Jurisdicţie

jurisdicţie, termen (din lat. ius, iuris dicere) folosit pentru a desemna: a) puterea de a decide asupra conflictelor ivite între diferitele subiecte de drept – persoane fizice sau juridice – prin aplicarea legii; b) competenţa recunoscută prin lege unor organe de stat (instanţele judecătoreşti, alte organe cu atribuţii jurisdicţionale) sau private (organele arbitrale) de a soluţiona conflictele date prin lege în atribuţia lor; c) noţiunea de j. lato sensu, desemnează totalitatea organelor cărora prin lege li s-a atribuit împuternicirea de a o exercita, iar stricto sensu, numai instanţele judecătoreşti, cărora li s-a fixat atribuţia de a soluţiona toate litigiile, cu excepţia acelora care, prin dispoziţii exprese ale legii, sunt date în competenţa celorlalte organe. J. pe care o înfăptuiesc instanţele judecătoreşti poartă denumirea de j. generală sau de drept comun, iar j. pe care o înfăptuiesc celelalte organe de stat sau private se numeşte j. specială sau de excepţie. J., unică în esenţa sa, se împarte, după natura raporturilor juridice litigioase, cât şi după procedura în baza căreia se desfăşoară, în j. civilă, j. penală, j. administrativă, j. constituţională. J. sunt autonome, în sensul că fiecare organ îşi desfăşoară activitatea numai în vederea soluţionării litigiilor date prin lege în competenţa sa şi cu respectarea unei anumite proceduri. Autonomia nu exclude însă interferenţa sau succesiunea unor j. diferite. De exemplu, j. penală se interferează cu cea civilă prin cumularea ambelor acţiuni -penală şi civilă – în faţa instanţei penale; sau, dacă nu se mai poate urma calea j. penale, pe motiv că s-a dispus încetarea urmăririi penale, constatarea existenţei unei infracţiuni se face, pe cale incidenţă, de către instanţa civilă. Activitatea de j., indiferent de organul în faţa căruia se desfăşoară, prezintă următoarele trăsături specifice: a) o pretenţie a celui care reclamă şi o împotrivire din partea celui despre care se pretinde a fi obligat; b) competenţa organului de a rezolva pricina cu care legal a fost sesizat; c) respectarea procedurii de soluţionare a pricinii, bazată în principal pe contradictorialitate; d) caracterul obligatoriu al actului de finalizare a activităţii, pentru părţile aflate în conflict; e) desesizarea organului prin pronunţarea actului conclusiv al activităţii pe care a desfăşurat-o. Noţiunea de j., concretizată în actul final şi de dispoziţie al organului care a soluţionat conflictul, o evocă şi pe aceea de imperium; conţine, cu alte cuvinte, şi dreptul de constrângere pentru executarea hotărârii pronunţate. Executarea silită, ca şi judecata, aparţine j., scopul ei final, apărarea drepturilor civile subiective încălcate sau nerecunoscute, putând fi atins numai prin folosirea ambelor serii de mijloace: de judecată şi de execuţie [v. şi act jurisdicţional; dublu grad de jurisdicţie; hotărâre; proces civil; executare silită].

jurisdicţie -1. competenţa de a judeca a organelor de justiţie. 2. totalitatea instanţelor de acelaşi ordin (adică având competenţa de a soluţiona cauzele de aceeaşi categorie (de ex., civile, penale etc.) sau de aceeaşi natură (de ex., de drept comun ori speciale) ori de acelaşi grad (de ex., judecătoriile, tribunalele). ~ penală – competenţa instanţelor de a soluţiona cauzele penale, v. şi imunitate de jurisdicţie penală.

JURISDICŢIE (latină jus, juris = în drept şi dicto = rostire, „expunere”). 1. Competenţa de a judeca a instanţelor judecătoreşti sau a organelor care au atribuţii de a judeca pricini de aceeaşi categorie; 2. Jurisdicţie specială, instanţa care are competenţa stabilită pentru anumite cauze.

jurisdicţie administrativă specială, activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie, competenţa de soluţionare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-juris-dicţionale J.a.s. sunt facultative şi gratuite.

jurisdicţie a muncii, totalitatea normelor juridice ce au ca obiect organizarea şi funcţionarea organelor competente să soluţioneze conflictele de muncă, precum şi regulile procedurale care urmează să fie respectate în activitatea acestora. In sistemul procesual actual, plenitudinea de jurisdicţie în materia conflictelor de muncă aparţine tribunalelor. Instanţele judecătoreşti soluţionează conflictele ce intră în competenţa lor după reguli strict determinate de lege şi cu respectarea unor principii fundamentale. Majoritatea regulilor de bază ale j.m. reprezintă şi principii fundamentale, consacrate de lege, pentru soluţionarea oricărui litigiu. Potrivit legii, toate cererile şi actele procedurale în legătură cu soluţionarea conflictelor de muncă sunt scutite de taxa judiciară de timbru şi de timbrul judiciar; ele se judecă în regim de urgenţă.