efectuat

Citare prin afişare la sediul părţii. Domiciliu ales. Procedură viciată. Dreptul la un proces echitabil.

de

La data de 23 martie 2006, SC „BG” SRL Timişoara a solicitat ca în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului – Autoritatea Rutieră Română, precum şi cu SC A SA Timişoara să se dispună anularea unui număr de 4 licenţe de execuţie eliberate în favoarea pârâtei secunde pentru traseele precizate în petitul acţiunii, ca nelegale.

Curtea de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal investită ca urmare a unui regulator de competenţă, a respins acţiunea ca fiind lipsită de obiect.

Reclamanta a declarat recurs, susţinând că hotărârea atacată este nelegală întrucât prima instanţă a procedat la judecarea pricinii, fără a observa că procedura de citare, în ceea ce o priveşte, a fost efectuată pentru termenul de judecată din 10 aprilie 2007, cu încălcarea dispoziţiilor art.85 şi 93 din C.proc. civ.

Critica este întemeiată.

Prin acţiunea introdusă, reclamanta a făcut precizarea că şi-a ales sediul pentru comunicarea tuturor actelor de procedură la sediul Societăţii civile de avocaţi – DC, situat în oraşul SM,  judeţul Timiş.

Ignorând această precizare, Curtea de Apel Timişoara a citat reclamanta numai la sediul său din municipiul Timişoara.

Or, potrivit art.93 din C.proc.civ. în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii.

Instanţa de fond nu a sesizat nici faptul că citarea reclamantei la sediul său situat în municipiul Timişoara era viciată întrucât a fost efectuată prin afişare, contrar prevederilor conţinute în art.921 din C.proc.civ.

Este deci evident că procedând la soluţionarea cauzei în fond, deşi procedura de citare a reclamantei nu era legal îndeplinită, curtea de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, care nesocoteşte dreptul societăţii la un proces echitabil, cu componenta sa, respectiv dreptul la apărare.

Faţă de considerentele expuse recursul a fost admis,  sentinţa atacată casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

T.V.A. Export. Condiţiile cotei 0 a taxei

de

Societatea Comercială “P. N.” SRL în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, a solicitat anularea deciziei nr.390/4 iulie 2002 emisă de primul pârât şi a procesului verbal din 20 mai 2002 încheiat de cea de a doua pârâtă şi exonerarea de plata sumelor de 92.633.536 lei taxă pe valoarea adăugată, 7.251.986.050 lei taxă pe valoare adăugată şi 3.539.244.202 lei majorări de întârziere aferente.

Reclamanta a arătat că, întrucât nu a fost încasată contravaloarea exportului de animale vii în valoare de 38.904 DM efectuat în Grecia, organele de control au reţinut că a încălcat dispoziţiile art.IV punctul 3 din Ordonanţa Guvernului nr.18/1994 şi a fost sancţionată contravenţional conform art.IV pct.7 cu amendă în sumă de 601.981.224 lei, echivalentul exportului. Corespunzător acestui export, pentru neîncasarea la termen a sumei de 38.004 DM pentru care societatea a aplicat cota zero TVA, organele de control au considerat că trebuie să plătească suma de 92.633.536 lei cu titlu de TVA suplimentar.

Consideră impunerea nelegală întrucât nu s-a ţinut seama de faptul că valoarea exportului nu s-a încasat din cauză că beneficiarul nu a plătit-o, astfel că ea se află în litigiu, pentru care s-a început procedura judiciară în Grecia.

Referitor la stabilirea cotei de 19% de TVA pentru exporturile a căror contravaloare s-a încasat, conform opiniei organelor de control, contrar dispoziţiilor art.17 lit.B a) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 coroborate cu prevederile punctului 9.2 alineatul 2 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 şi pentru care s-a stabilit obligaţia de plată a sumei de 7.251.986.050 lei cu titlu de TVA suplimentar, consideră că sunt întrunite condiţiile legale pentru cota zero la TVA.

