Art. 98. – Când declaraţia vamală este întocmită în modalităţile prevăzute la art. 84 lit. b) şi c), prevederile art. 85-97 se aplică în mod corespunzător.
Art. 99. – În cazul în care declaraţia vamală este întocmită conform art. 84 lit. b), autoritatea vamală poate permite ca documentele care trebuie să o însoţească să nu fie depuse împreună cu declaraţia. În această situaţie documentele se păstrează la dispoziţia autorităţii vamale.
Art. 79. – (1) Când împrejurările o impun, autoritatea vamală poate dispune, în condiţiile legii, ca mărfurile prezentate în vamă să fie distruse, informându-l în prealabil pe deţinătorul mărfurilor despre aceasta.
(2) Costurile rezultate în urma distrugerii mărfurilor sunt suportate de către deţinătorul mărfurilor.
Art. 80. – În cazul în care se constată că mărfurile au fost aduse pe teritoriul vamal al României cu nerespectarea normelor legale sau că au fost sustrase de sub supravegherea vamală, autoritatea vamală ia măsurile prevăzute de lege pentru reglementarea situaţiei, inclusiv pentru valorificarea acestora potrivit legii.
Art. 60. – (1) Mărfurile introduse pe teritoriul vamal al României fac obiectul unei declaraţii sumare, cu excepţia celor încărcate în mijloace de transport care trec, fără oprire, prin apele teritoriale sau prin spaţiul aerian al teritoriului vamal.
(2) Declaraţia sumară se depune la biroul vamal de intrare. Autoritatea vamală poate permite ca declaraţia sumară să fie depusă la alt birou vamal, cu condiţia ca acesta să comunice imediat sau să pună la dispoziţie pe cale electronică informaţiile necesare biroului vamal de intrare. Autoritatea vamală poate accepta, în locul declaraţiei sumare, depunerea unei notificări şi accesul la datele din declaraţia sumară în sistemul informatic al operatorului economic.
(3) Declaraţia sumară se depune înainte ca mărfurile să fie introduse pe teritoriul vamal al României.
(4) În anumite cazuri şi în funcţie de anumite tipuri de transport al mărfurilor, de modul de transport sau de agentul economic ori în conformitate cu acordurile internaţionale care prevăd dispoziţii specifice în materie de securitate, prin regulamentul vamal se stabilesc:
a) termenul limită până la care este depusă declaraţia sumară, înainte ca mărfurile să fie introduse pe teritoriul vamal al României;
b) modalităţile de derogare de la termenul limită prevăzut la lit.
a) şi de modificare a acestuia;
c) condiţiile în care se poate renunţa la declaraţia sumară sau în care aceasta poate fi adaptată.
Art. 61. – (1) Prin regulamentul vamal se stabilesc formatul declaraţiei sumare şi datele care să conţină elementele necesare analizei de risc şi aplicării corespunzătoare a controalelor vamale, în principal privind securitatea şi siguranţa.
(2) Declaraţia sumară se întocmeşte prin utilizarea tehnicii de procesare a datelor. Se pot folosi informaţii comerciale, portuare sau de transport, cu condiţia să conţină detaliile necesare. Autoritatea vamală poate accepta declaraţia sumară pe suport de hârtie în cazuri excepţionale, cu condiţia aplicării aceluiaşi nivel de gestionare a riscului cu cel folosit la declaraţiile sumare întocmite prin tehnica de procesare a datelor.
(3) Declaraţia sumară se depune de persoana care introduce mărfurile pe teritoriul vamal al României sau care îşi asumă responsabilitatea pentru transportul lor către acest teritoriu.
(4) Declaraţia sumară poate fi depusă şi de:
a) persoana în numele căreia acţionează persoana prevăzută la alin. (3);
b) orice persoană care este în măsură să prezinte mărfurile sau să dispună prezentarea acestora la autoritatea vamală competentă;
c) un reprezentant al persoanei prevăzute la alin. (3) sau al celei menţionate la lit. a) sau b).
(5) Persoana prevăzută la alin. (3) şi (4) are dreptul, la cerere, să modifice una sau mai multe date din declaraţia sumară, după depunerea acesteia. Modificarea nu mai este posibilă după ce autoritatea vamală fie:
a) a informat persoana care a depus declaraţia sumară de intenţia de a verifica mărfurile;
b) a constatat inexactitatea datelor în cauză;
c) a aprobat ridicarea mărfurilor.
Art. 62. – (1) Biroul vamal de intrare poate renunţa să solicite depunerea unei declaraţii sumare pentru mărfurile care au făcut obiectul unei declaraţii vamale înainte de expirarea termenului prevăzut la art. 60 alin. (3) sau (4). În acest caz, declaraţia vamală conţine cel puţin informaţiile necesare pentru o declaraţie sumară şi, până când aceasta este acceptată, această declaraţie este echivalentă cu o declaraţie sumară. Autoritatea vamală poate aproba ca declaraţia vamală să fie depusă la un birou vamal de import, altul decât biroul vamal de intrare, cu condiţia ca acest birou să comunice imediat biroului vamal de intrare sau să-i pună la dispoziţie, pe cale electronică, informaţiile necesare.
