Dictionar juridic

Acţiune confesorie

de

Acţiune confesorie

acţiune confesorie, acţiune reală prin care se ocroteşte sau se valorifică un dezmembrământ al dreptului de proprietate: dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, de uz sau de abitaţie ori dreptul de servitute şi care serveşte la apărarea oricăruia dintre aceste drepturi reale. A.c. se promovează de către titularul dreptului real principal vizat şi poate fi intentată şi împotriva proprietarului bunului. A.c. este prescriptibilă în termenul general de 30 de ani pentru drepturile reale. Astfel, potrivit legii, dreptul de uzufruct se stinge prin neexercitarea lui timp de 30 de ani; rezultă că, în acelaşi termen, se Stinge şi acţiunea prin care el este apărat; la fel în cazul dreptului de uz şi de abitaţie, cărora li se aplică dispoziţiile din materia uzufructului; de asemenea, servitutea se stinge prin neexercitarea ei (neuz) timp de 30 de ani.

ACŢIUNE CONFESORIE, acţiune reală prin care se ocroteşte sau se valorifică dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, de uz sau de abitaţie, ori dreptul de servitute şi care serveşte la apărarea oricăruia dintre aceste drepturi reale. Acţiunea confesorie se promovează de către titularul dreptului real principal vizat.

Acţiune civilă în procesul penal

de

Acţiune civilă în procesul penal

acţiune civilă în procesul penal, mijlocul de drept procesual prin care se urmăreşte repararea pagubei cauzate prin săvârşirea unei infracţiuni. A.c.p.p. are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii civilmente responsabile, în vederea obligării lor la repararea justă şi integrală a pagubei cauzate prin infracţiune şi repararea daunelor morale. Repararea pagubei se poate obţine: a) în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare; sau b) prin plata unei despăgubiri băneşti ce reprezintă valoarea pagubei cauzate, în măsura în care repararea in natură nu este cu putinţa – atât a pierderii suferite (damnum emergens), cât şi a folosului de care partea civilă a fost lipsită (lucrum cessans). Repararea daunelor morale se poate obţine prin plata unei despăgubiri băneşti ce reprezintă valoarea prejudiciului moral. Regimul juridic al acţiunii civile rezultate din săvârşirea unei infracţiuni, faţă de acţiunea civilă în răspunderea delictuală rezultată din săvârşirea unei fapte ilicite civile, prezintă următoarele particularităţi: a) punerea în mişcare se face, în faţa organelor judiciare penale, prin constituirea de parte civilă a persoanei vătămate în contra învinuitului sau inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente;

b) când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă, poate fi pornită şi exercitată din oficiu; c) fiind supusă dispoziţiilor de fond ale răspunderii civile, extraprocesual, părţile pot să tranzacţioneze asupra drepturilor şi obligaţiilor lor, fie înainte de angajarea procesului, fie în cursul acestuia, cu condiţia însă de a nu urmări realizarea unui scop ilicit; în caz de neîndeplinire a obligaţiilor pe care debitorul (învinuitul sau inculpatul ori persoana responsabilă civilmente) şi le-a asumat prin actul de tranzacţie, partea vătămată nu se mai poate întoarce la procesul penal, chiar dacă acesta se mai afla încă în curs de desfăşurare, întrucât acţiunea Civilă a fost stinsă prin împăcarea părţilor. Faţă de actiunea penală, a.c.p.p. are caracter subsidiar, în sensul că urmeaza a fi solutionată numai după ce a fost soluţionată, în prealabil, acţiunea penală; această caracteristică este concentrată în formula „penalul ţine în loc civilul”. Cu excepţia cazurilor în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă, aceasta are dreptul de a alege, pentru valorificarea pretenţiilor civile decurgând dintr-o infracţiune, calea procesuală penală sau civilă. Acest drept poartă denumirea de drept de opţiune.

Acţiune civilă

de

Acţiune civilă

acţiune civilă, mijlocul legal cel mai important de protecţie, prin constrângere judiciară, a drepturilor civile încălcate sau a intereselor ocrotite de lege. Pe calea a.c., un subiect de drept (persoană fizică sau persoană juridică) cere organului de jurisdicţie (instanţei judecătoreşti ori altui organ cu atribuţii jurisdicţionale) fie recunoaşterea unui drept subiectiv preexistent ori constituirea unei situaţii juridice noi, fie încetarea piedicilor puse în exercitarea dreptului său de către o altă persoană, sau plata unei despăgubiri atunci când instituirea şi executarea unor asemenea obligaţii este necesară în vederea realizării dreptului respectiv. A.c. include în conţinutul ei: cererea de chemare în judecată, precum şi orice alte activităţi şi posibilităţi procesuale care au ca finalitate realizarea ori recunoaşterea dreptului, ca de exemplu: cererea pentru măsuri asigurătorii, atacarea hotărârii pe căile legale de atac, cererea de executare silită a hotărârii etc. A.c. este susceptibilă de două accepţiuni: a) în sens procesual, ea exprimă posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a sesiza organul de jurisdicţie competent, cerându-i să hotărască asupra cererii sale; b) în sens material, ea este cererea adresată pârâtului, prin intermediul organului de jurisdicţie, de a-şi executa obligaţia corelativă dreptului subiectiv al reclamantului. A.c. se caracterizează prin următoarele trăsături esenţiale: este un mijloc juridic graţie căruia subiectul de drept poate solicita instanţei să hotărască asupra cererii sale; presupune recurgerea de către titularul dreptului la organul jurisdicţional competent; urmăreşte ca scop protejarea unui drept subiectiv conferind titularului acestuia posibilitatea de a se folosi de constrângerea judiciară în asigurarea exercitării nestânjenite a acelui drept; izvorăşte din conflictul de interese care opune părţile în proces; poate servi, în principiu, la valorificarea drepturilor actuale; în cazurile expres prevăzute de lege este posibil să se introducă o acţiune preventivă cu privire la drepturi afectate de un termen suspensiv sau unei condiţii suspensive, care nu aduce niciun prejudiciu debitorului, deoarece hotărârea obţinută se va putea pune în executare numai la împlinirea termenului, cum ar fi, de exemplu, cazurile prevăzute de art. 110 C. proc. civ., potrivit căruia se va putea cere înainte de împlinirea termenului: a) predarea unui imobil, la împlinirea termenului de locaţiune; b) executarea la termen a unei obligaţii alimentare sau a altei prestaţii periodice; c) executarea la termen a unor obligaţii, dacă preşedintele instanţei consideră că cererea este îndreptăţită pentru a preîntâmpina reclamantului o pagubă pe care, altfel, ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului. A.c. se află într-o strânsă legătură cu dreptul subiectiv pe care-l protejează; ca o consecinţă a acestei legături, ea împrumută din natura şi caracteristicile dreptului respectiv. Potrivit cu natura dreptului ce se valorifică, a.c. poate fi personală sau reală, mobiliară sau imobiliară (după cum bunul ce formează obiectul dreptului este mobil sau imobil), prescriptibilă sau imprescriptibilă, transmisibilă sau netransmisibilă (la fel ca dreptul protejat). A.c. presupune trei elemente: unul de natură subiectivă, părţile, iar două de natură obiectivă, obiectul şi cauza. Cu referire la părţi, legea precizează că acestea sunt persoane (fizice sau juridice) care îndeplinesc următoarele condiţii: au capacitate procesuală, au calitatea de a acţiona în justiţie, pot formula o pretenţie legată de un drept subiectiv şi au un interes. Obiectul poate consta în plata unei sume de bani, predarea unui bun, anularea sau rezoluţiunea unui contract, constatarea unui drept etc.; din sfera obiectului a.c. face parte şi dreptul subiectiv invocat şi care priveşte acest obiect, cum ar fi: dreptul de proprietate, dreptul de superflue, de uzufruct, un drept de creanţă etc. Legea cere ca obiectul a.c. să fie licit, posibil şi determinat. în fine, cauza constă în temeiul juridic al cererii, în fundamentul legal al dreptului pe care una dintre părţi îl invocă împotriva celeilalte. Cauza nu se identifică cu motivele acţiunii în înţelesul de mijloace de probă, nefiind permisă introducerea unei acţiuni noi fondate pe aceeaşi cauză, dar invocându-se probe noi. Cauza trebuie să existe, să fie reală, licită şi morală. Părţile, obiectul şi cauza determină cadrul procedural indispensabil necesar a.c., servind la individualizarea acesteia în fiecare caz în parte; el se fixează încă de la început, neputând fi modificat sau extins decât în anumite condiţii. Astfel, codul de procedură civilă îngăduie reclamantului să-şi completeze sau să-şi modifice acţiunea, dar numai până la prima zi de înfăţişare, dată ce marchează cristalizarea raportului procesual. Tot astfel, până la prima zi de înfăţişare, pârâtul poate extinde – sub aspectul obiectului sau persoanelor – litigiul iniţiat de reclamant, fie depunând o cerere reconvenţională, fie introducând în proces un terţ sau invocând excepţia de conexitate. în principiu, după prima zi de înfăţişare cadrul procesual rămâne neschimbat, urmând ca activitatea de judecată să se desfăşoare în acest cadru. De asemenea, în aceste limite va opera şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii ce se va pronunţa. A.c. se poate prezenta în mai multe variante care sunt susceptibile de clasificare după mai multe criterii: a) în funcţie de scopul material urmărit de reclamant, acţiunile pot fi: acţiuni în realizarea dreptului acţiuni în constatarea dreptului şi acţiuni în constituire de drepturi; b) potrivit naturii drepturilor subiective pe care le valorifică, acţiunile se împart în: acţiuni personale, acţiuni reale şi acţiuni mixte; c) după obiectul dreptului subiectiv protejat se disting: acţiuni mobiliare şi acţiuni imobiliare; d) în funcţie de împrejurarea că tind la apărarea unui drept real principal sau a posesiei (unui bun imobil), acţiunile reale se subclasifică în: acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii; e) dacă se are în vedere calea procedurală aleasă de reclamant, se disting: acţiuni principale, acţiuni accesorii şi acţiuni incidentale.

ACŢIUNE CIVILĂ, ansamblul mijloacelor procesuale prin care se poate asigura protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile legal ocrotite. Cuprinde trei elemente: părţile, obiectul şi cauza, a) părţile sunt persoane fizice sau persoane juridice care acţionează pentru recunoaşterea ori realizarea unui drept sau interes susceptibil de protecţie juridică. în funcţie de faza de derulare a procesului şi poziţia în care se află, părţile poartă denumiri specifice: reclamant şi pârât (la judecata în primă instanţă), apelant şi intimat (în apel), recurent şi intimat (în recurs), contestator şi intimat (în contestaţia în anulare), revizuient şi intimat (în revizuire), creditor şi debitor (în executarea silită, pretenţii, procedura somaţiei de plată) ş.a. Recunoaşterea calităţii de parte în proces presupune îndeplinirea a trei condiţii: calitate procesuală, capacitate procesuală şi existenţa unui interes legitim, b) obiectul acţiunii civile îl constituie protecţia unui drept subiectiv ori a unui interes legitim pe calea justiţiei, c) cauza acţiunii civile o constituie scopul urmărit de cel care reclamă sau se apără, explicat prin împrejurările de fapt şi de drept, precum şi motivele care au determinat partea să acţioneze injustiţie.

Acţiune cambială

de

Acţiune cambială

acţiune cambială (1), mijloc juridic prin care posesorul unei cambii îşi realizează dreptul său de creanţă izvorât din aceasta, urmărind, în cazul în care plata este refuzată, pe debitorul principal ori pe debitorii de regres. A.c. este: a) directă şi serveşte creditorului cambial la urmărirea trasului şi a avaliştilor acestuia, în cazul în care debitorul principal a acceptat cambia, dar refuză plata; exercitarea ei nu este supusă unor formalităţi deosebite, urmărirea datornicului pe cale judiciară putând fi făcută oricând, până la împlinirea termenului de prescripţie; termenul de prescripţie este de 3 ani şi curge de la data scadenţei cambiei; b) indirectă (sau de regres) şi serveşte creditorului cambial la urmărirea debitorilor de regres, în caz de refuz de acceptare al trasului neurmat de o intervenţie (pentru acceptare şi plată); exercitarea acestei acţiuni este posibilă atât la împlinirea scadenţei, cât şi, în anumite condiţii, mai înainte de scadenţă, în ambele ipoteze fiind însă supusă unor formalităţi deosebite; termenul de prescripţie este de un an şi curge de la data protestului de neacceptare a plăţii.

acţiune cambială (2), mijloc de valorificare a drepturilor cambiale, respectiv de realizare a dreptului de creanţă de către posesorul cambiei împotriva celor obligaţi la plata cambiei sau punerea în executare a acesteia. A.c. poate fi directă atunci când este îndreptată împotriva celor direct obligaţi la plată, respectiv acceptantul şi avalistul său, sau poate fi de regres atunci când este formulată împotriva oricărui alt obligat cambial adică trăgătorul, girantul precum şi avaliştii acestora. Aceste acţiuni sunt cereri de chemare în judecată care se exercită în temeiul titlului, fără a trebui efectuată o procedură specială, care însă trebuie să fie exercitate în termenul de prescripţie. Astfel, orice acţiuni rezultând din cambii împotriva acceptantului se prescriu în termen de trei ani, socotiţi de la data scadenţei, iar acţiunile posesorului împotriva giranţilor şi împotriva trăgătorului se prescriu într-un an socotit de la data protestului făcut în timp util sau de la data scadenţei în caz de stipulaţie, fără cheltuieli. Acţiunile giranţilor, unii împotriva altora şi împotriva trăgătorului, se prescriu în 6 luni socotite din ziua din care girantul a plătit cambia sau din ziua în care acţiunea de regres a fost pornită împotriva sa.

Actualizarea creanţei

de

Actualizarea creanţei

actualizarea creanţei, sintagmă ce desemnează operaţiunea de punere de acord a valorii unei creanţe cu evoluţia realităţilor economice şi, în special, cu evoluţia puterii de cumpărare a monedei de plată în perioada scursă de la împlinirea scadenţei acelei creanţe şi până la data plăţii efective a acesteia.

A.c. se face de către executorul judecătoresc, la cererea creditorului şi este condiţionată ca titlul să conţină suficiente criterii în funcţie de care organul de executare să poată actualiza valoarea
obligaţiei principale stabilite în bani, indiferent de izvorul ei. în cazul în care titlul executoriu nu conţine niciun asemenea criteriu, organul de executare va proceda la actualizare în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanţa a devenit exigibilă şi până la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în oricare dintre aceste titluri [sin. actualizarea valorii obligaţiei stabilite în bani].

actualitatea dreptului

de

actualitatea dreptului

actualitatea dreptului, condiţie necesară pentru exercitarea acţiunii civile şi care poate fi dedusă din starea în care se află dreptul a cărui protecţie se urmăreşte. Legea nu impune cerinţa existenţei unui drept subiectiv în scopul promovării şi exercitării acţiunii civile, ci doar afirmarea lui; valorificarea pretenţiilor invocate de reclamant implică însă a.d. subiectiv afirmat. Nu întrunesc această condiţie drepturile afectate de modalităţi: termen suspensiv şi condiţie suspensivă. Dacă acţiunea este promovată pentru apărarea unui drept afectat de modalităţi, aceasta poate fi paralizată prin excepţia de prema-turitate invocată de pârât. A.d. reprezintă o condiţie necesară numai pentru exercitarea acţiunilor în realizare.

