In practica este diferit:ANRP explica situatia despagubirilor acordate cetatenilor romani a caror imobile au fost abandonate in Bulgaria, Basarabia, Bucovina de Nord sau Tinutul Herta

3 octombrie 2014 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Senatul Romaniei a aprobat, in sedinta din data de data de 30.09.2014, proiectul Legii privind unele masuri pentru accelerarea si finalizarea procesului de solutionare a cererilor formulate in temeiul Legii nr. 9/1998si al Legii nr. 290/2003, acte normative prin care s-au acordat despagubiri catatenilor romani care au abandonat imobile in Bulgaria, Basarabia,Bucovina de Nord sau Tinutul Herta.

Proiectul de lege a fost aprobat de Guvernul Romaniei inca din 26 iunie 2014 si urmeaza sa fie dezbatut in Camera Deputatilor. Dupa aprobare, legea va fi promulgata de catre Presedintele Romaniei, astfel incat noile prevederi sa poata fi aplicate incepand cu anul 2015.

Principalele prevederi ale proiectului de lege sunt urmatoarele:

– Unica masura compensatorie o constituie despagubirile banesti;

– Plata despagubirilor se efectueaza in ordinea cronologica a emiterii hotararilor comisiilor judetene, in transe anuale egale, esalonat, pe o perioada de 5 ani, incepand cu anul 2015;

– Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor va emite titluri de plata care se vor plati de catre Ministerul Finantelor Publice in cel mult 180 de zile de la emitere;

– Sumele aferente despagubirilor se vor majora/actualiza prin decizia Presedintelui Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor, cu suma aferenta perioadei cuprinse intre momentul emiterii hotararilor comisiilor judetene si data emiterii deciziei de actualizare;

– Comisiile judetene, respectiv cea a municipiului Bucuresti, pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2003 au obligatia de a solutiona, prin hotarare, cererile de acordare a despagubirilor inregistrate si nesolutionate, dupa cum urmeaza:

in termen de 9 luni, comisiile care mai au de solutionat un numar de pana la 500 de cereri depuse in temeiul Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2003;
in termen de 18 luni, comisiile care mai au de solutionat un numar intre 501 si 1.000 de cereri depuse in temeiul Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2003;
in termen de 36 de luni, comisiile care mai au de solutionat un numar de peste 1000 de cereri depuse in temeiul Legii nr. 9/1998 si Legii nr. 290/2003.

Vânzarea unui bun imobil în baza unei procuri false. Constatarea nulității absolute a procurii și, pe cale de consecință, a contractului de vânzare-cumpărare. Admiterea acțiunii în revendicare. Restituirea bunului adevăratului proprietar.Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Vânzarea unui bun imobil în baza unei procuri false. Constatarea nulității absolute a procurii și, pe cale de consecință, a contractului de vânzare-cumpărare. Admiterea acțiunii în revendicare. Restituirea bunului adevăratului proprietar.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Acțiunea în revendicare.

Index alfabetic : procură

– nulitate absolută

– contract de vânzare-cumpărare

Cod civil, art. 480, art. 481

*Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data sesizării instanței de judecată.

Constatarea nulităţii absolute a procurii care a stat la baza încheierii contractului de vânzare – cumpărare a unui bun imobil, determină, în aplicarea principiului care guvernează efectele nulităţii actelor juridice, resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, constatarea nulităţii actului subsecvent.

Prin urmare, în cadrul acțiunii în revendicare, procedând la compararea titlurilor părţilor și reținând că semnăturile de pe procura a cărei nulitate s-a solicitat a se constata, nu aparţin adevăraților proprietari ai bunului, lipsind, în consecință, voinţa juridică a acestora la încheierea actului, în mod legal instanța a admis acțiunea în revendicare, dând eficiență dreptului adevăraților proprietari, care nu au consimţit niciodată la înstrăinarea dreptului lor de proprietate.

Secția I civilă, decizia nr. 3224 din 11 iunie 2013

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti la 27 septembrie 2005, reclamanţii A.M.Y. şi Z.T. au chemat în judecată pe pârâţii D.G., V.C.S. şi SC I.G. SRL, solicitând să se dispună nulitatea absolută a procurii autentificate sub nr. 12xx din 16 iunie 2005, deoarece nu au semnat niciodată această procură şi nu l-au împuternicit pe pârâtul D.G. să vândă imobilul proprietatea lor.

S-a solicitată, totodată, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 12xx din 1 iulie 2005, pentru lipsa consimţământului reclamanţilor în calitate de vânzători şi să fie obligată pârâta S.C. I.G. SRL să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 721,05 m.p. (734,11 m.p. potrivit măsurătorilor cadastrale) situat în Bucureşti, intabulat în CF 29093, cu nr. cadastral 10831.

S-a solicitat şi obligarea pârâtei SC I.G. SRL de a-şi ridica garajul şi materialele amplasate pe terenul menţionat, în caz contrar, să fie autorizaţi reclamanţii să le ridice pe cheltuiala pârâtei.

În motivarea acţiunii, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 480-481 şi 948 C.civ., reclamanţii au arătat că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 21xx din 12 noiembrie 2004, construcţia aflată pe teren, în suprafaţă utilă de 212,55 m.p. fiind în stare avansată de degradare. Ulterior, potrivit încheierii de rectificare nr. 7366 din 9 decembrie 2004, s-a completat contractul de vânzare – cumpărare, în sensul că Z.T., cetăţean străin, a dobândit dreptul de folosinţă asupra terenului.

Dreptul de proprietate şi dreptul de folosinţă au fost înscrise în cartea funciară a Sectorului 5 Bucureşti, prin încheierea nr. 16644 din 15 decembrie 2004.

Datorită stării avansate de degradare a construcţiei, reclamanţii au demolat-o şi au evacuat materialele rezultate încă din luna decembrie 2004, iar în martie 2005 au construit un nou gard metalic.

Reclamanţii au arătat că la data de 4 septembrie 2005 au aflat că pârâtul D.G., în baza unei procuri false, a vândut imobilul pârâtului V.C.S., la o scurtă perioadă de timp acesta din urmă înstrăinându-l către pârâta SC I.G. SRL, prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 7xx din 24 august 2005.

Reclamanţii au solicitat să se constate că titlul lor, dobândit de la adevăraţii proprietari, este preferabil spre deosebire de cel al pârâtei, dobândit de la un neproprietar şi având la bază un fals săvârşit de pretinsul mandatar D. pentru cercetarea căruia au formulat plângere la organele de urmărire penală.

Pârâta SC I. SRL a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Z.T. pe capătul de cerere referitor la revendicarea imobiliară, pe care instanţa a unit-o cu fondul, respingând în acelaşi timp excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC I. cu referire la primele două capete de cerere.

Prin încheierea de şedinţă din 7 septembrie 2006, instanţa a dispus, în baza art. 183 C.proc.civ., suspendarea judecării cauzei până la comunicarea de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a soluţiei dispuse cu privire la infracţiunea de fals privind procura autentificată sub nr. 12xx din 16 iunie 2005.

Prin sentinţa civilă nr. 2100 din 7 decembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Z.T. pe capătul de cerere relativ la revendicarea imobiliară şi a respins această cerere ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

S-a admis acţiunea formulată de reclamanţii A.M.Y. şi Z.T. în contradictoriu cu pârâţii D.G., V.C.S. şi SC I.G. SRL şi s-a constatat nulitatea absolută a procurii autentificate sub nr. 12xx din 16 iunie 2005 şi a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 12xx din 1 iulie 2005.

A fost obligată pârâta SC I.G. SRL să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantului A.M.Y. terenul în suprafaţă de 721,05 m.p. situat în Bucureşti şi să ridice garajul situat pe acest teren, în caz contrar fiind autorizaţi reclamanţii să îndeplinească obligaţia impusă pârâtei, pe cheltuiala acesteia din urmă.

Prima instanţă a reţinut că, prin rezoluţia nr. 38xx/P/2005 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti s-a confirmat începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 215 al. 3, 288 şi 291 C.pen., reţinându-se că autori necunoscuţi au falsificat cartea de identitate a reclamantului A.M.Y. şi au întocmit o procură specială în baza căreia au vândut imobilul din str. S. numitului V.C.

S-a avut în vedere că, la data de 31 ianuarie 2011, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de pârâtul D.G. şi că din cele două rapoarte de expertiză efectuate în cursul cercetării penale a rezultat că semnăturile mandanţilor pe înscrisul intitulat procură cu nr. de autentificare nr. 12xx din 16 iunie 2005 nu au fost executate de reclamanţi.

Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Z.T. pe capătul de cerere privind revendicarea, prima instanţă a reţinut că aceasta are doar un drept de folosinţă asupra terenului, fiind cetăţean străin.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a procurii autentificate sub nr. 12xx din 16 iunie 2005, tribunalul, având în vedere cele două rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică efectuate în cursul urmăririi penale, a apreciat că, şi în lipsa unei soluţii penale definitive în dosarul penal în ceea ce priveşte procura, coroborând mijloacele de probă administrate în cauză, este evidentă lipsa voinţei juridice (a consimţământului şi a cauzei) reclamanţilor la încheierea mandatului.

S-a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se reţine teoria mandatului aparent, neexistând vreo culpă în sarcina reclamanţilor în crearea aparenţei în prezenta cauză.

Asupra capătului de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 12xx din 1 iulie 2005 între pretinsul mandatar D.G. şi pârâtul V.C., la un preţ de 380.000 lei, Tribunalul a reţinut că se impune constatarea nulităţii actului juridic subsecvent, în aplicarea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

Faţă de circumstanţele în care contractul a fost încheiat, tribunalul a apreciat că nu se poate reţine eroarea comună invincibilă în privinţa persoanei cumpărătorului V.C.

Astfel, s-a reţinut că intervalul extrem de scurt între data la care s-a autentificat procura şi data încheierii contractului, coroborat cu inexistenţa vreunui anunţ de vânzare la locul situării terenului nasc prezumţia simplă a preexistentei unor relaţii între pârâtul V.C. şi pretinsul mandatar D.G.

S-a considerat, totodată, că un alt element care dovedeşte caracterul speculativ al vânzării intermediate către pârâtul V. îl constituie preţul derizoriu, menţionat a fi plătit cu ocazia încheierii contractului din 1 iulie 2005, faţă de preţul încasat de pârâtul V., la un interval de timp foarte scurt, la 24 august 2005, cu ocazia încheierii contractului de vânzare – cumpărare cu pârâta SC I.G. SRL, de 250.000 euro (878.550 lei).

Asupra capătului de cerere privind obligarea pârâtei SC I.G. SRL de a lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul reclamanţilor, prima instanţă a reţinut, comparând titlurile de proprietate ale părţilor, preferabilitatea titlului reclamantului, care provine de la adevăraţii proprietari, a fost înscris în cartea funciară anterior înscrierii dreptului pârâtei, care provine de la un non dominus, în baza unor acte juridice lovite de nulitate absolută (procura autentificată din 16 iunie 2005 şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 12xx din 1 iulie 2005).

În motivarea soluţiei date acestui capăt de cerere, tribunalul a mai reţinut că situaţia de fapt reţinută diferă de ipotezele în care aparenţa de drept a fost creată sau consolidată de comportamentul nediligent al adevăratului proprietar care a pierdut sau a neglijat să intre în posesia bunului. Astfel, aşa cum a rezultat din mijloacele de probă administrate, reclamantul s-a preocupat de curăţarea terenului, împrejmuirea lui şi trecea periodic pe la locul situării acestuia, sesizând organele de poliţie imediat ce a aflat că alte persoane pretind un drept de proprietate.

Asupra capătului de cerere privind ridicarea garajului, s-a reţinut că pe terenul reclamanţilor nu se află nicio construcţie edificată de proprietari, acesta fiind doar curăţat de buruieni şi împrejmuit în martie 2005, astfel că se impune admiterea acestei solicitări.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâta SC I.G. SRL, susţinând că se impune anularea încheierii din 20 octombrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, cu motivarea că în mod greşit s-a dispus repunerea pe rol, în condiţiile în care cauza fusese suspendată în baza art. 183 C.proc.civ., iar organul de urmărire penală comunicase că urmărirea nu a fost finalizată. S-a susţinut că dispoziţiile art. 183 trebuiau coroborate cu cele ale art. 244 pct. 2 C.proc.civ.

Apelanta a mai criticat sentinţa primei instanţe pentru greşita aplicare a teoriei mandatului aparent şi a efectelor sale, instituţii ce ar fi impus respingerea cererii de constatare a nulităţii contractelor de vânzare – cumpărare, părţile fiind de bună credinţă.

Apelanta pârâtă a susţinut că acţiunea în revendicare trebuia respinsă, în temeiul principiului error communis facit jus şi că titlul său este preferabil celui al reclamantului.

Într-o ultimă critică, apelanta a arătat că, fiind proprietara terenului în litigiu, nu se justifică obligarea sa de a demola construcţia edificată pe acest teren.

În cuprinsul motivelor de apel, pârâta a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. 29xxxx/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 364/A din 29 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, examinând împreună solicitările cu privire la fondul apelului şi cu privire la suspendarea judecăţii, le-a respins ca nefondate.

Instanţa de apel a reţinut, în legătură cu repunerea pe rol a cauzei prin încheierea din 20 octombrie 2011, că temeiul de drept ce a stat la baza suspendării nu a fost cel prevăzut de art. 244 pct. 2 C.proc.civ., care l-ar fi obligat să menţină suspendarea până la soluţionarea cauzei penale, ci cel prevăzut de art. 183 C.proc.civ., care nu impune o atare obligaţie.

S-a considerat că nu este relevant pentru soluţionarea cauzei să se cunoască cine a săvârşit falsul semnăturilor reclamantului pe procură, ci faptul că acestea sunt false, împrejurare necontestată.

A fost înlăturată critica apelantei cu privire la greşita aplicare a mandatului aparent, reţinându-se că reclamanţilor nu li se poate imputa o minimă culpă, în condiţiile în care ei sunt în fapt şi în drept victimele unei infracţiuni de fals.

Referitor la acţiunea în revendicare, instanţa de apel a constatat că pârâta apelantă nu a depus minime diligențe pentru a cunoaşte situaţia reală a imobilului, nevizionându-l prealabil cumpărării, ocazie cu care ar fi putut observa că pe teren nu există nicio construcţie cu nouă camere, care să fie apoi demolată, fapt prevăzut în contractul încheiat de pârâtă cu V.C., dar infirmat de martorii audiaţi în cauză, şi care ar fi determinat suspiciuni cu privire la buna credinţă a vânzătorului.

Ca o consecinţă a respingerii criticii privind acţiunea în revendicare, a fost respinsă şi cea referitoare la demolarea construcţiei edificate pe teren.

Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs pârâta SC I.G. SRL, criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C.proc.civ.

Dezvoltând motivele de recurs, pârâta a invocat într-o primă critică nelegalitatea măsurii de repunere pe rol a cauzei prin încheierea din data de 20 octombrie 2011, cu opunerea ambelor părţi prezente (care au solicitat menţinerea suspendării dispuse prin încheierea din 7 septembrie 2006) şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 183 raportat la art. 244 C.proc.civ.

S-a susţinut că subzista motivul care a impus suspendarea judecăţii şi că, în absenţa unei hotărâri penale definitive care să constate caracterul fals al înscrisului defăimat, nu se putea reveni asupra măsurii dispuse conform art. 183 C.proc.civ.

În acest context, s-a învederat că începerea urmăririi penale faţă de D.G. nu reprezintă o situaţie care să se încadreze în dispoziţiile art. 184 C.proc.civ., cu consecinţa că instanţa de fond nu putea constata caracterul fals al înscrisului şi nulitatea absolută a acestuia în condiţiile în care organele penale desfăşurau o anchetă cu privire la legalitatea acestui înscris.

Recurenta a susţinut că instanţa de judecată a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului întrucât a înlăturat în mod eronat din cadrul probatoriului un înscris care îşi produce efectele specifice în absenţa constatării caracterului său fals de către o instanţă penală, nu a stabilit în mod corect situaţia de fapt şi nu a aplicat dispoziţiile legale incidente.

O altă critică formulată prin motivele de recurs a vizat aprecierea eronată a instanţei de apel în sensul că, în speţă, nu îşi găseşte aplicabilitatea teoria mandatului aparent.

S-a susţinut că se verifică condiţia aparenţei, mandatarul D.G. prezentând autorului pârâtei şi notarului public care a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. 12xx din 1 iulie 2005 o procură autentică, a cărei valabilitate se prezumă, precum şi condiţia bunei credinţe, nereţinându-se că l-ar fi cunoscut pe mandatar sau că ar fi fost într-o relaţie de coniventă cu acesta, cu atât mai mult cu cât nu s-a reţinut nici în sarcina autorului vreo infracţiune.

Recurenta a învederat că are situaţia unui terţ desăvârşit, de totală bună credinţă, care a achitat preţul prin transfer bancar, neavând cunoştinţă de lipsa de legalitate a unor tranzacţii anterioare, în condiţiile în care terenul era înscris în cartea funciară, impozitul era plătit şi nu figura nici un litigiu cu privire la imobil.

Cea de-a treia critică formulată de recurentă a vizat nelegalitatea soluţiei instanţei de apel cu privire la acţiunea în revendicare, întrucât, în speţă, sunt întrunite condiţiile principiului error communis facit jus. Astfel, recurenta a arătat că reclamanţii intimaţi nu au administrat nicio probă care să răstoarne prezumţia bunei sale credinţe, conform art. 1899 al. (2) C.civ., în condiţiile în care a depus toate diligențele (verificări în evidenţele de carte funciară, în cele fiscale) pe care cea mai diligentă persoană le putea efectua.

Într-o ultimă critică, s-a invocat nelegalitatea soluţiei cu privire la obligarea sa de a-şi ridica garajul şi materialele amplasate pe teren, în contextul art. 491 C.civ., ca o consecinţă a reţinerii calităţii sale de proprietar asupra terenului revendicat.

Examinând criticile invocate prin motivele de recurs, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

Este nefondată critica recurentei pârâte referitoare la nelegalitatea măsurii repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii.

Măsura suspendării cauzei în temeiul art. 183 C.proc.civ. este facultativă, şi nu obligatorie, în anumite situaţii prevăzute de lege, instanţa civilă putând ea însăşi să constate falsul, prin orice mijloace de probă, conform art. 184 C.proc.civ.