(2) Când declaraţia vamală este depusă în alt mod decât pe cale informatică, autoritatea vamală aplică aceleaşi criterii de gestionare a riscului ca şi în cazul declaraţiilor vamale depuse pe cale informatică.
Art. 63. – (1) Mărfurile introduse pe teritoriul vamal al României se află sub supraveghere vamală din momentul intrării lor şi pot fi supuse controlului vamal până la stabilirea statutului lor vamal.
(2) Mărfurile străine rămân sub supraveghere vamală până când:
a) se modifică statutul lor vamal;
b) intră într-o zonă liberă sau antrepozit liber;
c) sunt reexportate sau distruse potrivit legii.
(3) Mărfurile care beneficiază de un tratament tarifar favorabil, în funcţie de destinaţia lor finală, rămân sub supraveghere vamală potrivit dispoziţiilor cuprinse în prezentul cod.
Art. 64. – (1) Mărfurile introduse pe teritoriul vamal al României sunt transportate fără întârziere de persoana care le aduce, în conformitate cu instrucţiunile autorităţii vamale, astfel:
a) către biroul vamal desemnat de autoritatea vamală sau în alt loc desemnat sau aprobat de aceasta;
b) spre o zonă liberă sau antrepozit liber, când mărfurile sunt destinate acestora.
(2) Persoana care îşi asumă răspunderea pentru transportul mărfurilor, după ce au fost introduse pe teritoriul vamal al României sau ca urmare a transbordării, devine răspunzătoare pentru respectarea obligaţiei prevăzute la alin. (1).
(3) Când o navă sau o aeronavă aflată în situaţia prevăzută la alin. (1) este obligată, din motive de forţă majoră sau caz fortuit, să facă o escală sau să staţioneze temporar pe teritoriul vamal al României, transportatorul sau orice persoană care acţionează în numele acestuia este obligată să informeze fără întârziere autoritatea vamală asupra situaţiei intervenite, aceasta stabilind măsurile de supraveghere a navei sau aeronavei, precum şi a mărfurilor transportate de acestea.
(4) Dispoziţiile alin. (1) lit. a) nu înlătură aplicarea altor prevederi legale cu privire la traficul turistic, de frontieră, poştal sau cel de importanţă economică neglijabilă, cu condiţia ca supravegherea vamală şi posibilitatea de a efectua controlul vamal să nu fie afectate.
Art. 65. – (1) Prevederile art. 64 nu se aplică mărfurilor aflate la bordul navelor sau al aeronavelor care traversează marea teritorială şi apele teritoriale sau spaţiul aerian al României, fără a avea ca destinaţie un port sau aeroport românesc.
(2) În caz de forţă majoră sau de caz fortuit, la schimbarea destinaţiei stabilite potrivit alin. (1), transportatorul este obligat să informeze imediat autoritatea vamală, inclusiv despre eventualele pierderi parţiale sau totale ale mărfurilor.
Art. 66. – Mărfurile care intră pe teritoriul vamal al României se prezintă la biroul vamal de persoana care le-a introdus sau, după caz, de persoana care îşi asumă răspunderea pentru transportul mărfurilor după ce au fost introduse, cu excepţia mărfurilor transportate cu mijloace de transport care tranzitează, fără întrerupere, apele teritoriale sau spaţiul aerian al teritoriului vamal al României. Persoana care prezintă mărfurile este obligată să menţioneze declaraţia sumară sau declaraţia vamală depusă anterior pentru aceste mărfuri.
Art. 67. – Dispoziţiile art. 66 nu înlătură aplicarea reglementărilor vamale privind:
a) mărfurile transportate de călători;
b) mărfurile plasate sub un regim vamal, fără a fi prezentate la vamă, în cazurile prevăzute de lege.
Art. 68. – Mărfurile pot, cu acordul autorităţii vamale, să fie examinate sau să se preleveze mostre din acestea, la cerere, în scopul acordării unei destinaţii vamale.
Este inadmisibila astfel, actiunea in anulare a actului de eliberare din functia publica, promovata fara exercitarea in prealabil a recursului administrativ, prevazut de art. 7 alin. (1) din Legea 554/2004.
Nota: Instanta a avut in vedere dispozitiile art. 89 din Legea 188/1999, privind Statutul functionarilor publici, in forma publicata in M. Of. nr. 251 din 22/03/2004, cu modificarile si completarile ulterioare. Ca urmare a republicarii legii in M.Of. nr. 365 din 29/05/2007, dispozitiile art. 89 alin. (1) se regasesc in materialitatea lor in cuprinsul art. 106 alin. (1) din lege .
_______________________
Prin actiunea introdusa la data de 23 ianuarie 2007 CI a solicitat ca in contradictoriu cu Autoritatea Nationala a Vamilor, Agentia Nationala de Administrare Fiscala si Directia Regionala Vamala A sa se dispuna anularea ordinelor nr. 10159 din 29 decembrie 2006 si nr. 332 din 22 ianuarie 2007, emise de vicepresedintele Agentiei Nationale de Administrare Fiscala – Autoritatea Nationala a Vamilor, ca nelegale.
Prin aceste acte administrative de autoritate s-a dispus eliberarea reclamantului din functia publica de executie de inspector vamal I asistent 2, la Biroul vamal N cu incepere de la 1 ianuarie 2007 si respectiv, pe data incetarii concediului pentru incapacitate temporara de munca .