Legea consacră următoarele excepţii de la regula a.d.: a) în materie de locaţiune imobiliară, acţiunea pentru predarea bunului poate fi promovată şi înainte de împlinirea termenului; hotărârea urmează să fie executată într-o asemenea împrejurare doar pe data împlinirii termenului prevăzut în contract; b) în materia obligaţiilor de întreţinere sau a altor prestaţii periodice, situaţie în care acţiunea poate fi promovată şi exercitată chiar înainte de împlinirea termenului; instanţa va pronunţa însă condamnarea debitorului pe data împlinirii termenului; c) în materia obligaţiilor civile, instanţa de judecată are facultatea de a încuviinţa executarea lor înainte de împlinirea termenului; o asemenea măsură se va dispune doar dacă instanţa apreciază că împlinirea termenului este de natură să conducă la păgubirea creditorului, în toate cazurile menţionate se creează un avantaj pentru creditor, întrucât el obţine anticipat o hotărâre pe care o poate valorifica, prin executare silită, la împlinirea termenului, dacă debitorul nu-şi îndeplineşte de bunăvoie obligaţiile sale. Drepturile subiective supuse unui termen sau condiţii (suspensive) nu sunt lipsite însă de orice protecţie juridică; ele pot constitui, în anumite condiţii, temeiul promovării şi exercitării acţiunii în constatare. Aşa-numitele „drepturi eventuale” pot justifica şi o cerere pentru luarea de măsuri asigurătorii ori conservatorii.

Actor sequitur forum rei

de

Actor sequitur forum rei

actor sequitur forum rei, regulă tradiţională potrivit căreia fiecare instanţă este competentă, din punct de vedere teritorial, să judece acţiunile îndreptate împotriva pârâţilor care domiciliază în raza lor de activitate. Potrivit regulii a.s.f.r., reclamantul trebuie să introducă acţiunea sa, dacă legea nu dispune altfel, la instanţa în raza căreia domiciliază pârâtul. Justificarea regulii a.s.f.r. se bazează pe faptul că orice pârât este considerat, a priori, că nu datorează nimic reclamantului; dacă totuşi este angajat un proces împotriva sa, el trebuie să fie deranjat cât mai puţin; în consecinţă, pentru comoditatea şi protecţia sa (timp şi cheltuieli de deplasare) el trebuie să fie chemat în judecată la instanţa domiciliului său. Regula a.s.f.r. este însă relativă; drept urmare, pârâtul este liber să consimtă, expres sau tacit, prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă, să fie judecat şi de către o altă instanţă de acelaşi grad, decât aceea a domiciliului său, dacă acţiunea a fost introdusă fără a se ţine seama de regula instituită în favoarea sa.

actor sequitur forum rei – expresie latină exprimând regula potrivit căreia fiecare organ de jurisdicţie este competent, din punct de vedere teritorial, să judece acţiunile îndreptate împotriva persoanelor care domiciliază în raza lui de activitate. In contrapondere, dacă legea nu dispune altfel, reclamantul trebuie să introducă acţiunea sa la instanţa în a cărei rază teritorială domiciliază pârâtul.

Actor incumbit probatio

de

Actor incumbit probatio

actor incumbit probatio, adagiu latin potrivit căruia cel care face o propunere (afirmaţie) înaintea instanţei trebuie să o dovedească. Regula a.i.p. se adresează, în primul rând, reclamantului, deoarece el este primul care face afirmaţii în faţa instanţei şi, ca atare, este ţinut să probeze ceea ce afirmă. Regula a.i.p. este însoţită în practica judiciară de o altă regulă – exprimată de un adagiu distinct – denumită reus in excipiendo fit actor, care se adresează pârâtului, în sensul că acesta, la rândul său, trebuie să probeze ceea ce afirmă când ridică (opune) în favoarea sa o excepţie.

actori incumbit probatio (expr. lat. „sarcina probei revine aceluia care reclamă, acuză”) – expresie care consacră un principiu important valabil şi în procesul penal, potrivit căruia obligaţia de a proba vinovăţia unei persoane revine aceluia care acuză (procuror sau persoană vătămată). Mai mult chiar, organele de urmărire şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza, pe bază de probe, administrate atât în dovedirea acuzării, cât şi în legătură cu aspectele care se ridică în apărarea inculpatului

actori incumbit probatio, (expr. lat. „sarcina probei revine aceluia care reclamă sau acuză”), expresie con-sacrind un principiu important, valabil şi în procesul penal socialist, potrivit căruia obligaţia de a proba vinovăţia unei persoane revine aceluia care acuză (procuror sau persoana vătămată). în legislaţia noastră, acest principiu este consecvent înfăptuit. Mai mult cliiar, organele de urmărire şi instanţa de judecată sînt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe (art. 4 şi 62, C.p.p.). Ele vor trebui să stringă probe atît în dovedirea acuzării cit şi in legătură cu aspectele care se ridică în apărarea inculpatului. învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa. în cazul cind există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie (art. 66, C.p.p.).

Activităţi curente

de

Activităţi curente

activităţi curente, sintagmă ce desemnează acele fapte de comerţ şi operaţiuni financiare propuse a fi efectuate de debitor în perioada de observaţie, în cursul normal al comerţului său, cum ar fi: a) continuarea activităţilor contractate, conform obiectului de activitate;

b) efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora;

c) asigurarea finanţării capitalului de lucru în limite curente.

Activitate notarială

de

Activitate notarială

activitate notarială, prestaţia realizată de notarul public, în beneficiul persoanelor fizice şi juridice, concretizată în acte notariale şi consultaţii juridice notariale. Consultaţiile juridice notariale se acordă, în scris sau verbal, la solicitarea celor interesaţi sau pe bază de contract cu durată determinată.

Activitatea notarială se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.

Actiones non natae non praescri-buntur

de

Actiones non natae non praescri-buntur

actiones non natae non praescri-buntur, (acţiunile nenăscute nu sunt prescrise) adagiu preluat din dreptul roman de Codul civil român, în art. 1886, potrivit căruia nicio prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere.

De asemenea, Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă prevede, în art. 7, că prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită. Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive de la data naşterii dreptului la acţiune se aplică ori de câte ori nu se aplică o regulă specială.

Acte de procedură

de

Acte de procedură

acte de procedură, orice manifestare de voinţă şi orice operaţie juridică făcută în cursul şi în cadrul procesului civil de către instanţa de judecată, părţi sau ceilalţi participanţi la proces, în legătură cu exercitarea drepturilor sau îndeplinirea obligaţiilor lor procesuale, respectiv în vederea producerii unor efecte juridice în plan procesual. 1) Sunt a.p.: a) actele părţilor: cererea de chemare în judecată a reclamantului; întâmpinarea şi cererea reconvenţională ale pârâtului; actele de dispoziţie (renunţarea la judecată, renunţarea la drept, tranzacţia); cererile prin care se exercită căile de atac; cererile prin care se solicită încuviinţarea şi efectuarea executării silite etc.; b) actele instanţei: citarea şi comunicarea actelor de procedură; încheierile de şedinţă; hotărârile judecătoreşti etc.; c) actele celorlalţi participanţi: depoziţiile martorilor; rapoartele de expertiză; procesele-verbale de înmânare a citaţiilor; procesele-verbale de luare a măsurilor asigurătorii; cererile de intervenţie etc. 2) A.p. pot fi clasificate după mai multe criterii. Astfel: a) după locul îndeplinirii, se clasifică în: acte judiciare şi acte extrajudiciare. Sunt acte judiciare: interogatoriul, ascultarea martorilor, darea şi pronunţarea hotărârilor; iar acte extrajudiciare: efectuarea expertizelor, procesele-verbale de înmânarea citaţiilor, încunoştin-ţarea debitorului etc.; b) după caracterul lor, în: acte preparatorii şi acte jurisdicţionale. Sunt acte preparatorii: cererile părţilor, primirea cererilor părţilor, administrarea probelor; iar acte jurisdicţionale: încheierile interlocutorii, hotărârile prin care se soluţionează cauza în prima instanţă sau în căile de atac ele.;

c) după modul de efectuare, în: acte care trebuie întocmite în mod obligatoriu în formă scrisă, cum sunt: cererile părţilor, citaţiile, hotărârile; şi acte care, în mod obligatoriu, se administrează în formă orală şi se consemnează apoi în scris, cum sunt: depoziţiile martorilor, luarea interogatoriului etc.; d) actele instanţei pot fi clasificate, după finalitatea lor, în acte de decizie (prin care se finalizează procesul ori se rezolvă, în cursul derulării acestuia, incidentele procesuale de orice natură), acte de comunicare (citarea şi comunicarea actelor de procedură) şi acte de documentare procesuală (actele prin intermediul cărora se consemnează declaraţii sau manifestări de voinţă ale participanţilor la proces, de exemplu, procesul-verbal de consemnare a unei mărturii, a declaraţiei unui interpret; actul procedural precede actul de documentare). 3) Pentru a fi valabile, a.p. trebuie să fie întocmite în condiţiile de fond şi formă prevăzute de lege. Condiţiile de fond privesc capacitatea organului sau a persoanei, respectarea limitelor în care trebuie să acţioneze sau să-şi manifeste voinţa, inserarea în cuprins a tuturor elementelor pe care legea le enunţă etc.; iar condiţiile de formă, redactarea lor în limba română, arătarea locului unde a fost întocmit şi a datei, respectarea formalităţilor premergătoare întocmirii, depunerea în numărul de exemplare prevăzut de lege etc. Condiţiile de fond şi formă prevăzute de lege pentru întocmirea sau aducerea la îndeplinire a a.p. constituie importante garanţii de ordine şi echilibru în rezolvarea litigiilor, în sensul că prin intermediul lor se realizează, în practica judiciară, principiile de bază ale procesului civil, se preîntâmpină abuzul, şicana şi se sancţionează, dacă este cazul, orice încălcare sau nesocotire a dispoziţiilor legii referitoare la activitatea procesuală pe care a.p. o consemnează şi fixează ca atare.

Act notarial

de

Act notarial

act notarial, activitate desfăşurată în principal de notarii publici, dar şi de secretarii consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează birouri ale notarilor publici, de misiunile diplomatice şi/sau de oficiile consulare ale României, precum şi de alte entităţi publice, având, potrivit legii, scopul de a înlesni persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale neli-tigioase, precum şi de a le asigura astfel exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor lor legitime. Actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul şi semnătura acestuia, este de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege. Notarii publici şi celelalte instituţii care desfăşoară activitate notarială au obligaţia să verifice ca actele pe care le instrumentează să nu cuprindă clauze contrare legii şi bunelor moravuri, să ceară şi să dea lămuriri părţilor asupra conţinutului acestor acte spre a se convinge că le-au înţeles sensul şi le-au acceptat efectele, în scopul prevenirii litigiilor. în cazul în care actul solicitat este contrar legii şi bunelor moravuri, notarul public va refuza întocmirea lui. Dacă înscrisul prezentat are un conţinut îndoielnic, iar notarul public nu poate refuza instrumentarea actului, va atrage atenţia părţilor asupra consecinţelor juridice la care se expun şi va face menţiune expresă în act. Dacă partea se opune la inserarea menţiunii, notarul public va refuza întocmirea actului. Notarul public poate îndeplini următoarele a.n.:

a) redactarea, la solicitarea părţilor, a unor înscrisuri cu conţinut juridic;

b) autentificarea înscrisurilor redactate de notarul public, de parte sau de avocat; c) certificarea unor fapte; d) legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a specimenelor de semnătură, precum şi a sigiliilor; e) darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părţi; f) legalizarea copiilor de pe înscrisuri; g) efectuarea şi legalizarea traducerilor; h) primirea în depozit a înscrisurilor şi/sau a altor documente prezentate de părţi; i) actele de protest a cambiilor, a biletelor la ordin şi a cecurilor; j) eliberarea de duplicate de pe a.n. anterior întocmite;
k) procedura succesorală notarială. A.n. se îndeplineşte, de regulă, la sediul biroului notarului public, în timpul programului de serviciu prestabilit; un a.n. se poate îndeplini în afara sediului biroului notarial, în limitele circumscripţiei sale teritoriale, dacă la încheierea lui este interesat un număr mai mare de persoane sau partea care-l solicită este împiedicată să se prezinte, din motive temeinice, la sediul biroului. A.n. pot fi atacate de părţi sau de orice persoană interesată prin acţiune în anulare la instanţa judecătorească, după regulile dreptului comun. împotriva încheierii de respingere a cererii de îndeplinire a unui act notarial, partea nemulţumită poate introduce plângere. în cazul admiterii plângerii, instanţa va indica prin hotărâre modul în care trebuie întocmit actul. Notarul public este obligat să se conformeze hotărârii judecătoreşti rămase definitivă şi irevocabilă

Act jurisdicţional

de

Act jurisdicţional

act jurisdicţional, act prin care un organ abilitat, respectiv o instanţă judecătorească sau o altă autoritate cu activitate jurisdic-ţională, în exercitarea atribuţiilor ce-i sunt conferite prin lege, soluţionează un litigiu între două părţi cu interese contrarii. Caracteristicile a.j., comparativ cu cele ale actului administrativ, sunt următoarele: a) orice a.j. trebuie să conţină răspunsuri la pretenţiile şi apărările părţilor; b) a.j. se dă în urma unor dezbateri contradictorii, cu participarea directă a persoanelor interesate şi respectarea riguroasă a formelor şi regulilor procedurale prestabilite de lege, între altele, acestea având şi menirea de a asigura egalitatea de tratament a părţilor în faţa organului în atribuţia căruia este dată rezolvarea litigiului; c) pentru a se asigura calitatea a.j., membrii ce intră în compunerea completelor de judecată se află, în ceea ce priveşte activitatea pe care o desfăşoară, la adăpostul principiului constituţional al independenţei şi supunerii lor numai legii; d) pentru a se asigura stabili-

tatea a ceea ce s-a hotărât, asupra a.j. nu se mai poate reveni: iudex semel sententia dicta, desinit esse iudex (judecătorul, odată ce a pronunţat sentinţa, încetează de a mai fi judecător în acea cauză, se dese-sizează); e) interesul social deosebit pe care îl prezintă stabilitatea a.j. face ca acestea să se caracterizeze, dacă au rămas definitive, şi prin autoritate de lucru judecat, care interzice contrazicerea lor de către alte a.j. ulterioare, pronunţate de acelaşi organ sau chiar de organe diferite; f) în caz de nelegalitate sau netemeinicie, a.j. pot fi anulate sau reformate, dacă s-au exercitat împotriva lor căile de atac prevăzute de lege, numai de către organele competente şi cu respectarea stricta a procedurii instituite în acest scop.

Act începător de executare

de

Act începător de executare

act începător de executare, actul juridic a cărui săvârşire marchează declanşarea procedurii de urmărire silită, în vederea realizării efective a drepturilor creditorului stabilite în titlul executoriu obţinut. A.î.e. determina, în reglementarea anterioară a Codului de procedură civilă, întreruperea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită. In funcţie de formele de executare silită, sunt considerate a.î.e.: în procedura executării silite imobiliare, somaţia (în reglementarea anterioară, comandamentul);

 adresa de înfiinţare a popririi pe baza unui titlu executoriu; sechestrul aplicat în procedura executării silite mobiliare; în cadrul procedurii de predare silită a bunurilor mobile şi a celor imobile un asemenea act este considerată somaţia, deoarece între somaţie şi deposedare nu se mai îndeplineşte vreun alt act de executare.

