Deși aparent art. 557 NCPP nu aduce modificări substanțiale în reglementarea executării mandatului de executare a pedepsei, noua reglementare poate genera probleme practice în punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei, fie ca urmare a necorelării cu texte legale conexe fie ca urmare a eliminării unor reglementări prezente în vechea formă.

Care este raționamentul pentru care atribuțiile prevăzută de art. 229 NCPP (în cazul punerii în executare a mandatului de arestare preventivă, atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul procedurii de cameră preliminară ori al judecăţii, notificarea autorităţii competente revine judecătorului de drepturi şi libertăţi) revin în cadrul procedurii punerii în executare a mandatului de executare organelor de poliție? Cum se conciliază această prevedere cu prevederile art. 554 alin. (2), care reglementează modul de soluționare a nelămuririlor sau impiedicărilor la executare?

Cum se poate justifica reglementarea în alin. (4) şi alin. ( 9) ale art. 557 NCPP, în ceea ce priveşte obligaţia organelor de poliţie de a lua măsuri în sensul dării condamnatului în consemn la frontieră în cazul în care persoana condamnată nu este găsită (alin. 4) şi, respectiv, refuzul eliberării paşaportului sau ridicarea acestuia şi, din nou, darea în consemn la frontieră de către organele însărcinate cu emiterea paşapoartelor (alin 9)? Aceste dispoziţii legale îşi justifică existenţa în condiţiile în care, conform prevederilor art. 555 alin. 2 şi 556 alin. 2 NCPP, dacă persoana condamnată se află în stare de libertate, la momentul emiterii mandatului de executare se emite în mod obligatoriu şi ordinul de interzicere a părăsirii ţării, care se comunică de către judecătorul delegat organelor de poliţie de frontieră, concomitent cu trimiterea mandatului de executare către organele de poliţie?