De asemenea, reclamantul a cerut obligarea Agentiei Nationale de Administrare Fiscala –Autoritatea Nationala a Vamilor la reincadrarea sa in functia publica de executie detinuta anterior, conform art. 89 alin. (2) din Legea 188/1998, precum si obligarea tuturor paratelor la plata cheltuielilor de judecata .
Prin sentinta civila nr. 88 din 30 martie 2007, Curtea de Apel Timisoara- Sectia de contencios administrativ si fiscal a admis exceptia ridicata de parata Directia Regionala Vamala T. si, pe cale de consecinta, a respins actiunea ca inadmisibila.
Instanta a retinut ca aceasta solutie se impune deoarece anterior sesizarii sale, reclamantul nu a exercitat procedura administrativa prealabila instituita prin dispozitiile art. 89 din Legea 188/1999, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea 251/2006.
Totodata, a facut referire la prevederile art. 7 alin. (1) a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 care stabilesc obligativitatea recursului administrativ.
Reclamantul a declarat recurs, sustinand ca in mod gresit prima instanta a admis exceptia ridicata de una dintre parate si a respins actiunea ca inadmisibila, ignorand normele Codului muncii care reglementeaza in astfel de cazuri „o actiune directa in anulare, neconditionata de indeplinirea unei eventuale plangeri prealabile”.
Pe de alta parte, solutia recurata este echivoca, in sensul ca nu precizeaza pentru care anume din cele doua acte administrative contestate a admis exceptia, mai ales ca fata de ordinul nr. 332/2007, aceasta aparare nu fusese ridicata de parti, sau de instanta din oficiu si nici pusa in discutia partilor.
Recursul este nefondat.
Potrivit dispozitiilor art. 89 alin.(1) din Legea n. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici, astfel cum a fost modificata prin Legea 251/2006, in cazul in care raportul de serviciu a incetat din motive pe care functionarul public le considera netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instantei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus incetarea raportului de serviciu, in conditiile si termenele prevazute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificarile ulterioare, precum si plata de catre autoritatea sau institutia publica emitenta a actului administrativ a unei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si recalculate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat functionarul public.
Aplicatiunea acestui text legal a fost facuta in mod corect de prima instanta ca urmare a exceptiei ridicate de una dintre autoritatile publice parate.
Exceptia era intemeiata de vreme ce s-a dovedit ca anterior sesizarii instantei cu actiunea in anulare a ordinelor de eliberare din functia publica de executie, reclamantul nu a exercitat recursul administrativ, prevazut de art. 7 alin. (1) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, ca o conditie de admisibilitate a actiunii.
Cum deja s-a aratat, cauza are ca obiect raportul de serviciu al unui functionar public si atrage competenta materiala a instantelor de contencios administrativ.
Imprejurarea ca in dispozitivul sentintei nu a fost indicat si ordinul nr. 332 din 22 ianuarie 2007, emis de vicepresedintele Agentiei Nationale de Administrare Fiscala, nu justifica reformarea solutiei in sensul cerut, cat timp nu se contesta ca nici impotriva acestui act administrativ procedura prealabila nu a fost indeplinita.
Exceptia de inadmisibilitate a actiunii a fost invocata de parata Directia Regionala Vamala T. (care a dobandit calitate procesuala pasiva ca efect al desfiintarii Directiei Regionale Vamale A.) in cadrul intampinarii formulate, asa incat fara temei se sustine ca instanta a admis-o fara a o pune in discutia prealabila si contradictorie a partilor.
CAPITOLUL I
Dispozitii generale
Art. 154. – (1) Salariul reprezinta contraprestatia muncii depuse de salariat in baza contractului individual de munca.
(2) Pentru munca prestata in baza contractului individual de munca fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat in bani.
(3) La stabilirea si la acordarea salariului este interzisa orice discriminare pe criterii de sex, orientare sexuala, caracteristici genetice, varsta, apartenenta nationala, rasa, culoare, etnie, religie, optiune politica, origine sociala, handicap, situatie sau responsabilitate familiala, apartenenta ori activitate sindicala.
Art. 155. – Salariul cuprinde salariul de baza, indemnizatiile, sporurile, precum si alte adaosuri.
Art. 156. – Salariile se platesc inaintea oricaror alte obligatii banesti ale angajatorilor.
Art. 157. – (1) Salariile se stabilesc prin negocieri individuale sau/si colective intre angajator si salariati sau reprezentanti ai acestora.
(2) Sistemul de salarizare a personalului din autoritatile si institutiile publice finantate integral sau in majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele locale si bugetele fondurilor speciale se stabileste prin lege, cu consultarea organizatiilor sindicale reprezentative.
Art. 158. – (1) Salariul este confidential, angajatorul avand obligatia de a lua masurile necesare pentru asigurarea confidentialitatii.
(2) in scopul promovarii intereselor si apararii drepturilor salariatilor, confidentialitatea salariilor nu poate fi opusa sindicatelor sau, dupa caz, reprezentantilor salariatilor, in stricta legatura cu interesele acestora si in relatia lor directa cu angajatorul.