Act de stare civilă

de

Act de stare civilă

act de stare civilă, 1. concept ce desemnează izvoarele concrete de stare civilă, precum: căsătoria, recunoaşterea filiaţiei, adopţia, hotărârile judecătoreşti definitive ce rezolvă probleme de stare civilă (exclusiv înregistrările de stare civilă) a persoanei fizice, cum sunt acelea privind: stabilirea paternităţii, stabilirea maternităţii, desfacerea căsătoriei, anularea căsătoriei, desfacerea adopţiei, anularea adopţiei, contestarea ori anularea recunoaşterii de filiaţie, înregistrarea tardivă a naşterii şi declararea judecătorească a morţii; 2. înscris autentic prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei persoane. Actele de stare civilă se întocmesc în interesul statului şi al persoanei şi servesc la cunoaşterea numărului şi structurii populaţiei, a situaţiei demografice, la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Actele de naştere, de căsătorie şi de deces se întocmesc în registre de stare civilă, în două exemplare, ambele originale, şi se completează manual, cu cerneală specială de culoare neagră.

Atribuţiile de stare civilă se îndeplinesc de către consiliile judeţene şi de către serviciile publice comunitare locale de evidenţă a persoanelor ale municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor, prin ofiţerii de stare civilă. Este un înscris constatator al stării civile, mijloc de probă a elementelor acesteia. A.s.c. concretizează înregistrările de stare civilă, el fiind fila din registrul de stare civilă completată de delegatul de stare civilă. El face parte integrantă din
registrul de stare civilă şi cuprinde consemnarea de către organul competent, cu respectarea condiţiilor legale, a elementelor stării civile a persoanei fizice. A.s.c. sunt înscrisuri autentice cu o dublă finalitate: pe de o parte, ele servesc la identificarea persoanei fizice prin intermediul stării civile, iar pe de altă parte, se manifestă ca mijloace de probă privind înregistrările de stare civilă. într-un anumit sens, actele de stare civilă pot fi considerate şi ca mijloace de evidenţă a populaţiei, servind la întocmirea buletinelor statistice. Fiind înscrisuri autentice, actele de stare civilă au puterea doveditoare specifică acestei categorii de mijloace de probă. Ca înscrisuri constatatoare ale stării civile şi ale înregistrărilor de stare civilă, a.s.c. sunt supuse unor reguli aparte privind reconstituirea şi întocmirea lor ulterioară, anularea, completarea şi rectificarea lor.

Act de adjudecare

de

Act de adjudecare

act de adjudecare, actul procedural prin care se finalizează executarea silită imobiliară şi prin care se realizează transferul dreptului de proprietate sau, după caz, al unui alt drept real asupra imobilului în favoarea adjudecatarului. în temeiul legii, a.a. constituie titlu de proprietate şi titlu executoriu. executorul judecătoresc este obligat să întocmească a.a. după finalizarea adjudecării şi plata integrală a preţului sau a avansului, dacă imobilul a fost vândut cu plata preţului în rate. A.a. trebuie să cuprindă următoarele menţiuni: denumirea şi sediul organului de executare; numele şi calitatea executorului; numărul şi data procesului-verbal de licitaţie; numele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul debitorului şi adjudecatarului; preţul la care s-a vândut şi modalitatea de achitare, în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata în rate; menţiunea, dacă este cazul, că imobilul s-a vândut grevat de drepturile de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, ori, după caz, liber de aceste drepturi; datele de identificare a imobilului; menţiunea că a.a. este titlu de proprietate şi că poate fi înscris în cartea funciară; menţiunea că, pentru creditor, actul de adjudecare constituie titlu executoriu împotriva cumpărătorului care nu plăteşte diferenţa de preţ, în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata preţului în rate; semnătura şi ştampila executorului, precum şi semnătura adjudecatarului.

Un exemplar de pe a.a. se va preda dobânditorului, spre a-i servi ca titlu de proprietate şi pentru a fi înscris în cartea funciară. în cazul în care imobilul a fost vândut cu plata preţului în rate, executorul va înainta un exemplar al a.a. biroului de carte funciară pentru a înscrie în cartea funciară interdicţia de înstrăinare şi grevare a imobilului până la plata integrală a preţului şi a dobânzii corespunzătoare; întrucât o astfel de menţiune nu se înscrie din oficiu în cartea funciară, executorul trebuie să se conformeze obligaţiei de a solicita în mod expres înscrierea acestei interdicţii. Executorul va preda, totodată, un exemplar al a.a. creditorului urmăritor, care îi va servi ca titlu executoriu împotriva cumpărătorului, dacă acesta nu plăteşte diferenţa de preţ.

ACT DE ADJUDECARE, act întocmit de executorul judecătoresc, pe baza procesului verbal de licitaţie, după plata integrală a preţului (sau a avansului, în cazul plăţii în rate) şi după expirarea termenului de 15 zile în care se poate face contestaţie, care constituie titlu de proprietate asupra imobilului, şi care va fi înscris în cartea funciară competentă. Prin întabulare, adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispune de imobil, potrivit regulilor de carte funciară.

Abuz

de

Abuz

abuz – acţiune ilicită care poate atrage şi răspunderea penală. ~ de încredere – infracţiune prevăzută de art. 213 C. pen., ce constă în fapta celui care, deţinând cu orice titlu un bun mobil al altuia, şi-1 însuşeşte sau dispune de el pe nedrept ori refuză a-1 restitui. Atunci când bunul mobil este proprietate privată acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. ~ de încredere prin fraudarea creditorilor — comportament care constă în fapta unei persoane de a ascunde, a deteriora, a distruge în tot sau în parte valori sau bunuri din patrimoniul propriu sau de a invoca datorii fictive ori alte acte în paguba creditorilor. Poate comite fapta şi cel care, deşi se află în imposibilitate de plată, pretinde sau acceptă să i se pună la dispoziţie mărfuri ori servicii, producând o pagubă creditorului. Se preconizează ca aceste comportamente să capete semnificaţie penală. ~ în serviciu contra intereselor persoanelor -infracţiune prevăzută de art. 246 C. pen. constând în fapta funcţionarului care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte, cu ştiinţă, un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos, dacă prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane. ~ în serviciu contra intereselor publice (generale) – infracţiune prevăzută de art. 248 C. pen. constând în fapta funcţionarului care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte, cu ştiinţă, un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos, dacă prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unei autorităţi ori instituţii publice sau al unei persoane juridice, ori o pagubă patrimoniului acesteia. ~ în serviciu prin îngrădirea unor drepturi — infracţiune prevăzută de art. 247 C. pen., constând în fapta unui funcţionar de a îngrădi folosinţa sau exerciţiul drepturilor vreunui cetăţean, ori de a-i crea acestuia o situaţie de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie. ~ în serviciu în forma calificată – infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 248 C. pen. care a produs consecinţe deosebit de grave. ~ de drept de corecţie – infracţiune prevăzută în Codul penal Carol al II-lea care în legislaţia actuală poate realiza conţinutul obiectiv al infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului.

abuz, denumire dată anumitor încălcări ale legalităţii. A. de drept, exercitarea unui drept cu rea-credinţă sau într-un mod care contravine scopurilor (economice, sociale) pentru care a fost acordat. A. de drept procesual, modalitate a a. de drept care constă în exercitarea abuzivă a unui drept procesual. A. funcţionarului, fapta prin care funcţionarul îşi încalcă cu intenţie îndatoririle de serviciu, prin neîndeplinirea unui act ori prin îndeplinirea) lui defectuoasă. In anumite condiţii această faptă constituie infracţiune (art. 246, 247, 248, C.p.). Unele manifestări de abuz ale funcţionarului în procesul penal constituie abateri judiciare. împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii se poate face plîngere (art. 275 — 278, C.p.p.). încălcările delege din activitatea de judecată sejîndreap-ţă prin exercitarea căilor de atac.

ABUZ ASUPRA COPILULUI, orice acţiune voluntară a unei persoane care se află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care este periclitată viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.

Absorbţie

de

 Absorbţie

absorbţie – sistem de sancţionare a concursului de infracţiuni constând în stabilirea pedepselor pentru fiecare dintre infracţiunile concurente deduse judecăţii şi aplicarea celei mai grave dintre ele în care sunt absorbite celelalte pedepse.

absorbţie 1. Drept acordat de lege instanţei ierarhic superioare de a lua din competenţa instanţelor ierarhic interioare orice cauză aflată în curs de judecare în fond, fie pentru a o reţine şi judeca, fie pentru a o trimite spre judecare altei instanţe din aceeaşi circumscripţie. A. a existat o scurtă perioadă în legislaţia noastră (art. 331, C.p.p. anterior, care prevedea acest drept al instanţei ierarhic superioare, a fost introdus prin D. nr. 132/1952 şi abrogat prin D. nr. 90/1956). 2. Sistem de sancţionare a concursului de infracţiuni constlnd în aplicarea pedepsei celei mai grave în care sint absorbite celelalte pedepse.

ABSORBŢIE, 1. (Dr. comercial) Formă de comasare a persoanelor juridice, prin efectul căreia una dintre acestea o înglobează pe cealaltă, cu toate drepturile şi obligaţiile ei. 2. (Dr. penal) Aplicarea pedepsei celei mai grave în cazul concursului de infracţiuni, sancţiunea cea mai gravă absorbindu-le pe toate celelalte.

Absolvire de pedeapsă

de

Absolvire de pedeapsă

absolvire de pedeapsă – situaţii de nepedepsire a unei persoane trimise în judecată atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii penale sau când, deşi aceste condiţii sunt îndeplinite, au intervenit anumite cauze (de ex., amnistia, graţierea, prescripţia ş.a.) care înlătură răspunderea penală.

absolvire de pedeapsă, nepedepsire a unei persoane trimise în judecată, atunci cind nu sînt îndeplinite condiţiile răspunderii penale (de ex., în cazurile prevăzute in art. 10, lit. a, b, b1, c, d, e, C.p.p.) sau cind, deşi aceste condiţii sint îndeplinite, au intervenit anumite cauze care înlătură răspunderea penală (de ex., tn cazurile prevăzute în art. 10, lit. f, g, h, C.p.p.). A. de p. este consecinţa pronunţării de către instanţa de judecată, a achitării sau Încetării procesului penal, cu ocazia judecăţii in prima instanţă ori cu ocazia judecării recursului. Se poate ajunge la soluţiile de mai sus şi ca urmare a judecării cererii de revizuire, ori a recursului extraordinar, sau a contestaţiei în anulare, ori a contestaţiei la executare.

absenţă nejustificată

de

absenţă nejustificată

absenţă nejustificată – infracţiune prevăzută de art. 331 C. pen., care constă în fapta militarului în termen sau concentrat, până la gradul de sergent inclusiv, de a lipsi nejustificat, de la unitate sau serviciu, mai mult de 24 de ore, dar nu mai mult de 3 zile. Depăşirea acestei limite temporale atrage schimbarea încadrării juridice a faptei comise în dezertare.

Abrogarea legii penale

de

Abrogarea legii penale

abrogarea legii penale-procedeu juridic de scoatere din vigoare, printr-o lege nouă, a unei legi penale anterioare ( ~ totală), sau a unei anumite dispoziţii penale dintr-o lege anterioară ( ~ parţială). ~ expresă – când într-un act normativ se arată expres că o anumită lege anterioară sau o dispoziţie dintr-o lege anterioară este abrogată. Acelaşi caracter îl are, însă, şi abrogarea printr-o formulă generală (de ex., în legea nouă se prevede că „se abrogă orice dispoziţii contrarii”). ~ tacită – când legea nouă, reglementând aceeaşi materie (indiferent dacă este incompatibilă cu reglementarea anterioara sau exista numai un anumit paralelism intre ele), inlatura implicit legea veche.

abrogarea legii de procedură penală, desfiinţarea sau scoaterea din vigoare, prin lege, a unei legi de procedură penală anterioare (abrogare totală), sau a unei anumite dispoziţii de procedură penală dintr-o lege anterioară (abrogare parţială). Abrogare expresă, cind într-un act normativ se arată în mod explicit că o anumită lege anterioară sau o dispoziţie dintr-o lege anterioară este abrogată. Acelaşi caracter il are insă şi abrogarea printr-o formulă generală (da ex., in legea nouă se prevede că ,,se abrogă orice dispoziţii contrarii”). Uneori legea nouă foloseşte ambele modalităţi de abrogare expresă.

Abrevierea termenului

de

Abrevierea termenului

abrevierea termenului – ipoteza în care legea permite modificarea termenelor prin micşorarea duratei acestora. In cazul când ziua în care se sfârşeşte termenul fixat pe luni sau pe ani cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni (astfel, termenul de o lună început la 31 ianuarie expiră la 28 sau 29 februarie, iar dacă este de 3 luni, expiră la 30 aprilie). Potrivit codului penal, procurorul general poate reduce termenele de reabilitare.

abrevierea termenului, modificarea termenului prin micşorarea duratei acestuia. A.t. are loc numai pe baza unei dispoziţii legale. De ex., potrivit art. 186, alin. 3, C.p.p., in cazul cind ziua în care se sfirşeşte termenul fixat pe luni sau pe ani cade intr-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni (astfel, termenul de o lună Început la 31 ianuarie expiră la 28 sau 29 februarie, iar dacă este de 3 luni, expiră la 30 aprilie). A.t. poate privi şi un termen substanţial, cum sînt, de pildă, termenele de reabilitare prevăzute în art. 135, Cp. Potrivit art. 135, alin. ultim, C.p., procurorul general poate dispune, în cazuri excepţionale, reducerea termenelor de reabilitare.

Abolirea pedepsei cu moartea

de

Abolirea pedepsei cu moartea

abolirea pedepsei cu moartea – renunţarea la pedeapsa cu moartea ca sancţiune ce se putea aplica în cazuri excepţionale, pentru fapte de o gravitate foarte mare, ca urmare a aprecierii că nici o faptă nu poate fi îndeajuns de gravă pentru a justifica luarea vieţii unei persoane. în legislaţia românească s-a făcut prin Decretul-legenr. 6/1990.

aberratio ictus

de

aberratio ictus

aberratio ictus – (expr. lat. „devierea actului”) expresie folosită pentru a denumi una dintre cauzele care generează infracţiunea deviată. Se are în vedere ipoteza în care datorită unei mânuiri greşite a mijloacelor de comitere a infracţiunii, s-a deviat acţiunea către alt obiect, obţinându-se un alt rezultat decât acela urmărit de autor.

Autorul acestui comportament va răspunde penal pentru infracţiunea comisă, latura subiectivă fiind identică cu cea de la care s-a deviat.

Abatere

de

Abatere

abatere – încălcare a unor dispoziţii legale cu caracter administrativ sau disciplinar şi care atrage după sine sancţiuni disciplinare sau contravenţionale. Ea poate fi disciplinară, administrativă ş.a. ~ disciplinară – încălcarea unei prevederi cuprinse într-un regulament profesional. ~ administrativă sau contravenţională – fapta ilicită cu un grad de pericol social mai redus decât al infracţiunii, săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti. ~ judiciară – încălcarea unor dispoziţii ce au rolul de a ordona activitatea judiciară.

Constă în neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin aceasta s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal; neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare ori de comunicare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere; lipsa ne-justificată a apărătorului ales sau desemnat din oficiu, când asistenţa juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie potrivit legii etc.

Abandon de familie

de

Abandon de familie

abandon de familie – infracţiune prevăzută de art. 305 C. pen., constând în săvârşirea de către acela care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte: părăsirea, alungarea sau lăsarea fară ajutor expunân-du-1 la suferinţe fizice sau morale; neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege; neplata cu rea-credinţă, timp de două luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. împăcarea părţilor înlătură aplicarea pedepsei.