Faţă de împrejurarea că prin cele două rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică efectuate în dosarul de urmărire penală s-a dovedit că semnăturile de pe procură nu aparţin intimaţilor reclamanţi, menţinerea măsurii suspendării dispuse prin încheierea din 7 septembrie 2006, nu se mai impunea.

Soluţia instanţei de apel de respingere a cererii de suspendare a cauzei şi confirmare împlinită a măsurii repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii dispuse de prima instanţă este legală, fiind fără relevanţă identificarea şi pedepsirea autorului falsului.

Ceea ce este esenţial, raportat la obiectul acţiunii este faptul că semnăturile de pe procura a cărei nulitate s-a solicitat să se constate nu aparţin intimaţilor reclamanţi, astfel că a lipsit voinţa juridică a acestora la încheierea actului, împrejurare ce nu a fost contestată.

Temeiul de drept ce a stat la baza măsurii suspendării nu a fost cel prevăzut de art. 244 pct. 2 C.proc.civ., ci cel prevăzut de dispoziţiile art. 183 C.proc.civ., astfel încât instanţa nu era obligată să menţină suspendarea până la momentul soluţionării cauzei penale, spre deosebire de situaţia prevăzută de art. 244 C.proc.civ. în care nu s-ar mai fi putut reveni până la pronunţarea unei hotărâri irevocabile în cealaltă pricină.

Instanţei de apel i s-a solicitat prin motivele de apel formulate de pârâta SC I. suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, această cerere fiind motivată pe dispoziţiile art. 244 al. (1) pct. 2 C.proc.civ., respectiv pe existenţa unei legături între cele două cauze, hotărârea penală fiind de natură a influenţa în mod hotărâtor modul de soluţionare al acţiunii în care s-a solicitat constatarea nulităţii procurii.

Cererea de suspendare formulată în temeiul art. 244 C.proc.civ. a fost pusă în discuţia părţilor, contrar susţinerilor recurentei, astfel cum rezultă din practicaua deciziei atacate şi a fost respinsă prin dispozitivul acesteia, cu motivarea că soluţionarea cauzei nu depindea de identificarea autorului falsului, în condiţiile în care nu s-a contestat că semnăturile de pe procură nu aparţin reclamantului.

Este nefondată critica recurentei pârâte potrivit căreia instanţa de apel, la fel ca şi prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în cercetarea fondului.

În condiţiile în care prima instanţă s-a pronunţat asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii, instanţa de apel nu avea posibilitatea desfiinţării sentinţei cu trimitere spre rejudecare, nefiind întrunite dispoziţiile art. 297 C.proc.civ.

Contrar susţinerilor recurentei, înlăturarea din cadrul probatoriului a unui înscris în absența constatării caracterului fals al acestuia de către o instanţă penală, incorecta stabilire a situaţiei de fapt şi neaplicarea dispoziţiilor legale incidente nu echivalează cu o soluţionare a cauzei fără a intra în judecata fondului şi nu reprezintă motive care să conducă, conform art. 312 al. (3) C.proc.civ., la casarea hotărârii recurate (pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ.) şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Curtea a constatat că nici critica recurentei pârâte referitoare la modul de soluţionare a cererii de constatare a nulităţii procurii autentificate sub nr. 12xx din 16 iunie 2005 nu sunt fondate.

Lipsa semnăturilor mandanţilor pe procura menţionată echivalează cu lipsa consimţământului la încheierea actului, ceea ce determină nulitatea absolută, independent de soluţia ce se va da în procesul penal.

Instanţa de fond şi apel nu s-au pronunţat asupra caracterului fals al înscrisului în discuţie, nesubstituindu-se instanţei penale, ci au constatat nulitatea absolută a acestuia, în baza probelor administrate în cauză, din care a rezultat lipsa consimţământului intimaţilor reclamanţi.

Prin urmare, lipsa consimţământului reclamanţilor la încheierea procurii, determinată de lipsa semnăturilor conform constatărilor tehnico – ştiinţifice necontestate, are drept consecinţă nulitatea actului juridic, corect constatată de instanţele de fond şi apel.

Nici motivul de recurs vizând legalitatea aplicării principiilor efectelor nulităţii, cu referire la contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 12xx din 1 iulie 2005, nu este întemeiat.

Constatarea nulităţii absolute a procurii care a stat la baza încheierii contractului de vânzare – cumpărare determină, în aplicarea principiului care guvernează efectele nulităţii actelor juridice, resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, constatarea nulităţii actului subsecvent.

Instanţele de fond şi apel au reţinut corect inaplicabilitatea teoriei mandatului aparent având în vedere probele administrate sub aspectul circumstanţelor în care a fost încheiat actul de vânzare -cumpărare, de natură să înlăture buna credinţă a dobânditorului şi caracterul comun al pretinsei erori în care s-ar fi aflat acesta, cu privire la calitatea de proprietar a transmiţătorului.

În realitate, referindu-se la îndeplinirea condiţiei bunei sale credinţe, recurenta pârâtă aduce critici de netemeinicie, vizând modul de apreciere a probelor administrate cu privire la circumstanţele anterioare încheierii actului de vânzare – cumpărare, critici ce nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ. şi, pe cale de consecinţă, nu pot fi examinate.

Curtea a constatat, totodată, legalitatea soluţiei de admitere a acţiunii în revendicare prin compararea drepturilor autorilor de la care provin titlurile părţilor şi netemeinicia criticilor recurentei sub acest aspect.

Procedând la compararea titlurilor părţilor, s-a considerat în mod legal de către instanţele de fond şi apel că trebuie să se dea eficienţă dreptului adevăratului proprietar, care nu a consimţit niciodată la înstrăinarea dreptului său de proprietate, încălcându-se, astfel, aplicarea principiului aparenţei în drept.

În mod corect s-a constatat, astfel, că intimaţii reclamanţi au dobândit imobilul în litigiu de la adevăraţii proprietari, spre deosebire de recurenta pârâtă, care a dobândit imobilul de la un non dominus, intimatul pârât V.C., în baza unor acte lovite de nulitate absolută.

Prin urmare, s-a constatat corect preferabilitatea titlului intimaţilor reclamanţi, mai bine caracterizat, înscris în cartea funciară anterior înscrierii dreptului recurentei pârâte, provenit de la un non dominus.

Aşa cum s-a arătat în analiza motivului de recurs anterior, în speţă nu este aplicabil principiul error communis facit jus, ca mijloc de excepţie de dobândire a dreptului de proprietate.

Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că nu este fondată nici critica recurentei privind obligarea sa la ridicarea garajului, având în vedere că s-a constatat legalitatea soluţiei de admitere a acţiunii în revendicare.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a constatat că recursul este nefondat şi, în temeiul art. 312 al. (1) C.proc.civ., l-a respins.

Acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva Ministerului Apărării Naţionale și Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru prejudiciul creat ca urmare a decesului unei persoane, prin împușcare, în zilele din decembrie 1989. Condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva Ministerului Apărării Naţionale și Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru prejudiciul creat ca urmare a decesului unei persoane, prin împușcare, în zilele din decembrie 1989. Condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : răspundere civilă delictuală

– prepus

– comitent

– faptă ilicită

– despăgubiri

C.civ., art. 1000 alin. (3)

*Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data sesizării instanței de judecată.

Pentru a fi angajată răspunderea civilă în calitate de comitenți a Ministerului Apărării Naţionale, și Ministerului Administraţiei şi Internelor, pentru faptele prepușilor săi, din neglijența cărora se pretinde că o persoană a fost împușcată mortal în ziua de 23 decembrie 1989, este necesar a fi administrate probatorii apte a dovedi că împuşcarea care a condus la deces a fost săvârşită de persoane care aveau calitatea de prepuşi ai M.Ap.N și M.A.I., instituții care aveau în subordine atât personal angajat cu contract de muncă (cadre active) cât şi militari în termen.

Astfel, militarii în termen nu îndeplineau funcţii ci o îndatorire constituţională, întrucât îndeplinirea serviciului militar nu avea la bază un raport de voinţă, ci, era obligatoriu în virtutea legii, însă ei pot fi consideraţi prepuşi, în cazuri excepţionale, când au primit însărcinări speciale în interesul nemijlocit al unităţii ori din partea unui superior în interesul personal al acestuia, pe când cadrele active au întotdeauna calitatea de prepuşi.

Din punct de vedere probatoriu, într-un proces civil raţionamentul trebuie să fie unui inductiv, în sensul că nu se poate reţine calitatea de comitent a unei instituţii, câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au săvârşit fapta ilicită şi că sunt prepuşi ai celui chemat în judecată, nu au fost identificate. Chiar dacă dispozitivele aflate în teren în zona Televiziunii sunt cunoscute, acest aspect nu este de natură să conducă la concluzia că autorul sau autorii agresiunii au fost prepuşii ai M.Ap.N. sau M.A.I., în condiţiile în care în zonă au activat şi gărzile patriotice şi civili înarmaţi.

Secția I civilă, decizia nr. 3127 din 5 iunie 2013

Prin sentinţa civilă nr.1746 din 19.10.2011 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României.

S-a admis în parte acţiunea reclamantei V.I. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Serviciul Român de Informaţii şi Guvernul României şi în consecinţă au fost obligaţi pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne la plata către reclamantă a sumei de 500.000 lei daune morale.

S-a respins acţiunea împotriva pârâţilor Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune în acest sens, s-a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:

Referitor la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Serviciului Român de Informaţii, prin hotărârile din primul ciclu procesual s-a reţinut că în căile de atac exercitate în primul ciclu procesual împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză nu au existat critici cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a SRI, criticile referindu-se la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne şi la celelalte excepţii, lipsa capacităţii de folosinţă a guvernului şi a prescripţiei dreptului la acţiune.

În consecinţă, soluţionarea acestora a intrat în puterea lucrului judecat, fiind probleme de drept rezolvate.

Pe fond, s-a reţinut că din relaţiile primite de la Consiliul de Studiere a Arhivelor Securităţii, reprezentând un extras dintr-un document, aflat în fondul arhivist, rezultă că pentru zona Televiziunii, sunt înregistrate 344 cauze, ca urmare a incidentelor ce au avut loc începând cu 22.12.1989, dintre acestea, 78 de cauze se referă la decesul unor persoane şi 266 au în vedere rănirea în diferite circumstanţe.

În zona Televiziunii, în perioada 22-26.12.1989, au existat forţe eterogene de apărare a televiziunii, în structura cărora s-au regăsit forţe ale Ministerului Apărării Naţionale, forțe ale Ministerului de Interne, gărzi patriotice de la diverse întreprinderi, civili care s-au înarmat la TVR sau care au venit înarmaţi din alte zone.

În urma verificărilor efectuate s-a stabilit că decesul numitului V.S. face obiectul dosarului penal nr.9x/P/1990, fiind stabilit că acesta a fost împuşcat mortal în ziua de 23.12.1989 în zona Televiziunii (raport medico – legal din 15.02.1990).

Referitor la paza şi apărarea sediului Televiziunii Române în luna decembrie era arondată o subunitate aparţinând U.M. xxx6 Bucureşti. Acesteia i s-a alăturat, la 17.12.1989 odată cu alarmarea unităţilor militare, drept rezerva, un pluton aparţinând UM xxx3 Bucureşti.

În ziua de 22.12.1989, în jurul orei 1,00, subunitatea de pază a televiziunii a primit ordin să nu facă uz de armă, motiv pentru care întregul efectiv de militari în termen au predat armamentul şi muniţia la corpul de gardă. După aceasta, subunitatea a fost introdusă din nou în dispozitiv odată cu sosirea grupurilor de manifestanţi.

La apărarea sediului televiziunii şi a zonei din împrejurimea televiziunii au participat, începând cu 22.12.1989 mai multe forţe aparţinând Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, gărzilor patriotice, precum şi civili înarmaţi.

Instanţa a arătat că ceea ce interesează în speţă, este determinarea persoanei fizice sau juridice în interesul căreia s-a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, şi care avea autoritatea de a da instrucţiuni şi directive prepusului, de a-l supraveghea, îndruma şi controla activitatea pentru îndeplinirea însărcinărilor încredinţate.

Până la data pronunţării sentinţei nu s-a stabilit de către organele competente, căror structuri ale statului au aparţinut cei care au tras în persoanele aflate în Piaţa Universităţii în data de 21.12.1989.

Notorietatea anterioară menţionată face ca indicarea în calitate de pârâţi a Ministerului de Interne şi Reformei Administrative şi Ministerul Apărării Naţionale să fie suficientă pentru a se putea cerceta fondul cauzei, argument pentru care instanţa a reţinut că aceşti pârâţi justifică calitatea procesual pasivă.

Referitor la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.1000 alin.(3) C.civ., s-a arătat că existenţa raportului de prepuşenie este o chestiune de fapt care se stabileşte de instanţă pe baza probelor administrate, respectiv declaraţia martorului audiat în faţa instanţei de fond în primul ciclu procesual, documentul CNSAS, ordinele de luptă date în acea perioadă, din care rezultă modul defectuos de gestionare a situaţiei de către MApN şi M.I., coroborat cu aspectele reţinute în rezoluţia dată în dosarul nr. 1xx/P/1991 la 31.10.1995 privind existenţa erorii de fapt, precum şi pentru aspectele reţinute de hotărârea CEDO privind Asociaţia 21 Decembrie din 24.06.2011.

Instanţa a arătat că deşi cele două pârâte – MApN şi M.I. – au invocat că nici un prepus al său nu a tras, nu au făcut o asemenea probă, sarcina probei revenindu-le conform art.1169 C.civ. Fiind probate condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a celor doi pârâţi, a arătat instanţa de fond, aceştia au fost obligaţi în solidar, urmând ca apoi să se regreseze împotriva prepusului.

În ce priveşte cuantumul daunelor morale, s-a arătat că se vor stabili având în vedere principiul echităţii.

Cum gravitatea prejudiciului moral este un criteriu de stabilire a cuantumului indemnizaţiei, numai orientativ şi nu exact, pe lângă acesta, trebuie avut în vedere criteriul echităţii. Judecând în echitate instanţa de fond a considerat că pentru prejudiciul moral suferit este echitabil ca reclamanta să primească despăgubiri de 500.000 lei.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanta V.I., Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Administraţiei şi Internelor.

În motivarea cererii de apel reclamanta a susţinut următoarele critici:

Prin primul motiv s-a arătat că instanţa de fond a arătat că va ţine seama de aspecte de echitate, fără să explice care este echitatea în a obliga la despăgubiri atât de mici faţă de prejudiciul cauzat.

S-a arătat că pârâţilor le revenea obligaţia de asigurare a securităţii cetăţeanului şi apărarea ţării, vinovăţia şi răspunderea lor fiind cu atât mai mare cu cât aveau asemenea obligaţii, astfel că nu se justifica o sumă atât de mică, în condiţiile în care în cauzele penale s-au acordat sume de 500.000 euro care acoperă prejudiciul efectiv.

S-a mai arătat că suma este neîndestulătoare pentru ca prin ea, reclamanta să dobândească alte satisfacţii, cuantumul acordat neacoperind integral prejudiciul moral suferit.

În motivarea cererii de apel, Ministerul Apărării Naţionale a susţinut următoarele critici:

Printr-un prim motiv s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive.

În dezvoltarea motivului s-a arătat că reclamanta nu a probat faptul că prejudiciul i-a fost cauzat de prepuşi ai acestui minister şi nici care sunt acei prepuşi, situaţie în care nu erau întrunite condiţiile art.1000 alin.(3) C.civ.

S-a mai arătat de apelanta pârâtă că nu se poate antrena răspunderea civilă delictuală fără indicare prepusului ca autor al faptei. Din probele administrate în cauză reclamanta nu a făcut dovada ca autorii faptei cauzatoare de prejudiciu erau angajaţi al Ministerului Apărării Naţionale.

Printr-un al doilea motiv s-a arătat că instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art.1169 C.civ. atunci când a inversat sarcina probaţiunii, reclamanta neproducând probe care să dovedească vinovăţia pârâţilor şi nici condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale.

S-a mai arătat că hotărârea instanţei de fond se întemeiază pe confuzii şi considerente contradictorii.

În sentinţă se reţine că nu au fost identificaţi cei care au tras în Piaţa Universităţii la 21.12.1989, că pârâţii ar fi invocat faptul că nici un prepus al său nu a tras în Piaţa Universităţii la 21.12.1989, acţiune care vine în contradicţie cu afirmaţia potrivit cu care fiul reclamantei a fost împuşcat la 23.12.1989 în zona Televiziunii.

În motivarea cererii de apel, pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a susţinut următoarele critici:

Prin primul motiv de apel s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive.

În dezvoltarea motivului, s-a arătat că intimata – reclamantă a invocat faţă de Ministerul Administraţiei şi Internelor dispoziţiile art.1000 alin.(3) C.civ. Pentru antrenarea răspunderii în calitate de comitent prepusul trebuia să fie în culpă. S-a arătat că prin motivare, instanţa de fond nu a indicat organele de conducere ale persoanei juridice, persoanele fizice cu atribuţii de conducere, nu a indicat ce atribuţii aveau fiecare şi modalitatea exercitării lor, precum şi actele administrative interne ale persoanei juridice.

Apelanta a arătat că în lipsa unor asemenea dovezi nu se poate reţine răspunderea persoanei juridice pentru fapte proprie.

În ce priveşte răspunderea pentru fapta prepusului s-a susţinut că nu s-a dovedit calitatea de prepus şi implicit calitatea de comitent, reclamanta fiind ţinută să dovedească raportul de prepuşenie dar şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus în funcţiile încredinţate de comitent.

În cauză, intimata reclamantă nu a produs dovezi şi nu a fost în măsura să indice persoana care ar fi avut calitatea de prepus.

S-a mai arătat că instanţa a reţinut că fiul intimatei – reclamante a fost împuşcat mortal la 23.12.1989 în zona Televiziunii şi că este de notorietate faptul că la evenimentele din decembrie 1989 au fost implicate armata, miliţia şi securitatea, organe ale statului care aveau personal înarmat.

Apelanta a arătat că însăşi instanţa de fond a reţinut că la evenimentele din decembrie 1989 au participat gărzi patriotice din 14 unităţi economice şi foarte multe persoane civile şi că, din cercetările efectuate, nu s-a putut stabili persoana care a apăsat pe trăgaciul armei.