CAPITOLUL II
Salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata
Art. 159. – (1) Salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata, corespunzator programului normal de munca, se stabileste prin hotarare a Guvernului, dupa consultarea sindicatelor si a patronatelor. in cazul in care programul normal de munca este, potrivit legii, mai mic de 8 ore zilnic, salariul de baza minim brut orar se calculeaza prin raportarea salariului de baza minim brut pe tara la numarul mediu de ore lunar potrivit programului legal de lucru aprobat.
(2) Angajatorul nu poate negocia si stabili salarii de baza prin contractul individual de munca sub salariul de baza minim brut orar pe tara.
(3) Angajatorul este obligat sa garanteze in plata un salariu brut lunar cel putin egal cu salariul de baza minim brut pe tara. Aceste dispozitii se aplica si in cazul in care salariatul este prezent la lucru, in cadrul programului, dar nu poate sa isi desfasoare activitatea din motive neimputabile acestuia, cu exceptia grevei.
(4) Salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata este adus la cunostinta salariatilor prin grija angajatorului.
Art. 160. – Pentru salariatii carora angajatorul, conform contractului colectiv sau individual de munca, le asigura hrana, cazare sau alte facilitati, suma in bani cuvenita pentru munca prestata nu poate fi mai mica decat salariul minim brut pe tara prevazut de lege.
CAPITOLUL III
Plata salariului
Art. 161. – (1) Salariul se plateste in bani cel putin o data pe luna, la data stabilita in contractul individual de munca, in contractul colectiv de munca aplicabil sau in regulamentul intern, dupa caz.
(2) Plata salariului se poate efectua prin virament intr-un cont bancar, in cazul in care aceasta modalitate este prevazuta in contractul colectiv de munca aplicabil.
(3) Plata in natura a unei parti din salariu, in conditiile stabilite la art. 160, este posibila numai daca este prevazuta expres in contractul colectiv de munca aplicabil sau in contractul individual de munca.
(4) intarzierea nejustificata a platii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Art. 162. – (1) Salariul se plateste direct titularului sau persoanei imputernicite de acesta.
(2) in caz de deces al salariatului, drepturile salariale datorate pana la data decesului sunt platite, in ordine, sotului supravietuitor, copiilor majori ai defunctului sau parintilor acestuia. Daca nu exista nici una dintre aceste categorii de persoane, drepturile salariale sunt platite altor mostenitori, in conditiile dreptului comun.
Art. 163. – (1) Plata salariului se dovedeste prin semnarea statelor de plata, precum si prin orice alte documente justificative care demonstreaza efectuarea platii catre salariatul indreptatit.
(2) Statele de plata, precum si celelalte documente justificative se pastreaza si se arhiveaza de catre angajator in aceleasi conditii si termene ca in cazul actelor contabile, conform legii.
Art. 164. – (1) Nici o retinere din salariu nu poate fi operata, in afara cazurilor si conditiilor prevazute de lege.
(2) Retinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decat daca datoria salariatului este scadenta, lichida si exigibila si a fost constatata ca atare printr-o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila.
(3) In cazul pluralitatii de creditori ai salariatului va fi respectata urmatoarea ordine:
a) obligatiile de intretinere, conform Codului familiei;
b) contributiile si impozitele datorate catre stat;
c) daunele cauzate proprietatii publice prin fapte ilicite;
d) acoperirea altor datorii.
(4) Retinerile din salariu cumulate nu pot depasi in fiecare luna jumatate din salariul net.
Art. 165. – Acceptarea fara rezerve a unei parti din drepturile salariale sau semnarea actelor de plata in astfel de situatii nu poate avea semnificatia unei renuntari din partea salariatului la drepturile salariale ce i se cuvin in integralitatea lor, potrivit dispozitiilor legale sau contractuale.
Art. 166. – (1) Dreptul la actiune cu privire la drepturile salariale, precum si cu privire la daunele rezultate din neexecutarea in totalitate sau in parte a obligatiilor privind plata salariilor se prescrie in termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
(2) Termenul de prescriptie prevazut la alin. (1) este intrerupt in cazul in care intervine o recunoastere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivand din plata salariului.
CAPITOLUL IV
Fondul de garantare pentru plata creantelor salariale
Art. 167 – Constituirea si utilizarea fondului de garantare pentru plata creantelor salariale se vor reglementa prin lege speciala. (O.U.G. nr. 65/2005)
Art. 168. – La constituirea si la utilizarea fondului de garantare pentru plata creantelor salariale se vor respecta urmatoarele principii:
a) patrimoniul institutiilor de administrare a fondurilor trebuie sa fie independent de capitalul de exploatare al unitatilor si trebuie sa fie constituit astfel incat asupra acestuia sa nu poata fi pus sechestru in cursul procedurii in caz de insolvabilitate;
b) angajatorii trebuie sa contribuie la finantare in masura in care aceasta nu este acoperita integral de catre autoritatile publice;
c) obligatia de plata a institutiilor de administrare a fondurilor va exista independent de indeplinirea obligatiei de contributie la finantare. (Abrogat prin O.U.G. nr. 652005)
CAPITOLUL V
Protectia drepturilor salariatilor in cazul transferului intreprinderii, al unitatii sau al unor parti ale acesteia
Art. 169. – (1) Salariatii beneficiaza de protectia drepturilor lor in cazul in care se produce un transfer al intreprinderii, al unitatii sau al unor parti ale acesteia catre un alt angajator, potrivit legii.