Curtea de Apel Timişoara- Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr.336 din 15 octombrie 2002, a admis în parte acţiunea şi a anulat actele contestate în parte în ceea ce priveşte obligaţia reclamantei de a plăti la bugetul de stat 92.633.536 lei TVA suplimentar, 1.744.883.052 lei TVA suplimentar şi 324.856.368 lei.

Instanţa a reţinut că pentru exportul efectuat în baza declaraţiei vamale  întocmită în 11 ianuarie 2001, sunt aplicabile prevederile art.17 lit.B punctul a- întrucât textul nu condiţionează aplicarea cotei zero de TVA de încasarea efectivă a contravalorii exportului, fiind prevăzută doar condiţia ca încasarea valutei să se facă în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României.

Prin urmare, nu sunt incidente nici dispoziţiile cuprinse la punctul 9.2 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 câtă vreme contravaloarea acelui export nu a fost încasată.

Pentru celelalte exporturi s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada încasării valutei în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României, astfel nu poate beneficia de cota zero TVA.

Considerând hotărârea netemeinică şi nelegală, părţile au declarat recurs.

Societatea comercială reclamantă, susţine că se impunea admiterea acţiunii în totalitate, anularea actelor şi exonerarea de plata sumelor, întrucât îndeplineşte condiţiile legale pentru aplicarea cotei zero TVA.

Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice arată că actele contestate sunt legale, astfel că se impune admiterea recursului, casarea sentinţei şi în fond respingerea acţiunii, întrucât instanţa nu a ţinut cont de prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.215/1999 privind modificarea legislaţiei referitoare la TVA şi a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 şi a Hotărârii de Guvern nr.401/2000.

Recursul declarat de societate este nefondat iar recursul pârâţilor este fondat.

În urma unui control efectuat la reclamantă de organele de control ale Direcţiei Controlului Fiscal Arad, ce a vizat perioada ianuarie 2000- noiembrie 2001, s-au constatat că aceasta până la  data verificării, 20 mai 2002, nu a încasat contrvaloarea exportului efectuat în baza declaraţiei vamale de export nr.1488/11 ianuarie 2001, respectiv suma de 38.904 DEM, deşi termenul de încasare era depăşit.

Pentru neîncasarea contravalorii exportului pentru care societatea a aplicat cota zero TVA şi pentru nerespectarea condiţiei de încasare a valutei în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României, s-a constatat că aceasta a contravenit dispoziţiilor art.17 lit.B pct.a din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 coroborate cu pct.9.3 şi 9.9 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 astfel i s-a aplicat cota de 19% TVA asupra contravalorii în lei a exportului, rezultând TVA suplimentară de 92.633.536 lei.

În urma verificării documentelor care atestă încasarea exporturilor efectuate, s-a reţinut că reclamanta nu a respectat condiţiile de încasare a contravalorii acestora, încasând sumele în valută în numerar, acestea fiind depuse ulterior de către administratorul societăţii şi de către diverse persoane fizice în contul societăţii deschis la Banca Transilvania – Sucursala Arad.

Pentru încălcarea dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.215/1999, art.1 pct.2 de modificare a art.17 lit.B pct.a din Ordonanţa Guvernului nr.3/1992, republicată, pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 14 martie 2000 şi a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000, art.17 lit.B pct.a pentru perioada 15 martie 2000 – 30 noiembrie 2001, s-a aplicat cota de 19% TVA la facturile externe încasate în numerar, rezultând TVA suplimentară în sumă de 7.251.986.000 lei. La debitele stabilite s-au calculat majorări de întârziere de 3.539.244.202 lei.

În procedura prealabilă fiscală soluţia a fost de respingere a contestaţiei iar la instanţă aceea de admitere în parte.

Soluţia organelor de control este corectă, potrivit celor ce se vor arăta.

Conform art.17 lit.B pct.a din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.215/1999 privind modificarea şi completarea unor reglementări referitoare la TVA, cota zero de TVA se aplică pentru “exportul de bunuri, efectuat de agenţii economici cu sediul în România, a căror contravaloare se încasează în valută în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României”.

Aceeaşi prevedere a fost menţinută şi prin art.17 lit.B a) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 privind TVA, în vigoare cu începere de la 15 martie 2000.