Neindicarea persoanei fizice nu poate justifica acţiunea civilă a intimatei reclamante, şi deci nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile patrimoniale, cât şi a celor două condiţii speciale ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

S-a mai arătat că în dosarul penal nr. xx6/P/1999, prin rezoluţia din 31.10.1995, s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru că nu s-au identificat persoanele săvârşite de uciderea fiului intimatei reclamante.

În concluzie, s-a solicitat admiterea excepţiei şi respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii procesual pasive.

Prin cererea completatoare a motivelor de apel, s-a arătat că instanţa de fond nu a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de Ministerul Apărării Naţionale prin întâmpinare.

S-a arătat de apelantul pârât că, faţă de data la care s-a produs evenimentul, acţiunea putea fi promovată înăuntrul termenului de 3 ani, termen care s-a prescris la 23.12.1992, dreptul la acţiune fiind prescris chiar şi în situaţia în care termenul de 3 ani ar fi fost suspendat ca urmare a cercetării penale din dosarul nr. xx6/P/1991, când prin rezoluţia din 31.10.1995 s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

Printr-un al doilea motiv, considerat de fond, s-a susţinut că hotărârea este nelegală şi netemeinică, întrucât se întemeiază pe confuzii şi considerente contradictorii.

În dezvoltarea motivului s-a arătat că în considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că nu au fost identificate persoanele care au tras în manifestanţi aflaţi în Piaţa Universităţii la 21.12.1989 şi că este suficientă notorietatea implicării pârâţilor în evenimentele din acea perioadă pentru a se reţine calitatea procesual pasivă.

S-a arătat că această afirmaţie vine în contradicţie cu afirmaţia potrivit cu care fiul reclamantei a fost împuşcat mortal în ziua de 23.12.1989 în zona Televiziunii.

Apelanta a arătat că nu s-au administrat probe din care să rezulte faptul că împuşcarea fiului intimatei reclamante s-a săvârşit de persoane care aveau calitatea de prepuşi ai pârâtelor Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Apărării Naţionale.

Întrucât este posibil ca angajaţi ai mai multor comitenţi să fi desfăşurat acţiuni care au condus la decesul fiului reclamantei, în absenţa unor dovezi suplimentare, nu poate fi stabilită răspunderea nici unuia dintre aceştia, iar într-o asemenea situaţie răspunderea nu aparţine decât statului.

Prin decizia nr. 339A din 10 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-reclamantă V.I. şi apelanţii-pârâti Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, împotriva sentinţei civile pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Curtea de Apel a reţinut următoarele:

În ce priveşte motivele de apel ale reclamantei:

Critica potrivit cu care instanţa a susţinut că judecă în echitate fără să arate în ce constă echitatea în condiţiile în care ar fi acordat despăgubiri mici faţă de prejudiciul cauzat, moartea fiului reclamantei, a fost respinsă, pentru că termenul echitate este utilizat ca sinonim cu alţi termeni, dreptate, egalitate, comportare bazate pe respectarea drepturilor unei alte persoane. În speţă instanţa a utilizat termenul de echitate în sensul de a da dreptul reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul constând în suferinţele sufleteşti pe care le-a trăit ca urmare a decesului fiul ei, suma de 500.000 lei nu poate fi considerată o sumă mică în ce priveşte suferinţele sufleteşti ale reclamantei care nu se confundă cu decesul fiului.

Referitor la susţinerea potrivit cu care în cauzele penale se acordă sume de 500.000 euro, în condiţiile în care pârâţii aveau obligaţia de a asigura securitatea cetăţeanului şi apărarea ţării, sumă care ar asigura repararea prejudiciului efectiv şi această critică a fost înlăturată deoarece nu s-a depus nici o probă în sensul că în situaţii identice sau similare, s-ar fi acordat o sumă de 500.000 euro. Pe de altă parte, solicitarea unei sume de 500.000 euro care ar acoperi prejudiciul efectiv echivalent al decesului fiului reclamantei, nu poate fi primită de instanţă pentru că despăgubirile nu se acordă pentru decesul fiului reclamantei, ci pentru suferinţele reclamantei produse de decesul fiului.

La fel, reclamanta este în eroare cu privire la acordarea sumei de 500.000 lei. Instanţa a acordat această sumă nu pentru ca reclamanta să-şi procure satisfacţii cu bani, pentru decesul fiului său ci pentru înlăturarea durerii sufleteşti suferite. Suma acordată este un preţ al durerii şi nu un preţ al unor plăceri dorite de reclamantă.

În ce priveşte criticile din apelul Ministerului Apărării Naţionale.

Referitor la critica privind greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive astfel cum a fost dezvoltată, în sensul că nu s-a probat faptul că prejudiciul ar fi fost produs de prepuşii apelantei pârâte situaţie în care nu ar fi întrunite dispoziţiile art.1000 alin.(3) C.civ., s-a reţinut că aceasta nu este fondată, pentru argumentele:

Din depoziţia martorului M.V. a rezultat că fiul reclamantei a decedat în zona Televiziunii Române. Din adresa nr.1566 din 2.09.1991 a fostei a Procuraturi României a rezultat că fiul reclamantei, V.S. a fost ucis prin împuşcare în ziua de 23.12.1989 la sediul TVR, unde se afla, împreună cu mai multe persoane pentru apărarea sediului acestei instituţii.

Din sentinţa apelată, rezultă că s-a reţinut de către instanţa de fond, că în luna decembrie 1989 pentru paza şi apărarea sediului Televiziunii Române era arondată o subunitate, aparţinând UM xxx6 Bucureşti. Acesteia la 17.12.1989 i s-a alăturat un pluton de rezervă, aparţinând UM xxx3 Bucureşti. În ziua de 22.12.1989 în jurul orei 13,00 s-a permis intrarea de grupuri de manifestanţi în curtea TVR.

În sentinţa apelată, instanţa a arătat că la sediul TVR şi în împrejurimi, începând cu 22.12.1989 au fost aduse mai multe unităţi cu militari, cu scopul de a apăra sediul şi zonele din împrejur.

Toate aceste subunităţi, cu militari ce reprezintă prepuşi ai apelantei pârâte, au avut ca obiective apărarea sediului TVR şi a zonelor din împrejurimea TVR şi odată cu permiterea intrării de grupuri de manifestanţi în curtea TVR şi pe aceşti manifestanţi.

Cum decesul fiului reclamantei s-a produs la sediu TVR, rezultă că obligaţia de apărare a subunităţilor se întindea şi asupra manifestanţilor, obligaţie ce nu a fost îndeplinită în totalitate, dovada fiind decesul fiului reclamantei.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, privind greşita aplicare a dispoziţiilor art.l169 C.civ. cu ocazia soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesual pasive, în sensul inversării sarcinii probaţiuni, şi această critică este nefondată.

În speţă apelanta pârâtă a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive. Unul din efectele invocării acestei excepţii este dobândirea calităţii de reclamant al celui care invoca excepţia – deci de reclamant al excepţiei lipsei calităţii procesual pasive.

În aceste condiţii, obligaţia de a proba lipsa calităţii procesuale revenea titularului excepţiei invocate, astfel că în mod corect instanţa de fond a reţinut că titularul excepţiei nu a probat lipsa calităţii procesual pasive şi deci corect s-a făcut aplicarea art. 1169 C.civ. Dacă nu s-ar fi invocat excepţia, atunci reclamanta avea obligaţia de a dovedi că pârâta avea obligaţia de apărare, obligaţie pe care nu ar fi îndeplinit-o şi deci, prin aceasta, dovada faptei ilicite.

Referitor la susţinerea potrivit cu care sentinţa s-a bazat pe confuzii şi considerente contradictorii :

Din examinarea hotărârii se constată că, într-adevăr rezultă existența unor erori materiale (se retine că fiul reclamantei a fost împuşcat la 21.12.1989 precum şi afirmaţia că pârâţii ar fi invocat ca nici un prepus al său nu ar fi tras în Piaţa Universităţii în 21.12.1989 şi că ar fi trebuit să administreze dovezi în acest sens, sarcina probei revenindu-le conform art.1169 C.civ.). Reţinerea datei de 21.12.1989 şi a locaţiei din Piaţa Universităţii sunt erori materiale şi nu motive contradictorii. Pentru a fi motive contradictorii ar fi trebuit să existe două afirmaţii care se exclud reciproc, ca expresie a principiului logic al contradicţiei, reţinerea locaţiei din Piaţa Universităţii şi a datei de 21.12.1989 nu exclude afirmaţia potrivit cu care prepuşii apelanţi pârâţi aveau obligaţia de a apăra TVR şi zonele din împrejurimi.

În ce priveşte criticile făcute de apelantul pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor :

Critica potrivit cu care s-ar fi soluţionat greşit excepţia lipsei calităţii procesual pasive, astfel cum a fost dezvoltată, este nefondată.

Aşa cum s-a arătat, cu ocazia examinării criticii privind pretinsa greşită soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Apărării Naţionale, de îndată ce pârâţii au invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii procesual pasive, aceştia dobândesc calitatea de reclamant în excepţia invocată, situaţie în care sarcina probaţiuni revine titularului excepţiei.

Sub acest aspect critica este nefondată.

În ce priveşte obligaţia reclamantei de a proba identitatea persoanelor din conducerea Ministerului care aveau calitatea de prepus, din examinarea sentinţei apelate rezultă că obligaţia de a indica care sunt organele de conducere, a fost considerată de către instanţă excesivă şi că ceea ce interesează în cauză este determinarea persoanei fizice sau juridice în interesul căreia s-a desfăşurat activitatea la momentul săvârşirii faptei. Apoi s-a arătat că în perioada lui decembrie 1989 câteva cadre aparţinând fostului Inspectorat General al Miliţiei au acţionat în zona TVR.

Din copia înscrisurilor depuse de CNSAS de la dosarul documentar nr. A xx37, rezulta că în perioada 22/23.12.1989 au fost cantonate cu precădere la sediul şi în împrejurimile TVR unităţi militare, subunităţi, forţe ale miliţiei. S-a arătat că în zona centrală a capitalei au fost aduse unităţi ori subunități aparţinând Ministerului Apărării Naţionale ori a Ministerului de Interne, fără a se cunoaşte (recunoaşte) între ele, fără a şti misiunea pentru care se aflau acolo.

Deasemenea este descrisă zona în care s-a acţionat de către pârâtă, având în centru sediul Televiziunii – pentru care UM xxx6 Bucureşti, xxx5 Bucureşti, xx96 Bucureşti, xxx0 Bucureşti, care erau înarmate.

Se mai arată expres că la 23.12.1989 în zona TVR, trei elicoptere militare tip IAR, aparţinând UM xxx01 Titu au executat foc pentru a nimici forţa vie aflate pe imobilele situate în jurul Televiziunii iar de la sol s-a ripostat cu armament automat.

Rezultă deci că în zona televiziunii au existat prepuşi ai pârâtei care au avut obligaţia de a apăra zona. Rezultă că unităţile de miliţie au fost înarmate şi că au participat la apărarea zonei, obligaţie pe care nu au îndeplinit-o corespunzător, dovada fiind decesul mai multor persoane şi vătămare fizică a altora.

Prezenţa unităţilor de miliţie în zonă dovedeşte că în zona au existat prepuşi ai apelantei – pârâte. Faptul că reclamanta nu a indicat o persoană fizică care ar fi executat tragere de foc împotriva fiului ei, este nerelevant, fiind suficient că a făcut dovada faptului că prepuşi ai apelantei pârâte s-au aflat în zonă înarmaţi şi că nu şi-au îndeplinit obligaţia de a apăra zona şi a menţine ordinelor.

Referitor la critica potrivit cu care instanţa de fond nu a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, astfel cum a fost dezvoltată este nefondată.

Din sentinţa apelată rezultă că instanţa de fond a reţinut faptul că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost soluţionată în primul ciclu procesual, că în acest prim ciclu procesual nu s-a criticat modul de soluţionare a excepţiei, situaţie în care soluţionarea excepţiei a intrat în puterea lucrului judecat, motiv pentru care nu a mai analizat-o.

Din examinarea lucrărilor cauzei, rezultă că la 26.04.2005 s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca neîntemeiată. Ulterior s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1085 din 27.09.2005, prin care acţiunea reclamantei a fost respinsă pentru că a fost formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă. împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta V.I.

Prin decizia civilă nr.36 din 22.01.2007, în opinie majoritară s-a admis apelul, s-a desfiinţat sentinţa civilă şi s-a trimis cauza spre rejudecare. Nu s-a dispus desfiinţarea şi a încheierii de şedinţă din 26.04.2005 prin care s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Împotriva deciziei nr.36 din 22.01.2007 a formulat recurs reclamanta.

Prin decizia civilă nr.964 din 14.02.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul s-a casat decizia nr.36 din 22.01.2007 s-a admis apelul împotriva sentinţei civile nr.1085 din 27.09.2005, s-a desfiinţat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare.

Rezultă că încheierea de şedinţă din 26.04.2005, nu a fost desfiinţată şi că în rejudecare instanţa a fost ţinută de soluţia pronunţată, încheierea fiind interlocutorie. Rezultă deci că instanţele s-au pronunţat chiar dacă este vorba de un alt ciclu procesual, anterior.

În plus, se constată că atât din cererea de apel cât şi din completarea motivelor de apel nu rezultă că s-a solicitat şi desfiinţarea încheierii de şedinţă din 26.04.2005, situaţie în care nu se poate examina temeinicia sau legalitatea respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta şi pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Reclamanta V.I. a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că instanţa nu a avut în vedere la determinarea cuantumului daunele morale, toate criteriile legale şi jurisprudenţa pentru ca suma acordată să reprezinte o reparare integrală a prejudiciului cauzat prin moartea fiului său şi care este reprezentat atât de suferinţa cauzată, în calitate de părinte cât şi de lipsirea de ajutorul pe care acesta i l-ar fi putut oferi în această perioadă.

Este adevărat că daunele morale nu pot constitui un preţ al suferinţei dar ele trebuie să facă accesibile anumite satisfacţii compensatorii de natură să diminueze suferinţa.

Ministerul Apărării Naţionale a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-au formulat următoarele argumente.

În mod nelegal instanţa de apel a reţinut că în cauză, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive este nefondată, în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada faptului că autorii faptei ilicite, cauzatoare a prejudiciului invocat, erau angajaţi ai Ministerului Apărării Naţionale şi nici a faptului că aceştia au săvârşit fapta în exerciţiul funcţiei încredinţate.

Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C.civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 şi 999 C.civ.

Drept urmare, victima prejudiciului trebuie să facă dovada următoarelor elemente: a) existenţa prejudiciului; b) existenţa faptei ilicite a prepusului; c) existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu; d) existenţa vinei prepusului în comiterea faptei ilicite.

Nefiind indicat autorul faptei, nu se poate stabili nici vinovăţia – element decisiv în constituirea răspunderii civile delictuale.

Apelanta-reclamantă nu a probat nici celelalte condiţii de atragere a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Pe lângă condiţiile generale, menţionate mai sus, şi împreună cu acestea, pentru angajarea răspunderii comitentului în temeiul art. 1000 alin. (3) C.civ., două condiţii speciale se cer a fi întrunite: a) existenţa raportului de prepuşenie; b) prepuşii să fi săvârşit fapta „în funcţiile ce li s-au încredinţat”.

S-a invocat că în mod nelegal instanţa de apel, a inversat sarcina probei, prin interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 1169 C.civ.

Din considerentele deciziei recurate rezultă faptul că obligaţia de a proba nevinovăţia apelanţilor-pârâţi le revine acestora, iar nu apelantei-reclamante, ignorându-se atât prezumţia de nevinovăţie, cât şi cea a bunei-credințe.

Nu poate fi primită reţinerea instanţei de apel, conform căreia „unul din efectele invocării acestei excepţii este dobândirea calităţii de reclamant al celui care invocă excepţia”. O asemenea interpretare eronată ar conduce la imposibilitatea utilizării excepţiei, ca mijloc de apărare al pârâtului, în susţinerea nevinovăţiei sale.

O altă critică împotriva deciziei recurate se referă la exonerarea instanţei de fond, de către Curtea de Apel Bucureşti, de obligaţia de a soluţiona excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de Ministerul Apărării Naţionale prin întâmpinare.

Instanţa de apel a considerat că excepţia mai sus menţionată a fost soluţionată, cu putere de lucru judecat, întrucât, în primul ciclu procesual nu s-a criticat modul de soluţionare a acestei excepţii.

Acest considerent este eronat, întrucât, prin desfiinţarea sentinţei civile nr. 1085 din 27.09.2005, cauza trebuia rejudecată în totalitate, instanţa de fond având obligaţia să analizeze toate excepţiile invocate de părţi sau, în virtutea rolului activ al acesteia, prevăzut de dispoziţiile art. 129 alin.(5) C.proc.civ., să invoce din oficiu orice excepţie care să conducă la aflarea adevărului.

Având în vedere data la care s-au produs evenimentele invocate de reclamantă, acţiunea formulată de aceasta în temeiul art. 998 – 999 C.civ., putea fi promovată înlăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art.3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, termen care s-a împlinit la 23.12.1992.

Mai mult, dreptul la acţiune este prescris chiar şi în situaţia în care termenul general de 3 ani a fost suspendat ca urmare a cercetării penale din dosarul nr. xx6/P/1991, deoarece parchetul a dispus, prin rezoluţie, neînceperea urmăririi penale, la data de 31.10.1995.

Instanţa de apel, în mod greşit, nu a reţinut că sentinţa civilă nr. 1746 din 19.10.2011 se întemeiază pe confuzii şi considerente contradictorii.

Astfel, în considerentele hotărârii judecătoreşti menţionate, s-a reţinut faptul că, nefiind identificate persoanele care au tras în manifestanţii aflaţi în Piața Universităţii, în data de 21 decembrie 1989, notorietatea implicării pârâţilor în evenimentele acelei perioade este suficientă să conducă la stabilirea calităţii procesuale pasive a acestora.

Atât această afirmaţie, cât şi cea conform căreia „pârâţii au invocat faptul că niciun prepus al său nu a tras in Piaţa Universităţii în 21 decembrie 1989″, vin în contradicţie cu împrejurarea, rezultată din altă afirmaţie a instanţei, că „fiul reclamantei a fost împuşcat mortal în ziua de 23.12.1989, în zona Televiziunii”.