(2) Drepturile si obligatiile cedentului, care decurg dintr-un contract sau raport de munca existent la data transferului, vor fi transferate integral cesionarului.
(3) Transferul intreprinderii, al unitatii sau al unor parti ale acesteia nu poate constitui motiv de concediere individuala sau colectiva a salariatilor de catre cedent ori de catre cesionar.
Art. 170. – Cedentul si cesionarul au obligatia de a informa si de a consulta, anterior transferului, sindicatul sau, dupa caz, reprezentantii salariatilor cu privire la implicatiile juridice, economice si sociale asupra salariatilor, decurgand din transferul dreptului de proprietate.
CAPITOLUL I Timpul de munca SECTIUNEA 1 Durata timpului de munca
„Art. 108. – Timpul de munca reprezinta orice perioada in care salariatul presteaza munca, se afla la dispozitia angajatorului si indeplineste sarcinile si atributiile sale, conform prevederilor contractului individual de munca, contractului colectiv de munca aplicabil si/sau ale legislatiei in vigoare.” (O.U.G, nr, 55/2006)
Art. 109. – (1) Pentru salariatii angajati cu norma intreaga durata normala a timpului de munca este de 8 ore pe zi si de 40 de ore pe saptamana.
(2) in cazul tinerilor in varsta de pana la 18 ani durata timpului de munca este de 6 ore pe zi si de 30 de ore pe saptamana.
Art. 110. – (1) Repartizarea timpului de munca in cadrul saptamanii este, de regula, uniforma, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu doua zile de repaus.
(2) in functie de specificul unitatii sau al muncii prestate, se poate opta si pentru o repartizare inegala a timpului de munca, cu respectarea duratei normale a timpului de munca de 40 de ore pe saptamana.
Art. 111. – (1) Durata maxima legala a timpului de munca nu poate depasi 48 de ore pe saptamana, inclusiv orele suplimentare.
(2) Prin exceptie, durata timpului de munca, ce include si orele suplimentare, poate fi prelungita peste 48 de ore pe saptamana, care include si orele suplimentare, cu conditia ca media orelor de munca, calculata pe o perioada de referinta de maxim o luna calendaristica 3 luni calendaristice sa nu depaseasca 48 de ore pe saptamana (Legea nr. 371/2005).
(2¹) Pentru anumite sectoare de activitate, unitati sau profesii stabilite prin contractul colectiv de munca unic la nivel national, se pot negocia, prin contractul colectiv de munca la nivel de ramura de activitate aplicabil, perioade de referinta mai mari de o luna 3 luni, dar care sa nu depaseasca 12 luni (Legea nr. 371/2002).
(2²) La stabilirea perioadelor de referinta prevazute la alin. (2 si (2¹) nu se iau in calcul durata concediului de odihna anual si situatiile de suspendare a contractului indivudual de munca.
(3) Prevederile alin. (1) (2) si (2¹) nu se aplica tinerilor care nu au implinit varsta de 18 ani. (O.U.G. nr. 65/2005)
Art. 112. – (1) Pentru anumite sectoare de activitate, unitati sau profesii se poate stabili prin negocieri colective sau individuale ori prin acte normative specifice o durata zilnica a timpului de munca mai mica sau mai mare de 8 ore.
(2) Durata zilnica a timpului de munca de 12 ore va fi urmata de o perioada de repaus de 24 de ore.
Art. 113. – (1) Modul concret de stabilire a programului de lucru inegal in cadrul saptamanii de lucru de 40 de ore, precum si in cadrul saptamanii de lucru comprimate va fi negociat prin contractul colectiv de munca la nivelul angajatorului sau, in absenta acestuia, va fi prevazut in regulamentul intern.
(2) Programul de lucru inegal poate functiona numai daca este specificat expres in contractul individual de munca.
Art. 114. – Programul de munca si modul de repartizare a acestuia pe zile sunt aduse la cunostinta salariatilor si sunt afisate la sediul angajatorului.
Art. 115. – (1) Angajatorul poate stabili programe individualizate de munca, cu acordul sau la solicitarea salariatului in cauza, daca aceasta posibilitate este prevazuta in contractele colective de munca aplicabile la nivelul angajatorului sau, in absenta acestora, in regulamentele interne.
(2) Programele individualizate de munca presupun un mod de organizare flexibil a timpului de munca.
(3) Durata zilnica a timpului de munca este impartita in doua perioade: o perioada fixa in care personalul se afla simultan la locul de munca si o perioada variabila, mobila, in care salariatul isi alege orele de sosire si de plecare, cu respectarea timpului de munca zilnic.
(4) Programul individualizat de munca poate functiona numai cu respectarea dispozitiilor art. 109 si 111.
Art. 116. – Angajatorul are obligatia de a tine evidenta orelor de munca prestate de fiecare salariat si de a supune controlului inspectiei muncii aceasta evidenta ori de cate ori este solicitat.
SECTIUNEA 2
Munca suplimentara
Art. 117. – (1) Munca prestata in afara duratei normale a timpului de munca saptamanal, prevazuta la art. 109, este considerata munca suplimentara.
(2) Munca suplimentara nu poate fi efectuata fara acordul salariatului, cu exceptia cazului de forta majora sau pentru lucrari urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori inlaturarii consecintelor unui accident.
