domiciliu

Citare prin afişare la sediul părţii. Domiciliu ales. Procedură viciată. Dreptul la un proces echitabil.

de

La data de 23 martie 2006, SC „BG” SRL Timişoara a solicitat ca în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului – Autoritatea Rutieră Română, precum şi cu SC A SA Timişoara să se dispună anularea unui număr de 4 licenţe de execuţie eliberate în favoarea pârâtei secunde pentru traseele precizate în petitul acţiunii, ca nelegale.

Curtea de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal investită ca urmare a unui regulator de competenţă, a respins acţiunea ca fiind lipsită de obiect.

Reclamanta a declarat recurs, susţinând că hotărârea atacată este nelegală întrucât prima instanţă a procedat la judecarea pricinii, fără a observa că procedura de citare, în ceea ce o priveşte, a fost efectuată pentru termenul de judecată din 10 aprilie 2007, cu încălcarea dispoziţiilor art.85 şi 93 din C.proc. civ.

Critica este întemeiată.

Prin acţiunea introdusă, reclamanta a făcut precizarea că şi-a ales sediul pentru comunicarea tuturor actelor de procedură la sediul Societăţii civile de avocaţi – DC, situat în oraşul SM,  judeţul Timiş.

Ignorând această precizare, Curtea de Apel Timişoara a citat reclamanta numai la sediul său din municipiul Timişoara.

Or, potrivit art.93 din C.proc.civ. în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii.

Instanţa de fond nu a sesizat nici faptul că citarea reclamantei la sediul său situat în municipiul Timişoara era viciată întrucât a fost efectuată prin afişare, contrar prevederilor conţinute în art.921 din C.proc.civ.

Este deci evident că procedând la soluţionarea cauzei în fond, deşi procedura de citare a reclamantei nu era legal îndeplinită, curtea de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, care nesocoteşte dreptul societăţii la un proces echitabil, cu componenta sa, respectiv dreptul la apărare.

Faţă de considerentele expuse recursul a fost admis,  sentinţa atacată casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Persecutat etnic. Cazul persoanei născută în perioada refugiului părinţilor

de

Reclamantul L.M. a solicitat anularea Hotărârii nr.975 din9 aprilie 2002 emisă de Casa Judeţeană de Bihor cu care i  s-a respins cererea de stabilire a calităţii de beneficiar al Ordonanţei de Guvern nr.105/1999, aprobată cu Legea nr.189/2000  şi Ordonanţei de Guvern nr.242/2000, aprobată cu Legea nr.367/2001, precum şi Hotărârea de Guvern nr.127/2000 privind aprobarea Normelor de aplicare a Ordonanţei de Guvern nr.105/1999.

În motivarea cererii introduse reclamantul a învederat că părinţii săi, împreună cu cei 6 fraţi ai săi, au fost expulzaţi  în septembrie 1940 de autorităţile horthyste din localitatea de domiciliu Mihai Bravu, aflată pe teritoriul Ardealului de Nord, vremelnic cedat, şi obligaţi astfel să se refugieze în judeţul Timiş Torontal, comuna Urseni. La data când s-a făcut expulzarea familiei el era conceput, născându-se în comuna Urseni la 2 februarie 1941.

Curtea de Apel Oradea, prin sentinţa nr258/CA din 13 mai 2002 a admis acţiunea, a anulat hotărârea atacată şi a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantului calitatea  de beneficiar al O.G.nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

În considerentele sentinţei pronunţate prima instanţă a reţinut că  strămutarea din localitatea de domiciliu într-o alta din afara teritoriului ocupat, este o modalitatre de persecuţie etnică şi că această persecuţie a durat pe toată perioada strămutării, constând în privarea celor strămutaţi de folosinţa locuinţei lor ca şi de cea a bunurilor. Totodată, instanţa a apreciat că şi copiii născuţi în localitatea în care părinţii au fost strămutaţi au acelaşi statut cu aceştia, respectiv că au suferit persecuţii din motive etnice  pe toată perioada strămutării, care este sinonimă cu refugiul, şi care este cuprinsă între data naşterii şi data retrocedării teritoriului românesc, când a încetat motivul strămutării.

Sentinţa a fost recurată de către intimată.

Prin motivele de casare formulate în scris, recurentul a susţinut că  strămutarea în altă localitate decât cea de domiciliu este o modalitate de persecuţie etnică, cu condiţia ca persoana care o reclamă să existe la data strămutării, ceea ce nu este cazul în speţă, fătul conceput neavând capacitatea de folosinţă şi nici de domiciliu.