Ca urmare, aceste motive contradictorii nu puteau fi interpretate în sensul reţinerii vinovăţiei pârâţilor, întrucât se descriu evenimente petrecute în două locaţii diferite şi la două date diferite. Astfel, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între evenimentele din Piaţa Universităţii petrecute în data de 21 decembrie 1989 şi decesul fiului apelantei-reclamante produs în zona Televiziunii, la data de 23 decembrie 1989.

În concluzie, prin respingerea acestor considerente, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 295 C.proc.civ., stabilind o situaţie de fapt greşită.

Pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-au invocat următoarele argumente:

Acţiunea formulată de reclamanta V.I. a avut ca temei juridic răspunderea civilă delictuală atât pentru fapta proprie cât şi în calitate de comitenţi a pârâţilor, din neglijenţa cărora, fiul său a fost împuşcat mortal de către prepuşii acestora.

În mod greşit atât instanţa de fond cât şi cea de apel au respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, motiv pentru care reiterează această excepţie.

Intimata-reclamantă a invocat faţă de Ministerul Administraţiei şi Internelor o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, cât şi pentru fapta prepusului.

Prin urmare, s-a invocat principiul răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, faptă săvârşită de organele persoanei juridice, cu prilejul exercitării funcţiei lor şi în limitele puterii care le-au fost conferite.

Pentru a fi antrenată răspunderea Ministerului Administraţiei şi Internelor în calitate de comitent, prepusul trebuie să fi fost în culpă. Or, în motivarea sentinţei, instanţa de fond nu a indicat organele de conducere ale acestei persoane juridice, nu a indicat persoanele fizice cu atribuţii de conducere, nu a indicat ce atribuţii ale funcţiei de conducere exercitau aceste persoane şi modalitatea exercitării lor în limitele conferite de statutele de organizare şi actele administrative interne ale persoanei juridice, care au produs prejudicii directe vătămătoare unui terţ. În lipsa unor dovezi temeinice sub aceste aspecte, nu se poate reţine o astfel de răspundere directă a persoanei juridice pentru fapta proprie numai pe cale de interpretare.

În ceea ce priveşte răspunderea civilă a Ministerului Administraţiei şi Internelor instituită de art. 1000 alin. (3) C.civ., ca o răspundere a comitentului pentru fapta prepusului, aceasta a fost reţinută în mod greşit de instanţa de fond, întrucât nu s-a dovedit calitatea de prepus şi implicit calitatea de comitent.

Or, partea vătămată este ţinută să dovedească existenţa raportului de prepuşenie, dar şi săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent. Condiţia raportului de prepuşenie presupune dovezi asupra unui raport de subordonare între prepus şi comitent, adică între o persoană care a primit o funcţie ce trebuie exercitată din dispoziţia unui comitent. Fiind vorba de o poziţie de subordonare între comitent şi prepus, se stabilesc raporturi în baza cărora comitentul are dreptul să dea ordine, dispoziţii şi instrucţiuni prepusului în vederea îndeplinirii pentru el a unor funcţii sau activităţi pe care prepusul se obligă să le realizeze. Aşadar, se instituie şi un raport de autoritate.

Prin urmare, raportul de prepuşenie este un raport complex care, pe lângă puterea de supraveghere a comitentului, se grevează şi puterea de direcţie şi control asupra activităţii prepusului.

Săvârşirea faptei prejudiciabile de către prepus în limitele funcţiei încredinţate de comitent implică dovezi în sarcina intimatei-reclamante asupra unui fapt juridic, adică probe asupra săvârşirii faptei ilicite şi prejudiciabile de către prepus, care acţionează în interesul comitentului, în limitele funcţiei încredinţate, dar şi cu respectarea limitelor raţionale şi normale ale instrucţiunilor şi ordinelor date de comitent.

În cauză însă, intimata-reclamantă nu a produs aceste dovezi, nefiind în măsură să indice corect acea persoană care ar fi avut calitatea de prepus, care a săvârşit fapta în limitele unei funcţii încredinţate de aceasta şi cu respectarea instrucţiunilor şi ordinului dat de comitent.

Din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că fiul intimatei-reclamante, V.S., „a fost împuşcat mortal în ziua de 23.12.1989 în zona Televiziunii”.

Instanţa de apel a ignorat faptul că „la evenimentele desfăşurate în zona televiziunii a rezultat că în intervalul 22/23.12.1989 – 29.12.1989, efective ale unui număr de 14 unităţi economice, constituite în formaţiuni de gărzi patriotice, au participat la apărarea sediului şi împrejurimilor TVR”… „şi foarte multe persoane civile, unele fiind deja înarmate de la fostul sediu al CC al P.C.R. ori de la sediul fostei Direcţii a V-a, altele primind arme la sediul TVR”.

Or, cercetările efectuate nu au putut stabili nici persoana care a apăsat pe trăgaciul armei, nici cel puţin dacă această persoană era o persoană civilă sau era militar, dacă aparţinea sau nu unei structuri statale, pentru ca în acest fel să atragă o formă de responsabilizare a uneia din instituţiile pârâte.

Neindicarea acestei persoane fizice, a autorului faptei, justificată pe o imposibilitate de a o indica ca urmare a neidentificării ei în procesul penal, nu justifică acţiunea civilă a intimate-reclamante îndreptată împotriva unei persoane juridice pentru care singura justificare a calităţii procesuale pasive este aceea de a se număra printre entităţile juridice care aveau personal înarmat şi care acţionau în baza unui ordin de păstrare a ordinii publice în Decembrie 1989.

Angajarea răspunderii patrimoniale nu este posibilă numai pe simple supoziţii şi interpretări, ci pe probe certe şi temeinice atât asupra condiţiilor generale ale răspunderii civile patrimoniale, cât şi a celor două condiţii speciale ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Atât intimata-reclamantă cât şi instanţa de fond nu au putut indica un eventual prepus al Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu atât mai mult cu cât prin rezoluţia din 31.10.1995 pronunţată de Secţia Parchetelor Militare în dosarul penal nr. xx6/P/1991, s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză (in rem) conform art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C.proc.pen. Astfel, s-a stabilit că nu pot fi identificate persoanele vinovate pentru uciderea fiuluiintimatei-reclamante, existând o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei (eroarea de fapt prevăzută de art. 51 C.pen.).

Având în vedere faptul că în cauză nu s-a făcut dovada (conform prevederilor art. 1169 C.civ.) că persoanele vinovate sunt prepuşii săi, rezultă că instanţa de apel în mod greşit a respins excepţia ca nefondată.

În cauză nu au fost administrate probatorii apte a dovedi că „împuşcarea fiului reclamantei” s-a săvârşit de către persoane care aveau calitatea de prepuşi ai pârâtelor M.A.I. şi M.Ap.N., cu atât mai mult cu cât chiar instanţa de apel a reţinut că în compunerea forţelor de represiune au fost şi gărzi patriotice.

În cauza de faţă, deşi s-a stabilit că mai multe organe ale statului au fost implicate în exercitarea activităţilor prin care au fost încălcate drepturile persoanelor care au participat la evenimentele din 21-22 decembrie 1989, printre care şi pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Apărării Naţionale, nu s-a probat totuşi care dintre acestea au procedat la împuşcarea fiului reclamantei.

Corolar al regulii instituite de art. 1169 C.civ., potrivit căruia sarcina probei incumbă reclamantului, dubiul profită pârâtului, întrucât este posibil ca angajaţi ai mai multor comitenţi să fi desfăşurat acţiunile care au dus la decesul fiului reclamantei, iar în absenţa unor dovezi suplimentare nu poate fi stabilită răspunderea nici unuia dintre aceştia.

Într-o asemenea situaţie răspunderea, care este una subsidiară, nu poate aparţine decât statului, acesta având conform art. 13 din Constituţia României adoptată în anul 1965 (în vigoare la acea dată) obligaţia pozitivă de a asigura libertatea şi demnitatea omului.

Recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea formulată, reclamanta V.I. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Serviciul Român de Informaţii, Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună: stabilirea răspunderii civile delictuale a primilor trei pârâţi pentru fapta proprie cât şi în calitate de comitenţi, din neglijenţa cărora fiul său a fost împuşcat mortal în ziua de 23.12.1989 de către prepuşi ai acestora; s-a imputat totodată acestor pârâţi şi proasta gestionare a situaţiei de criză din decembrie 1989, având drept consecinţă decesul fiului său ; stabilirea răspunderii civile delictuale a celui de-al patrulea pârât pentru neidentificarea autorilor agresiunii a cărui victimă a fost fiul său; stabilirea răspunderii civile a pârâtului Guvernului României pentru tolerarea agresorilor ce au executat foc asupra fiului său în decembrie 1989, refuzând să dispună organelor cu atribuţii juridice ale Statului Român, identificarea şi tragerea lor la răspundere penală.

Apărările pârâţilor Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, în sensul că nu pot fi ţinuţi a răspunde pentru fapta ilicită care a condus la decesul fiului reclamantei, prin împuşcare, reprezintă probleme de fond şi nu de legitimare procesuală în cauză, şi numai după stabilirea deplină a situaţiei de fapt se poate statua şi asupra calităţii procesuale.

Prin chemarea în judecată a pârâţilor, atât în nume propriu cât şi în calitate de comitenţi ai persoanelor despre care se pretinde că au săvârşit faptele ilicite cauzatoare de prejudiciu, respectiv autorul sau autorii împuşcării, reclamanta a justificat legitimare procesuală a celor doi pârâţi.

În ceea ce priveşte însă persoanele ţinute a răspunde pentru prejudiciul cauzat reclamantei, prin împuşcarea fiului său, se constată însă că în cauză nu au fost administrate probatorii apte a dovedi că împuşcarea care a condus la decesul fiului său, a fost săvârşită de persoane care aveau calitatea de prepuşi ai pârâţilor, în subordinea celor doi pârâţi fiind atât personal angajat cu contract de muncă (cadre active) cât şi militari în termen, răspunderea pârâţilor pentru cele două categorii de persoane, aflate în subordine, în calitate de comitenţi, urmând a fi analizată în mod diferit.

Militarii în termen nu îndeplineau funcţii ci o îndatorire constituţională. Îndeplinirea serviciului militar nu avea la bază un raport de voinţă, ci îndeplineau o îndatorire, era obligatoriu în virtutea legii, urmând instrucţia militară în interesul unităţii militare.

Militarii în termen pot fi consideraţi prepuşi, în cazuri excepţionale, când au primit însărcinări speciale în interesul nemijlocit al unităţii ori din partea unui superior în interesul personal al acestuia, pe când cadrele active au întotdeauna calitatea de prepuşi ai pârâţilor, care au personalitate juridică.

Răspunderea comitentului poate fi angajată numai în condiţiile unei legături vădite între funcţia încredinţată şi acţiunea păgubitoare, a unui raport cauzal direct, sau de o asemenea conexiune încât exercitarea funcţiei încredinţate prepusului să fi ocazionat, în mod hotărâtor, comiterea faptei.

Este adevărat că se poate ajunge pe cale de deducţie logică că împuşcarea fiului reclamantei nu putea fi făcută eventual decât de personalul celor doi pârâţi (cadre active sau militari în termen) însă din punct de vedere probatoriu, într-un proces civil raţionamentul trebuie să fie unui inductiv, în sensul că nu se poate reţine calitatea de comitent a unei instituţii, câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au săvârşit fapta ilicită şi că sunt prepuşi ai celui chemat în judecată, nu au fost identificate.

Chiar dacă dispozitivele aflate în teren în zona Televiziunii sunt cunoscute, acest aspect nu este de natură să conducă la concluzia că autorul sau autorii agresiunii au fost prepuşii celor doi pârâţi, în condiţiile în care în zonă au activat şi gărzile patriotice şi civili înarmaţi.

Întrucât este posibil ca alte persoane să fi săvârşit fapta ilicită care a condus la decesul fiului reclamantei, în absenta unor dovezi suplimentare nu poate fi stabilită răspunderea niciunuia în calitate de comitenţi.

Instanţa de apel a încălcat regulile fundamentale în materia sarcinii probei şi nu a ordonat administrarea probelor necesare pentru stabilirea situaţiei de fapt şi aflarea adevărului.

Instanţa de apel a transpus în mod greşit principiul de drept substanţial in dubio pro reo pe tărâm procesual în condiţiile în care nedescoperirea celor ce au săvârşit fapta nu se datorează celor două ministere.

În cauză se impune cu necesitate suplimentarea probatoriului pentru stabilirea deplină a situaţiei de fapt privind autorul sau autorii faptei ilicite, existenţa raportului de prepuşenie dintre autorul faptei şi pârâţi, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu fiind evident.

În ce priveşte analiza răspunderii civile delictuale a celor doi pârâţi în nume propriu pentru proasta gestionare a situaţiei de criză din decembrie 1989, invocat ca temei de către reclamantă, instanţa de apel a reţinut printr-o motivare sumară că cei doi pârâţi, prin subunităţile de militari au avut ca obiective apărarea sediului TVR şi a zonelor din împrejmuirea TVR, şi odată cu permiterea intrării de grupuri de manifestanţi în curtea TVR şi a acestora.

Cum obligaţia de apărare a subunităţilor de militari se întindea şi asupra manifestanţilor, obligaţie ce nu a fost îndeplinită în totalitate, dovada fiind decesul fiului reclamantei.

Răspunderea celor doi pârâţi, raportat la această stare de fapt nu a fost pe deplin lămurită.

Potrivit susţinerilor reclamantei şi reţinerii instanţei, existenta vinei celor doi pârâţi, rezidă în aceea că în cadrul unităţilor militare, comandanţii nu ar fi luat toate măsurile necesare pentru paza perimetrului TVR, astfel că fiul reclamantei care de altfel şi acesta se afla împreună cu mai multe persoane pentru apărarea sediului TVR, a fost împuşcat.

Cu privire la acest aspect este de reţinut că instanţa nu a precizat şi nici nu a stabilit care anume măsuri s-ar fi impus a fi luate în aceste condiţii ale Revoluţiei Române şi nu au fost luate; care au fost persoanele care aveau putere de decizie şi în ce măsură dispoziţiile puteau prevede intervenţia şi evoluţia unor factori întâmplători şi imprevizibili specifice acelor evenimente din Decembrie 1989.

Raportat la aceste considerente, care impun trimiterea cauzei spre rejudecare pentru stabilirea situaţiei de fapt, pentru o judecată unitară a cauzei se impune şi admiterea recursului reclamantei pentru ca aspectele privind criteriile legale şi convenţionale de determinare a cuantumului daunelor morale să fie avute în vedere la judecata pe fond.

Având în vedere aceste considerente, în baza dispoziţiilor art.312 C.proc.civ., s-au admis recursurile, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecare.

Îmbunătățiri efectuate la un imobil. Drept de retenție. Intervenirea prescripției extinctive. Dreptul proprietarului de a solicita contravaloarea lipsei de folosință de la momentul încetării dreptului de retenție.Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Îmbunătățiri efectuate la un imobil. Drept de retenție. Intervenirea prescripției extinctive. Dreptul proprietarului de a solicita contravaloarea lipsei de folosință de la momentul încetării dreptului de retenție.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații.

Index alfabetic : drept de retenție

– prescripție extinctivă

– contravaloarea lipsei de folosință

Decretul nr. 167/1958, art. 16

*Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Dreptul de retenție, ca garanţie reală imperfectă, are scopul de a garanta creanţa şi a sancţiona pe debitorul rău platnic.

De la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti privind instituirea dreptului de retenție, proprietarul bunului imobil nu mai putea beneficia de fructele lucrului reţinut şi nu avea vocaţia de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului până la achitarea creanţei stabilită în sarcina sa, iar retentorii bunului puteau cere înlăuntrul termenului legal de prescripţie, de 3 ani, executarea silită a titlului, în scopul recuperării creanţei lor.

După împlinirea termenului legal de prescripţie de 3 ani, dreptul de retenție asupra imobilului, fiind accesoriu obligației pe care o garantează, încetează să mai existe, moment de la care aceştia datorează chirie, iar proprietarul imobilului este îndreptăţită să o ceară.

Secția I civilă, decizia nr. 3088 din 3 iunie 2013

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 10.01.2008, reclamanta Academia Română a chemat în judecată pârâţii C.C. şi I.V., solicitând eliberarea imobilului situat în Bucureşti, obligarea pârâţilor la plata sumei de 90.000 euro (echivalent în lei la cursul BNR), reprezentând chirie neachitată pentru imobilul menţionat mai sus, în perioada 2004 – până în prezent.

Pârâţii au depus întâmpinare, prin care au invocat necompetenţa materială în soluţionarea acţiunii, necesitatea timbrării la valoare a capătului de cerere privind plata sumei de 90.000 euro, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pe capătul de cerere privind chiria neachitată de pârâţi din anul 2004, excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la capătul de cerere având ca obiect eliberarea imobilului, în raport de sentinţa civilă nr. 4366 din 07.07.1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

Prin cererea depusă la termenul din 13.06.2008, intitulată „Precizări”, reclamanta a susţinut că acţiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 şi art. 26 alin. (3) din Ordinul nr. 760/C/1999 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997; şi-a restrâns capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă/chirie pentru imobil, doar pentru 3 ani anteriori introducerii acţiunii, respectiv din 10.01.2005 până la 10.01.2008; a precizat modul de calcul al pretenţiilor în cuantum de 90.000 euro, arătând că a avut în vedere un preţ mediu al chiriei şi a invocat prescrierea dreptului de retenţie invocat de pârâţi.

La acelaşi termen, reclamanta a depus o altă cerere prin care a solicitat disjungerea primului capăt de cerere, având ca obiect eliberarea imobilului de către pârâţi, invocând dispoziţiile art. 165 C.proc.civ. şi susţinând că nu există autoritate de lucru judecat cu privire la această cerere.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 14.11.2008, instanţa de fond a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului pentru soluţionarea capătului de cerere privind eliberarea imobilului, a disjuns acest capăt de cerere şi l-a trimis spre soluţionare Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 386 F din 19.03.2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis acţiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 128.322,76 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii.

Instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 4366 din 07.07.1995 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a dispus evacuarea pârâţilor din imobil, pentru lipsa titlului locativ.