Activ al societăţii comerciale

de

Activ al societăţii comerciale

activ al societăţii comerciale, totalitatea drepturilor patrimoniale, reale sau de creanţă, ale societăţii comerciale. La constituire, activul social este alcătuit din bunurile aduse ca aport de asociaţi. în timpul funcţionării societăţii, activul social se măreşte cu bunurile dobândite de societate şi cu beneficiile pe care societatea le-a obţinut în urma desfăşurării obiectului de activitate, dar nu le-a distribuit în condiţiile legii şi actului constitutiv către asociaţi. După terminarea lichidării societăţii in nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, lichidatorii trebuie să întocmească situaţia financiară şi să propună repartizarea activului între asociaţi. După expirarea termenului în care asociatul nemulţumit poate face opoziţie sau după ce sentinţa asupra opoziţiei a rămas irevocabilă, situaţia financiară de lichidare şi repartizare se consideră aprobată şi lichidatorii sunt liberaţi (art. 263 Legea 31/1990).

După terminarea lichidării societăţilor pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, lichidatorii întocmesc situaţia financiară finală, arătând partea ce se cuvine fiecărei acţiuni din repartizarea activului societăţii, însoţită de raportul cenzorilor sau, după caz, raportul auditorilor financiari. Dacă termenul în care acţionarul nemulţumit poate face opoziţie a expirat fără a se face opoziţie, situaţia financiară se consideră aprobată de toţi acţionarii, iar lichidatorii sunt liberaţi, sub rezerva repartizării activului societăţii. Independent de expirarea termenului, chitanţa de primire a celei din urmă repartiţii ţine loc de aprobare a contului şi a repartiţiei făcute fiecărui acţionar (art. 268, art. 269 Legea 31/1990). Activul net este determinat ca diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor societăţii (art. 153 ind. 22 Legea 31/1990).

în materia societăţilor pe acţiuni, dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel, sub sancţiunea nulităţii, administratorul va putea, în nume propriu, să înstrăineze, respectiv să dobândească, bunuri către sau de la societate, având o valoare de peste 10% din valoarea activelor nete ale societăţii, numai după obţinerea aprobării adunării generale extraordinare. Valoarea activelor nete se calculează prin raportare la situaţia financiară aprobată pentru anul financiar precedent celui în care are loc operaţiunea ori, după caz, la valoarea capitalului social subscris, dacă o asemenea situaţie financiară nu a fost încă prezentată şi aprobată. Aceste restricţii sunt valabile şi pentru operaţiunile de închiriere sau leasing. De asemenea, restricţiile sunt aplicabile şi operaţiunilor în care una dintre părţi este soţul administratorului ori rudă sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv, al acestuia; de asemenea, dacă operaţiunea este încheiată cu o societate civilă sau comercială la care una dintre persoanele anterior menţionate este administrator sau director ori deţine, singură sau împreună, o cotă de cel puţin 20% din valoarea capitalului social subscris, cu excepţia cazului în care una dintre societăţile comerciale respective este filiala celeilalte (art. 150 Legea 31/1990). Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va putea să încheie acte juridice în numele şi în contul societăţii, prin care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale a acţionarilor (art. 153 ind. 22 Legea 31/1990).
Diminuarea activului net. In materia SA: dacă consiliul de administraţie, respectiv directoratul, constată că, în urma unor pierderi, stabilite prin situaţiile financiare anuale aprobate conform legii, activul net al societăţii s-a diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris, va convoca de îndată adunarea generală extraordinară pentru a decide dacă societatea trebuie să fie dizolvată. Prin actul constitutiv se poate stabili ca adunarea generala extraordinară să fie convocată chiar şi în cazul unei diminuări a activului net mai puţin semnificativă, stabilindu-se acest nivel minim al activului net prin raportare la capitalul social subscris. Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va prezenta adunării generale extraordinare un raport cu privire la situaţia patrimonială a societăţii, însoţit de observaţii ale cenzorilor sau, după caz, ale auditorilor interni. Acest raport trebuie depus la sediul societăţii cu cel puţin o săptămâna înainte de data adunării generale, pentru a putea fi consultat de orice acţionar interesat. în cadrul adunării generale extraordinare, consiliul de administraţie, respectiv directoratul, îi va informa pe acţionari cu privire Ia orice fapte relevante survenite după redactarea raportului scris. Dacă adunarea generală extraordinară nu hotărăşte dizolvarea societăţii, atunci societatea este obligată ca, cel târziu până la încheierea exerciţiului financiar ulterior celui în care au fost constatate pierderile, să procedeze la reducerea capitalului social cu un cuantum cel puţin egal cu cel al pierderilor care nu au putut fi acoperite din rezerve, dacă în acest interval activul net al societăţii nu a fost reconstituit până la nivelul unei valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul social. Capitalul social al societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Guvernul poate modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro (art. 10 Legea 31/1990). în cazul neîntrunirii adunării generale extraordinare sau dacă adunarea generală extraordinară nu a putut delibera valabil nici în a doua convocare, orice persoană interesată se poate adresa instanţei pentru a cere dizolvarea societăţii. Dizolvarea poate fi cerută şi în cazul în care obligaţia impusă societăţii de a reduce capitalul social nu este respectată. în oricare dintre aceste cazuri, instanţa poate acorda societăţii un termen ce nu poate depăşi 6 luni pentru regularizarea situaţiei. Societatea nu va fi dizolvată dacă reconstituirea activului net până la nivelul unei valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul social are loc până în momentul rămânerii
irevocabile a hotărârii judecătoreşti de dizolvare (art. 153 ind. 24 Legea 31/1990). în materia SRL: acelaşi caz de dizolvare este incident şi pentru SRL (art. 228 Legea 31/1990). Răspunderea asociatului care, în frauda creditorilor, abuzează de caracterul limitat al răspunderii sale şi de personalitatea juridică distinctă a societăţii devine nelimitată, în special atunci când acesta dispune de bunurile societăţii ca şi cum ar fi bunurile sale proprii sau dacă diminuează activul societăţii în beneficiul personal ori al unor terţi, cunoscând sau trebuind să cunoască faptul că în acest mod societatea nu va mai fi în măsura să îşi execute obligaţiile (art. 237 ind. 1 Legea 31/1990)

Acte juridice încheiate între administrator şi societatea pe acţiuni

de

Acte juridice încheiate între administrator şi societatea pe acţiuni

acte juridice încheiate între administrator şi societatea pe acţiuni, actele juridice încheiate de administrator în nume propriu având ca obiect înstrăinarea, respectiv dobândirea de bunuri către sau de la societatea comercială pe care o administrează, bunuri ce au o valoare de peste 10% din valoarea activelor nete ale societăţii. Aceste acte pot fi întocmite sub sancţiunea nulităţii numai după obţinerea aprobării adunării generale extraordinare, în condiţiile de cvorum şi majoritate cerute pentru validitatea deliberărilor adunării generale.

Aceste restricţii sunt aplicabile şi operaţiunilor în care una dintre părţi este soţul administratorului ori rudă sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv, al acestuia; precum şi dacă operaţiunea este încheiată cu o societate civilă sau comercială la care una dintre persoanele anterior menţionate este administrator sau director ori deţine, singură sau împreună, o cotă de cel puţin 20% din valoarea capitalului social subscris, cu excepţia cazului în care una dintre societăţile comerciale respective este filiala celeilalte. Valoarea activelor nete se calculează prin raportare la situaţia financiară aprobată pentru anul financiar precedent celui în care are loc operaţiunea ori, după caz, la valoarea capitalului social subscris, dacă o asemenea situaţie financiară nu a fost încă prezentată şi aprobată.

Acte juridice a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii pe acţiuni

de

Acte juridice a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii pe acţiuni

acte juridice a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii pe acţiuni, actele juridice întocmite de consiliul de administraţie, respectiv directorat, în scopul dobândirii de bunuri pentru societate sau înstrăinării, închirierii,

schimbării ori constituirii în garanţie a unor bunuri aflate în patrimoniul acesteia, bunuri a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, pot fi încheiate numai cu aprobarea adunării generale a acţionarilor în condiţiile de cvorum şi majoritate cerute pentru validitatea deliberărilor adunării generale extraordinare (art. 153 ind. 22 Legea 31/1990).

Acte juridice a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii pe acţiuni

de

Acte juridice a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii pe acţiuni

acte juridice a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii pe acţiuni, actele juridice întocmite de consiliul de administraţie, respectiv directorat, în scopul dobândirii de bunuri pentru societate sau înstrăinării, închirierii,

schimbării ori constituirii în garanţie a unor bunuri aflate în patrimoniul acesteia, bunuri a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, pot fi încheiate numai cu aprobarea adunării generale a acţionarilor în condiţiile de cvorum şi majoritate cerute pentru validitatea deliberărilor adunării generale extraordinare (art. 153 ind. 22 Legea 31/1990).

Act de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi comerciale

de

Act de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi comerciale

act de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi comerciale, actul prin care un bun proprietatea unei societăţi comerciale este scos temporar sau definitiv, parţial sau integral din patrimoniul acesteia.

Actul de dispozitie asupra bunurilor unei societăţi comerciale pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanţilor legali ai societăţii, după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societăţii adoptate în conformitate cu prevederile legii şi ale actului constitutiv al societăţii, nefiind necesară o procură specială şi în formă autentică în acest scop, chiar dacă actul de dispozitie trebuie încheiate în formă autentică (art. 70 Legea 31/1990)

Act constitutiv al societăţii comerciale

de

Act constitutiv al societăţii comerciale

act constitutiv al societăţii comerciale, contractul de societate şi/sau statutul încheiate de asociaţi în scopul constituirii unei societăţi comerciale. A.c.s.c. se încheie sub semnătură privată, se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori. Este obligatorie forma autentică a actului constitutiv atunci când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren; se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă; societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.

Societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut. în cazurile în care contractul de societate şi statutul constituie acte distincte, acesta din urmă va cuprinde datele de identificare a asociaţilor şi clauze ce reglementează organizarea, funcţionarea şi desfăşurarea activităţii societăţii. Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul de voinţă al unei singure persoane. în acest caz se întocmeşte numai statutul. Prin depunerea la O.R.C. actul constitutiv dobândeşte dată certă (art. 5 Legea 31/1990). Persoanele semnatare ale actul constitutiv, precum şi cele care au rol determinant în constituirea societăţii se numesc fondatori (art. 6 Legea 31/1990). Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată trebuie să cuprindă: datele de identificare a asociaţilor; la societatea în comandită simplă se vor arăta şi asociaţii comanditaţi; forma, denumirea şi sediul social; obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale; capitalul social, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în natură, valoarea aportului în natură şi modul evaluării (la societăţile cu răspundere limitată se vor preciza numărul şi valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi numărul părţilor sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său); asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau administratorii neasociaţi, datele lor de identificare, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat; în cazul societăţilor cu răspundere limitată, dacă sunt numiţi cenzori sau auditor financiar, datele de identificare ale primilor cenzori, respectiv ale primului auditor financiar; partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi; sediile secundare — sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică -, atunci când se înfiinţează odată cu societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare; durata societăţii; modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii (art. 7 Legea 31/1990).

Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni trebuie să cuprindă: datele de identificare a fondatorilor – la societatea în comandită pe acţiuni vor fi menţionaţi şi asociaţii comanditaţi; forma, denumirea şi sediul social; obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale; capitalul social subscris şi cel vărsat şi, în cazul în care societatea are un capital autorizat, cuantumul acestuia; natura şi valoarea bunurilor constituite ca aport în natură, numărul de acţiuni acordate pentru acestea şi numele sau, după caz, denumirea persoanei care le-a adus ca aport; numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător; dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, numărul, valoarea nominală şi drepturile conferite fiecărei categorii de acţiuni; orice restricţie cu privire la transferul de acţiuni; datele de identificare a primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv a primilor membri ai consiliului de supraveghere; puterile conferite administratorilor şi, după caz, directorilor, respectiv membrilor directoratului, şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat; datele de identificare a primilor cenzori sau a primului auditor financiar; clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii de către organele statutare, numărul membrilor consiliului de administraţie sau modul de stabilire a acestui număr; durata societăţii; modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor; sediile secundare – sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi Iară personalitate juridică -, atunci când se înfiinţează odată cu societatea sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare; orice avantaj special acordat, în momentul înfiinţării societăţii sau până în momentul în care societatea este autorizată să îşi înceapă activitatea, oricărei persoane care a participat la constituirea societăţii ori la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei în cauză, precum şi identitatea beneficiarilor unor astfel de avantaje; numărul acţiunilor comanditarilor în societatea în comandită pe acţiuni; cuantumul total sau cel puţin estimativ al tuturor cheltuielilor pentru constituire; modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii (art. 8 Legea 31/1990).

ACT CONSTITUTIV, manifestare de voinţă exprimată în formă scrisă a unor persoane fizice sau juridice de a constitui o societate comercială. Actul constitutiv conţine informaţii privind identitatea asociaţilor, denumirea societăţii, forma juridică, sediul social, obiectul de activitate, capitalul social, clauze privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor, clauze privind controlul gestiunii societăţii, durata societăţii, partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi, sedii secundare – sucursale, agenţii, reprezentanţe, modul de dizolvare şi lichidare al societăţii, precum şi alte clauze convenite de asociaţi. Actul constitutiv trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond şi de formă prevăzute de lege.

Acreditiv documentar

de

Acreditiv documentar

acreditiv documentar, orice aranjament, oricum ar fi numit sau descris, care este irevocabil şi care prin aceasta constituie un angajament ferm al băncii emitente de a onora o prezentare conformă. Onorare înseamnă: i) să plătească la vedere dacă acreditivul este utilizabil prin plata la vedere; ii) să-şi asume un angajament de plată la termen şi să plătească la scadenţă dacă acreditivul documentar este utilizabil prin plata la termen; iii) să accepte o cambie („trată”) trasă de beneficiar şi să plătească la scadenţă, dacă a. este utilizabil prin acceptare (art. 2 din Publicaţia 600 a Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris).

I. Camera Internaţională de Comerţ de la Paris – CIC (International Chamber of Commerce — ICC) a elaborat o serie de „Reguli şi Uzanţe Uniforme” (Uniform Customs and Practice) printre care şi cele care reglementează modalitatea de plată prin acreditiv documentar. (Letter of Credit). Acreditivul documentar este cea mai utilizată modalitate de plată în cadrul relaţiilor comerciale, asigurând încasarea contravalorii mărfurilor exportate sau a serviciilor prestate în schimburile internaţionale. Operaţiunea de derulare a acreditivului documentar se desfăşoară sub incidenţa unui document elaborat de Camera de Comerţ Internaţională de la Paris, intitulat „Reguli şi uzanţe uniforme referitoare la acreditivele documentare”. Din 1994 până la 1 iulie 2007 a fost în uz „Publicaţia 500″, iar după această dată „Publicaţia 600 (UCP 600)”. Camera de Comerţ Internaţional de la Paris este o organizaţie privată, iar normele elaborate de aceasta au caracter de recomandare, fiind opţiunea părţilor ca plata să se facă prin acreditiv în condiţiile stabilite de Publicaţia 500 sau de Publicaţia 600. De asemenea, acreditivul poate să conţină norme derogatorii faţă de cele două Publicaţii, cu condiţia să fie expres prevăzute de către părţi.

