legală corelativă celei enunţate mai sus care reglementează situaţia în care persoana condamnată în străinătate se află în România.
Astfel, art.160 alin.3 preia integral conţinutul art.154 alin.3 din lege.
În ceea ce priveşte relaţia cu statele care nu au transpus decizia cadru ori cu cele care nu sunt membre ale Uniunii Europene, Titlul V care reglementează procedura aplicabilă conţine acelaşi tip de dispoziţii legale.
Astfel, art.135 alin.3 din Legea nr.302/2004 stabileşte în mod similar obiectul procedurii de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti străine.
Textul de lege statuează că dispoziţiile referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare, precum şi orice dispoziţii din hotărârea judecătorească străină, altele decât cele privind executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii ori a măsurii privative de libertate nu constituie obiectul prezentei proceduri , în afară de cazul în care statul emitent solicită aceasta în mod expres. În acest din urmă caz, instanţa de judecată sesizată în scopul transferării persoanei condamnate se pronunţă şi cu privire la recunoaşterea şi punerea în executare a altor dispoziţii penale din hotărârea judecătorească străină.
Totodată, art.137 alin.1 din lege prevede incidenţa dispoziţiei legale mai sus menţionate şi în situaţia în care persoana condamnată se află în România.
Regula stabilită de lege şi în relaţia cu aceste state este aceea că obiectul procedurii de recunoaştere îl constituie pedeapsa detenţiunii pe viaţă, a închisorii sau a unei măsuri privative de libertate, însă, în acest caz, la solicitarea expresă a statelor de condamnare, este posibilă recunoaşterea şi executarea şi a altor dispoziţii din cuprinsul hotărârii de condamnare.
În consecinţă, se poate concluziona că regula în materia pedepselor accesorii sau complementare este aceea că ele nu pot constitui obiectul procedurii de recunoaştere şi punere în executare a hotărârilor de condamnare străine în România.
Cu caracter de excepţie în cazul hotărârilor străine de condamnare, pronunţate de autorităţi judiciare aparţinând statelor care nu au transpus Decizia-cadru nr.2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, ori nu sunt membre ale Uniunii Europene, aceste pedepse pot fi recunoscute de autorităţile judiciare române, cu condiţia ca statul străin să solicite acest lucru în mod expres.
În lipsa unei atare cereri din partea statului de condamnare, recunoaşterea acestor pedepse nu este posibilă.
Note:
[1] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.772 din 11 decembrie 2013
[2] Expunerea de motive, Legea nr.300/2013, p.10