S-a reţinut că, după acest moment, pârâţii au continuat să ocupe imobilul, aspect recunoscut chiar de aceştia prin întâmpinare, cu motivarea existenţei în beneficiul lor a unui drept de retenţie asupra imobilului până la plata de către reclamantă a sumei ce a reprezentat contravaloarea lucrărilor de consolidare a imobilului.

Din actele depuse, instanţa a constatat că reclamanta este proprietara exclusivă a imobilului ocupat de pârâţi, iar în condiţiile în care aceştia nu deţin un titlu pentru ocuparea imobilului, s-a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 998 C.civ., potrivit cărora orice faptă a omului care a cauzat altuia un prejudiciu, obligă pe acela care l-a ocazionat, a-l repara.

Cu privire la întinderea prejudiciului suferit de reclamantă, ce se impune a fi reparat de către pârâţi, instanţa a reţinut că acesta a fost stabilit printr-un raport de expertiză de specialitate şi este în cuantum de 128.322,76 euro, fiind calculat în raport de nivelul chiriilor practicate pentru imobile asemănătoare situate în aceeaşi zonă.

Apărările pârâţilor în sensul că reclamanta nu le-a achitat contravaloarea lucrărilor de consolidare a imobilului, reţinută expres în sentinţa anterioară de evacuare, în baza căreia au beneficiat şi de un drept de retenţie, au fost apreciate de instanţa de fond ca fiind neîntemeiate, deoarece suma datorată de reclamantă s-a compensat cu suma datorată de pârâţi cu titlu de chirie, situaţie care face ca dreptul de retenţie să nu mai subziste.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii.

Prin decizia civilă nr. 307 A din 17 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţi.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Imobilul în litigiu este proprietatea privată a intimatei reclamante, astfel cum rezultă din actul de donaţie autentificat sub nr. 2768/1962.

Prin contractul de închiriere nr. 836/1987, imobilul a fost închiriat de intimata reclamantă apelanţilor pârâţi, părţile convenind expres ca apelanţii pârâţi, în calitate de locatari, să efectueze reparaţiile necesare readucerii clădirii şi instalaţiilor în bună stare, sumele astfel cheltuite urmând a fi compensate ulterior cu chiria datorată pentru imobil.

La momentul compensării complete a contravalorii chiriei cu cea a lucrărilor executate, locatarul se obliga să achite lunar contravaloarea chiriei către proprietar în modalitatea prevăzută expres în contract.

În anul 1992 s-a purtat între părţi un proces finalizat cu pronunţarea sentinţei civile nr. 4366 din 07.07.1995 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a dispus evacuarea pârâţilor din imobil, pentru lipsa titlului locativ, s-a constatat că aceştia au efectuat la imobil îmbunătăţiri în valoare de 32.846.501 lei, a fost obligată reclamanta să plătească pârâţilor această sumă, s-a recunoscut în favoarea pârâţilor un drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea contravalorii îmbunătăţirilor de către reclamantă.

În considerentele acestei sentinţe, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că pârâţii au efectuat îmbunătăţiri la imobil în valoare de 32.846.501 lei, ultimele lucrări fiind efectuate la începutul anului 1990, dreptul locativ al pârâţilor asupra imobilului proprietatea reclamantei a încetat, dar şi faptul că locaţiunii convenită de părţi nu i se aplică dispoziţiile Legii nr. 17/1994, privind prelungirea contractelor de închiriere, deoarece nu a existat un contract de închiriere încheiat în baza Legii nr. 5/1973.

Prin acţiunea ce face obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobil, aferentă perioadei 10.01.2005-10.01.2008, susţinând că aceştia refuză nelegal să elibereze imobilul.

Nu s-a solicitat prin acţiune constatarea unui drept de creanţă al reclamantei, constând în contravaloarea chiriei datorată de pârâţi pentru imobil, după pronunţarea sentinţei de evacuare şi constatarea compensării unui astfel de drept cu dreptul de creanţă recunoscut în favoarea pârâţilor prin sentinţa civilă nr. 4366/1995 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, critica formulată de apelanţi în acest sens fiind întemeiată.

Considerentele instanţei de fond referitoare la o astfel de compensare sunt evident străine pricinii şi au fost înlăturate, nulitatea sentinţei fondului pentru acest motiv neputând fi reţinută de instanţa de apel, câtă vreme, în dispozitivul hotărârii, nu se regăsesc menţiuni exprese privind constatarea unui astfel de drept de creanţă şi compensarea acestuia cu dreptul de creanţă constatat în favoarea apelanţilor pârâţi prin sentinţa irevocabilă mai sus menţionată.

În apărare, faţă de cererea intimatei reclamante privind plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobil, apelanţii pârâţi au susţinut, atât la fond, cât şi prin motivele de apel, că ocupă imobilul în baza dreptului de retenţie recunoscut în favoarea lor prin sentinţa civilă nr. 4366/1995, fiindcă reclamanta nu le-a plătit contravaloarea lucrărilor de consolidare şi îmbunătăţiri până la a cărei achitare a fost recunoscut dreptul de retenţie, situaţie în care nu pot fi obligaţi la plata vreunei chirii sau a lipsei de folosinţă pentru imobil.

Prin cererea precizatoare de acţiune depusă la instanţa de fond, reclamanta a invocat prescripţia dreptului de retenţie invocat de pârâţi, ca efect al prescripţiei dreptului acestora de a solicita executarea creanţei ce a stat la baza instituirii acestui drept.

În aceste condiţii este neîntemeiată susţinerea apelanţilor pârâţi, cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, privind inadmisibilitatea invocării acestei excepţii de către intimata reclamantă direct în apel, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 294 şi art. 296 C.proc.civ.

Instanţa de fond nu a soluţionat această excepţie, dar intimata reclamantă, singura afectată prin omisiunea primei instanţe nu a declarat apel, reiterând în cadrul apelului declarat de apelanţii pârâţi aceiaşi excepţie prin întâmpinare.

Până la modificarea Codului civil în anul 2009, excepţia prescripţiei extinctive era reglementată ca o excepţie de ordine publică, de la regulile căreia părţile nu puteau deroga şi care putea fi invocată, de persoana interesată, în orice stare a pricinii şi chiar de judecător din oficiu.

Este adevărat că potrivit actualei reglementări excepţia prescripţiei extinctive este o excepţie de ordine privată, dar această reglementare nu se aplică cauzei de faţă, conform Legii nr. 71/2011, motiv pentru care, Curtea a apreciat că excepţia putea fi reiterată de intimaţii apelanţi în apel şi se impune a fi soluţionată de instanţa de control judiciar.

Din probele administrate a rezultat că, prin sentinţa civilă nr. 4366/1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a recunoscut în favoarea apelanţilor pârâţi un drept de retenţie asupra imobilului în litigiu, proprietatea intimatei reclamante, până la achitarea de către aceasta din urmă a sumei de 32.846.501 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de consolidare şi îmbunătăţiri la imobil făcute de apelanţii pârâţi.

Ca drept real imperfect, dreptul de retenţie reprezintă o garanţie pur pasivă în virtutea căreia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul respectiv până ce proprietarul bunului îi restituie sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.

Un astfel de drept este accesoriu obligaţiei pe care o garantează, motiv pentru care stingerea obligaţiei de plată ca efect al prescripţiei extinctive atrage în mod firesc şi stingerea dreptului de retenţie accesoriu.

Conform art. 6 coroborat cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani de la data la care se naşte dreptul de a cere executarea silită.

Sentinţa civila nr. 4366/1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, prin care s-a recunoscut în favoarea apelanţilor pârâţi dreptul de a primi de la intimata reclamantă suma de 32.846.501 lei şi dreptul de retenţie asupra imobilului în litigiu a devenit executorie la data de 27.11.1995, când Tribunalul Bucureşti a dispus prin decizia civilă 2678/A/1995 anularea ca netimbrată a cererii de apel formulată de pârâţi împotriva sentinţei.

Termenul de prescripţie extinctivă, în care apelanţii pârâţi puteau cere executarea silită a dreptului de creanţă recunoscut în favoarea lor prin această sentinţă, s-a împlinit la data de 27.11.1998, aceasta fiind şi data la care dreptul de retenţie asupra imobilului, recunoscut în favoarea lor ca un mod de garantare a executării dreptului de creanţă a încetat să mai existe.

Este adevărat că prin acţiune, intimata reclamantă a susţinut că în perioada 1995-2004 ar fi avut loc o compensare a dreptului de creanţă recunoscut în favoarea intimaţilor pârâţi prin sentinţa civilă nr. 4366/1995, compensaţie negată de apelanţii pârâţi, dar aceasta nu poate fi interpretată ca fiind o recunoaştere a dreptului intimaţilor reclamanţi, de natura celei prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care să ducă la întreruperea prescripţiei, deoarece a fost făcută mult după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă mai sus menţionat.

Textul are în vedere întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia nu şi prin recunoaşterea dreptului făcută după ce termenul de prescripţie s-a împlinit.

O astfel de recunoaştere ar putea fi relevantă doar în aprecierea caracterului licit al ocupării imobilului de către pârâţi în perioada 1995-2004, care excede însă obiectului litigiului de faţă, prin acţiune reclamanta solicitând obligarea pârâţilor la plata lipsei de folosinţă pentru imobil aferentă perioadei 10.01.2005-10.01.2008.

Din probele administrate, inclusiv corespondenţă purtată între părţi, a rezultat că apelanţii pârâţi au ocupat în toată această perioadă imobilul proprietatea exclusivă a intimatei reclamante, situat în Bucureşti, fără titlu şi fără să aibă, în acest sens, acordul intimatei.

Lipsa titlului apelanţilor pârâţi nu poate fi acoperită de aceştia prin invocarea dreptului de retenţie recunoscut în favoarea lor prin sentinţa civilă nr. 4366/1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, în condiţiile în care acest drept era stins prin prescrierea executării dreptului de creanţă pe care îl garanta, iar lipsa acordului proprietarului imobilului rezultă din corespondenţa purtată între părţi în toată această perioadă, prin care intimata reclamantă solicita apelanţilor pârâţi să elibereze imobilul, iar aceştia din urmă, sub diferite pretexte solicitau clemenţă, promiţând că îşi vor rezolva problema locativă.

Art. 998 şi 999 C.civ. reglementează răspunderea civilă delictuală a celor care prin fapta lor, prin neglijenţă sau prin imprudenţă, cauzează altuia un prejudiciu, situaţie în care, în mod corect instanţa a apreciat că sunt incidente în cauză aceste texte legale.

Fapta ilicită a apelanţilor pârâţi constă în ocuparea de către aceştia a imobilului, în toată perioada menţionată în acţiunea precizată, fără titlu şi fără acordul proprietarului.

Prin această faptă s-a creat, în mod evident, un prejudiciu în patrimoniul intimatei reclamante, care constă în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului şi se impune a fi reparat de apelanţii pârâţi, cum în mod corect a apreciat şi instanţa de fond.

În stabilirea cuantumului prejudiciului instanţa de fond a avut în vedere concluziile unui raport de expertiză, contestat în apel, atât din punct de vedere al unor condiţii de formă (citarea părţilor), cât şi pe fond, din punct de vedere al criteriilor şi metodei pe baza cărora s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosinţă.

În apel, instanţa a încuviinţat efectuarea unui alt raport de expertiză, dar, întrucât acesta a concluzionat în sensul unei valori mai mare a prejudiciului reactualizat, Curtea nu a ţinut seama de acesta, în raport de dispoziţiile art. 296 C.proc.civ. care interzic instanţei înrăutăţirea situaţiei unei părţi în propria cale de atac.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii.

I. S-au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C.proc.civ., în sensul că prin admiterea excepţiei prescripţiei invocată de intimata reclamantă în apel, au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

S-a susţinut că intimata reclamantă a invocat această excepţie ca apărare de fond în legătură cu unul din motivele de apel formulate, în condiţiile în care această cale de atac a fost exercitată de pârâţi. în aceste condiţii, prin invocarea acestei excepţii se tinde la admiterea căii de atac a apelului, ceea ce este inadmisibil în raport cu principiul referitor la crearea unei situaţii mai grele în propria cale de atac, non reformaţio inpejus.

În concluzie, s-a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei invocată de intimata reclamantă, deoarece încalcă principiul non reformatio in pejus.

O a doua critică a vizat faptul că, în speţă, dreptul de retenţie nu s-a stins ca urmare a prescripţiei extinctive, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

S-a susţinut, în acest sens, că prescripţia extinctivă nu operează de drept, ci numai la cererea persoanei interesate, iar instanţa nu o poate invoca din oficiu. Aşa fiind, reclamanta trebuia să solicite instanţei să constate intervenirea prescripţiei extinctive în privinţa dreptului de retenţie. În condiţiile în care nu a făcut acest lucru în momentul în care pârâţii au invocat acest drept de retenţie ca mijloc de apărare, invocând doar aspecte de fond, reclamanta a renunţat la acest beneficiu.

Drept consecinţă, excepţia prescripţiei nu poate fi invocată direct în apel, nefiind vorba de o excepţie absolută de ordine publică care să poată fi invocată în orice stadiu al pricinii.

Instanţa de apel a reţinut în considerente că printr-o cerere precizatoare depusă în faţa instanţei de fond reclamanta ar fi arătat că dreptul de retenție este prescris şi, prin urmare, chiar dacă instanţa de fond a omis să se pronunţe cu privire la această excepţie, intimata-reclamantă poate reitera această excepţie în apel.

Aceste susţineri sunt neîntemeiate, în primul rând, pentru că reclamanta nu a solicitat instanţei de fond să constate că a intervenit prescripţia extinctivă în privinţa dreptului de retenție. Faptul că a făcut o simplă afirmaţie legată de prescripţie în cadrul unei cereri precizatoare nu echivalează cu o astfel de solicitare, dovadă că instanţa de fond nici nu a analizat-o în vreun fel.

În al doilea rând, partea care a câştigat procesul poate reitera în apel, în apărare, acele excepţii care au fost invocate şi respinse de instanţa de fond.

În speţă, nu se justifică o asemenea ipoteză, deoarece reclamanta nu a invocat excepţia prescripţiei ca excepţie de procedură în faţa instanţei de fond şi din acest motiv, instanţa de fond nu a soluţionat în vreun fel respectiva excepţie.

S-a criticat, în continuare, soluţia instanţei de apel potrivit căreia dreptul de retenție s-a stins prin prescripţie.

Recurenţii pârâţi au arătat că dreptul de retenție a existat până la data predării imobilului de către aceştia de bună voie, respectiv până la data de 16.03.2009, abia de la această dată începând să curgă termenul de prescripţie de 3 ani. Acţiunea de faţă fiind formulată în anul 2008, iar pretenţiile reclamantei referindu-se la perioada 2004 – până la data predării imobilului, deci tocmai pe parcursul exercitării dreptului de retenție de către pârâţi nu se pune problema prescripţiei în legătură cu acest drept.

În al doilea rând, pe întreaga perioadă în care creditorul retentor rămâne în stăpânirea bunului cursul prescripţiei este întrerupt.

Drept consecinţă, în realitate, nici nu se pune problema împlinirii termenului de prescripţie şi, implicit, cea a unei posibile stingeri a dreptului de retenție. Faptul că bunul rămâne în retenția creditorului este doar rezultatul manifestării de voinţă a proprietarului care este în măsură să pună capăt oricând situaţiei juridice create prin invocarea retenţiei, achitând datoria faţă de retentor. Dacă proprietarul optează să lase bunul în detenţia retentorului s-a arătat că acest lucru echivalează cu o recunoaştere tacită şi permanentă a datoriei care are efect întreruptiv de prescripţie.

II. S-au invocat, în continuare, motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 şi 9. C.proc.civ. în sensul că a fost interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi au fost aplicate greşit dispoziţiile legale care stabilesc regimul juridic al dreptului de retenţie.

S-a arătat că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 – 999 C.civ., deoarece pe perioada cât subzistă dreptul de retenţie, până la momentul predării bunului imobil, în opinia recurenţilor pârâţi, intimata reclamantă nu are vocaţia de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, indiferent de faptele şi actele retentorului.

O altă critică a vizat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ., respectiv instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) sub sancţiunea nulităţii, în condiţiile în care a încuviinţat un raport de contra-expertiză, iar soluţia de a nu ţine cont de acesta, cu motivarea că valoarea prejudiciului stabilită prin acest raport este mult mai mare, este nelegală. În realitate, sumele stabilite prin acest raport de contra-expertiză sunt mult mai mici în oricare dintre variante şi trebuiau să fie avute în vedere de instanţa de apel.

S-a susţinut, în subsidiar, că în cazul în care instanţa ar considera că trebuie avute în vedere sumele neactualizate, suma la care puteau fi obligaţi pârâţii nu putea depăşi valoarea chiriei aşa cum este aceasta menţionată în adresa emisă de SC C. SA, respectiv suma de 7788,55 Ron.

Astfel, aşa cum s-a reţinut, valoarea chiriei potrivit adresei emise de SC C. SA pentru perioada 10.01.2005-10.01.2008 este de 7788.55 Ron. Potrivit raţionamentului făcut de instanţă, dacă din această sumă se scade creanţa pârâţilor în valoare de 32.846.501 Rol (3.284,50 Ron), rezultă o diferenţă de 4504.5 Ron.

Aşa fiind, într-un al doilea subsidiar, chiar aplicând raţionamentul greşit al instanţelor de apel şi de fond, în sensul că pe perioada exercitării dreptului de retenţie pârâţii datorează totuşi lipsa de folosinţă a imobilului şi că a operat o compensare între creanţa lor şi creanţa reclamantei constând în lipsa de folosinţă, diferenţa de sumă la care puteau fi obligaţi pârâţii în urma compensării era de 4504.5 Ron.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:

Primul motiv de recurs, ce vizează încălcarea principiului de drept non reformatio in pejus, este nefondat.

Recurenţii pârâţi au susţinut că prin invocarea excepţiei prescripţiei de către intimata reclamantă se tinde la admiterea căii de atac formulată de pârâţi, ceea ce este inadmisibil în raport cu principiul referitor la crearea unei situaţii mai grele în propria cale de atac, non reformatio in pejus.