Recursul nu este fondat.

În conformitate cu dispoziţiile art.14 din Decretul  nr.31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art.100 din codul familiei, copilul minor locuieşte la părinţii săi.

Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică şi juridică a minorului, şi asigurarea nemijlocită de către părinţi a unor alte cerinţe cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt enumerate generic în conţinutul art.101, 105, 107 ş.a. din codul familiei, texte aflate sub Titlul III privind “Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane” din Codul Familiei.

În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate ca şi, în general, cu economia reglementărilor aduse prin codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită  juridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă alături de părinţii săi precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care-l au în îngrijire, constituie în aceeaşi măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurent că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinei publice şi bunelor moravuri ( art.5 din codul civil).

Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954 este străin pricinii.

Soluţia ca şi motivarea adusă de prima instanţă hotărârii pronunţate exprimă un mod corect şi uman de înţelegere a legii în resorturile şi finalitatea sa.

Faţă de considerentele  expuse, recursul a fost respins ca nefondat.

Drepturi reglementate prin O.G. nr.105/1999.Persoanele beneficiare

de

Prin sentinţa civilă nr.436/2001,  Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea formulată de reclamantul C.P.P. împotriva Casei Judeţene de Pensii Maramureş prin care a solicitat anularea hotărârii nr.2999/10.07.2001 a Comisiei pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr.105/1999.

Curtea de apel, a reţinut în esenţă, că situaţia reclamantului nu se încadrează în prevederile art.1  din  Ordonanţa  Guvernului nr.105/1999, aprobate prin Legea nr.189/2000.

Impotriva acestei soluţii a formulat recurs reclamantul susţinând în esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile legale în materie, ignorând că noţiunea de strămutat este similară cu cea de refugiat,  iar din probele administrate a rezultat că el a fost nevoit să se refgieze la data de 1 februarie 1944 din localitatea de domiciliu Rădăuţi, judeţul Suceava ca urmare a intrării trupelor socvietice pe teritoriul României.

Recursul este nefondat.

La 1 februarie 1944, reclamantul a părăsit localitatea de domiciliu (oraşul Rădăuţi) judeţul Suceava şi s-a stabilit pentru o perioadă în oraşul Corabia judeţul Romaneşti, refugiindu-se ca urmare a evenientelor legate de intrarea şi înaintarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în cel de al doilea război modial.

Potrivit prevederilor art.1 lit.c) din Ordonanţa  Guvernului nr.105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată, modificată şi completată prin Legea nr.189/2000, beneficiciază de drepturile acordate prin această ordonanţă persoana, cetăţean român, care în perioada arătată a avut de suferit persecuţii din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu.

Potrivit art.2 din Normele de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr.105/1999 aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.127/2002, prin persoană strămutată în altă localitate, în sensul acestei ordonanţei, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost nevoită să îşi schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice, între altele fiind enumerate şi persoanele refugiate.

Dar, acest refugiu trebuie să se  fi produs ca urmare a persecuţiilor la care fusese supusă persoana respectivă, din motive etnice.

Or, în cauză, reclamantul a fost nevoit să se refugieze din localitatea de domiciliu ca urmare  a unor evenimente de război: intrarea şi înaintarea pe teritoroiul României a trupelor sovietice, în cadrul operaţiunilor militare din a doua parte a celui de al doilea război mondial.

Este de necontestat că şi persoanele care s-au refugiat din localităţile de domiciliu ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit toate consecinţele nefavorabile situaţiei de refugiat, dar legiuitorul, prin Ordonanţa Guvernului nr.105/1999, nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii şi acestei categorii de persoane.

Astfel fiind, recursul a fost respins ca nefondat.

Competenţă ratione personae

de

Reclamantul AN a chemat în judecată Ministerul Administraţiei Publice şi pe OC în calitate de ministru al administraţiei publice, cerând anularea parţială a Ordinului nr. 261/2001 în ce priveşte organizarea concursului de secretar general pentru Prefectura judeţului Constanţa din 24 aprilie 2001 şi, pe cale de consecinţă, anularea rezultatului acestui concurs şi anularea Ordinului nr. 393/2000 prin care a fost eliberat din funcţia de secretar general al prefecturii.

