Notă: O.U.G. nr. 12/1998, a fost republicată în M.Of. nr. 834 din 09/09/2004, art. 10 alin. (1) devenind art. 11 alin. (1) lit. f)
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 9 februarie 2006, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate „CFR” S.A. a solicitat în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, anularea deciziei nr.2 din 16 septembrie 2005, precum şi anularea procesului-verbal de control financiar din 5 iulie 2005.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că în urma controlului efectuat de autoritatea pârâtă, în ceea ce priveşte modul de achiziţionare şi administrare de reţele magistrale de cabluri cu fibră optică, s-a întocmit procesul-verbal a formulat contestaţie care a fost respinsă prin decizia nr.2/2005.
A mai susţinut reclamanta că, procesul verbal şi decizia sunt nelegale, deoarece stabilesc în mod greşit regimul juridic de reţele de telecomunicaţii a CFR SA.
Reţeaua de telecomunicaţii nu face parte din infrastructura feroviară publică, ci din infrastructura feroviară privată, fiind proprietatea reclamantei. Aşadar, pornind de la această calificare eronată în opinia reclamantei, instituţia pârâtă a calculat o serie de datorii care nu ar fi existat dacă s-ar fi avut în vedere regimul juridic corect al bunului.
Prin sentinţa civilă nr.2389 din 17 octombrie 2006 Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a anulat decizia nr.2 din 16 septembrie 2005 emisă de pârâtă şi a anulat măsura 1 pct. 2 şi măsura 3 pct. 4 din procesul-verbal nr.50002 din 5 iulie 2005 întocmit de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că încadrarea reţelei de telecomunicaţii feroviare în categoria infrastructurii publice este eronată. În anexa 2 din H.G. nr.581/1998 se enumera în mod explicit toate elementele infrastructurii feroviare publice, fără a aminti de reţeaua de telecomunicaţii. A mai constatat instanţa că O.U.G. nr.12/1998 şi H.G. nr.581/1998, prin care s-a realizat împărţirea infrastructurii feroviare în infrastructură feroviară publică şi privată şi prin care s-au abrogat dispoziţiile Legii nr.129/1996, nu mai conţin o enumerare a tuturor elementelor infrastructurii feroviare ci doar o enumerare a elementelor infrastructurii feroviare publice.
Concluzionând, instanţa a reţinut că din această succesiune a actelor normative reiese că toate elementele enumerare a tuturor elementelor infrastructurii feroviare menţionate în Legea nr.129/1996, care nu mai sunt enumerate între elementele infrastructurii feroviare publice, potrivit actelor normative actuale, trebuie considerate ca făcând parte din infrastructura feroviară privată.
În ceea ce priveşte procesul-verbal contestat se observă că doar aceste măsuri au legătură cu modalitatea de încadrare a reţelei de telecomunicaţii feroviare, celelalte măsuri neavând nici o legătură cu acest aspect.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, invocând dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.3041 din Codul de procedură civilă.
În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicare greşită a legii, instanţa preluând susţinerile intimatei-reclamante fără a avea în vedere că apartenenţa reţelei de telecomunicaţii la infrastructură publică este reglementată expres de anexa 1 a Legii nr.213/1998, pct.10 şi pct.15.
În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de fond nu a făcut nici o referire la incidenţa în speţă a Legii nr.213/1998 şi a motivat hotărârea exclusiv pe prevederile O.U.G. nr.12/1998 şi H.G. nr.581/1998, prevederi pe care le-a reţinut trunchiat, nereţinând seama de art.11 pct.d) din O.U.G. nr.12/1998, care include instalaţiile fixe de siguranţă şi de conducere operativă a circulaţiei feroviare în infrastructură feroviară publică.
Ideea apartenenţei reţelei de telecomunicaţii la domeniul public al statului este întărită, potrivit susţinerilor recurentei-pârâte, şi de prevederile art.25 şi ale art.60 din O.U.G. nr.12/1998, conform cărora „investiţiile, modernizările, dezvoltările … la infrastructură, precum şi investiţiile pentru realizarea proiectelor de importanţă naţională care asigură integrarea României în sistemul de transport feroviar european, se finanţează de la bugetul de stat sau din credite garantate de stat şi rambursate la bugetul de stat”.
Recurenta – pârâtă a mai invocat prevederile O.M.F.P. nr.618/2002 pentru aprobarea precizărilor privind inventarierea bunurilor din domeniul public al statului, modificat şi completat prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr.555/2003, care la pct.I lit. b) reglementează situaţia bunurilor rezultate din fonduri bugetare şi din surse proprii de finanţare.