Principiul non reformatio in pejus presupune că părţii care a declarat apel nu i se poate crea o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată. Raţiunea acestui principiu este aceea de a nu descuraja partea nemulţumită de o hotărâre judecătorească să exercite căile de atac prevăzute de lege, prin crearea perspectivei obţinerii unei soluţii mai puţin favorabile decât cea care o nemulţumeşte.

Această regulă se aplică, aşadar, atât în cazul când se impune adoptarea uneia din soluţiile prevăzute de art. 296 teza I C.proc.civ. şi anume, schimbarea sentinţei primei instanţe, cât şi în cazul rejudecării cauzei după desfiinţarea ori anularea sentinţei, dispuse în baza art. 297 C.proc.civ.

Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea art. 296 C.proc.civ. prin agravarea situaţiei pârâţilor în propria cale de atac şi, de aici, incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C.proc.civ., astfel cum au susţinut apelanţii pârâţi, în condiţiile în care, prima instanţă a admis acţiunea reclamantei, aşa cum a fost precizată, iar instanţa de apel a pronunţat aceeaşi soluţie, respingând apelul pârâţilor, completând motivarea cu noi argumente, astfel încât situaţia pârâţilor a rămas neschimbată şi, deci, aceştia nu au suferit nicio vătămare procesuală.

S-a susţinut că, în speţă, pârâţii au invocat şi în faţa instanţei de fond apărarea referitoare la existenţa dreptului lor de retenţie, iar instanţa de fond nu a reţinut că acest drept s-ar fi stins ca efect al prescripţiei extinctive, ci printr-o aşa numită plată ca efect al compensării. Pârâţii au formulat apel împotriva soluţiei pronunţate de prima instanţă prin care a fost admisă acţiunea precizată a reclamantei, fără ca reclamanta să fi invocat excepţia prescripţiei dreptului de retenţie în faţa primei instanţe şi fără să fi declarat apel împotriva soluţiei acesteia.

Susţinerile recurenţilor pârâţi sunt nefondate, deoarece, aşa cum în mod corect a reţinut şi curtea de apel, prin cererea precizatoare de acţiune depusă la instanţa de fond, reclamanta a solicitat să se constate că a intervenit prescripţia dreptului de retenție invocat în apărare de către pârâţi, ca efect al prescripţiei dreptului acestora de a solicita executarea creanţei ce a stat la baza instituirii acestui drept.

Instanţa de fond nu a soluţionat această excepţie, dar intimata reclamantă, singura afectată prin omisiunea primei instanţe, nu a declarat apel, reiterând în cadrul apelului declarat de apelanţii pârâţi, prin întâmpinare, aceeaşi apărare (excepţie).

Statuând în considerentele hotărârii pronunţate, că lipsa titlului apelanţilor pârâţi nu poate fi acoperită de aceştia prin invocarea dreptului de retenție recunoscut în favoarea lor prin sentinţa civilă nr. 4366/1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, în condiţiile în care acest drept era stins prin prescrierea executării dreptului de creanţă pe care îl garanta, instanţa de apel nu a admis excepţia prescripţiei, aşa cum în mod greşit susţin recurenţii pârâţi, deoarece aceasta nu se regăseşte ca atare în dispozitivul hotărârii pronunţate, ci a analizat numai o apărare formulată de intimata reclamantă prin întâmpinare la primul motiv de apel, în confirmarea soluţiei pronunţate de prima instanţă, potrivit căreia pârâţii datorează chirie în cauză.

Pentru toate aceste considerente, nu se poate reţine agravarea situaţiei pârâţilor în propria cale de atac, care ar reprezenta o încălcare a dispoziţiilor art. 296 teza a II-a C.proc.civ. şi ar atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C.proc.civ., motivul de recurs astfel invocat fiind nefondat.

Argumentele aduse în susţinerea celei de-a doua critici de recurs, referitoare la modalitatea în care a fost invocată şi analizată prescrierea dreptului de retenție, nu corespund realităţii, urmând a fi înlăturate de instanţa de control judiciar.

Astfel, prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe pârâţii au arătat că, urmare sentinţei civile nr. 4366/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, sunt beneficiarii unui drept de retenție asupra imobilului în litigiu până la plata efectivă a sumei de bani stabilită în favoarea acestora prin acest titlu.

Prin cererea depusă la termenul de judecată din 13.06.2008, reclamanta a făcut precizări cu privire la timbraj; cu privire la obiectul cererii, restrângându-şi pretenţiile privind contravaloarea lipsei de folosinţă/chirie pentru imobil, doar pentru 3 ani anteriori introducerii acţiunii, respectiv din 10.01.2005 până la 10.01.2008; a precizat modul de calcul al pretenţiilor în cuantum de 90.000 euro, arătând că a avut în vedere un preţ mediu al chiriei şi a învederat prescrierea dreptului de retenție invocat de pârâţi prin întâmpinare.

Instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei pronunţate, că apărările pârâţilor în sensul că reclamanta nu le-a achitat contravaloarea lucrărilor de consolidare a imobilului, reţinută expres în sentinţa anterioară de evacuare, în baza căreia au beneficiat de dreptul de retenție, nu sunt întemeiate, deoarece suma datorată de reclamantă s-a compensat cu suma datorată de pârâţi cu titlu de chirie, situaţie care face ca dreptul de retenție să nu mai subziste.

Pârâţii au declarat apel împotriva acestei hotărâri şi au invocat argumentat, într-o primă critică de apel, că au ocupat imobilul în temeiul dreptului de retenție, iar pe perioada exercitării acestui drept nu se datorează nici chirie şi nici contravaloarea lipsei de folosinţă, fiind vorba de exercitarea unui drept real de garanţie imperfect.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, prin care s-a apărat cu privire la prima critică de apel, susţinând că dreptul de retenție invocat de apelanţii pârâţi s-a stins la împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani (termen care a început să curgă de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti care l-a recunoscut).

Instanţa de apel a analizat motivul de apel şi a răspuns apărării intimatei reclamante în acest sens, fără pretenţia de a fi soluţionat o excepţie absolută, peremptorie şi dirimantă, care nu se regăseşte de altfel, în mod separat, în dispozitivul hotărârii pronunţate.

Prin urmare, toate susţinerile relative la modalitatea în care ar fi fost invocată şi analizată excepţia prescrierii dreptului de retenție al apelanţilor pârâţi sunt nefondate, urmând a fi înlăturate.

Referitor la considerentele instanţei de apel, potrivit cărora dreptul de retenție s-a stins prin prescripţie, Înalta Curte a constatat că sunt corecte. Dreptul de retenție, ca garanţie reală imperfectă, are scopul de a garanta creanţa şi a sancţiona pe debitorul rău platnic.

De la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti privind instituirea dreptului de retenție (sentinţa civilă nr. 4366/1995 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti) intimata reclamantă, în calitate de proprietar al bunului imobil, nu mai putea beneficia de fructele lucrului reţinut şi nu avea vocaţia de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului până la achitarea creanţei stabilită în sarcina acesteia.

Retentorii bunului, recurenţii pârâţi în cauză, ar fi putut cere, însă, înlăuntrul termenului legal de prescripţie, de 3 ani, executarea silită a acestui titlu, în scopul recuperării creanţei lor, lucru pe care nu l-au făcut.

După împlinirea termenului legal de prescripţie de 3 ani, respectiv de la data de 27.11.1998, dreptul de retenție asupra imobilului, recunoscut în favoarea recurenţilor pârâţi ca un mod de garantare a executării dreptului lor de creanţă, a încetat să mai existe, moment de la care aceştia datorează chirie, iar proprietarul imobilului, intimata reclamantă este îndreptăţită să o ceară.

Faptul că nu s-a cerut executarea silită a creanţei în termenul de 3 ani şi faptul că recurenţii pârâţi au continuat să stea în imobil după împlinirea acestui termen, nu înseamnă că a operat întreruperea termenului de prescripţie până la data predării imobilului de către pârâţi de bună voie, respectiv până la data de 16.03.2009, susţinerile recurenţilor pârâţi în acest sens şi cele în sensul că, abia de la această dată începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, neavând nici un fundament legal.

Nu poate fi primit raţionamentul recurenţilor bazat pe o eventuală recunoaştere tacită şi permanentă a datoriei, ca fiind rezultatul manifestării de voinţă a proprietarului, singurul în măsură să pună capăt oricând situaţiei juridice create prin invocarea retenţiei, achitând datoria faţă de retentor, situaţie care ar avea efect întreruptiv de prescripţie.

În speţă, faptul că bunul a rămas în retenţia creditorilor pârâţi nu poate fi interpretată ca fiind o recunoaştere a dreptului de natura celei prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care să ducă la întreruperea prescripţiei, deoarece nu a fost făcută de bună voie, ci în baza unei hotărâri judecătoreşti, care a stabilit obligaţiile corelative ale părţilor, şi care trebuia pusă în executare în termenul legal de prescripţie.

Textul are în vedere întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia de bună voie şi nu în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ., s-a constatat că susţinerile recurenţilor pârâţi nu se referă la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale vreunui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic material, la care se referă acest motiv de nelegalitate, ci se referă exclusiv, la greşita aplicare a dispoziţiilor legale care stabilesc regimul juridic al prescripţiei extinctive şi a dreptului de retenție. O asemenea susţinere nu se încadrează în motivul de nelegalitate astfel invocat.

În ceea ce priveşte critica încadrată juridic în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care stabilesc regimul juridic al dreptului de retenție Înalta Curte a constatat, de asemenea, că nu este fondată.

Subsumând argumentele aduse în susţinerea acestei critici, Înalta Curte a constatat dreptul de retenție este un mijloc specific de garantare a obligaţiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenţia sa până ce debitorul nu-i plăteşte tot ce îi datorează în legătură cu acel bun.

Din situaţia de fapt reţinută în speţă, rezultă că prin sentinţa civilă nr. 4366/1995 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a recunoscut în favoarea recurenţilor pârâţi un drept de retenție asupra imobilului în litigiu, proprietatea intimatei reclamante, până la achitarea de către aceasta din urmă a sumei de 32.846.501 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de consolidare şi îmbunătăţiri la imobil făcute de apelanţii pârâţi.

Acest titlu nu a fost pus în executare în termenul general prescripţie. Conform art. 6 coroborat cu art. 7 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani de la data la care se naşte dreptul de a cere executarea silită.

Prin urmare, un astfel de drept fiind accesoriu obligaţiei pe care o garantează, stingerea obligaţiei de plată ca efect al prescripţiei extinctive atrage în mod firesc şi stingerea dreptului de retenție accesoriu.

Instanţele de judecată anterioare nu au reţinut eronat că pârâţii datorau chirie pe toată perioada exercitării dreptului de retenție, aşa cum susţin recurenţii pârâţi, în condiţiile în care, în speţă, s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă/chirie pentru imobil doar pentru 3 ani anteriori introducerii acţiunii, respectiv din 10.01.2005 până la 10.01.2008.

Aşa cum s-a reţinut în considerentele ce preced, de la împlinirea termenului legal de prescripţie de 3 ani, respectiv de la data de 27.11.1998, dreptul de retenție asupra imobilului, recunoscut în favoarea recurenţilor pârâţi ca un mod de garantare a executării dreptului lor de creanţă, a încetat să mai existe, moment de la care aceştia datorează chirie/contravaloarea lipsei de folosinţă, iar proprietarul imobilului, intimata reclamantă este îndreptăţită să o ceară înlăuntrul termenului de prescripţie.

Critica referitoare la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 – 999 C.civ., deoarece pe perioada cât subzistă dreptul de retenție, până la momentul predării bunului de bună voie, intimata reclamantă nu are vocaţia de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, indiferent de faptele şi actele retentorului, este nefondată, deoarece aşa cum s-a arătat în considerentele ce preced de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti privind instituirea dreptului de retenţie intimata reclamantă, în calitate de proprietar al bunului imobil, nu mai putea beneficia de fructele lucrului reţinut şi nu avea vocaţia de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului, însă numai până la data expirării termenului în care se putea cere executarea silită a titlului executoriu.

Retentorii bunului, recurenţii pârâţi în cauză, ar fi putut cere, înlăuntrul termenului legal de prescripţie, de 3 ani, executarea silită a acestui titlu, în scopul recuperării creanţei lor, lucru pe care nu l-au făcut.

După împlinirea termenului legal de prescripţie de 3 ani, respectiv de la data de 27.11.1998, recurenţii pârâţi datorează chirie, iar proprietarul imobilului, intimata reclamantă este îndreptăţită să o ceară. În speţă s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobil, pentru 3 ani anteriori introducerii acţiunii, respectiv din 10.01.2005 până la 10.01.2008.

Dacă pe perioada de exercitare a dreptului de retenţie (de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de instituire a acestui drept până la împlinirea termenului de prescripţie a executării silite a acestui titlu) intimata reclamantă nu are dreptul la fructe, după această perioadă intimata reclamantă are vocaţia de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, cu menţiunea ca acţiunea în justiţie să fie exercitată în termenul legal de prescripţie.

Condiţiile răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite în speţă. Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, fapta ilicită a recurenţilor pârâţi constă în ocuparea de către aceştia a imobilului, în toată perioada menţionată în acţiunea precizată, fără titlu şi fără acordul proprietarului.

Prin această faptă s-a creat, în mod evident, un prejudiciu în patrimoniul intimatei reclamante, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, ce se impune a fi reparat de recurenţii pârâţi.

Critica vizând nelegalitatea raportului de expertiză tehnică care a stabilit cuantumul despăgubirilor este nefondată. Instanţa de apel a reţinut că în stabilirea cuantumului prejudiciului instanţa de fond a avut în vedere concluziile unui raport de expertiză, contestat în apel, atât din punct de vedere al unor condiţii de formă (citarea părţilor), cât şi pe fond, din punct de vedere al criteriilor şi metodei pe baza cărora s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosinţă.

În apel, instanţa a încuviinţat efectuarea unui alt raport de expertiză, dar întrucât acesta a concluzionat în sensul unei valori mai mare a prejudiciului reactualizat, Curtea nu a ţinut seama de acesta, având în vedere dispoziţiile art. 296 C.proc.civ. care interzic instanţei înrăutăţirea situaţiei unei părţi în propria cale de atac.

Având în vedere că raportul de expertiză efectuat în apel de expert tehnic judiciar ing. T.C., ca şi expertiza contabilă efectuată de expert contabil I.N. au concluzionat în sensul unor sume mai mari decât suma de 128.322,76 Euro stabilită în sarcina pârâţilor prin primul raport de expertiză efectuat la instanţa de fond, în mod corect s-a făcut aplicarea principiului non reformaţio inpejus.

Nu putea fi luată în considerare lipsa de folosinţă calculată în funcţie de cuantumul chiriei stabilită prin contractul de locaţiune încheiat în temeiul Legii nr. 5/1973, întrucât nu a existat un asemenea contract de închiriere încheiat în baza acestei legi, contrar susţinerilor nefondate ale recurenţilor pârâţi.

Totodată, criticile aduse raportului de expertiză efectuat în faţa primei instanţe, ca fiind lovit de nulitate absolută, au fost înlăturate, deoarece în apel s-a dispus efectuarea unor noi expertize de specialitate, care au fost însă înlăturate de instanţă pe considerentul neagravării situaţiei apelanţilor pârâţi în propria cale de atac.

De asemenea, criticile aduse modului în care instanţele anterioare au concluzionat asupra sumei de 128.322.76 Euro stabilită în sarcina pârâţilor cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă prin raportul de expertiză efectuat în faţa instanţei de fond, menţinut prin soluţia instanţei de apel pentru perioada cuprinsă între 10.01.2005-10.01.2008, au fost înlăturate, pe de o parte, deoarece au fost formulate în subsidiar în cazul în care se va admite recursul, iar recursul pendinte urmează a fi respins, iar pe de altă parte, pentru că nu se încadrează în criticile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C.proc.civ., această analiză implicând un control de netemeinicie asupra hotărârii, incompatibil cu structura căii de atac a recursului.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt reţinută în speţă, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins ca nefondat, recursul declarat de pârâţi.

Anularea cererii de chemare în judecată formulată de o parohie greco-catolică pentru lipsa capacității procesuale de folosință. Neîndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru dobândirea statutului de persoană juridică. Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Anularea cererii de chemare în judecată formulată de o parohie greco-catolică pentru lipsa capacității procesuale de folosință. Neîndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru dobândirea statutului de persoană juridică. Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Părțile. Capacitate procesuală de folosință.

Index alfabetic : capacitate procesuală de folosință

– persoană juridică

– culte religioase

Legea nr. 489/2006

Decretul-lege nr. 126/1990

H.G. nr. 1218/2008

Este corectă soluția instanței prin care a fost anulată cererea de chemare în judecată formulată de o parohie greco-catolică pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă, în condițiile în care nu s-a putut proba că aceasta a fost înfiinţată ca persoană juridică în conformitate cu exigenţele formale prescrise de lege.

Întrucât recunoaşterea oficială a Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică, a intervenit prin Decretul – lege nr. 126/1990, reclamanta ar fi trebuit să dovedească faptul că, după acel moment, s-a constituit ca persoană juridică, cu respectarea legii în vigoare.

Astfel, până la data adoptării Legii nr. 489/2006 şi-a produs efectele Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, care cuprindea norme referitoare la personalitatea juridică a părţilor componente locale ale cultelor religioase recunoscute, inclusiv parohii. În acest sens, decretul prevedea o formalitate de înscriere a parohiei în registrul special al primăriei, cu arătarea nominală a organelor de conducere şi control şi cu indicarea numerică a membrilor care fac parte din ele, formalitate de a cărei îndeplinire legiuitorul lega însăşi existenţa valabilă a parohiei ca persoană juridică, iar ulterior adoptării Legii nr. 489/2006, în aplicarea normelor H.G. nr. 1218/2008 privind recunoaşterea Codului de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice şi a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, parohia ar fi trebuit să poată înfăţişa însuşi decretul de înfiinţare emis de episcopul diecezan, pe baza statutului parohiei.

Secția I civilă, decizia nr. 3059 din 31 mai 2013

Prin sentinţa civilă nr. 409 din 14.11.2011, Tribunalul Braşov a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia Greco – Catolică V., în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă V., admiţând excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei.