II. Participanţii la acreditivul documentar i) Ordonatorul (care este, de regulă, importatorul), este partea care instructează banca sa în sensul ca aceasta să îl plătească pe beneficiar. Instructarea se realizează în baza unui ordin de deschidere a acreditivului, în care sunt stabilite condiţiile, termenele şi documentele în conformitate cu care banca urmează să efectueze plata. Datorită faptului că ordonatorul are calitatea de debitor în raporturile fundamentale cu beneficiarul, dacă părţile nu au convenit altfel, toate cheltuielile necesare realizării acreditivului cad în sarcina ordonatorului, deoarece beneficiarul trebuie să încaseze suma în integralitatea ei, astfel cum este menţionată în instrumentul de plată. Obligaţia de plată a ordonatorului se consideră executată la data deschiderii a. de către banca emitentă, fără să intereseze data încasării efective a sumei de către creditor, ca urmare a operaţiunilor de transfer, ii) Banca emitentă – la solicitarea clientului său (importatorul, ordonatorul) îşi asumă în scris angajamentul de plată în favoarea beneficiarului (exportatorul), în anumite condiţii de termene şi documente înscrise în textul acreditivului documentar Prin acest angajament, banca emitentă devine principala angajată în relaţia de a. în general, banca emitentă a acreditivului documentar este o bancă din ţara importatorului, acest lucru însemnând un inconvenient pentru exportator deoarece, pe de o parte, nu o cunoaşte foarte bine şi nu ştie câtă încredere poate avea în această bancă, iar pe de altă parte, pentru încasarea contravalorii
exportului, va trebui să prezinte documentele la banca respectivă. Drept urmare, beneficiarul acreditivului solicită, deseori, intervenţia unei bănci din ţara sa. Aşadar, angajamentul de plată poate fi luat în mod direct, atunci când banca emitentă este şi bancă plătitoare, sau în mod indirect, în sensul că banca emitentă desemnează o altă bancă să efectueze plata în numele său. Obligaţiile băncii emitente: a) obligaţia de plată a acreditivului. Banca emitentă este irevocabil obligată să onoreze (să achite) din momentul în care emite a.; principala obligaţie în cadrul a. este aceea de a plăti contra documentelor expres stipulate în acreditivul documentar; b) obligaţia acceptării la plată a cambiilor trase de către beneficiar. Banca emitentă trebuie să accepte plata cambiilor trase de beneficiar dacă a. este utilizabil prin acceptare la o bancă desemnată şi acea bancă nu acceptă o trată trasă asupra sa sau, deşi a acceptat trata trasă asupra sa, nu plăteşte la scadenţă; c) obligaţia de negociere a cambiilor trase de către beneficiar. Băncii emitente îi revine obligaţia de negociere a cambiilor trase de către beneficiar când a. este utilizabil prin negociere la o bancă desemnată şi acea bancă desemnată nu negociază, iii) Banca confirmatoare contra comisionului de confirmare, adaugă propriul ei angajament, egal ca valoare şi condiţii, la angajamentul de plată al băncii emitente. Beneficiarul unui acreditiv documentar confirmat este astfel titularul a două angajamente bancare directe şi autonome unul faţă de celălalt.

Banca confirmatoare poate fi o bancă din ţara exportatorului sau dintr-o terţă ţară sau banca plătitoare, iv) Banca avizatoare (notificatoare) are rolul de manipulator de documente, de intermediar, de mandatar al băncii emitente, fără a-şi lua niciun angajament personal faţă de beneficiarul acreditivului. Aceasta avizează exportatorul de deschiderea unui acreditiv documentar în favoarea sa şi de asemenea transmite băncii plătitoare documentele depuse de exportator. Banca avizatoare trebuie să aibă o grijă rezonabilă pentru verificarea autenticităţii aparente a a. pe care îl avizează şi va primi un comision de notificare/preluare de documente, v) Beneficiarul este partea din contractul de comerţ internaţional care deţine o creanţă împotriva ordonatorului având, deci, calitatea de creditor. Nu interesează natura juridică a contractului (vânzare-cumpărare, prestări servicii, comision, etc.) şi nici natura relaţiilor comerciale. în raporturile juridice fundamentale, părţile pot conveni ca întârzierea în deschiderea acreditivului să justifice refuzul vânzătorului să livreze marfa, vi) Banca beneficiarului acreditivului este banca aleasă de beneficiar să încaseze, în nu mele şi pe seama acestuia, suma menţionată în acreditiv. Beneficiarul va alege de regulă, o bancă situată pe teritoriul în care îşi are sediul. Banca beneficiarului nu are niciun fel de obligaţie în derularea unui acreditiv decât aceea de a încasa sumele plătite sau virate de către banca emitentă sau banca confirmatoare, în conturile beneficiarului. III. Deschiderea acreditivului documentar. Deschiderea acreditivului dă exportatorului siguranţa încasării banilor ca urmare a dispoziţiei date de importator către banca sa şi a angajamentului acesteia de a plăti documentele primite, iar importatorului asigurarea că plata se va face numai conform instrucţiunilor sale. Acreditivul este un instrument care se bazează numai pe documente de livrare a mărfii care au un circuit separat de cel al bunurilor/serviciilor şi orice neconcordanţă din documente sau probleme apărute pe parcursul transportului nu pot fi imputate băncii. Procedura de deschidere a acreditivului documentar include două etape principale: i) prezentarea cererii de deschidere a acreditivului. Cererea este întocmită de către ordonator şi include toate instrucţiunile referitoare la acreditiv. De regulă, cererea se întocmeşte într-o limbă de circulaţie internaţională. în cerere se menţionează următoarele date: numele şi adresa beneficiarului; numărul şi data contractului referitor la efectuarea deconturilor prin acreditiv; suma ce trebuie plătită; descrierea mărfurilor cu specificarea cantităţii şi a preţului;

documentele contra cărora se efectuează utilizarea a. în Banca Beneficiară; condiţia de livrare a mărfurilor potrivit INCOTERMS; termenul când trebuie prezentate documentele specificate de bancă pentru a încasa suma, sau pentru acceptare sau negociere; valabilitatea acreditivului (până la 25 zile); alte precizări: livrări parţiale permise/nepermise, cine suportă comisioanele bancare, forma a. (revocabil/irevocabil, confirmat/ neconfirmat), modul de realizare (prin plata la vedere/prin acceptare/prin negociere), transferabil/ netransferabil. ii) elaborarea propriu-zisă a a. Pe baza instrucţiunilor de la clientul său, banca emitentă întocmeşte a.d. pe care-1 transmite beneficiarului prin intermediul băncii sale. Toate instrucţiunile corespund celor din cererea de deschidere, fără amendamente şi traduceri în altă limbă. Astfel, banca care deschide un a.d. poartă răspunderea decontării datorită angajamentului de plată asumat. A. trebuie să conţină, încă de la deschidere, toate elementele necesare derulării sale, respectiv: elemente definitorii – includ informaţii privind părţile implicate în derulare, data şi locul emiterii, data şi locul expirării valabilităţii, tipul acreditivului, suma, valută, specificări privind utilizarea parţială, transbordarea, detalii privind marfa, locul de încărcare şi destinaţia mărfii, termenul de încărcare a mărfii şi elemente referitoare la
documente – specifică documentele obligatorii ce trebuie prezentate contra plată. Documentele prezentate la banca sa de către exportator după expedierea mărfii variază în funcţie de natura operaţiei comerciale şi de prevederile contractului de vânzare cumpărare.

IV. Utilizarea a.d. Reprezintă un ansamblu de activităţi întreprinse de beneficiar, adică exportatorul pentru a încasa de la importator valoarea mărfurilor expediate contra documentelor prevăzute în acreditiv. A.d. s-a dovedit un instrument care prezintă numeroase avantaje pentru exportator, respectiv: un risc minim de neplată având angajamentul ferm al unei bănci, independent de importator; plata nu poate fi revocată (cu excepţia a. revocabil, exclus în UCP 600); a. nu poate fi modificat decât cu acordul exportatorului, iar derularea plăţii este strict reglementată prin Publicaţia 600 sau 500, după cum convin în mod expres părţile. Dezavantajele pentru exportator se referă la riscul de curs valutar şi la spezele şi comisioanele bancare, care, în practică se suportă de fiecare parte pentru operaţiunile derulate în băncile din ţara lui. Pentru o siguranţă cât mai mare în efectuarea plăţii este de preferat un a. irevocabil confirmat şi o domiciliere în ţara exportatorului.

V. Tipuri de plăţi în cadrul a.: la vedere (by payment)-, la termen (by deferred payment)-, prin negociere (by negotiation)-, prin acceptarea tratelor trase de Beneficiarul acreditivului asupra Băncii Emitente sau Băncii Confirmatoare (by acceptance).

VI. Tipuri de a.d.: i) După angajamentul asumat: a) a. revocabil -acest tip de a. nu mai este permis în Publicaţia 600, iar părţile trebuie să prevadă expres acest tip de a. A. revocabil poate fi modificat sau chiar anulat în perioada de timp de la deschiderea a. şi până în momentul în care se depun documentele la bancă, pentru ca banca să facă plată. Este un tip de a. nerecomandabil exportatorului, b) a.d. irevocabil – acel a. la care banca este în mod irevocabil obligată să facă plata dacă condiţiile din a. sunt respectate. Pentru a fi irevocabil un a. trebuie să se înscrie expres în el acest lucru, ii) Din punct de vedere al certitudinii de plată: a) a. neconfirmat – după deschiderea a., avizarea se face printr-o bancă intermediară, care nu are niciun fel de obligaţie în executarea a.; b) a. confirmat – este utilizat atunci când beneficiarul sau banca sa nu au suficientă încredere în banca străină ordonatoare care 1-a deschis. în situaţia aceasta beneficiarul sau banca lui solicită din partea unei bănci cu reputaţie solidă din partea importatorului sau dacă nu există, dintr-o ţară terţă să confirme a. (angajamentul ferm din partea băncii a confirmat că aceasta va executa clauzele cu privire la plată), iii) După domiciliere: prin domicilierea unui a. se înţelege locul unde va avea loc plata definitivă a contravalorii documentelor prezentate sau dacă se lucrează cu cambii, locul unde trebuie achitată cambia. Domicilierea înseamnă stabilirea concretă a băncii unde se află fondurile şi se va face plata: a) a. domiciliat în ţara cumpărătorului importator; b) a. domiciliat în ţara vânzătorului exportator; c) a. domiciliat într-o ţară terţă – în cazul în care părţile nu cad de acord ca a. să fie deschis în una din ţările lor. iv) Din punct de vedere al momentului plăţii: a) a. plătihil la vedere – plata se face după ce documentele au fost prezentate la bancă şi verificate. Termenul de plată este de 3-5 zile din momentul depunerii documentelor, b) a. plătibil la termen – plata nu este iniţiată după prezentarea documentelor, ci la o dată fixă stabilită de părţi, c) a. plătibil prin negociere -în vederea evitării anumitor dezavantaje pentru exportator, banca emitentă, în baza instrucţiunilor ordonatorului, poate autoriza o altă bancă să negocieze documentele. Pentru aceasta banca negociatoare percepe un comision de negociere, suportat de regulă de beneficiarul a. d) a. de acceptare – se utilizează în cazul exporturilor pe credit. Odată cu documentele, exportatorul prezintă băncii şi o cambie sau un set de cambii trase asupra băncii indicate în textul a. (care pot fi bancă emitentă, banca accep-tantă, banca trasă expres desemnată) cu anumite scadenţe. Banca acceptă cambiile, devenind debitor cambial principal, le restituie exportatorului, iar documentele le remite importatorului. La scadenţă, exportatorul prezintă băncii acceptante cambiile, iar acesta le achită, v) După clauzele pe care le pot conţine diferitele tipuri de a.: a) a. transferabil – trebuie să conţină expres clauza de transfer, adică beneficiarul dă dispoziţie băncii să facă transferabil a. în parte sau în totalitate; b) a. netransferabil – este a. clasic ce nu poate fi transferat; c) a. utilizabil total sau parţial – conţine clauza prin care poate fi folosit parţial sau total în valoare proporţională cu volumul livrării făcute; d) a. cu livrări eşalonate – plăţi în tranşe -este utilizat la mărfurile ce pot fi livrate în tranşe pentru care se întocmeşte un singur a., dar cu un grafic strict de livrări. Dacă din diferite motive una din tranşe nu este livrată conform graficului, plata se face prin altă modalitate de plată, urmând ca plata restului de livrări să se facă în baza a. deschis; e) a. utilizabil prin cambii – se foloseşte atunci când exportatorul nu are suficientă încredere în cumpărător şi trage cambii asupra unei bănci din ţara sa sau din ţara importatorului; f) a. revolving – pe măsura utilizării lui îşi poate reînnoi valoarea până la limita valorii la care a fost deschis; g) a. spate în spate (back to back) – deşi denumirea este unică, în esenţă este vorba despre 2 a.: unul de import şi unul de export, corelate valoric şi în timp de un intermediar. Aceasta se întâmplă atunci când rambursarea unui a. este prevăzută prin intermediul unui alt a. al cărui ordonator este beneficiarul celuilalt; h) a. cu utilizarea clauzei roşii (red clause) – este o favoare specială făcută exportatorului ce permite băncii să-i plătească exportatorului avansul în contul viitoarelor livrări. Avansurile sunt gândite pentru a-1 ajuta pe exportator să-şi procure componentele (părţi, materii prime) dar şi pentru prelucrarea acestora, suportarea cheltuielilor de transport funcţie de convenţia încheiată sau pentru plata primelor de asigurare. De obicei un importator acceptă să plătească avansul când obiectul tranzacţiilor sunt mărfuri sau servicii de care el este convins că-i vor aduce profituri corespunzătoare; i) a. subsidiar – este vorba de situaţia în care exportatorul este o societate intermediară, el nefiind şi producătorul mărfurilor respective. în situaţia în care a. de export este deschis, el deschide un a. subsidiar intern în favoarea producătorului de mărfuri sau a prestatorului de servicii; j) a. de rambursare – este un ordin pe care banca îl dă unei bănci corespondente în străinătate de a ţine la dispoziţia unei terţe bănci o anumită sumă de bani; k) a. documentar cu clauza verde (green clause) – este a. care conţine o clauză specială, prin care se menţionează că beneficiarul poate fi plătit în avans, adică înainte de livrarea bunurilor, contra prezentării unor documente: declaraţia scrisă a beneficiarului prin care acesta îşi ia angajamentul să prezinte documente conforme condiţiilor şi termenilor a. sau documente care atestă depozitarea şi asigurarea mărfii sau scrisoare de garanţie pentru restituirea avansului; 1) a. stand-by – reprezintă angajamentul irevocabil al băncii emitente de a plăti o anumită sumă beneficiarului în cazul în care ordonatorul nu şi-a respectat obligaţia de plată asumată în contractul comercial, la prezentarea unor documente.

acreditiv -1. modalitate de decontare prin care plăţile între agenţii economici se efectuează pe măsura livrării mărfurilor şi prestării serviciilor dintr-o sursă de bani rezervată de către plătitorul-bene-ficiar şi ţinută la dispoziţia furnizorului la o bancă într-un cont special. 2. modalitate de decontare presupunând ordinul dat unei bănci din ţara cumpărătorului de a plăti către vânzător, prin intermediul unei bănci din ţara lui, o sumă de bani, cu condiţia ca el să depună la termenul fixat documentele doveditoare ale expedierii mărfii comandate. Poate fi o modalitate de comitere la infracţiunea de înşelăciune.

