Istoric: În Rezoluția 1921 (2013) privind „Egalitatea de gen, concilierea vieții private și de muncă și co-responsabilitate”, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a solicitat autorităților publice din statele membre să respecte dreptul taţilor de a se bucura de autoritate părintească comună, asigurându-se că dreptul familiei prevede, în caz de separare sau divorț, posibilitatea de a avea custodia comună a copiilor, în interesul lor superior, care să aibă la bază un acord reciproc şi nu să fie impusă.
Această Rezoluţie a avut la bază constatarea că legislațiile europene se îndreaptă spre un mai mare echilibru între tată și mamă în exercitarea responsabilităţii parentale. Cu toate acestea, în practică, exercitarea autorităţii părintești este cel mai frecvent acordată mamei, în detrimentul drepturilor tatălui, în special în cazurile de divorț și separare și mai ales atunci când copiii se nasc în afara căsătoriei sau în cuplu părinţii au naționalități diferite. Pentru o societate egalitaristă, este atât o provocare cât şi o necesitate să se recunoscă faptul că tații au drepturi și responsabilități cu privire la copiii lor în același mod ca și mamele.
Rezoluţia: La 2 octombrie 2015 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a dezbătut şi aprobatRezoluţia 2079 (2015) privind „Egalitatea şi autoritatea părintească comună: rolul taţilor”. Ea propune măsuri pentru a promova egalitatea între bărbați și femei în exercitarea autorităţii părintești comune, inclusiv în cazurile de separare și divorț. Punem la dispoziţia celor interesaţi traducerea în limba română a rezoluţiei. De asemenea, raportul care a stat la baza rezoluţiei a fost tradus în limba română de către ARPCC.
Observaţii:
1. Jurisprudenţa din România, din păcate, confirmă temerile europene şi anume că orientarea instanţelor este majoritată înspre a acorda mamei domiciliul copilului şi un interval de timp pentru acces la copil mult superior celui acordat tatălui. Chiar şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil care a dorit o schimbare a mentalităţii practicienilor în drept şi familiilor cu părinţi separaţi sau divorţaţi, încă se păstrează vechile practici, consacrate de un Cod comunist al Familiei şi consacrate de o jurisprudenţă discriminatorie a vechiului Tribunal Suprem. Este necesar ca avocaţii sau judecătorii să realizeze că noua instituţie a autorităţii părinteşti comune cu privire la copil este cu totul altceva decât fosta instituţie a încredinţării minorului.
2. Recomand cu căldură materialele de doctrină şi jurisprudenţă, selectate, traduse şi publicate deAsociaţia Română pentru Custodia Comună, organizaţie care militează pentru egalitatea părinţilor în ceea ce priveşte creşterea şi educarea copiilor şi combaterea alienării parentale. Pe site-ul său se găsescmanuale, articole de specialitate, hotărâri judecătoreşti şi un model de plan parental utilizabile de avocaţi, judecători şi mediatori.
3. România încă nu a semnat Convenţia Europeană cu privire la Exercitarea Drepturilor Copiilor din 1996, intrată în vigoare în anul 2000. Ea a ratificat Convenţia asupra Relaţiilor Personale care privesc Copiii (Legea nr. 87/2007); a aprobat o lege de aderare la Convenţia asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980 (Legea nr. 100/1992) şi a adoptat o lege pentru aplicarea acesteia (Legea nr. 369/2004). În 2004 a apărut Legea nr. 272 cu privire la protecţia şi promovarea drepturilor copilului care din 2013 conţine criterii de stabilire a locuinţei şi relaţiilor personale cu copilul. În 2010 s-au elaborat Orientările Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei privind Justiția în Interesul Copilului.
4. Modelul Cochem presupune o abordare interdisciplinară a cazurilor implicând conflicte cu privire la părinţi-copil: cazul se tratează juridic, psihologic şi social; se evită transformarea sălii de judecată într-un câmp de bătălie; indivizii si insituţiile cooperează; în centrul procedurii se află medierea. În baza principiilor acestui model de tratare a cazurilor judice cu copii, judecătorii trebuie să se retragă cât mai mult din câmpul decizional, lăsând părinţii să decidă, urmare a sesiunilor de mediere acolo unde este necesar, asupra modului în care îşi vor împărţi responsabilităţile cu privire la copil, după separarea lor.
5. Să nu uităm că „soţul divorţează de soţie, nu şi de copil”. Practic, respectarea interesului superior al copilului înseamnă a i se asigura acestuia un contact cu părinţii săi cât mai apropiat de cel avut înainte de separarea părinţilor. Orice încălcare a acestui principiu lasă urme adânci asupra copilului şi măreşte tensiunile şi conflictele între părinţi, transformând copilul într-un simplu obiect de răzbunare şi şantaj cum, din păcate, decenii întregi s-a şi întâmplat în România.