Art. 118. – (1) La solicitarea angajatorului salariatii pot efectua munca suplimentara cu respectarea prevederilor art. 111 sau art. 112, dupa caz.
(2) Efectuarea muncii suplimentare peste limita stabilita potrivit prevederilor art. 111 sau art. 112, dupa caz, este interzisa, cu exceptia cazului de forta majora sau pentru alte lucrari urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori inlaturarii consecintelor unui accident. (O.U.G. nr. 65/2005)
Art. 119. – (1) Munca suplimentara se compenseaza prin ore libere platite in urmatoarele 30 de zile dupa efectuarea acesteia.
(2) in aceste conditii salariatul beneficiaza de salariul corespunzator pentru orele prestate peste programul normal de lucru.
Art. 120. – (1) in cazul in care compensarea prin ore libere platite nu este posibila in termenul prevazut de art. 119 alin. (1) in luna urmatoare, munca suplimentara va fi platita salariatului prin adaugarea unui spor la salariu corespunzator duratei acesteia.
(2) Sporul pentru munca suplimentara, acordat in conditiile prevazute la alin. (1), se stabileste prin negociere, in cadrul contractului colectiv de munca sau, dupa caz, al contractului individual de munca, si nu poate fi mai mic de 75% din salariul de baza.
Art. 121. – Tinerii in varsta de pana la 18 ani nu pot presta munca suplimentara.
SECTIUNEA 3
Munca de noapte
Art. 122. – (1) Munca prestata intre orele 22,00 – 6,00 este considerata munca de noapte.
„(1¹) Salariatul de noapte reprezinta, dupa caz:
a) salariatul care efectueaza munca de noapte cel putin 3 ore din timpul sau zilnic de lucru;
b) salariatul care efectueaza munca de noapte in proportie de cel putin 30% din timpul sau lunar de lucru.” (O.U.G. nr. 55/2006)
„(2) Durata normala a timpului de lucru, pentru salariatul de noapte, nu va depasi o medie de 8 ore pe zi, calculata pe o perioada de referinta de maximum 3 luni calendaristice, cu respectarea prevederilor legale cu privire la repausul saptamanal.” (O.U.G. nr. 55/2006)
„(2¹) Durata normala a timpului de lucru, pentru salariatii de noapte a caror activitate se desfasoara in conditii speciale sau deosebite de munca, stabilite potrivit dispozitiilor legale, nu va depasi 8 ore pe parcursul oricarei perioade de 24 de ore, in care presteaza munca de noapte.” (O.U.G. nr. 55/2006)
(3) Angajatorul care, in mod frecvent, utilizeaza munca de noapte este obligat sa informeze despre aceasta inspectoratul teritorial de munca.
„Art. 123. – Salariatii de noapte beneficiaza:
a) fie de program de lucru redus cu o ora fata de durata normala a zilei de munca, pentru zilele in care efectueaza cel putin 3 ore de munca de noapte, fara ca aceasta sa duca la scaderea salariului de baza;
b) fie de un spor la salariu de minimum 15% din salariul de baza pentru fiecare ora de munca de noapte prestata.” (O.U.G. nr. 55/2006)
„Art. 124. – (1) Salariatii care urmeaza sa desfasoare munca de noapte in conditiile art. 122 alin. (11) sunt supusi unui examen medical gratuit inainte de inceperea activitatii si dupa aceea, periodic.” (O.U.G. nr. 55/2006)
(2) Conditiile de efectuare a examenului medical si periodicitatea acestuia se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin comun al ministrului muncii si solidaritatii sociale si al ministrului sanatatii si familiei.
(3) Salariatii care desfasoara munca de noapte si au probleme de sanatate recunoscute ca avand legatura cu aceasta vor fi trecuti la o munca de zi pentru care sunt apti.
Art. 125. – (1) Tinerii care nu au implinit varsta de 18 ani nu pot presta munca de noapte.
(2) Femeile gravide, lauzele si cele care alapteaza nu pot fi obligate sa presteze munca de noapte.
SECTIUNEA 4
Norma de munca
Art. 126. – Norma de munca exprima cantitatea de munca necesara pentru efectuarea operatiunilor sau lucrarilor de catre o persoana cu calificare corespunzatoare, care lucreaza cu intensitate normala, in conditiile unor procese tehnologice si de munca determinate. Norma de munca cuprinde timpul productiv, timpul pentru intreruperi impuse de desfasurarea procesului tehnologic, timpul pentru pauze legale in cadrul programului de munca.
Art. 127. – Norma de munca se exprima, in functie de caracteristicile procesului de productie sau de alte activitati ce se normeaza, sub forma de norme de timp, norme de productie, norme de personal, sfera de atributii sau sub alte forme corespunzatoare specificului fiecarei activitati.
Art. 128. – Normarea muncii se aplica tuturor categoriilor de salariati.
Art. 129. – (1) Normele de munca se elaboreaza de catre angajator, conform normativelor in vigoare sau, in cazul in care nu exista normative, normele de munca se elaboreaza de catre angajator cu acordul sindicatului ori, dupa caz, al reprezentantilor salariatilor.