ACREDITIV, dispoziţie dată de emitent unei bănci de a plăti din disponibilul acestuia sau din creditul pe care i-1 acordă banca, o sumă de bani, beneficiarului.

Acreditarea voluntară a furnizorilor de servicii de certificare

de

Acreditarea voluntară a furnizorilor de servicii de certificare

acreditarea voluntară a furnizorilor de servicii de certificare, decizia emisă de autoritatea de reglementare şi supraveghere în baza căreia furnizorii de servicii de certificare îşi pot desfăşura activitatea ca furnizori acreditaţi.

Condiţiile şi procedura acordării, suspendării şi retragerii deciziei de acreditare, conţinutul acestei decizii, durata ei de valabilitate, precum şi efectele suspendării şi ale retragerii deciziei se stabilesc de autoritatea de reglementare şi supraveghere specializată în domeniu, prin reglementări, cu respectarea principiilor obiectivitătii, transparenţei, proporţiona-lităţii şi tratamentului nediscrimi-natoriu (art. 36 din Legea nr. 455/2001).

Acord prealabil în materia contractului de leasing Categorie: Dictionar juridic (dex)

de

Acord prealabil în materia contractului de leasing

acord prealabil în materia contractului de leasing, manifestare de voinţă în scris a locatorului/finanţatorului iniţial necesară în situaţia în care locatarul/utilizatorul unui bun care face obiectul unui contract de leasing încheie cu un alt locatar/utilizator, denumit locatar/utilizator final, un contract de leasing având ca obiect acelaşi bun.

Contractul de leasing încheiat cu locatarul/utilizatorul final se va încheia după obţinerea acordului prealabil scris al locatorului/finanţatorului iniţial şi îndeplinirea de către locatar/utilizator a condiţiilor cerute societăţilor de leasing [art. 1 alin. (I1) din O G. nr. 51/1997]

Acord de constituire a întreprinderii familiale

de

Acord de constituire a întreprinderii familiale

acord de constituire a întreprinderii familiale, convenţia încheiată în formă scrisă de membrii unei familii în scopul desfăşurării unei activităţi economice. Acordul întocmit trebuie să stipuleze sub sancţiunea nulităţii absolute numele şi prenumele membrilor,

reprezentantul, data întocmirii, participarea fiecărui membru la întreprindere, condiţiile participării, cotele procentuale în care vor împărţi veniturile nete ale întreprinderii, raporturile dintre membrii întreprinderii familiale şi condiţiile de retragere (art. 29 din O.U.G. nr. 44/2008).

Acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos

de

Acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos

acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos, fapta ce constă în manifestarea acordului de voinţă în sensul săvârşirii uneia din următoarele operaţiuni: transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate şi executate de către instituţii financiare şi retrageri de numerar, precum şi încărcarea şi descărcarea unui instrument de monedă electronică,

cunoscând că este efectuată prin folosirea unui instrument de plată electronică falsificat sau utilizat fără consimţământul titularului său, sau cea efectuată prin utilizarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive. Această faptă constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 12 ani (art. 28 din Legea nr. 365/2002).

Acceptarea cambiei

de

Acceptarea cambiei

acceptarea cambiei, manifestare de voinţă a trasului, în sensul achitării la data scadentă a sumei de hani menţionată în titlu. Acceptarea se scrie pe cambie, prin menţionarea cuvântului „acceptat” sau orice altă expresie echivalentă urmată de semnătura trasului. Este socotită acceptare şi simpla semnătură a trasului pusă pe faţa cambiei (art. 28 din Legea nr. 58/1934). Acceptarea trebuie să conţină data zilei când este făcută, atunci când cambia este plătibilă la un anume timp de la vedere, sau când ea trebuie prezentată spre acceptare, într-un termen stabilit printr-o clauză specială cu excepţia situaţiei când posesorul cere ca ea să poarte data zilei prezentării. în urma acceptării, trasul devine debitor cambial, fiind obligat să plătească la scadenţă suma de bani stabilită de cambie, în consecinţă, trasul devine debitor principal, lui urmând a-i fi prezentată la plată cambia. Prezentarea cambiei are de regulă un caracter facultativ (posesorul cambiei având dreptul şi nu obligaţia de a prezenta cambia spre acceptare oricând până la scadenţă), dar poate avea şi un caracter obligatoriu atunci când scadenţa a fost stabilită la un anumit termen de la vedere. Cambia plătibilă la un anume timp de la vedere trebuie prezentată spre acceptarea în termen de un an de la data emisiunii, termen ce poate fi redus sau prelungit de către trăgător sau redus de către giranţi. Prezentarea cambiei trebuie să se facă la domiciliul trasului. Dacă trăgătorul a arătat în cambie un loc de plată, altul decât cel al domiciliului trasului, fără însă să arate un terţ la care plata trebuie să fie făcută, trasul îl va putea arăta odată cu acceptarea în lipsa unei astfel de menţiuni, acceptantul este socotit că s-a obligat să plătească el însuşi la locul plăţii (art. 24, art. 26 din Legea nr. 58/1934). Când cambia este plătibilă la domiciliul trasului, acesta poate să arate în acceptare o adresă în aceeaşi localitate unde plata trebuie să fie făcută (art. 30 din Legea nr. 58/1934). Acceptarea trebuie să fie necondiţionată, dar poate fi totală ori parţială.

Revocarea acceptarii cambiei este operaţiunea de ştergere a menţiunii acceptarii efectuată de tras înainte de înapoierea titlului. Ştergerea se socoteşte până la dovada contrarie că a fost făcută înainte de restituirea titlului. Totuşi, dacă trasul a adus, prin scris, la cunoştinţa posesorului sau a oricărui alt semnatar că a acceptat, el este ţinut către aceştia în limitele acestei acceptări (art. 32 din Legea 58/1934).

acceptarea extraordinară a cambiei, manifestare de voinţă a altei persoane decât trasul, numit acceptam extraordinar al cambiei, în sensul achitării la data scadentă a sumei de bani menţionată în titlu, ce intervine în cazul refuzului trasului de a accepta cambia.

acceptant extraordinar al cambiei, persoana care în situaţia intervenirii refuzului trasului de a accepta cambia înţelege să accepte plata acesteia în scopul protejării interesului posesorului cambiei. Poate fi acceptant extraordinar al cambiei indicatul la nevoie sau intervenientul pentru onoare (art. 74 din Legea nr. 58/1934).

accept cambial – confirmare de către tras prin înscrierea pe titlu a menţiunii „acceptat”, întărită cu semnătura lui, în virtutea căreia se recunoaşte obligaţia sa de plată a sumei precizate în cuprinsul cambiei.

andosarea cambiei, condiţie de formă privind valabilitatea girului unei cambii, care constă în necesitatea ca menţiunea privind girul să figureze pe dosul cambiei.

Acceptant al prospectului de emisiune

de

Acceptant al prospectului de emisiune

acceptant al prospectului de emisiune, persoana fizică sau juridică care acceptă prospectul de emisiune în vederea constituirii societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică. în adunarea constitutivă, fiecare a. are dreptul la un vot, indiferent de acţiunile subscrise. A. poate fi reprezentat şi prin procură specială, însă nimeni nu poate reprezenta mai mult de 5 accep-tanţi. A. care au constituit aporturi în natură nu au drept de vot în deliberările referitoare la aporturile lor, chiar dacă ei sunt şi subscrii-tori de acţiuni în numerar ori se prezintă ca mandatari ai altor a. (art. 25 Legea 31/1990).

Dacă valoarea aporturilor în natură, stabilită de experţi, este inferioară cu o cincime aceleia prevăzute de fondatori în prospectul de emisiune, oricare a. se poate retrage, anunţându-i pe fondatori, până la data fixată pentru adunarea constitutivă. Acţiunile revenind a. care s-au retras pot fi preluate de fondatori în termen de 30 de zile sau, ulterior, de alte persoane, pe cale de subscripţie publică (art. 27 Legea 31/1990).

Abţinere în adunarea generală a asociaţilor societăţii comerciale

de

Abţinere în adunarea generală a asociaţilor societăţii comerciale

abţinere în adunarea generală a asociaţilor societăţii comerciale, obligaţie care revine asociatului în momentul deliberării asupra unei operaţiuni atunci când personal sau în calitate de mandatar al altei persoane are un interes contrar aceluia al societăţii. în situaţia în care aceste dispoziţii nu sunt respectate asociatul este răspunzător de daunele produse societăţii, dar doar dacă votul acordat a fost hotărâtor pentru obţinerea majorităţii necesare adoptării hotărârii (art. 127, art. 79 Legea 31/1990).

In cazul societăţilor pe acţiuni, acţionarul membru al consiliului de administraţie, directoratului sau consiliului de supraveghere nu poate vota, nici personal, nici prin mandatar în problemele referitoare la descărcarea gestiunii lui sau în situaţia îri care persoana sau administraţia lui ar fi în discuţie. Cu toate acestea, el poate vota în ipoteza în care este în discuţie situaţia financiară anuală, însă doar dacă fără acest vot nu se poate forma majoritatea prevăzută de lege sau de actul constitutiv (art. 126 Legea 31/1990). în cazul societăţii cu răspundere limitată, un asociat nu poate exercita dreptul său de vot în deliberările adunărilor asociaţilor referitoare la aporturile sale în natură sau la actele juridice încheiate între ele şi societate [art. 193 alin. (2) Legea 31/1990].

Act administrativ fiscal

de

Act administrativ fiscal

act administrativ fiscal, înscris oficial emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale. Actul administrativ fiscal se emite în formă scrisă şi trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii: denumirea organului fiscal emitent, precum şi numele, respectiv semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal şi ştampila organului fiscal emitent; data la care a fost emis şi data de la care începe să-şi producă efectele; datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de acesta; obiectul actului administrativ fiscal; motivele de fapt şi temeiul de drept; menţiuni privind audierea contribuabilului; termenul în care poate fi contestat actul şi organul fiscal la care se depune contestaţia. Comunicarea actului administrativ fiscal se poate face personal contribuabilului (la sediul organului emitent), prin intermediul unor persoane împuternicite ale organului fiscal sau prin poştă (cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire) la domiciliul fiscal al contribuabilului, precum şi prin alte mijloace, cum sunt fax, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal şi confirmarea primirii acestuia. în cazul în care contribuabilul sau persoana împuternicită de acesta lipseşte de la domiciliul fiscal ori refuză să primească actul administrativ fiscal, comunicarea se face prin publicitate.

Comunicarea prin publicitate se face prin afişarea, concomitent, la sediul organului fiscal emitent şi pe pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, a unui anunţ în care se menţionează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele contribuabilului. în cazul actelor administrative emise de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, afişarea se face, concomitent, la sediul acestora şi pe pagina de internet a autorităţii administraţiei publice locale respective, în lipsa paginii de internet proprii, publicitatea se face pe pagina de internet a consiliului judeţean. în toate cazurile, actul administrativ fiscal se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afişării anunţului. Dispoziţiile Codului de procedură civilă privind comunicarea actelor de procedură sunt aplicabile în mod corespunzător. Legalitatea actului administrativ fiscal este supusă controlului exercitat de organul administrativ fiscal competent să soluţioneze contestaţia în cadrul unei proceduri prealabile sau de către instanţa de contencios administrativ şi fiscal. Sunt asimilate actul administrativ fiscal, fiind supuse aceluiaşi regim juridic: a) soluţia fiscală individuală anticipată (actul administrativ emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în vederea soluţionării unei cereri a contribuabilului, referitoare la reglementarea unor situaţii fiscale de fapt viitoare); şi b) acordul de preţ în avans (actul administrativ emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în vederea soluţionării unei cereri a contribuabilului, referitoare la stabilirea condiţiilor şi modalităţilor în care urmează să fie determinate, pe parcursul unei perioade determinate de timp, preţurile de transfer în cazul tranzacţiilor efectuate între persoane afiliate)

Act administrativ

de

Act administrativ

act administrativ, actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ.

ACT ADMINISTRATIV CU CARACTER JURISDICŢIONAL, act ce emană de la serviciile publice administrative, fiind rezultatul deliberării funcţionarilor publici încadraţi în serviciul public respectiv care au primit, datorită funcţiei publice pe care o deţin, competenţa de a soluţiona anumite conflicte juridice.

ACT ADMINISTRATIV DE AUTORITATE, act ce emană de la serviciile publice administrative, fiind rezultatul deliberării organului de conducere colegială ori al deciziei conducătorului serviciului public administrativ.

ACT ADMINISTRATIV DE GESTIUNE, este actul juridic încheiat pe de o parte, de un serviciu public, iar pe de altă parte, de un particular (persoană fizică sau juridică română sau străină) ce are ca obiect vânzarea-cumpărarea de produse, executarea de lucrări şi prestarea de servicii precum şi concesionarea sau închirierea unor bunuri mobile sau imobile, aparţinând proprietăţii publice a statului, judeţului sau comunei.

ACT ADMINISTRATIV, act juridic unilateral, obligatoriu şi executoriu emis de către un organ administrativ în temeiul puterii de stat, prin care se aduc la îndeplinire dispoziţiile legii sau ale unui act normativ subordonat legii. O serie de acte administrative au tangenţă cu raporturile juridice de drept civil – astfel, anumite acte administrative cum sunt actele autorităţii tutelare servesc la asigurarea ocrotirii intereselor minorilor şi incapabililor, facilitând totodată participarea acestora la circuitul juridic civil.

ACTE ADMINISTRATIVE EXCEPTATE DE LA CONTROLUL LEGALITĂŢII DE CĂTRE INSTANŢELE DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV, actele administrative care nu pot fi atacate la instanţele de contencios administrativ, şi anume: a) actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Preşedintele României şi Guvern; b) actele administrative de autoritate şi actele de gestiune ale organelor de conducere din cadrul Parlamentului; c) actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului; d) actele referitoare la interpretarea şi executarea actelor internaţionale la care România este parte; e) măsurile urgente luate de organele puterii executive pentru evitarea sau înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând pericol public (incendii, epidemii etc.); f) actele adoptate în exercitarea atribuţiilor de control ierarhic; g) actele de comandament cu caracter militar; h) actele de gestiune; i) actele de guvernământ; j) actele pentru desfiinţarea cărora se prevede prin lege specială o altă procedură judiciară; k) actele privitoare la stabilirea şi scăderea impozitelor şi taxelor.

ANULAREA ACTELOR ADMINISTRATIVE DE AUTORITATE, constituie operaţiunea juridică prin care un organ de stat, altul decât cel care 1-a adoptat sau emis, competent potrivit legii, face să înceteze producerea efectelor juridice, iar dacă acestea nu s-au produs, să nu se mai producă.

Acordarea cuvântului părţilor

de

Acordarea cuvântului părţilor

acordarea cuvântului părţilor, încuviinţarea dată de preşedintele completului de judecată ca părţile, în ordinea stabilită de lege, să pună concluzii în cadrul şedinţei de judecată. De regulă, cuvântul se acordă mai întâi reclamantului, care îşi susţine pretenţiile şi apoi pârâtului, care îşi susţine apărarea. Ordinea acordarii cuvantului partilor se poate inversa. Astfel, dacă pârâtul are de ridicat vreo excepţie sau de formulat vreo cerere incidenţă, preşedintele va acorda cuvântul mai întâi pârâtului, iar apoi reclamantului, pentru ca acesta să răspundă asupra chestiunii puse în discuţie pe această cale.