În ceea ce priveşte legalitatea înregistrărilor în contabilitate, prin amortizarea fibrei optice la valoarea mijlocului fix, corespunzătoare surselor bugetare şi surselor proprii utilizate în completare, recurenta-pârâtă a arătat că în speţă sunt aplicabile prevederile art.15/1994, republicată, potrivit cărora C.N.CFR avea obligaţia să calculeze şi să evidenţieze amortizarea fibrei optice înregistrată ca mijloc fix numai pentru cota de 23,67%, finanţată din surse proprii, cota de 76,33%, finanţată din fonduri bugetare, nefiind supusă amortizării. Aceleaşi reguli se regăsesc în prevederile actuale ale art.24 pct.4 lit.e) din Legea nr.571/2003.
În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat modificarea sentinţei ca nelegală şi respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, arătând că soluţia instanţei de fond a fost corect întemeiată pe legislaţia specială ce reglementează sectorul feroviar (O.U.G. nr.12/1998 şi H.G. nr.581/1998), care primează faţă de legea generală privind proprietate publică şi regimul juridic al acesteia (Legea nr.213/1998).
În dezvoltarea acestei apărări, intimata-reclamantă a arătat că într-adevăr, Legea nr.213/1998, la pct.I. 10 din Anexă, prevede că „infrastructura căilor ferate” face parte din domeniul public al statului, însă legislaţia specială aplicabilă în sectorul feroviar împarte infrastructura feroviară în două categorii; cea aflată în proprietate publică a statului şi cea privată, aflată în proprietate privată C.N.C.F.-CFR SA.
Intimata-reclamantă a mai arătat că iniţial, în temeiul art.7 din Legea nr.129/1996, reţeaua de telecomunicaţii a făcut parte din infrastructura feroviară publică a statului, dar începând cu anul 1998, odată cu adoptarea O.U.G. nr.12/1998 (care a abrogat expres Legea nr.129/1996) şi H.G. nr.581/1998, reţeaua de telecomunicaţii a fost inclusă în infrastructura feroviară privată a C.F.R. SA, aceasta fiind situaţia juridică de la data înregistrării în contabilitate şi de la data efectuării controlului.
Abia ulterior, prin H.G. nr.589/2006, anexa 2 a H.G. nr.581/1998 a fost modificată, pe lista elementelor concrete ale infrastructurii feroviare publice fiind adăugate reţelele fixe de telecomunicaţii feroviare (litera f), în speţă, reţeaua feroviară de cabluri cu fibră optică.
Referindu-se la interpretarea şi aplicarea art.11 pct.d) din O.U.G. nr.12/1998, intimata-reclamantă a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod corect că reţeaua de telecomunicaţii se diferenţiază de instalaţiile de siguranţă şi conducere operativă a circulaţiei feroviare.
În opinia intimatei-reclamante, faptul că proiectul de modernizare a reţelei de telecomunicaţii din care face parte reţeaua de fibră optică a beneficiat de finanţare externă, suportată de la bugetul de stat, nu atrage încadrarea acesteia în infrastructura feroviară publică, pentru că, în temeiul art.56 din O.U.G. nr.12/1998 şi al art.22 alin.(6) din H.G. nr.581/1998 statul poate finanţa nu numai elemente ale infrastructurii feroviare publice, ci şi elemente de infrastructura privată, pentru realizarea proiectelor de importanţă naţională.
Concluzionând intimata-reclamantă a arătat că reţeaua magistrală de cabluri cu fibră optică a fost corect încadrată în infrastructura feroviară privată şi că societatea a calculat şi înregistrat corect amortizarea tronsoanelor de reţea de fibră optică în proporţie de 100%, în timp ce Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a interpretat în mod greşit anexa la Amendamentul nr.2 la Convenţia de garantare nr.182/1996 a împrumutului extern contractat de la B.I.R.D., conform cărora împărţirea surselor de finanţare s-a făcut pe bază de proiecte concrete, iar nu global.
Recursul este fondat.
Prin procesul-verbal din 5 iulie 2005, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia de Control Financiar a constatat că intimata-reclamantă a calculat şi evidenţiat eronat în contabilitate amortizarea fibrei optice, competentă a proiectului „Modernizarea sistemului de telecomunicaţii al SNCFR”, considerând-o parte a infrastructurii feroviare private.
În opinia autorităţii fiscale, reţeaua de telecomunicaţii face parte din infrastructura feroviară publică, motiv pentru care amortizarea se putea face doar pentru cota de 23,67%, finanţată din surse proprii.
În consecinţă, s-a dispus efectuarea regularizărilor necesare în evidenţele contabile.
Contestaţia administrativă formulată de compania fost respinsă prin decizia nr.2/06.09.2005, care a menţinut concluziile procesului-verbal de control.