În motivarea sentinţei, prima instanţă a apreciat că, în aplicarea art. 28 din Decretul nr.177/1948 – în vigoare până la abrogarea sa prin art. 51 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor – şi art. 17 din acelaşi decret, precum şi a dispoziţiilor art. 28 şi 32 din Decretul nr. 31/1954, pentru reînfiinţarea Parohiei Greco – Catolice V. şi, implicit, pentru redobândirea calităţii de persoană juridică, trebuiau îndeplinite condiţiile prevăzute de legea cultelor, respectiv înscrierea în registrul special al primăriei, cu arătarea organelor de conducere şi control şi cu indicarea numerică a membrilor.

Această nu a fost îndeplinită, în condiţiile în care, potrivit adreselor din 01.04.2005, 09.09.2005 şi 21.06.2006 emise de Primăria comunei Părău, după anul 1990 nu a fost înregistrată în evidenţele acesteia Parohia Greco – Catolică V., cu respectarea prevederilor Legii nr. 177/1948 şi altor legi emise după 1989, singura parohie înregistrată pentru localitatea menţionată fiind cea ortodoxă.

De asemenea, din adresa din 14.03.2000 emisă de Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco – Catolic Făgăraş, rezultă că „pentru reactivarea unei Parohii Greco – Catolice conform normelor în vigoare, este nevoie de 21 membri, care să semneze un proces verbal de constituire a Parohiei (de reînfiinţare), proces verbal ce trebuie înregistrat la Primăria comunei de care aparţine Parohia nou înfiinţată”. Un astfel de proces verbal nu este înregistrat în evidenţele Primăriei comunei Părău în ceea ce priveşte satul V., astfel cum rezultă din adresa din 19.10.2010.

Întrucât potrivit art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, sunt persoane juridice şi părţile componente ale cultelor, aşa cum sunt menţionate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerinţele prevăzute în acestea, ar fi trebuit îndeplinite cerinţele Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, pe baza căruia se organizează şi funcţionează Biserica Română Unită cu Roma – Greco Catolică (recunoscut prin HG nr.1218/2008 – anexa 2), fiind relevante canoanele 276&1, 279, 280 &2, 280&3, 290&1, 515&1, pe care tribunalul le-a citat în cuprinsul sentinţei.

Parohia legitim înfiinţată (de către episcopul eparhial) este prin dreptul însuşi persoană juridică, fiind reprezentată din punct de vedere juridic de persoana parohului.

Instanţa a constatat că nu s-a făcut nici o dovadă a reînfiinţării Parohiei Greco – Catolice V. ulterior anului 1989, când Cultul Greco – Catolic a fost recunoscut oficial, existenţa personalităţii juridice fiind de altfel motivată prin existenţa acestei parohii înainte de desfiinţarea Cultului Greco – Catolic şi prin faptul că aceasta nu a fost desfiinţată vreodată, dat fiind caracterul abuziv al Decretului nr. 358/1948.

Din adeverinţa din 10.01.2011 eliberată de Mitropolia de Alba Iulia şi Făgăraş, rezultă că Parohia V. din cadrul Vicariatului de Făgăraş este înscrisă în „Statul de Funcţii şi Personal al Mitropoliei de Alba Iulia şi Făgăraş – Blaj” la poziţia 44. Nu s-a făcut, însă, dovada actului prin care această parohie a fost înfiinţată după anul 1989, a numărului de credincioşi care o compun sau a existenţei unui paroh numit pentru această parohie, a înregistrării sale în evidenţele fiscale (aşa cum sunt înregistrate de altfel alte parohii din cadrul Vicariatului Făgăraş).

Recunoaşterea Cultului Greco-Catolic nu reprezintă şi redobândirea necondiţionată a personalităţii juridice a tuturor parohiilor existente anterior desfiinţării, necesar fiind a se îndeplini condiţiile impuse de legiuitor, aspect ce rezultă chiar din adresa din 14.03.2000 emisă de Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco – Catolic Făgăraş.

Prin decizia nr. 60 din 17.05.2012, Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi apelul declarat de apelanta reclamantă Parohia Greco – Catolică V. împotriva sentinţei menţionate, confirmându-se legalitatea şi temeinicia considerentelor primei instanţe pe aspectul lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantei.

S-a arătat în plus că adeverinţa din 10.01.2011 eliberată de Mitropolia Alba Iulia şi Făgăraş – Blaj nu face dovada reînfiinţării Parohiei Greco – Catolice V., în condiţiile în care nu precizează actul de înfiinţare după 1989, numărul de credincioşi ce compun această parohie şi înregistrarea sa în evidenţele fiscale, iar prima instanţă a reţinut în mod corect că recunoaşterea Cultului Greco-Catolic nu reprezintă şi redobândirea automată a personalităţii juridice a tuturor parohiilor existente anterior desfiinţării.

Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intimata Biserica Ortodoxă în legătură cu sentinţa civilă nr. 1304 din 18.08.2011 pronunţată de Judecătoria Făgăraş în dosarul nr. 2xxx/226/2010 şi decizia civilă nr. 1654 din 22.10.2012 a Tribunalului Braşov pronunţată în dosarul nr. 2xxx/226/2010, s-a apreciat că nu este întemeiată, în raport de dispoziţiile art. 166 C.proc.civ. raportat la art. 1201 C.civ., nefiind îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., susţinând că Parohia Greco-Catolică V. a făcut dovada capacităţii sale de folosinţă, în raport chiar de dispoziţiile legale reţinute de către instanţele de fond, care au fost, însă, greşit aplicate.

Astfel, este incident Codul canoanelor bisericilor orientale pe baza căruia se organizează şi funcţionează Biserica Română Unita cu Roma – Greco Catolică (recunoscut prin Hotărârea nr. 1.218 din 1 octombrie 2008 privind recunoaşterea Codului de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice şi a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale – anexa 2), conform art. 8 din Legea nr. 489/2006, legea cultelor în vigoare.

Pe lângă prevederile citate prin hotărârile pronunţate în cauză, recurenta a considerat că sunt relevante şi canoanele 923 – (cf 115 § 2) şi 925 – (= 120 § 2), potrivit cărora „O totalitate de persoane nu poate fi constituită ca persoană juridică dacă nu este compusă din cel puţin trei persoane fizice”, respectiv „Dacă supravieţuieşte un singur membru al unei persoane juridice şi dacă, conform statutelor, aceasta nu a încetat să existe, exercitarea tuturor drepturilor acelei persoane juridice îi revin acelui membru.”

În acest sens, trebuie menţionat că nu există nici un statut sau Cod canonic Greco-Catolic, care să fi recunoscut sau să recunoască încetarea existenţei cultului greco-catolic.

S-a mai susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a făcut aplicarea Decretului nr. 177/1948, care, la data formulării cererii de chemare în judecată – 16 februarie 2011 -, era abrogat (la 11 ianuarie 2007, prin art. 51 din Legea nr. 489/2006). Or, dispoziţiile unei legi sunt aplicabile numai în perioada de valabilitate a acesteia, astfel încât, în mod nelegal, au fost aplicate dispoziţiile vechii legi a cultelor, în loc să aplice legea nouă, în vigoare la data acţiunii introductive şi care nu impune cerinţe de înregistrare nici la primărie şi nici la fisc.

Calitatea reclamantei de persoană juridică, atât în drept, cât şi în fapt, este atestată şi de adeverinţa din 10.01.2011 eliberată de Mitropolia de Alba Iulia şi Făgăraş, din care rezultă că Parohia Greco-Catolică V. din cadrul Vicariatului de Făgăraş este înscrisă în „Statul de Funcţii şi Personal al Mitropoliei de Alba Iulia şi Făgăraş – Blaj a Bisericii Române Unită cu Roma Greco-Catolică la poziţia 44.

Recurenta a mai susţinut că prima instanţă şi instanţa de apel nu au manifestat un rol activ în judecarea obiectivă a cauzei, atitudine explicabilă prin faptul că judecătorii sunt de credinţă ortodoxă, care acţionează în sensul neretrocedării bunurilor furate de la Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat.

Menţinând soluţia primei instanţe de anulare a cererii de chemare în judecată pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale ce prevăd condiţiile pentru existenţa reclamantei ca persoană juridică, a căror îndeplinire nu a fost probată în cauză.

Susţinerile recurentei, în sensul că doar Legea cultelor nr. 489/2006 este relevantă în speţă, nu ţin cont de principiul tempus regit actum ce guvernează aplicarea legii în timp, în raport de faptul juridic analizat, anume înfiinţarea persoanei juridice, care s-ar fi realizat potrivit legii în vigoare la acel moment.

În aplicarea acestui principiu, reclamanta ar fi trebuit, aşadar, să probeze că a fost înfiinţată ca persoană juridică în conformitate cu exigenţele formale prescrise de legea în vigoare la momentul înfiinţării persoanei juridice.

Întrucât recunoaşterea oficială a Bisericii Române Unite cu Roma Greco Catolică, a intervenit prin Decretul – lege nr. 126/1990, reclamanta ar fi trebuit să dovedească faptul că, după acel moment, Parohia Greco-Catolică V. s-a constituit ca persoană juridică, cu respectarea legii în vigoare.

După cum s-a arătat, în mod corect, prin ambele hotărâri de fond pronunţate în cauză, până la data adoptării Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, şi-a produs efectele Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, care cuprindea norme referitoare la personalitatea juridică a părţilor componente locale ale cultelor religioase recunoscute, inclusiv parohii.

În acest sens, decretul trimitea la legea persoanelor juridice, este adevărat, numai în privinţa numărului legal de membri, nu şi al formalităţilor de înregistrare sau de înscriere prevăzute de art. 28 din Decretul nr. 31/1954 (astfel cum au interpretat instanţele de fond).

Decretul prevedea, totuşi, o formalitate de înscriere a parohiei în registrul special al primăriei, cu arătarea nominală a organelor de conducere şi control şi cu indicarea numerică a membrilor care fac parte din ele (art. 17), formalitate de a cărei îndeplinire legiuitorul lega însăşi existenţa valabilă a parohiei ca persoană juridică, însă nu a fost probată în cauză.

Drept urmare, pentru perioada 1990-2006, nu s-a dovedit dobândirea statutului de persoană juridică de către reclamantă.

În ceea ce priveşte exigenţele formale prevăzute de legile ulterioare anului 2006, se constată că recurenta nu contestă raţionamentul juridic ce a fost conceput prin hotărârea primei instanţe şi confirmat prin decizia recurată, întemeiat pe prevederile art. 8 alin. (2) din Legea cultelor nr. 489/2006, potrivit cărora „sunt persoane juridice şi părţile componente ale cultelor, aşa cum sunt menţionate în statutele sau codurile canonice proprii, dacă îndeplinesc cerinţele prevăzute în acestea.”

Pe acest temei, sunt relevante, într-adevăr, dispoziţiile H.G. nr. 1218 din 1.10.2008 privind recunoaşterea Codului de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice şi a Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, publicată în Monitorul Oficial nr. 798 bis din 27 noiembrie 2008.

S-a reţinut că potrivit Canonului 114 – & 1, constituirea unui ansamblu de persoane (definit în Canonul 115 – & 2) ca persoană juridică se face prin însăşi dispoziţia dreptului, fie printr-o concesiune specială din partea autorităţii competente, dată printr-un decret.

Doar o parohie înfiinţată în mod legitim se bucură ipso iure de personalitate juridică (Canonul 515 – & 3), înfiinţare ce este de competenţa episcopului diecezan, conform Canonului 515 – & 2.

Este relevant, de asemenea, Canonul 117, în conformitate cu care „Nici un ansamblu de persoane sau de lucruri care vrea să dobândească personalitate juridică nu o poate dobândi dacă statutele lui nu au fost aprobate de către autoritatea competentă.”

Prin motivele de recurs, nu se contestă aplicarea normelor reţinute de către instanţele de fond, dar se susţine că numărul minim necesar pentru constituirea unei persoane juridice este de 3 membri, astfel cum prevede Canonul 923 – (cf 115 & 2).

Instanţa de judecată nu poate face ea însăşi verificări cu privire la îndeplinirea ori neîndeplinirea de către reclamantă a numărului minim de membri necesar înfiinţării sale ca persoană juridică, această atribuţie revenindu-i autorităţii competente a dispune constituirea persoanei juridice.

În aplicarea normelor anterior citate, reclamanta ar fi trebuit să înfăţişeze însuşi decretul de înfiinţare emis de autoritatea competentă (episcopul diecezan), pe baza statutului parohiei, aprobat ca atare, şi în urma verificării tuturor condiţiilor de înfiinţare, ceea ce nu s-a întâmplat.

În acelaşi timp, recurenta face referire la Can. 925 – (= 120 & 2), potrivit căruia „Dacă supravieţuieşte un singur membru al unei persoane juridice şi dacă, conform statutelor, aceasta nu a încetat să existe, exercitarea tuturor drepturilor acelei persoane juridice îi revin acelui membru.”

Această normă nu este relevantă în cauză, întrucât se referă la modul de exercitare, într-o ipoteză particulară, a drepturilor unei persoane juridice care nu şi-a încetat existenţa.

Or, premisa de aplicare a acestei norme nu este îndeplinită, din moment ce Parohia Greco Catolică V. şi-a încetat existenţa în virtutea Decretului nr. 358/1948, prin care s-a arătat că „În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult (…) încetează de a mai exista.”

În aceste condiţii, reclamanta ar fi trebuit să probeze că, începând cu anul 1990, a redevenit persoană juridică, dovadă ce nu a fost realizată.

Recurenta nu arată în concret în ce constă lipsa de rol activ a instanţelor de fond în cauză, invocată prin motivele de recurs şi, de altfel, soluţia adoptată reflectă neîndeplinirea de către reclamanta însăşi propriilor obligaţii procesuale legate de dovedirea pretenţiilor şi apărărilor în proces, în conformitate cu art. 129 alin. (1) C.proc.civ.

Or, partea nu se poate prevala de propria culpă procesuală pentru a pretinde neîndeplinirea de către instanţa de judecată a obligaţiilor ce-i revin acesteia în proces, respectiv absenţa unui rol activ.

Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.

Lipsa rovinietei valabile. Plângere împotriva procesului verbal de contravenție. Instanța competentă. Modificări aduse de Legea nr. 2/2013 normelor de competență teritorială prevăzută de O.G. 2/2001. Aplicarea acestor dispoziții derogatorii proceselor în materie contravenţională începute după intrarea în vigoare a Legii nr.2/2013.Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Lipsa rovinietei valabile. Plângere împotriva procesului verbal de contravenție. Instanța competentă. Modificări aduse de Legea nr. 2/2013 normelor de competență teritorială prevăzută de O.G. 2/2001. Aplicarea acestor dispoziții derogatorii proceselor în materie contravenţională începute după intrarea în vigoare a Legii nr.2/2013.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competență teritorială.

Index alfabetic : contravenție

– competența teritorială

O.G. nr. 15/2002, art. 8

O.G. nr. 2/2001, art. 10, art. 32

Potrivit dispoziţiilor art.32 alin.(2) din O.G. nr.2/2001, instanța competentă să soluționeze plângerea introdusă anterior adoptării Legii nr.2/2013, formulată împotriva procesului verbal de contravenție, prin care s-a reținut săvârșirea faptei sancționată de dispozițiile art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 15/2002, respectiv ” fapta de a circula fără a deţine rovinieta valabilă”, este judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, având în vedere caracterul absolut al competenţei teritoriale reglementate în materie contravenţională.

Dispozițiile art. III alin. (2) al Legii nr. 2/2013, prin care se introduce o normă de competenţă teritorială derogatorie de la dispoziţiile O.G. nr.2/2001, se aplică numai proceselor în materie contravenţională începute după intrarea în vigoare a Legii nr.2/2013, nu şi celor în curs de soluţionare, regula în materia aplicării în timp a normelor de procedură fiind cea înscrisă în art.24 C.proc.civ., coroborat cu art.25 alin.(2) C.proc.civ., în această materie aplicându-se regula, iar nu excepţiile arătate în art. XXIII alin.(1) şi alin.(4) din Legea nr.2/2013.

Secția I civilă, decizia nr. 2931 de la 28 mai 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brezoi la data de 22.09.2011, petenta SC G.L.S. SRL a solicitat anularea procesului verbal de contravenţie din 31.05.2011, întocmit de reprezentanţii Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale SA, solicitând, în principal, anularea sancţiunilor aplicate prin acesta, iar în subsidiar, înlocuirea amenzii contravenţionale şi a tarifului de despăgubire cu sancţiunea avertismentului.

În motivarea plângerii, petenta a arătat că, prin procesul-verbal de contravenţie menţionat, a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 250 lei, reţinându-se în sarcina sa săvârşirea contravenţiei prevăzută de art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 15/2002, constând în aceea că, la data de 02.12.2012, ora 08:33, a fost depistat un vehicul ce îi aparţinea circulând pe raza localităţii Seaca, judeţul Vâlcea, fără a deţine rovinietă valabilă.

Petenta a mai arătat că autovehiculul la care se face referire în procesul verbal de contravenţie a fost achiziţionat în leasing, iar la momentul achitării rovinietei era folosit de către aceasta ca utilizator, doar ulterior devenind proprietar, drept pentru care au fost schimbate numerele maşinii.

Prin încheierea din 20 februarie 2013, Judecătoria Brezoi a dispus scoaterea de pe rol a cauzei şi înaintarea, pe cale administrativă, Judecătoriei Sibiu, spre competentă soluţionare, cu motivarea că, în temeiul art. XXIII alin.(1) şi (4) din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, raportat la art.10¹din O.G. nr.15/2002, această ultimă instanţă a devenit competentă să soluţioneze plângerea ce face obiectul dosarului, ca fiind instanţa în circumscripţia căreia se află sediul petentei.

Judecătoria Sibiu, prin sentinţa civilă nr.2467 din 04 aprilie 2013, şi-a declinat, la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brezoi şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, în temeiul art.22 alin.(3) C.proc.civ., a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sibiu a reţinut că, la data sesizării instanţei cu plângerea contravenţională, competenţa de soluţionare a cauzei revenea instanţei locului săvârşirii faptei, conform dispoziţiilor art.32 alin.(2) din O.G. nr.15/2002.