Dacă instanţa consideră că problema discutată sau pricina în întregul ei nu este suficient lămurită, preşedintele va putea acorda cuvântul părţilor din nou, în replică şi în duplică, chiar de mai multe ori, având însă grijă ca întotdeauna pârâtul să aibă ultimul cuvântul în fond. Dacă părţilor nu li se acordă cuvântul în fond, pentru ca să-şi expună temeiurile de fapt şi drept ale acţiunii sau pentru combaterea lor, se încalcă principiul oralităţii dezbaterilor şi dreptului la apărare, iar soluţia astfel pronunţată trebuie considerată a fi nelegală şi netemeinică. în interesul unei desfăşurări operative a şedinţei de judecată, preşedintele poate să limiteze, de fiecare dată, cuvântul părţilor pentru expunerile lor.

acordarea cuvîntului părţilor, moment al desfăşurării judecăţii in care instanţa, după terminarea cercetării judecătoreşti, trece la dezbateri dind cuvîntul procurorului şi părţilor. Preşedintele poate da cuvîntul şi în replică (art. 340, C.p.p.).

Acord de compensare bilaterală sau acord de netting

de

Acord de compensare bilaterală sau acord de netting

acord de compensare bilaterală sau acord de netting, sintagmă ce desemnează: a) orice înţelegere sau clauză în cadrul unui contract financiar calificat dintre două părţi, prin care se prevede un netting al unor plăţi ori o îndeplinire a unor obligaţii sau o realizare a unor drepturi prezente ori viitoare rezultând din sau având legătură cu unul ori mai multe contracte financiare calificate („acord maşter de netting”); b) orice acord maşter de netting între două părţi, prin care se prevede netting-ul între două sau mai multe acorduri maşter de netting („acord master-master de netting”);

c) orice înţelegere de garantare subsecventă ori în legătură cu unul sau mai multe acorduri maşter de netting. în procedura insolvenţei, cu excepţia dovedirii intenţiei frauduloase a debitorului, niciun lichidator sau, după caz, nicio instanţă judecătorească nu poate împiedica, cere anularea ori decide desfacerea unor operaţiuni cu instrumente financiare derivate, inclusiv ducerea la îndeplinire a unui acord de netting, realizate în baza unui contract financiar calificat.

Accesorium sequitur principale

de

Accesorium sequitur principale

accesorium sequitur principale, adagiu latin folosit în legea procesuală civilă pentru a exprima ideea de principiu că orice instanţă competentă învestită cu judecarea unei cereri principale are căderea de a judeca şi toate cererile accesorii şi incidentale, care, dacă ar fi judecate separat, ar putea atrage competenţa unei alte instanţe.

ACCESORIUM SEQUITUR PRINCIPALE, (accesoriul urmează principalul), adagiu latin folosit pentru: 1) a exprima regula potrivit căreia bunul sau contractul accesoriu urmează soarta juridică a bunului sau contractului principal de care depinde; 2) (în materie procesuală civilă) a exprima ideea de principiu că orice instanţă competentă, învestită cu judecarea unei cereri principale, are competenţa de a judeca şi toate cererile accesorii şi incidente care, dacă ar fi judecate separat, ar putea atrage competenţa unei alte instanţe.

Achiesarea

de

Achiesarea

achiesare, act juridic procesual de dispoziţie, prin care una din părţile litigante recunoaşte fie pretenţiile ridicate împotriva sa de către cealaltă parte, fie hotărârea pronunţată de prima instanţă împotriva sa. Ca manifestare de voinţă, achiesarea presupune întrunirea principalelor condiţii impuse de lege pentru efectuarea actelor de dispoziţie: capacitate, calitate procesuală, libertatea de a dispune de drepturi şi de a se obliga, exprimarea liberă a consimţământului şi urmărirea unui scop licit. 1) achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului poate fi făcută în tot cursul judecăţii, până la începerea discuţiilor asupra fondului; ea poate fi totală sau parţială. achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului are valoarea şi produce efectele unui act de dispoziţie. Cu alte cuvinte, pârâtul care achiesează la pretenţiile reclamantului nu-i uşurează acestuia din urmă sarcina probei, ci el renunţă să-şi mai apere poziţia sa procesuală. achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului nu poate avea loc în procesele în care sunt angajate drepturi asupra cărora nu se poate dispune (de exemplu, în procesele de divorţ). Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului pune, în principiu şi în măsura în care aceasta a fost făcută, capăt judecăţii, deoarece continuarea procesului nu mai prezintă interes pentru niciuna din părţi. Achiesarea parţială sau recunoaşterea parţială a pretenţiilor permite instanţei să dea o hotărâre parţială, la cererea reclamantului, în măsura recunoaşterii. 2) achiesarea părţii care a pierdut procesul, la prima instanţă sau în apel, la hotărârea pronunţată în defavoarea sa poate fi făcută atât expres (oral, în instanţă, imediat după pronunţarea hotărârii sau ulterior, prin înfăţişarea părţii înaintea preşedintelui ori prin înscris autentic), cât şi tacit (de exemplu, prin executarea voluntară a hotărârii sau prin neexercitarea căii de atac). Această achiesare, indiferent de forma în care este făcută, trebuie să aibă loc mai înainte de expirarea termenului de apel sau recurs.

achiesare – manifestare de voinţă expresă sau tacită prin care una dintre părţile procesului penal recunoaşte necondiţionat pretenţiile celeilalte părţi sau hotărârea pronunţată în prima instanţă şi renunţă la orice formă de atac.

achiesare, recunoaşterea de către una dintre părţi a pretenţiilor formulate împotriva sa de o altă parte. A., în procesul penal este posibilă numai cu privire la pretenţiile for mulate in cadrul acţiunii civile, alăturată acţiunii penale.

ACHIESARE, 1. Act juridic prin care una din părţile litigante recunoaşte fie pretenţiile ridicate împotriva sa de către cealaltă parte, fie hotărârea pronunţată de prima instanţă împotriva sa. Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului are valoarea şi produce efectele unui act de dispoziţie. Cu alte cuvinte, pârâtul care achiesează la pretenţiile reclamantului nu-i uşurează acestuia din urmă sarcina probei, ci el renunţă să-şi mai apere poziţia sa procesuală. Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului pune capăt judecăţii deoarece continuarea procesului nu mai prezintă interes pentru niciuna din părţi.

2. Achiesarea părţii care a pierdut procesul în faţa primei instanţe la hotărârea pronunţată în defavoarea sa poate fi făcută atât expres, oral în instanţă după pronunţarea hotărârii sau ulterior prin înscris autentic, cât şi tacit, prin executarea de bunăvoie a hotărârii. Această achiesare, indiferent de forma în care este făcută, trebuie să aibă loc mai înainte de expirarea termenului de apel sau recurs. Partea care lasă ca termenul să expire, fară a se face apel sau recurs, este presupusă că s-a folosit de acel termen până la ultimul moment fară a se decide asupra oportunităţii de a ataca hotărârea pronunţată în defavoarea sa. Procedând astfel, partea nu achiesează la hotărâre, ci este sancţionată (decăzută din drept) pentru că a lăsat termenul să expire fără a se folosi de el. Achiesarea expresă la hotărâre, ca mod de a pune capăt unui litigiu, în care nu a intervenit încă o hotărâre definitivă, nu este permisă în materie de divorţ, părţile neputând renunţa la termenul de apel sau de recurs.

Acces liber la justiţie

de

Acces liber la justiţie

acces liber la justiţie, principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic şi care îi conferă oricărei persoane dreptul de a se adresa în mod efectiv instanţelor judiciare competente, împotriva actelor care violează drepturile ce îi sunt recunoscute prin Constituţie sau prin lege. Accesul liber la justitie este considerat şi în dreptul european ca un principiu şi chiar ca un drept fundamental. Este consacrat şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Orice condiţionare a accesului liber la justitie ar reprezenta o nesocotire a unui principiu constituţional fundamental şi a unor standarde internaţionale universale în orice democraţie reală; pe plan procesual, accesul liber la justitie se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acţiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice şi juridice; accesul liber la justitie implică, în mod necesar, şi unele obligaţii importante în sarcina statului, toate destinate a garanta acest important principiu de drept; în primul rând, statul este obligat să asigure în mod efectiv şi liber accesul la un tribunal imparţial;

accesul liber la justitie implică existenţa unor structuri judiciare corespunzătoare; este esenţial ca tribunalul la care are acces cetăţeanul să aibă competenţă în plină jurisdicţie, în sensul de a i se recunoaşte dreptul de a examina cauza în fond, respectiv atât în privinţa problemelor de fapt, cât şi a celor de drept; tribunalul trebuie să fie organizat potrivit legii, să fie independent şi imparţial, pentru a garanta o judecată echitabilă; tribunalul trebuie să ţină seama şi de alte exigenţe de ordin procesual, cum sunt cele privitoare la prezumţia de nevinovăţie, la publicitatea dezbaterilor, egalitatea părţilor în faţa justiţiei, la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, garantarea contradictorialităţii etc.; accesul liber la justitie nu are şi nu poate avea un caracter absolut; exercitarea cu rea-credinţă a dreptului la acţiune poate atrage după sine obligarea părţii la plata unei amenzi civile; obligarea la plata cheltuielilor de judecată a celui care a promovat o acţiune nejustificată are şi ea un caracter sancţionator.

Acceptarea plăţii în rate

de

Acceptarea plăţii în rate

acceptarea plăţii în rate, înlesnire la plată a datoriei care poate fi acordată de executorul judecătoresc, în materia urmăririi silite imobiliare, la cererea adjudecatarului, cu acordul creditorului şi care se concretizează în eşalonarea executării obligaţiei de plată a preţului imobilului adjudecat în mai multe rate. în acest sens, executorul judecătoresc va stabili, cu acordul creditorului, plata preţului în rate, numărul acestora, cuantumul şi data scadenţei lor, precum şi suma care se plăteşte de îndată drept avans de către adjudecatar.

Lipsa acordului creditorului constituie un motiv de nulitate a vânzării la licitaţie publică.

Abuz de drept procesual

de

Abuz de drept procesual

abuz de drept procesual, varietate a abuzului de drept concretizată în exercitarea unui drept procesual cu rea-credinţă, contrar scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege. Abuzul de drept procesual comportă două elemente, şi anume: a) unul de natură subiectivă, constând în exercitarea dreptului cu rea-credinţă, fie în scopul de a-l şicana pe adversar, fie deliberat în vederea constrângerii acestuia la anumite concesii sau chiar la abandonarea dreptului său; b) altul de natură obiectivă, exprimat în deturnarea dreptului de la finalitatea social-economică pentru care a fost recunoscut şi garantat juridi-ceşte titularului său. Abuzul de drept procesual se poate manifesta sub multiple forme, cum ar fi: efectuarea unui act procedural în scopul tergiversării judecării procesului sau numai pentru a pune în dificultate partea adversă în probarea unor situaţii; cererea de măsuri asigurătorii excesive, care, prin numărul şi importanţa lor, depăşesc sfera interesului legitim privind conservarea creanţei deduse în faţa instanţei; introducerea contestaţiei la executare exclusiv în scopul şicanării creditorului şi întârzierii punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti; promovarea unei acţiuni în stabilirea paternităţii făcută în scopul şantajării pârâtului, care, în eventualitatea admiterii acţiunii respective, ar fi pus într-o situaţie neplăcută în propria-i familie sau la locul de muncă; promovarea cu rea-credinţă a unei acţiuni în pretenţii de către un creditor a cărui creanţă a fost onorată, dar care încearcă pe această cale să obţină o nouă plată; exercitarea cu mare întârziere a apelului sau a recursului de către partea ce a fost prezentă la pronunţarea hotărârii, profitând de faptul că hotărârea nu i-a fost comunicată, dacă aceasta este făcută în mod deliberat, cu scopul de a obţine despăgubiri cât mai mari (de exemplu, într-un litigiu ce avea ca obiect contestarea unei decizii de desfacere a contractului de muncă şi reintegrarea în funcţie, partea, profitând de faptul că hotărârea nu i-a fost comunicată, a declarat recurs după câţiva ani de la pronunţarea hotărârii, solicitând despăgubiri pe întreaga perioadă cuprinsă între momentul desfacerii contractului de muncă şi cel în care va fi reintegrată efectiv; recursul, care pe fond era întemeiat, nu a putut fi respins nici ca tardiv, întrucât a fost exercitat în termen, hotărârea necomunicându-i-se contestatorului, nici ca abuziv, deoarece nu există un text de lege care să prevadă o asemenea soluţie; instanţa a diminuat însă despăgubirile pretinse de salariat, în fapt, fiind vorba de o culpă concurentă: a unităţii, ce constă în desfacerea nelegală a contractului de muncă, respectiv a salariatului, ce constă în inactivitatea sa un timp îndelungat, deşi a cunoscut hotărârea încă de la pronunţarea acesteia) etc. De asemenea, există Abuzul de drept procesual chiar atunci când titularul unui drept subiectiv promovează o acţiune în justiţie, aparent întemeiată, dar care, prin referire la comportamentul pârâtului, se relevă a fi inutilă. Uneori, chiar legea califică anumite acte ca abuzive; de exemplu, în cazul declinării competenţei, trimiterea dosarului instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent nu este împiedicată de exercitarea recursului de către partea care a invocat excepţia de necompetenţă ce a fost admisă. Potrivit legii, Abuzul de drept procesual se sancţionează, în principiu, cu obligarea la despăgubiri a celui vinovat de săvârşirea lui; pentru a nu se încălca principiul disponibilităţii, despăgubirile vor fi acordate numai la cerere, nu şi din oficiu. întrucât niciun text de lege din codul de procedură civilă nu se referă la condiţiile răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin exercitarea abuzivă a unui drept procesual, se vor aplica regulile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (art. 998 C. civ.); în cazul în care despăgubirile nu se solicită în procesul în care partea a folosit abuziv dreptul procedural, partea interesată poate să le pretindă pe calea unui proces separat, în termenul de prescripţie extinctivă de trei ani, care începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Pe lângă obligaţia de a plăti despăgubiri, partea care a folosit anumite drepturi procesuale cu rea-credinţă, cum ar fi: introducerea unor cereri vădit netemeinice, formularea unei cereri de recuzare sau de strămutare, obţinerea citării prin publicitate a oricărei părţi, obţinerea de către reclamantul căruia i s-a respins cererea, a unor măsuri asigurătorii prin care pârâtul a fost păgubit, contestarea scrierii sau semnăturii unui înscris, poate fi sancţionată cu o amendă civilă, în cuantumul stabilit de lege. Codul de procedură civilă prevede şi o serie de sancţiuni specifice: revenirea asupra asistenţei juridice gratuite încuviinţate şi obligarea părţii la plata sumelor datorate, dacă instanţa constată că cererea de asistenţă a fost făcută cu rea-credinţă, prin ascunderea adevărului; suspendarea judecăţii în situaţia când părţile exercită abuziv dreptul de a obţine amânarea; trimiterea dosarului la instanţa competentă înainte de rămânerea irevocabilă a hotărârii de declinare a competenţei, în cazul în care calea de atac a recursului a fost exercitată de către partea care a obţinut declararea necompetenţei; neacordarea cheltuielilor de judecată dacă pârâtul a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului. Actul de procedură abuziv va fi lipsit de efectele contrarii scopului pentru care dreptul exercitat abuziv a fost recunoscut; dacă actul abuziv are o existenţă de sine stătătoare, sancţiunea va lovi numai acest act, iar în cazul în care el stă la baza unor alte acte de procedură, atât actul abuziv, cât şi cele ulterioare vor fi lipsite de eficienţă (de exemplu, în cazul în care pârâtul dovedeşte că a fost citat prin publicitate cu rea-credinţă).