Legalitatea modului în care intimata-reclamantă a efectuat înregistrările contabile şi a calculat amortizarea depinde de stabilirea regimului juridic al reţelei de telecomunicaţii feroviare, mai precis de încadrarea acesteia în infrastructura feroviară publică, potrivit legislaţiei în materie.
Legea nr.129/1996 prevedea expres, în art.7 alin.(2) lit.g), că instalaţiile de telecomunicaţii care asigură transmiterea informaţiei pentru siguranţa şi conducerea operativă a circulaţiei făceau parte din infrastructura căilor ferate române, infrastructură care, potrivit alineatului (1) al aceluiaşi articol, constituia proprietate publică a statului.
Este adevărat că Legea nr.129/1996 a fost abrogată prin O.U.G. nr.12/1998, care în art.10 alin.(1) prevede că infrastructura feroviară publică se compune din:
a) liniile ferate de circulaţie, terenul aferent pe care sunt construite, precum şi terenurile situate de o parte şi de alta a axei căii ferate, care constituie zona de siguranţă a infrastructurii feroviare;
b) podurile, tunelurile, viaductele şi alte lucrări de artă, care au legătură cu liniile ferate deschise circulaţiei publice, precum şi terenurile aferente acestora;
c) lucrările geotehnice de protecţie şi de consolidare, plantaţiile de protecţie a liniilor ferate şi terenurile aferente pe care sunt amplasate;
d) instalaţiile fixe de siguranţă şi de conducere operativă a circulaţiei feroviare;
e) triajele de reţea ale căii ferate şi terenurile aferente acestora; urmând ca elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice să fie stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Contrar celor reţinute de instanţa de fond, numai ignorarea evoluţiei în timp a tehnicii legislative ar putea conduce la concluzia că, nemaiutilizând în noul act normativ expresia „instalaţiile de telecomunicaţii care asigură transmiterea informaţiei pentru siguranţa şi conducerea operativă a circulaţiei”, legiuitorul a înţeles să scoată aceste instalaţii din infrastructura feroviară publică.
Dimpotrivă, o analiză comparativă a celor două reglementări succesive evidenţiază faptul că art.10 alin. (1) din O.U.G. nr.12/1998, în forma iniţială sistematizează în 5 mari categorii elementele ansamblului infrastructurii feroviare publice, care în Legea nr.129/1996 erau enumerate mai detaliat, la art.7 alin. (2) literele a)-i), astfel încât instalaţiile de telecomunicaţii pot fi încadrate în noţiunea de „instalaţii fixe de siguranţă şi de conducere operativă a circulaţiei feroviare”.
Un argument în plus în sensul voinţei legiuitorului de a nu se crea riscul unor interpretări restrictive a componentelor infrastructurii feroviare publice constă în introducerea prin Legea nr.89/1999 a unei a şasea categorii mai largi „alte instalaţii şi clădiri aferente infrastructurii feroviare”, în art.10 lit. f) (art.11 lit.f), după republicarea O.U.G. nr.12/1998).
H.G. nr.581/1998, care în anexa 2 enumera elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice, este un act normativ cu forţă juridică inferioară, emis în executarea art.10 alin. (1) din O.U.G. nr.12/1998.
Nu poate fi reţinută susţinerea intimatei-reclamante, în sensul că ultima modificare a anexei 2 a H.G. nr.581/1998, prin H.G. nr.589/2006, ar fi un argument ne contestat în favoarea apartenenţei reţelei de cabluri cu fibră optică la infrastructura feroviară privată a C.F.R. SA, la momentul înregistrării sale în evidenţele contabile, pentru că reţelele fixe de telecomunicaţii feroviare nu constituie o categorie nou adăugată, ci o explicitare a art.11 (fostul art.10) alin. (1) lit.f) din O.U.G. nr.12/1998, republicată.
Aceste considerente legate de interpretarea greşită a legii fac de prisos analiza criticilor privind sursele de finanţare a modernizării infrastructurii.
În consecinţă, Înalta Curte a admis recursul, şi a modificat sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii reclamantei Compania Naţională de Căi Ferate „CFR” S.A., ca nefondată.
Regimul taxelor consulare este reglementat in prezent de legea nr. 198/2008, privind serviciile consulare pentru care se percep taxe si nivelul taxelor consulare la
Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga a adoptat în unanimitate decizia ca linia de demarcaţie a platoului continental din Marea
Pentru oficierea casatoriei la ambasada, este necesar ca viitorii soti sa aiba drept de sedere in Marea Britanie. Ambasada poate incheia casatorii atat intre doi cetateni romani, cat si intre un cetatean roman si un cetatean strain, daca legea statului acelui cetatean nu se opune.
1.Incheierea casatoriei intre doi cetateni romani