(1¹) in cazul unui dezacord cu privire la normele de munca, partile vor apela la arbitrajul unui tert ales de comun acord. (O.U.G. nr. 65/2005)
(2) in situatia in care normele de munca nu mai corespund conditiilor tehnice in care au fost adoptate sau nu asigura un grad complet de ocupare a timpului normal de munca, acestea vor fi supuse unei reexaminari.
(3) Procedura de reexaminare, precum si situatiile concrete in care poate interveni se stabilesc prin contractul colectiv de munca aplicabil sau prin regulamentul intern.
CAPITOLUL II
Repausuri periodice
„Art. 1291. – Perioada de repaus reprezinta orice perioada care nu este timp de munca.” (O.U.G. nr. 55/2006)
SECTIUNEA 1
Pauza de masa si repausul zilnic
Art. 130. – (1) In cazurile in care durata zilnica a timpului de munca este mai mare de 6 ore, salariatii au dreptul la pauza de masa si la alte pauze, in conditiile stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil sau prin regulamentul intern.
(2) Tinerii in varsta de pana la 18 ani beneficiaza de o pauza de masa de cel putin 30 de minute, in cazul in care durata zilnica a timpului de munca este mai mare de 4 ore si jumatate.
(3) Pauzele, cu exceptia dispozitiilor contrare din contractul colectiv de munca aplicabil si din regulamentul intern, nu se vor include in durata zilnica normala a timpului de munca.
Art. 131. – (1) Salariatii au dreptul intre doua zile de munca la un repaus care nu poate fi mai mic de 12 ore consecutive.
(2) Prin exceptie, in cazul muncii in schimburi, acest repaus nu poate fi mai mic de 8 ore intre schimburi.
„Art. 131¹. – (1) Munca in schimburi reprezinta orice mod de organizare a programului de lucru, potrivit caruia salariatii se succed unul pe altul la acelasi post de munca, potrivit unui anumit program, inclusiv program rotativ, si care poate fi de tip continuu sau discontinuu, implicand pentru salariat necesitatea realizarii unei activitati in intervale orare diferite in raport cu o perioada zilnica sau saptamanala, stabilita prin contractul individual de munca.
(2) Salariat in schimburi reprezinta orice salariat al carui program de lucru se inscrie in cadrul programului de munca in schimburi.” (O.U.G. nr. 55/2006)
SECTIUNEA 2
Repausul saptamanal
Art. 132. – (1) Repausul saptamanal se acorda in doua zile consecutive, de regula sambata si duminica.
(2) in cazul in care repausul in zilele de sambata si duminica ar prejudicia interesul public sau desfasurarea normala a activitatii, repausul saptamanal poate fi acordat si in alte zile stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil sau prin regulamentul intern.
(3) in situatia prevazuta la alin. (2) salariatii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de munca sau, dupa caz, prin contractul individual de munca.
„(4) in situatii de exceptie zilele de repaus saptamanal sunt acordate cumulat, dupa o perioada de activitate continua ce nu poate depasi 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de munca si cu acordul sindicatului sau, dupa caz, al reprezentantilor salariatilor.” (O.U.G. nr. 55/2006)
(5) Salariatii al caror repaus saptamanal se acorda in conditiile alin. (4) au dreptul la dublul compensatiilor cuvenite potrivit art. 120 alin. (2).
Art. 133. – (1) in cazul unor lucrari urgente, a caror executare imediata este necesara pentru organizarea unor masuri de salvare a persoanelor sau bunurilor angajatorului, pentru evitarea unor accidente iminente sau pentru inlaturarea efectelor pe care aceste accidente le-au produs asupra materialelor, instalatiilor sau cladirilor unitatii, repausul saptamanal poate fi suspendat pentru personalul necesar in vederea executarii acestor lucrari.
(2) Salariatii al caror repaus saptamanal a fost suspendat in conditiile alin. (1) au dreptul la dublul compensatiilor cuvenite potrivit art. 120 alin. (2).
SECTIUNEA 3
Sarbatorile legale
Art. 134. – (1) Zilele de sarbatoare legala in care nu se lucreaza sunt:
– 1 si 2 ianuarie;
– prima si a doua zi de Pasti;
– 1 mai;
– 1 decembrie;
– prima si a doua zi de Craciun;
– 2 zile pentru fiecare dintre cele doua sarbatori religioase anuale, declarate astfel de cultele religioase legale, altele decat cele crestine, pentru persoanele apartinand acestora.
(2) Acordarea zilelor libere se face de catre angajator.
Art. 135. – Prin hotarare a Guvernului se vor stabili programe de lucru adecvate pentru unitatile sanitare si pentru cele de alimentatie publica, in scopul asigurarii asistentei sanitare si, respectiv, al aprovizionarii populatiei cu produse alimentare de stricta necesitate, a caror aplicare este obligatorie.
Art. 136. – Prevederile art. 134 nu se aplica in locurile de munca in care activitatea nu poate fi intrerupta datorita caracterului procesului de productie sau specificului activitatii.
Art. 137. – (1) Salariatilor care lucreaza in unitatile prevazute la art. 135, precum si la locurile de munca prevazute la art. 136 li se asigura compensarea cu timp liber corespunzator in urmatoarele 30 de zile.
(2) in cazul in care, din motive justificate, nu se acorda zile libere, salariatii beneficiaza, pentru munca prestata in zilele de sarbatoare legala, de un spor la salariul de baza ce nu poate fi mai mic de 100 % din salariul de baza corespunzator muncii prestate in programul normal de lucru.