ABUZ DE DREPT PROCESUAL, formă a abuzului de drept materializată în exercitarea unui drept procesual cu rea-credinţă, contrar scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege. Abuzul de drept procesual prezintă două laturi, şi anume: una de natură subiectivă constând în exercitarea dreptului cu rea-credinţă fie în scopul de a-1 şicana pe adversar, fie deliberat în vederea constrângerii acestuia la anumite concesii sau chiar la abandonarea dreptului său; alta de natură obiectivă exprimată în deturnarea dreptului de la finalitatea social-economică pentru care a fost recunoscut şi garantat juridiceşte titularului său. Abuzul de drept procesual se poate manifesta sub multiple forme, cum ar fi: efectuarea unui act de procedură în scopul tergiversării judecării procesului sau numai pentru a pune în dificultate partea adversă în probarea unor situaţii; invocarea unor excepţii de neconstituţionalitate, cererea de măsuri asigurătorii excesive, care prin numărul şi importanţa lor depăşesc sfera interesului legitim, cereri privind conservarea creanţei deduse în faţa instanţei; introducerea contestaţiei la executare exclusiv în scopul şicanării creditorului şi întârzierii punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti; promovarea unei acţiuni în stabilirea paternităţii făcută în scopul şantajării pârâtului care, în eventualitatea admiterii acţiunii respective, ar fi pus într-o situaţie neplăcută în propria-i familie; promovarea cu rea-credinţă a unei cereri în pretenţii de către un creditor a cărei creanţă a fost onorată, dar care încearcă pe această cale să obţină o nouă plată. De asemenea, există abuz de drept procesual chiar atunci când titularul unui drept subiectiv promovează o acţiune în justiţie, aparent întemeiată, dar care prin referire la comportamentul pârâtului se relevă a fi inutilă.

Abţinerea arbitrilor

de

Abţinerea arbitrilor

abţinerea arbitrilor, obligaţie ce revine arbitrilor ca, în eventualitatea în care apreciază că există în privinţa lor unul din motivele pentru care ar putea fi recuzaţi, să-şi decline însărcinarea ce le-a fost încredinţată de a participa la soluţionarea pricinii. Legea instituie în sarcina arbitrului desemnat obligaţia ca mai înainte de a fi acceptat însărcinarea de arbitru să înştiinţeze părţile şi pe ceilalţi arbitri despre existenţa, în ceea ce-l priveşte, a unei cauze de recuzare. Spre deosebire de judecători, în cazul arbitrilor, abţinerea nu formează obiectul unei judecăţi.

De asemenea, după ce arbitrul care se abţine a informat părţile asupra cauzei de recuzare care îl vizează, el are obligaţia să continue participarea la judecarea litigiului, dacă părţile comunică în scris tribunalului arbitrai că nu înţeleg să ceară recuzarea lui. Dar chiar şi în această ultimă situaţie, arbitrul îşi poate menţine cererea de abţinere, el neputând fi obligat să participe la judecarea pricinii, contrar voinţei sale. Arbitrul poate formula cererea de abţinere invocând oricare din motivele prevăzute de lege pentru recuzarea judecătorilor, precum şi motivele prevăzute în convenţia arbitrată într-un atare scop. Abţinerea arbitrilor nu este supusă cenzurii instanţei statale în mod direct. Abţinerea formulată după acceptarea însărcinării, dacă este nejustificată prin motive temeinice, antrenează răspunderea arbitrului în cauză, ori de câte ori este generatoare de daune. Abţinerea arbitrilor este reglementată prin norme legale imperative.

Abţinerea judecătorului

de

Abţinerea judecătorului

abţinere, obligaţie a judecătorului de a se retrage de la judecarea unei cauze civile, în prezenţa unor motive strict determinate de lege. Abţinerea se bazează pe aceleaşi motive ca şi recuzarea. Abţinerea poate fi solicitată de judecător înainte ca părţile să formuleze vreo cerere de recuzare; dacă recuzarea s-a solicitat totuşi mai înainte, judecătorul poate declara că se abţine. Abţinerea are aceeaşi procedură de realizare ca şi recuzarea. Asupra cererii de abţinerea instanţa se pronunţă printr-o
încheiere care nu este susceptibilă de nicio cale de atac.

abţinere – obligaţie care revine judecătorului, procurorului, organului de cercetare penală, grefierului de şedinţă, incompatibil, potrivit legii, de a se abţine de a participa la procesul penal, arătând totodată cazul de incompatibilitate ce constituie motivul abţinerii. Conform regimului stabilit de art. 50-54 C. proc. pen., declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate. Dacă persoana care se află în unul dintre cazurile de incompatibilitate stabilite de lege nu declară că se abţine, poate fi recuzată. v. şi incompatibilitate, recuzare.

abţinere, obligaţia persoanei incompatibile, potrivit legii, de a se abţine să participe la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abţinerii. Declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate (art. 50, C.p.p.). A. judecătorului, asesorului, procurorului sau grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţă secretă, fără participarea celui ce declară că se abţine. Examinarea declaraţiei de a. se face de îndată, ascultîndu-se procurorul cind este prezent în instanţă, iar dacă se găseşte necesar, şi părţile, precum şi persoana care se abţine. Dacă a. se admite, instanţa va stabili în ce măsură actele Îndeplinite sau măsurile dispuse se menţin. Dacă a. priveşte întreaga instanţă, declaraţia de a. se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. Aceasta, dacă găseşte a. Întemeiată, desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a produs a. încheierea prin care s-a admis sau s-a respins a. nu este supusă nici unei căi de atac (art. 52, C.p.p.). în cursul urmăririi penale asupra declaraţiei de a. a organului de cercetare penală se pronunţă procurorul care supraveghează cercetarea penală iar asupra declaraţiei de a. a procurorului se pronunţă procurorul ierarhic superior. Decla-iaţia de a. se soluţionează In cel mult 3 zile printr-o ordonanţă. Aceleaşi reguli se aplică în mod corespunzător şi în privinţa expertului sau interpretului (art. 54 C.p.p.).

ABŢINERE, obligaţia judecătorului care cunoaşte că într-o anumită cauză există un motiv de recuzare împotriva sa, de a se retrage de la judecarea acelei cauze. Abţinerea se bazează pe aceleaşi motive ca şi recuzarea. Abţinerea poate fi solicitată de judecător înainte ca părţile să formuleze vreo cerere de recuzare; dacă recuzarea s-a formulat, totuşi, judecătorul poate declara că se abţine. Abţinerea are aceeaşi procedură de soluţionare ca şi recuzarea.

Abatere disciplinară

de

Abatere disciplinară

abatere disciplinară, 1. faptă prin care se nesocoteşte una sau mai multe obligaţii de serviciu. Săvârşirea unor abateri disciplinare de către judecători sau procurori poate genera o răspundere disciplinară din partea acestora. Abaterile disciplinare sunt limitativ prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, şi se pot concretiza în: a) încălcarea prevederilor legale referitoare la declaraţiile de avere, declaraţiile de interese, incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii; b) intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor persoanele sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, precum şi imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror; c) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu; d) nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au un atare caracter; e) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor; f) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părţile din proces; g) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu; h) exercitarea funcţiei, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie infracţiune; i) efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile; j) absenţele nemotivate de la serviciu, în mod repetat; k) atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, avocaţi, experţi, martori sau justiţiabili; I) neîndeplinirea obligaţiei privind transferarea normei de bază la instanţa sau parchetul la care funcţionează; m) nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor; n) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor în condiţiile legii. Organele disciplinare trebuie să aprecieze asupra gravităţii abaterilor în funcţie de natura normelor legale încălcate şi de circumstanţele de fapt ale cauzei. Legea determină şi sancţiunile disciplinare ce se pot aplica magistraţilor. Acestea sunt: a) avertismentul; b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 15% pe o perioadă de la o lună până la 3 luni; c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni la o instanţă sau la un parchet, situate în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel ori în circumscripţia aceluiaşi parchet de pe lângă curtea de apel; d) excluderea din magistratură. Sancţiunile determinate de lege sunt de natură diferită, unele au doar un caracter pur moral, altele au conotaţii patrimoniale, cea mai gravă fiind îndepărtarea din magistratură. Diversitatea sancţiunilor permite „instanţei” disciplinare să realizeze o individualizare adecvată a măsurilor ce se cuvin să fie aplicate judecătorului sau procurorului vinovat pentru săvârşirea unei abateri. Acţiunea disciplinară se exercită de comisiile de disciplină ale Consiliului Superior al Magistraturii; comisiile de disciplină pot fi sesizate de orice persoană interesată sau se pot învesti din oficiu. Exercitarea acţiunii disciplinare nu este posibilă fără efectuarea unei cercetări prealabile, ce se dispune de către titularul acţiunii. Cercetarea prealabilă se realizează de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători, respectiv din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori. In cadrul cercetării prealabile se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei şi orice alte date concludente. Ancheta administrativă prealabilă implică şi ascultarea magistratului în cauză, precum şi verificarea susţinerilor făcute de el în apărare.

Magistratul cercetat este îndreptăţit să ia cunoştinţă de toate actele cercetării şi să solicite probe în apărare. Refuzul magistratului de a face declaraţii sau de a se prezenta la cercetări nu împiedică finalizarea anchetei administrative. Aceste împrejurări se constată printr-un proces-verbal. Neefectuarea cercetării prealabile şi neascultarea magistratului în cauză atrage după sine nulitatea absolută a anchetei administrative. Acţiunea disciplinară poate fi exercitată într-un termen de cel mult un an de la data săvârşirii abaterii disciplinare în procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, citarea magistratului împotriva căruia se exercită acţiunea disciplinară este obligatorie. Magistratul poate fi reprezentat de un alt magistrat sau poate fi asistat ori reprezentat de un avocat. Hotărârea pronunţată trebuie să fie motivată şi cuprinde, în principal, următoarele: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară şi încadrarea juridică a acesteia; b) temeiul de drept al aplicării sancţiunii; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de judecător sau procuror; d) sancţiunea aplicată şi motivele care au stat la baza aplicării acesteia; e) calea de atac şi termenul în care hotărârea poate fi atacată; f) instanţa competentă să judece calea de atac. Hotărârea se comunică, în scris, judecătorului sau procurorului în cauză. împotriva hotărârilor pronunţate în materie disciplinară se poate face recurs în termen de 15 de zile de la comunicare. Competenţa de soluţionare a recursului aparţine Completului de 9 judecători al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din Completul de 9 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii şi judecătorul sancţionat disciplinar. Recursul este suspensiv de executare. Hotărârea pronunţată de Completul de 9 judecători este irevocabilă. în cazul în care s-a dispus excluderea din magistratură a unui judecător sau a unui procuror, hotărârea irevocabilă se transmite Preşedintelui României, în vederea emiterii decretului de eliberare din funcţie. (I.L.); 2. fapta săvârşită de avocat, prin care se încalcă dispoziţiile legii, ale statutului profesiei, hotărârile obligatorii ale organelor profesiei, ale consiliului baroului în care avocatul este înscris sau în care îşi are sediul secundar şi care este de natură să prejudicieze onoarea ori prestigiul profesiei sau al corpului de avocaţi. Constituie abaterie disciplinară gravă încălcarea dispoziţiilor din lege şi din statutul profesiei ce prevăd expres o astfel de calificare (de exemplu, neres-pectarea de către avocat a obligaţiei de a păstra secretul profesional). Anchetarea abaterii şi exercitarea acţiunii disciplinare sunt de competenţa consiliului baroului. Anchetarea abaterii şi exercitarea acţiunii disciplinare privind decanii barourilor şi membrii Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România (U.N.B.R.) sunt de competenţa Consiliului U.N.B.R. După efectuarea anchetei disciplinare, Consiliul U.N.B.R., respectiv consiliul baroului vor decide, după caz, exercitarea acţiunii disciplinare, clasarea cauzei sau completarea cercetărilor. în situaţia în care, în urma anchetării abaterii, se decide exercitarea acţiunii disciplinare, Consiliul U.N.B.R., respectiv consiliul baroului vor desemna consilierul însărcinat cu susţinerea acesteia la instanţa disciplinară. Acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult un an de la data săvârşirii abaterii. în faţa instanţei disciplinare avocatul se va înfăţişa personal; în cursul şedinţelor avocatul poate fi asistat de un alt avocat. Şedinţa instanţei disciplinare nu este publică, iar lucrările şedinţei se consemnează într-o încheiere. Lipsa părţilor regulat citate nu împiedică judecata, instanţa disciplinară putându-se pronunţa pe baza actelor şi a dovezilor administrate în cauză. Instanţa disciplinară hotărăşte, cu majoritate de voturi, şi pronunţă o decizie disciplinară. împotriva deciziei disciplinare pot declara recurs persoana interesată, decanul baroului şi preşedintele uniunii, în termen de 15 zile de la comunicare. Decizia disciplinară rămasă definitivă are autoritate de lucru judecat faţă de părţi şi de organele profesiei. Sancţiunile disciplinare prevăzute de lege sunt: a) mustrarea; b) avertismentul; c) amenda de la 50 lei (RON) la 500 lei (RON), care se face venit la bugetul baroului; plata amenzii se va face în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare; neachitarea în acest termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul profesiei, până la achitarea sumei; d) interdicţia de a exercita profesia pe o perioadă de la o lună la un an;

e) excluderea din profesie. Răspunderea disciplinară a avocatului nu exclude răspunderea civilă, penală sau administrativă.

Drept de abitaţie

de

Drept de abitaţie

drept de abitaţie, drept real principal de tip clasic, dezmembrământ al dreptului de proprietate, ce reprezintă o varietate a dreptului de uz având ca obiect o casă de locuit, întrucât este legat de persoana titularului, nu poate fi cedat (în principiu, nici închiriat) şi nici ipotecat altor persoane şi, ca atare, nu este susceptibil de executare silită imobiliară. De vreme ce el nu poate fi înstrăinat de către debitor, nu poate fi pus nici în vânzare la licitaţie publică de către creditorii titularului. De asemenea, dreptul de a. al soţului supravieţuitor, reglementat de Legea nr. 319/1994, este un drept strict personal, inalienabil şi insesizabil; în consecinţă, creditorii titularului dreptului nu pot să îl urmărească silit.

dreptul de abitaţie este un drept de uz ce are ca obiect o locuinţă, titularul dreptului de abitaţie având dreptul de a locui în locuinţa nudului proprietar împreună cu soţul şi copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitaţia, precum şi cu părinţii ori alte persoane aflate în întreţinere (art. 750 C.civ.).

DREPT DE ABITAŢIE, drept real în temeiul căruia o persoană dobândeşte posesia şi folosinţa asupra unei case pentru a locui în ea, singură sau împreună cu familia. Este un dezmembrămănt al dreptului de proprietate. De regulă, nu poate fi nici cedat şi nici închiriat; totuşi, titularul dreptului de abitaţie poate închiria partea casei în care nu locuieşte, dacă legea nu prevede o interdicţie în acest sens. Soţul supravieţuitor care nu este proprietar al unei locuinţe până la ieşirea din indiviziune şi în orice caz, cel puţin timp de un an de la încetarea din viaţă a soţului său în afară de dreptul de moştenire ce i se cuvine, are un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit, dacă aceasta face parte din succesiune. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor nu poate fi cedat sau închiriat. Dreptul de abitaţie încetează dacă, înainte de executarea ieşirii din indiviziune, soţul supravieţuitor se recăsătoreşte.