Intenţie
intenţie – formă a vinovăţiei caracterizată prin aceea că infractorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte sau doar acceptă producerea lui. Se prezintă sub două modalităţi normative principale: ~ directă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui) şi ~ indirectă (făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu îl urmăreşte, dar acceptă posibilitatea producerii lui). De asemenea, intenţia prezintă şi alte modalităţi: ~ simplă (făptuitorul urmăreşte rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui) şi ~ calificată (făptuitorul acţionează în vederea atingerii unui anumit scop, prevăzut în lege ca element al infracţiunii); ~ iniţială (infractorul a prevăzut rezultatul chiar în momentul începerii săvârşirii faptei) şi ~ supravenită (făptuitorul, deşi iniţial a prevăzut un anumit rezultat, şi-a reprezentat, în timpul executării, şi producerea unui alt rezultat socialmente periculos, acţionând în continuare); ~ spontană (săvârşirea urmează imediat după luarea hotărârii), şi ~premeditată (hotărârea de a săvârşi fapta a fost luată mai înainte de începerea executării, iar trecerea la executarea propriu-zisă a fost precedată şi de comiterea de acte materiale de pregătire); ~ unică (făptuitorul a hotărât săvârşirea unei singure fapte), şi ~ complexă (infractorul a hotărât să comită mai multe fapte ori a urmărit producerea mai multor rezultate); ~ depăşită (praeterintenţie) -formă mixtă de vinovăţie, definită pe cale doctrinară, care există atunci când fapta săvârşită cu intenţia de o persoană a produs şi un alt rezultat, pe care aceasta fie nu l-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să-l prevadă, fie l-a prevăzut, însă a socotit fără temei că el nu se va produce, v. şi praeterintenţie.