A solicitat, de asemenea, reîncadrarea în aceeaşi funcţie cu acordarea drepturilor băneşti până la reîncadrare, iar în subsidiar  admiterea contestaţiei privind rezultatele concursului desfăşurat în zilele de 24 – 25 aprilie 2001, în baza Ordinului nr. 261/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 988/29 iunie 2001 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Recursul declarat împotriva sentinţei nr. 988 din 29 iunie 2001 a fost soluţionat de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. 1164/2002, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Curţii de Apel Constanţa, în temeiul art. 6 din Legea nr. 29/1990, reţinând caracterul imperativ al acestei norme.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Administraţiei Publice (în prezent Ministerul Administraţiei şi Internelor).

În critica formulată, recurentul a arătat că în contencios administrativ competenţa de soluţionare a cauzelor este alternativă, întrucât, pe de o parte, dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 29/1990 prevăd că această lege se completează cu dispoziţiile dreptului comun, iar pe de altă parte, dispoziţia art. 6 din Legea nr. 29/1990 este o dispoziţie de favoare de care reclamantul nu a înţeles să uzeze.

Recursul este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 29/1990, „Judecarea acţiunilor formulate în baza art. 1 din prezenta lege este de competenţa tribunalului sau a curţii de apel în a căror rază teritorială îşi are domiciliu reclamantul, potrivit competenţei materiale prevăzute de art. 2 şi 3 din C. proc. civ.”.

Se prevede, deci, o derogare de la principiul dreptului comun, potrivit căruia acţiunile cu caracter personal sunt de competenţa tribunalului sau curţii de apel în raza cărora domiciliază pârâtul (art. 5 C. proc. civ.), legiuitorul înlesnind astfel posibilitatea reclamantului de a introduce acţiunea sa la instanţa de domiciliu.

Fiind vorba de o competenţă ratione personae, reclamantul poate să aleagă instanţa în raza căreia domiciliază sau îşi are sediul pârâtul.

Astfel, recursul declarat de de Ministerul Administraţiei şi Internelor a fost admis, sentinţa atacată casată şi s-a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ.

Persecutat etnic. Proba persecuţiilor din motive etnice

de

Reclamantul E.B.A. a chemat în judecată Casa de Pensii Argeş, solicitând anularea hotărârii nr.250/2002 prin care i-a fost respinsă cererea privind stabilirea calităţii de beneficiar al prevederilor art.1 lit.c din Legea nr.189/2000.

In motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că după terminarea armatei efectuate  în România, a fost lăsat la vatră  în  comuna Albeşti judeţul Muscel şi nu în oraşul Hotin, care se afla sub ocupaţia  rusească, părinţii săi refugiindu-se  în aceeaşi comună.

Curtea de Apel Piteşti a respins  acţiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că la data lăsării la vatră, reclamantul, fiind adoptat de  N.D.E. avea domiciliul la părinţii adoptivi, respectiv în judeţul Muscel, motiv pentru care nu se încadrează în  prevederile  art.1 lit.c din Legea lnr.189/2000.

Impotriva  acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul E.B.A.

In motivarea recursului, recurentul-reclamant a susţinut că are  calitatea de refugiat, deoarece prin ordinul de lăsare la vatră i s-a impus să meargă la Câmpulung şi nu la Hotin, care era localitatea sa de domiciliu.

Recursul este nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art.1 lit.c din Legea nr.189/2000 „beneficiază de prevederile  prezentei ordonanţe persoana cetăţean român, care în perioada  regimurilor  instaurate  cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut  de suferit persecuţii din motive etnice  după cum urmează…… a fost strămutat în altă

localitate decât cea de domiciliu”.

In cauza dedusă judecăţii, recurentul-reclamant nu a făcut dovada unor persecuţii din motive etnice, deoarece acesta, după ce a fost încorporat la 1 noiembrie 1943, a fost lăsat la vatră  la 2 aprilie 1945 la Cîmpulung, judeţul Argeş şi nu în Hotin, ca urmare a faptului că părinţii săi adoptivi domiciliau în acest judeţ, adopţia  fiind făcută la 11 ianuarie 1945.

Toate  aceste împrejurări rezultă cu certitudine din actele depuse la dosar, respectiv sentinţa de  adopţie nr.1/11 ianuarie 1945 pronunţată de Tribunalul Judeţului Muscel; ordinul de lăsare la vatră., copia livretului militar.

Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt  incidente dispoziţiile art.1 lit.c din Legea nr.189/2000, recurentul neputând  fi asimilat  refugiaţilor sau strămutaţilor.

In consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Ne puteti scrie gratuit pe whatsapp 0745150894!