Normele privind controlul valutar asupra încasărilor din exporturi şi din celelalte operaţiuni cu străinătatea ale Băncii Naţionale a României precizează că “persoanele juridice autorizate să efectueze operaţiuni cu străinătatea sunt obligate să încaseze în termenele prevăzute în dispoziţii legale sumele în valuta convertibilă în lei aferente acestor operaţiuni în conturile lor în bănci”.

Art.16 din Regulamentul valutar nr.3/1997 privind efectuarea operaţiunilor valutare, emis de Banca Naţională a României, prevede că, în cazul livrării mărfurilor la extern, exportatorii au obligaţia de a întocmi declaraţia de încasare valutară, document necesar urmării şi controlului efectiv al încasării valutare şi de a încasa în termen valuta. Încasarea valutei trebuie făcută obligatoriu prin conturi bancare deschise la bănci autoroizate din Banca Naţională a României.

Pct.9.2 alin.2 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 prevede “pentru operaţiunile prevăzute la art.17 lit.B a) din ordonanţa de urgenţă nu beneficiază de cota zero de taxă pe valoarea adăugată contribuabilii care încasează valuta în numerar sau prin transferuri din conturi bancare personale”.

Cum aceste norme explicitează modul de aplicare a prevederilor art.17 lit.B a), nu se poate vorbi că ar adăuga la lege.

Deci, justificat s-a reţinut că societatea nu beneficiază de cota zero TVA pentru exporturile realizate, în condiţiile în care încasarea valutei s-a făcut în numerar de persoane fizice.

Aceeaşi situaţie se aplică şi pentru exportul realizat, în condiţiile în care societatea nu justifică încasarea valutei.

Pct.9.9 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 arată că: “nerespectarea prevederilor pct.9.3-9.8 privind justificarea cotei zero

de TVA şi/sau nerespectarea condiţiei de încasare a valutei în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României atrag obligaţia plăţii TVA prin aplicarea cotei corespunzătoare livrărilor şi prestărilor la intern şi a majorărilor de întârziere aferente,

calculate de la data documentului care atestă livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor”.

Apărarea societăţii în sensul că aflându-se în litigiu cu partenerul extern ar trebui să i se aplice prevederile Ordonanţei Guvernului nr.18/1994 privind măsuri pentru întărirea disciplinei financiare a agenţilor economici nu poate fi primită, operabile fiind dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 privind TVA.

Debitele fiind legale, societatea urmează a suporta şi plata majorărilor de întârziere.

În consecinţă, recursul declarat de societate fiind neîntemeiat, a fost respins, iar recursul pârâţilor fiind fondat, a fost admis, sentinţa atacată a fost casată şi în fond acţiunea s-a respins.

Persoană obligată să efectueze stagiul militar în detaşamente de muncă forţată. Drepturi cuvenite în baza Legii nr. 309/2002

de

Reclamantul V.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Braşov, anularea hotărârii nr.333 din 18 decembrie 2002, emise de pârâtă şi obligarea acesteia la emiterea unei hotărâri care să constate că perioada 20 iulie 1955 – 25 martie 1957 se încadrează în prevederile Legii nr.309/2002.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că, deşi, îndeplinea toate condiţiile prevăzute de lege, pârâta a refuzat să-i acorde drepturile solicitate.

Curtea de Apel Braşov, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea, a anulat hotărârea  atacată şi a obligat pe pârâtă să emită o nouă hotărâre care să constate că perioada menţionată de reclamant se încadrează în prevederile art.1 din Legea nr.309/2002, reţinând, în esenţă că, reclamantul  a făcut dovada că stagiul militar l-a efectuat într-un detaşament de muncă aparţinând Ministerului de Construcţii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, susţinând că, din actele dosarului nu rezultă că  detaşamentele de muncă în care a lucrat reclamantul au făcut parte din Direcţia Generală a Serviciului Muncii,  ori de prevederile Legii nr.309/2002 beneficiază numai persoanele care au efectuat stagiul militar în aceste detaşamente de muncă, în perioada 14 ianuarie 1950 – 28 februarie 1961.