Art. 138. – Prin contractul colectiv de munca aplicabil se pot stabili si alte zile libere.
CAPITOLUL III
Concediile
SECTIUNEA 1
Concediul de odihna anual si alte concedii ale salariatilor
Art. 139. – (1) Dreptul la concediu de odihna anual platit este garantat tuturor salariatilor.
(2) Dreptul la concediu de odihna anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renuntari sau limitari.
Art. 140. – (1) Durata minima a concediului de odihna anual este de 20 de zile lucratoare.
(2) Durata efectiva a concediului de odihna anual se stabileste prin contractul colectiv de munca aplicabil, este prevazuta in contractul individual de munca si se acorda proportional cu activitatea prestata intr-un an calendaristic.
(3) Sarbatorile legale in care nu se lucreaza, precum si zilele libere platite stabilite prin contractul colectiv de munca aplicabil nu sunt incluse in durata concediului de odihna anual.
(4) Durata concediului de odihna annual pentru salariatii cu contract individual de muncp cu timp partial se acorda proportional cu timpul efectiv lucrat. (Abrogat de O.U.G. nr. 65/2005)
Art. 141. – (1) Concediul de odihna se efectueaza in fiecare an.
(2) Prin exceptie de la prevederile alin. (1), efectuarea concediului in anul urmator este permisa numai in cazurile expres prevazute de lege sau in cazurile prevazute in contractul colectiv de munca aplicabil.
(3) Angajatorul este obligat sa acorde concediu, pana la sfarsitul anului urmator, tuturor salariatilor care intr-un an calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihna la care aveau dreptul.
(4) Compensarea in bani a concediului de odihna neefectuat este permisa numai in cazul incetarii contractului individual de munca.
Art. 142. – Salariatii care lucreaza in conditii grele, periculoase sau vatamatoare, nevazatorii, alte persoane cu handicap si tinerii in varsta de pana la 18 ani beneficiaza de un concediu de odihna suplimentar de cel putin 3 zile lucratoare.
Art. 143. – (1) Efectuarea concediului de odihna se realizeaza in baza unei programari colective sau individuale stabilite de angajator cu consultarea sindicatului sau, dupa caz, a reprezentantilor salariatilor, pentru programarile colective, ori cu consultarea salariatului, pentru programarile individuale. Programarea se face pana la sfarsitul anului calendaristic pentru anul urmator.
(2) Prin programarile colective se pot stabili perioade de concediu care nu pot fi mai mici de 3 luni pe categorii de personal sau locuri de munca.
(3) Prin programare individuala se poate stabili data efectuarii concediului sau, dupa caz, perioada in care salariatul are dreptul de a efectua concediul, perioada care nu poate fi mai mare de 3 luni.
(4) in cadrul perioadelor de concediu stabilite conform alin. (2) si (3) salariatul poate solicita efectuarea concediului cu cel putin 60 de zile anterioare efectuarii acestuia.
(5) in cazul in care programarea concediilor se face fractionat, angajatorul este obligat sa stabileasca programarea astfel incat fiecare salariat sa efectueze intr-un an calendaristic cel putin 15 zile lucratoare de concediu neintrerupt.
Art. 144. – Salariatul este obligat sa efectueze in natura concediul de odihna in perioada in care a fost programat, cu exceptia situatiilor expres prevazute de lege sau atunci cand, din motive obiective, concediul nu poate fi efectuat.
Art. 145. – (1) Pentru perioada concediului de odihna salariatul beneficiaza de o indemnizatie de concediu, care nu poate fi mai mica decat salariul de baza, indemnizatiile si sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectiva, prevazute in contractul individual de munca.
(2) Indemnizatia de concediu de odihna reprezinta media zilnica a drepturilor salariale prevazute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei in care este efectuat concediul, multiplicata cu numarul de zile de concediu. (O.U.G. nr. 65/2005)
(3) Indemnizatia de concediu de odihna se plateste de catre angajator cu cel putin 5 zile lucratoare inainte de plecarea in concediu.
Art. 146. – (1) Concediul de odihna poate fi intrerupt, la cererea salariatului, pentru motive obiective.
(2) Angajatorul poate rechema salariatul din concediul de odihna in caz de forta majora sau pentru interese urgente care impun prezenta salariatului la locul de munca. in acest caz angajatorul are obligatia de a suporta toate cheltuielile salariatului si ale familiei sale, necesare in vederea revenirii la locul de munca, precum si eventualele prejudicii suferite de acesta ca urmare a intreruperii concediului de odihna.
Art. 147. – (1) in cazul unor evenimente familiale deosebite, salariatii au dreptul la zile libere platite, care nu se includ in durata concediului de odihna.
(2) Evenimentele familiale deosebite si numarul zilelor libere platite sunt stabilite prin lege, prin contractul colectiv de munca aplicabil sau prin regulamentul intern.
Art. 148. – (1) Pentru rezolvarea unor situatii personale salariatii au dreptul la concedii fara plata.
(2) Durata concediului fara plata se stabileste prin contractul colectiv de munca aplicabil sau prin regulamentul intern.
SECTIUNEA 2
Concediile pentru formare profesionala