Înscrisuri noi

înscrisuri noi, 1. (ca probe noi în recurs) orice înscrisuri care au o legătură cu obiectul litigiului şi sunt de natură să lămurească anumite aspecte ale raporturilor dintre împricinaţi, dar pe care partea interesată, indiferent din ce motive, nu le-a înfăţişat primei instanţe pentru ca aceasta să le poată lua în considerare cu ocazia soluţionării pricinii. Au caracter de î.n. toate actele scrise emanate de la părţile în proces sau de la un terţ, care ar fi putut înrâuri soluţia cauzei dacă ar fi fost folosite la prima instanţă; au fost asimilate cu înscrisurile şi relaţiile solicitate de instanţă de la diferitele autorităţi publice; nu pot fi însă considerate ca înscrisuri admisibile în recurs declaraţiile martorilor date chiar în formă autentică, după judecarea cauzei la instanţa de fond şi nici un raport de expertiză. în ceea ce priveşte momentul până la care pot fi depuse înscrisurile, anterior modificării Codului de procedură civilă, asemenea acte puteau fi depuse în tot cursul judecăţii în recurs; prin Legea nr. 195/2004 s-a stabilit o limită în timp privind folosirea înscrisurilor în faţa instanţei de recurs, şi anume închiderea dezbaterilor; dacă pe baza lor instanţa de casare constată nele-galitatea soluţiei instanţei de fond, este îndreptăţită să modifice hotărârea recurată. în cazul în care î.n. nu lămuresc în suficientă măsură raporturile dintre părţi, iar ca urmare a depunerii lor apare necesitatea administrării şi a altor probe, instanţa de recurs casează sentinţa atacată şi reţine pricina spre rejudecare în fond sau o trimite spre o nouă judecare primei instanţe. Instanţa de recurs, ori de câte ori consideră că, în raport de î.n. depuse de partea interesată, e nevoie şi de unele lămuriri scrise din partea anumitor instituţii, poate cere asemenea lămuriri în virtutea rolului ei activ. înscrisurile pot fi folosite în recurs de ambele părţi, atât în susţinerea, cât şi în combaterea recursului. în cazul în care înscrisurile depuse de către una din părţi sunt contestate de către partea adversă, s-a pus problema dacă instanţa de recurs poate proceda ea însăşi la verificarea de scripte sau poate declanşa procedura falsului; s-a susţinut că asemenea procedee presupun verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului;

cu toate acestea verificarea de scripte şi procedura falsului nu sunt decât incidente în soluţionarea normală a recursului, iar acestea nu pot fi sustrase din competenţa instanţei sesizate cu cererea principală; de asemenea, dacă nu s-ar admite verificarea de scripte şi procedura falsului, folosirea înscrisurilor în recurs ar fi restricţionată nejustificat, fără a exista o dispoziţie legală în acest sens; întrucât legea nu distinge între recursul obişnuit şi recursul devolutiv, consacrat de art. 304^1 C. proc. civ., s-a considerat că regula înscrisă în art. 305 C. proc. civ. este aplicabilă şi recursului devolutiv; 2. (ca temei al revizuirii) orice înscrisuri doveditoare descoperite după darea hotărârii, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, pentru a fi luate în considerare de instanţă cu ocazia soluţionării pricinii. Este necesar ca î.n. să aibă o importanţă deosebită sau chiar hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, astfel încât dacă erau cunoscute la momentul potrivit ar fi fost de natură să conducă la o altă soluţie decât aceea dată de instanţă. De asemenea, se mai cere ca î.n. să fi existat în momentul pronunţării hotărârii, dar să nu fi fost cunoscute instanţei, datorită unei cauze de forţă majoră care a împiedicat partea interesată să se prevaleze de ele.