Recursul este nefondat.

Potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950 – 1961, beneficiază de prevederile acestei legi  cetăţeanul român care a efectuat stagiul militar în detaşamentele de muncă în perioada 1950 – 1961.

În speţă, din livretul militar al reclamantului rezultă că aceasta a lucrat în timpul stagiului militar în detaşamente de muncă, în perioada 20 iulie 1955 – 25 martie 1957.

Or, câtă vreme este dovedită împrejurarea că reclamantul a prestat muncă în timpul stagiului militar într-un detaşament organizat, în acest scop, nu există nici un temei de a-l excepta de la recunoaşterea drepturilor sale.

Faptul că se contestă de către recurentă apartenenţa detaşamentelor de muncă la Direcţia Generală a Serviciului Muncii, invocându-se fie tutela Ministerului Forţelor Armate, fie cea  a Ministerului de Construcţii, nu prezintă importanţă în soluţionarea cauzei, deoarece s-ar ajunge la  nesocotirea scopului reparator al legii şi anume, acela de a  recompensa persoanele care au fost obligate să presteze o muncă ordonată de  regimul acelei epoci pe anumite criterii, în perioada în care reclamantul trebuia să efectueze stagiul militar.

În consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Rolul activ al judecătorului

de

Casa Judeţeană de Pensii Hunedoara a respins cererea reclamantului VL, privind stabilirea calităţii de beneficiar al Legii nr.309/2002, motivând că acesta nu a efectuat stagiul militar în detaşamente de muncă din cadrul D.G.S.M.

Curtea de Apel Alba-Iulia, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea reclamantului VL, prin care a solicitat anularea hotărârii Casei Judeţene de Pensii Hunedoara, reţinând că, potrivit livretului militar, acesta a fost încorporat la 10 ianuarie 1957 de către U.M.03263 Sibiu şi a efectuat stagiul militar până la 31 decembrie 1958, deci, nu în detaşamente de muncă aparţinând D.G.S.M. pentru a fi incidente dispoziţiile Legii nr.309/2002.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, susţinând: întâi, că în perioada 20 ianuarie 1957 – 31 decembrie 1958 a efectuat stagiul militar în detaşamente de muncă, respectiv pe mai multe şantiere de construcţii; în al doilea rând că, la eliberare, în august 1959, livretul său militar a fost completat cu numărul specialităţii militare, grupa I categoria „neinstruit”, arma „construcţii”, iar în anul 1965 în mod abuziv au fost modificate rubricile 9,11 şi 12 din livretul militar, în sensul că a fost instruit, fiind radiată arma construcţii, precum şi specialitatea militară.

Recursul este fondat.

În adevăr, livretul militar a fost modificat la rubricile 9,11 şi 12, cu menţiunea „instruit”, deşi iniţial era trecută categoria „neistruit”, fiind, totodată, radiată arma la care a efectuat stagiul militar reclamant, respectiv „construcţii”.

Este adevărat că, potrivit adresei nr.A/452 din 4 martie 2003 eliberată de Ministerul Apărării Naţionale, Statul Major General, Serviciul Arhive şi Documentare Militară Bucureşti, militarii care au menţionat în livret sau în fişa de evidenţă personală  că au satisfăcut stagiul militar în unităţi militare ( de exemplu: U.M.0124, U.M.01523 etc.) nu au făcut parte din D.G.S.M.

Dar, în raport de datele trecute iniţial în livretul militar al reclamantului, în sensul că a fost neinstruit şi a satisfăcut stagiul militar în construcţii, era necesar să se dispună completarea probatoriului, chiar cu referire la adresa nr.A/452 din 4 martie 2003, pentru a se stabili, în mod indubitabil, dacă  şantierele de construcţii, la care se face referire în motivele de recurs, au făcut sau nu parte din D.G.S.M.

Omiţând să procedeze în sensul arătat, prima instanţă a nesocotit dispoziţiile art.129 pct.5 C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Aşadar, recursul a fost admis, sentinţa casată şi cauza trimisă spre rejudecare.