Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, la data de 22. 04. 2004, reclamantul ST a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Străini, anularea măsurilor luate de această autoritate publică şi suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea pe fond a cauzei.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1384 din 31 mai 2004 a respins acţiunea formulată de reclamant.
Instanţa de fond a reţinut că suspendarea executării măsurii de returnare cu interdicţie de intrare în România pe o perioadă de 10 ani, este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 82 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002 şi nefondată faţă de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 29/1990, în vigoare la acea dată.
Instanţa a mai reţinut că deşi, a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru faptele reclamantului, măsura de siguranţă a expulzării, aplicată prin sentinţa penală nr. 998 din 30 iulie 2001 a Judecătoriei Sector 6 Bucureşti, nu este supusă acestei prescripţii.
Pe cale de consecinţă instanţa a apreciat că măsura interdicţiei de intrare în România este legală întrucât dispoziţiile art. 102 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, în 2004, nu prevede posibilitatea diminuării duratei în raport cu vinovăţia făptuitorului sau gradul de pericol social, or modalitatea de executare, ci stabileşte numai o interdicţie egală cu pedeapsa pronunţată, dar nu mai mică de 10 ani, pentru străini care au comis fapte penale.
Cum de altfel împotriva reclamantului a fost dispusă, prin sentinţa civilă nr. 982 din 4.05. 2004 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ şi măsura luării în custodie publică, în vederea expulzării, instanţa a apreciat şi în acest context netemeinicia acţiunii reclamantului, având în vedere că prin adresa contestată s-a luat o măsură mult mai blândă decât cea aplicată prin hotărârile judecătoreşti menţionate.
În raport cu aceste considerente instanţa de fond a apreciat că reclamantului îi sunt aplicabile dispoziţiilor art. 90 raportat la art. 134 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată în 2004, privind regimul străinilor în România şi nu prevederile Legii nr. 46/1991 referitoare la statutul şi regimul refugiaţilor.
Reclamantul a declarat recurs, susţinând că instanţa de fond a ignorat faptul că este de origine palestiniană, iar returnarea sa îi pune viaţa în pericol, fiind incidente astfel dispoziţiile art. 89 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002.
Mai susţine că, prin adresa nr. 12684/TDA/2 din 02.12.2005 emisă de Autoritatea pentru Străini, i s-a comunicat că beneficiază de statutul de tolerat, fiind scos din Centrul de cazare Otopeni, unde fusese plasat ca urmare a luării măsurii de punere sub custodie.
În ceea ce priveşte măsura expulzării, luată împotriva sa ca măsură de siguranţă, recurentul – reclamant precizează că prin decizia penală nr. 1923 din 28 noiembrie 2005 pronunţată la Curtea de Apel Bucureşti, i s-a admis contestaţia la executare şi a fost înlăturată executarea măsurii expulzării ce fusese luată prin sentinţa penală nr. 998 30.07.2001 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, definitivă prin decizia sentinţei nr. 2143/5 .11. 2002 a Curţii de Apel Bucureşti.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect că obiectul acţiunii cu care fusese investită l-a constituit cererea de anulare a actului administrativ prin care Autoritatea pentru Străini a luat împotriva recurentului cetăţean străin ele două măsuri: măsura returnării şi măsura interdicţiei de intrare în România pentru o perioadă de 10 ani, ca urmare a faptului că acesta locuia ilegal şi comisese infracţiuni pe teritoriul României.
În ceea ce priveşte măsura returnării, soluţia Curţii de apel este irevocabilă, astfel că recursul este inadmisibil.
Astfel, potrivit prevederilor art. 861 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, introdus prin art. I pct. 38 din Legea nr. 482/2004, „Decizia de returnare poate fi atacată de străinul împotriva căruia s-a dispus, în termen de trei zile de la data comunicării, la Curtea de apel competentă teritorial. Instanţa se va pronunţa în termen de trei zile de la data primirii cererii. Hotărârea este definitivă şi irevocabilă”.
Este adevărat că, ulterior, prin art. I pct. 74 din Legea nr. 56/2007 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 .03.2007, art. 861 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, a fost abrogat, dar conţinutul textului abrogat se regăseşte integral la art. 82 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 194 /2002, republicată, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 56/2007.
Or, potrivit art.II alin. (2) din Legea nr. 56/2007, toate situaţiile aflate în curs de rezolvare la data intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate potrivit prevederilor O.U.G. nr. 194/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta lege.
Deci, în privinţa măsurii returnării recurentului – reclamant, soluţia Curţii de apel rămâne irevocabilă, iar recursul este inadmisibil, fiind incidente prevederile art. 82 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 56/2007.
În ceea ce priveşte măsura interdicţiei de intrare în România pentru o perioadă de 10 ani, recursul este neîntemeiat.
Astfel, este necontestat că recurentul – reclamant a comis pe teritoriul României mai multe infracţiuni pentru care a fost condamnat, iar prin decizia penală nr. 243/5.11.2002 a Curţii de Apel Bucureşti s-a constatat că, între timp, intervenise prescripţia răspunderii penale.
Or, potrivit prevederilor art. 102 alin. (41) şi art. 101 alin. (2) cu referire la art. 8 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 194/ 2002, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 56/2007, împotriva cetăţenilor străini care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul României, Autoritatea competentă poate dispune măsura interzicerii intrării în România pe o perioadă determinată.
Împrejurarea că, în cazul recurentului – reclamant, a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunilor respective, nu împiedică incidenţa prevederilor legale citate mai sus, acesta necerând continuarea procesului penal potrivit art. 13 Cod proc.pen. acceptând beneficiul prescripţiei şi recunoscând, o dată în plus, săvârşirea infracţiunilor pentru comiterea cărora fusese iniţial condamnat.
În concluzie, hotărârea recurată fiind legală şi temeinică, recursul a fost respins.