A mai arătat că, prin intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă şi a Legii nr.2/2013, începând cu data aplicării dispoziţiilor acestei legi, adică după momentul înregistrării plângerii contravenţionale (22.09.2011), s-a modificat şi completat şi O.G. nr.15/2002, care, la art. 10¹, prevede că, prin derogare de la dispoziţiile O.G. nr.2/2001, plângerea împotriva unui proces verbal de contravenţie prin care s-au constatat fapte contravenţionale incriminate de O.G. nr.15/2002, se introduce la judecătoria în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul contravenientul.

Această dispoziţie este de strictă interpretare şi de imediată aplicare pentru viitor, neputând retroactiva. Competenţa instanţelor judecătoreşti se stabileşte în funcţie de momentul sesizării instanţei, dacă legea nu dispune altfel.

În concluzie, Judecătoria Sibiu a arătat că Judecătoria Brezoi este competentă să soluţioneze cauza, ca instanţă de la locul săvârşirii contravenţiei, competenţă stabilită de O.G. nr.2/2001, deoarece la data sesizării iniţiale a instanţei nu erau în vigoare dispoziţiile Legii nr.2/2013.

Învestită astfel a pronunţa regulatorul de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în favoarea Judecătoriei Brezoi competenţa de soluţionare a pricinii pentru considerentele ce succed:

Fapta pentru care a fost întocmit procesul-verbal de contravenţie contestat în prezenta cauză este reglementată şi sancţionată de dispoziţiile art. 8 alin.(1) din O.G. nr. 15/2002, conform cărora „fapta de a circula fără a deţine rovinieta valabilă constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda”.

Potrivit dispoziţiilor art.32 alin.(2) din O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, competenţa soluţionării plângerii împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi aplicare a sancţiunii aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia.

Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, aduce modificări O.G. nr.2/2001, prin art. III alin.(2) care introduce după art.10 din O.G. nr.15/2002, art.10¹:„prin derogare de la dispoziţiile O.G. nr.2/2001 (….) plângerea, însoţită de copia procesului-verbal de constatare a contravenţiei, se introduce la judecătoria în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul contravenientul.”

Această normă de competenţă teritorială derogatorie de la dispoziţiile O.G. nr.2/2001 este cuprinsă în Secţiunea a 2-a din Legea nr.2/2013, ce poartă denumirea de „Modificarea şi completarea unor acte normative în materie contravenţională şi în materia contenciosului administrativ şi fiscal”, legiuitorul făcând aşadar, distincţia între cele două materii.

Aceste dispoziţii derogatorii sunt aplicabile, însă, plângerilor contravenţionale introduse ulterior intrării în vigoare a acestei modificări, respectiv începând cu data de 15.02.2013, regula în materia aplicării în timp a normelor de procedură fiind cea înscrisă în art.24 C.proc.civ., coroborat cu art.25 alin.(2) C.proc.civ., în această materie aplicându-se regula, iar nu excepţiile arătate în art. XXIII alin.(1) şi alin.(4) din Legea nr.2/2013.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. XXIII alin.(1) din Legea nr.2/2013, cuprinse în capitolul Dispoziţii tranzitorii şi finale: „procesele în primă instanţă, precum şi căile de atac în materia contenciosului administrativ şi fiscal, în curs de judecată la data schimbării, potrivit dispoziţiilor prezentei legi, a competenţei instanţelor legal învestite se judecă de instanţele devenite competente potrivit prezentei legi”, iar potrivit alin.(4) „dosarele se trimit, pe cale administrativă, la instanţele devenite competente să le judece”.

De asemenea, alin.(2) şi (3) din art. XXIII precizează în mod detaliat la ce instanţe şi la ce cauze se referă alin.(1), respectiv: (2)„Recursurile aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal la data intrării în vigoare a prezentei legi şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa curţilor de apel, se trimit la curţile de apel” şi (3) „Procesele în curs de judecată în primă instanţă în materia contenciosului administrativ şi fiscal aflate la data intrării în vigoare a prezentei legi pe rolul curţilor de apel şi care, potrivit prezentei legi, sunt de competenţa tribunalelor se trimit la tribunale.”

Drept urmare, din interpretarea dispoziţiilor legii, se constată că art. XXIII din Legea nr.2/2013 se referă în mod restrictiv la procesele în materia contenciosului administrativ şi fiscal, nu şi în materie contravenţională.

Prin urmare, art. XXIII nu cuprinde dispoziţii exprese cu privire la materia contravenţională, considerent pentru care prevederile Legii nr.2/2013 nu sunt aplicabile în această materie, chiar dacă materia contravenţiilor constituie dispoziţii de drept public şi nu de drept privat. Totodată, prevederile Legii nr.2/2013 se impun a fi interpretate în mod unitar, deoarece prin acest act normativ se aduc modificări în mai multe materii (procedură penală, contravenţii, contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale), iar dispoziţiile art. XXIII alin.(1) se referă doar la procesele în materia contenciosului administrativ şi fiscal, nefiind posibilă o interpretare extensivă, în sensul că ar fi aplicabile şi proceselor în alte materii.

Având în vedere considerentele expuse, se reţine că dispoziţiile art. XXIII din Legea nr.2/2013 se aplică numai proceselor în materie contravenţională începute după intrarea în vigoare a Legii nr.2/2013, nu şi celor în curs de soluţionare.

Or, în speţă, plângerea contravenţională a fost introdusă anterior adoptării Legii nr.2/2013, la data de 22.09.2011. Locul săvârşirii contravenţiei reţinute în sarcina petentului a fost pe raza localităţii Seaca, judeţul Vâlcea, zonă situată în circumscripţia Judecătoriei Brezoi, aşa încât această instanţă este competentă să soluţioneze cauza, potrivit art.32 alin.(1) din O.G. nr.2/2001, având în vedere caracterul absolut al competenţei teritoriale reglementate în materie contravenţională.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte, în baza art. 22 alin. (3) şi (5) C.proc.civ., a stabilit competenţa judecării cauzei în favoarea Judecătoriei Brezoi, în a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia.

Prescripția dreptului la acțiune împlinită înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil. Aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 167/1958. Invocarea din oficiu de către instanța de judecată a excepției. Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prescripția dreptului la acțiune împlinită înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil. Aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 167/1958. Invocarea din oficiu de către instanța de judecată a excepției. Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata. Excepții.

Index alfabetic : prescripție extinctivă

– excepție de ordine publică

– excepție de fond

Legea nr. 71/2011, art. 201

Legea nr. 287/2009, art. 6

Decretul nr. 167/1958, art. 18

*Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Conform art. 201 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil, sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, aceleași prevederi fiind cuprinse și în dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 (Noul Cod civil). Aşadar, din coroborarea dispoziţiilor legale privind aplicarea legii civile în timp, rezultă, în mod neîndoielnic că prescripţia extinctivă, invocată pentru o situaţie în întregime încheiată înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rămâne supusă dispoziţiilor care au instituit-o.

În consecință, un raport juridic încheiat sub imperiul legii vechi este supus dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, act normativ care reglementează instituţia prescripţiei extinctive și care în art. 18 conţine dispoziţii procedurale, instituind posibilitatea invocării excepţiei din oficiu de către instanţa de judecată, oricând în cursul judecării cauzei, ceea ce-i conferă caracterul unei excepţii de ordine publică, chiar dacă potrivit art. 2512 alin. (2) din Noul Cod civil, instanța de judecată nu mai are această posibilitate.

Secția I civilă, decizia nr. 3537 din 9 septembrie 2013

Prin sentinţa civilă nr.454 din 7.03.2012 Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a respins cererea reclamantului V.G., cerere având ca obiect obligarea Statului Român la despăgubiri materiale şi morale ca urmare a restrângerii de libertate în mod nelegal pe perioada 29.10.1999 – 30.11.1999, cu motivarea că dreptul reclamantului la acţiune este prescris.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamantul.

Acesta a susţinut că prescripţia dreptului material la acţiune nu poate fi invocată de instanţă, din oficiu, având în vedere dispoziţiile art.2512 alin.(2) C.civ.

Prin decizia civilă nr. 413A din 23 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondată cererea de apel formulată de reclamantul V.G., împotriva sentinţei civile pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Conform art. 201 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Interpretând textul de lege menţionat „a fortiori” instanţa a stabilit că, dacă prescripţiile neîmplinite până la data intrării în vigoare a codului civil rămân supuse dispoziţiilor legii vechi, care le-au instituit, (în speţă dispoziţiilor Decretului nr.167/1958) cu atât mai mult rămân supuse dispoziţiilor legii vechi prescripţiile împlinite înainte de intrarea în vigoare a codului civil.

De asemenea, în contextul menţionat, având în vedere că art. 201 din Legea nr.71/2011 se referă la „dispoziţiile legale care le-au instituit” interpretarea instanţei în baza principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus este aceea că, textul de lege menţionat vizează atât dispoziţiile substanţiale cât şi pe cele procedurale, adică pe cele care permit instanţei invocarea din oficiu a prescripţiei, conform art.18 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

De asemenea, instanţa a constatat că prescripţia dreptului la acţiune pentru obţinerea unor despăgubiri de către reclamant a început şi s-a sfârşit în totalitate, sub imperiul legii vechi, astfel că raportul juridic este supus în întregime dispoziţiilor legii vechi, el nefiind atins de legea nouă, conform principiului tempus regit actum, astfel că, dispoziţiile legale substanţiale sau procedurale din legea nouă nu pot fi aplicabile.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând soluţia pentru nelegalitate şi susţinând că instanţele au reţinut în mod greşit faptul că se poate invoca din oficiu prescripţia extinctivă, având în vedere dispoziţiile noului cod civil.

Au fost invocate în drept dispoziţiile art. 299-314 C.proc.civ.

Recurentul a arătat că în virtutea dispoziţiilor art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a dreptului intern a formulat o acţiune în despăgubiri împotriva statului şi în acest context, instanţa nu era îndreptăţită să invoce din oficiu prescripţia dreptului la acţiune.

S-a invocat şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Noului Cod civil, articol care reglementează aplicarea legii în timp, menţionându-se că se aplică legea mai favorabilă în timp, mai ales că în raport de art. 2512 alin. (2) din Noul Cod civil, instanţa trebuie să judece echidistant şi în consecinţă să nu invoce prescripţia, pentru că procedând de această manieră, nu aplică legea în vigoare.

Recursul este nefondat.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, soluţionând în mod just litigiul dedus judecăţii.

Criticile formulate de recurent se subsumează dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., instanţa urmând să le analizeze din această perspectivă.

S-a statuat de către instanţa anterioară că reclamantul a formulat la data de 22.06.2011, o acţiune în pretenţii împotriva Statului Român reprezentând despăgubiri pentru reţinere nelegală în perioada 29.10.1999 – 30.11.1999, acţiune constatată ca fiind prescrisă, în raport de dispoziţiile legale aplicabile în speţă.

Este neîntemeiată susţinerea recurentului că instanţa, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 287/2009, nu mai putea să invoce din oficiu prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune.

Astfel, în mod corect s-a reţinut de curtea de apel că dispoziţiile invocate de reclamant nu sunt incidente în cauză, în raport de modalitatea de aplicare a legii substanţiale în timp.

Conform art. 201 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil, sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Mai mult, dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 (Noul Cod civil) cuprind aceleaşi prevederi ca şi legea de punere în aplicare, respectiv că prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor care le-au instituit.

Cu atât mai mult aceste dispoziţii devin incidente pentru o situaţie juridică consumată complet înainte de intrarea în vigoare a legii noi, întrucât normele juridice nu se pot aplica retroactiv.

Acest principiu este întărit nu numai de dispoziţiile constituţionale [art. 15 alin. (2) din Constituţia României], dar şi de art. 6 alin. (1) din Codul civil, conform cărora : „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă”.

Or, în raport de faptul că instanţa de apel a reţinut că în ceea ce priveşte situaţia juridică invocată de recurentul-reclamant, aceasta s-a petrecut în întregime sub imperiul legii vechi, fiind un raport juridic încheiat, acesta este supus dispozițiilor Decretului nr. 167/1958. Actul normativ menţionat reglementează instituţia prescripţiei extinctive ce are caracterul unei excepţii de fond, însă textul conţine şi dispoziţii procedurale, instituind posibilitatea invocării excepţiei din oficiu de către instanţa de judecată, oricând în cursul judecării cauzei, ceea ce-i conferă caracterul unei excepţii de ordine publică (art. 18 din Decretul nr. 167/1958).

Aşadar, din coroborarea dispoziţiilor legale privind aplicarea legii civile în timp, rezultă, în mod neîndoielnic că prescripţia extinctivă, invocată pentru o situaţie în întregime încheiată înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rămâne supusă dispoziţiilor care au instituit-o. Or, sub imperiul vechii legi, exista dispoziţie expresă, art. 18 din Decretul nr. 167/1958, care permitea invocarea din oficiu de către instanţă a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, pentru acţiunile cu caracter patrimonial.

În consecinţă, hotărârea pronunţată de instanţa de apel este legală, nefiind afectată de niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Faţă de aceste considerente, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.

Acțiune formulată de un sindicat în numele membrilor săi, având ca obiect drepturi salariale. Competența de a soluționa litigiul revine instanței în a cărei rază teritorială se află sediul sindicatului reclamant.Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Acțiune formulată de un sindicat în numele membrilor săi, având ca obiect drepturi salariale. Competența de a soluționa litigiul revine instanței în a cărei rază teritorială se află sediul sindicatului reclamant.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cererea formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011 (respectiv – 10.05.2011 şi care a abrogat Legea nr. 53/2003) de către un sindicat în numele membrilor săi, în valorificarea unor drepturi salariale, este de competența instanței în a cărei circumscripție se află sediul sindicatului, acesta având calitatea de reclamant.

Împrejurarea că unul dintre reclamanți (membru al sindicatului) are domiciliul într-o altă localitate, nu este de natură să atragă competenţa acestei instanțe, întrucât prin împuternicirea data reprezentantului său, respectivsindicatului, reclamantul şi-a desemnat domiciliul procesual ales la respectiva instituţie.

Secția I civilă, decizia nr. 3648 din 11 septembrie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu la data de 15 iunie 2011, reclamantul Sindicatul X, în numele membrilor de sindicat, a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Local Herăşti şi Şcoala Herăşti, obligarea pârâţilor să aplice, pe perioada 01.01.2010-13.05.2011, coeficientul de multiplicare 1- 400 lei ca bază de calcul a drepturilor salariale ale reclamanţilor şi la plata diferenţelor de drepturi salariale neacordate, actualizate cu indicele de inflaţie, luând în considerare salariile de bază de la 31.12.2009, conform Legii nr. 221/2008 şi sentinţei civile nr. 116 LM din 19.02.2010 a Tribunalului Giurgiu.

Prin sentinţa civilă nr. 867 din 17.11.2011, Tribunalul Giurgiu a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în doar ceea ce o priveşte pe reclamanta I.R., în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reţinând că, aşa cum rezultă din tabelul depus la dosar iniţial, aceasta are domiciliul în Bucureşti, fiind aplicabile dispoziţiile art. 269 alin. (2) al Legii nr. 53/2003,^: conform cărora instanţa competentă teritorial a soluţiona conflictele de muncă este cea de la domiciliul, reşedinţa sau, după caz, sediul, reclamantului.

Prin sentinţa civilă nr. 3728 din 12.04.2013, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu, a constatat ivit conflictul negativ şi a înaintat cauza către I.C.C.J., reţinând că, acţiunea a fost formulată la data de 15.06.2011, fiind sub imperiul Legii nr. 62/2011, intrată în vigoare la 13.05.2011. Prin art. 28 alin. (3) din acest act normativ s-a recunoscut calitate procesuală activă organizaţiilor sindicale în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol, situaţia faţă de care, reclamanta fiind reprezentată de Sindicatul X, dispoziţiile art. 269 alin. (2) ale Codului muncii sunt aplicabile faţă de acest reclamant, sens în care competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Giurgiu.

Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 22 alin. (3) C.proc.civ., a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu, pentru argumentele ce succed:

Potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social (care a intrat în vigoare la 10.05.2011 şi a abrogat Legea nr. 53/2003) „organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleși”.

Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că „în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. 1, organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora…”, iar alin.(3) stabileşte că „în exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. 1 şi 2, organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă”.

Or, în speţă, cererea cu care a fost învestită instanţa de judecată a fost formulată la data de 15.06.2011, (deci, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 62/2011, aplicabilă în cauză), de către Sindicatul X, în numele membrilor săi de sindicat, printre care şi I.R., în valorificarea unor drepturi salariale.

Împrejurarea că reclamanta I.R. are domiciliul propriu în municipiul Bucureşti nu este de natură să atragă competenţa Tribunalului Bucureşti, întrucât prin împuternicirea data reprezentantului său, în speţă, Sindicatul X, aceasta şi-a desemnat domiciliul procesual ales la respectiva instituţie.

În considerarea celor ce preced, având în vedere că sindicatul, în calitate de reclamant, are sediul în judeţul Giurgiu, competenţa soluţionării acţiunii formulată de acesta, deci şi în numele reclamantei I.R., revine Tribunalului Giurgiu.

Încălcarea dispozițiilor Legii nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale. Contestație împotriva procesului verbal de sancționare a contravenției. Competența instanței în a cărei rază teritorială se află sediul Autorităţii Electorale Permanente -Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Încălcarea dispozițiilor Legii nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale. Contestație împotriva procesului verbal de sancționare a contravenției. Competența instanței în a cărei rază teritorială se află sediul Autorităţii Electorale Permanente -Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competență teritorială.

Index alfabetic : plângere contravențională

– conflict de competență

Legea 334/2006, art. 26, art. 27, art. 29, art. 38

O.G. nr. 2/2001, art. 32

Contestația împotriva procesului-verbal emis de Autoritatea Electorală Permanentă, Filiala Sud Vest Oltenia, prin care s-au aplicat sancțiuni contravenționale ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. 12, art. 29 alin. 1 şi ale art. 38 alin. 1 din Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, se soluționează, conform art. 32 alin. 2 din O.G. nr. 2/2001 de judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia.

În ceea ce priveşte definirea locului săvârşirii contravenţiei, ceea ce interesează este actul material comis (sau omis) şi locul în care acesta şi-a produs efectele.

Cum în procesul verbal de contravenţie se menţionează de către agenţii constatatori că au constatat neîndeplinire obligațiilor prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 334/2006, în sensul omisiunii candidatului la alegerile locale a declarării şi înregistrării unui mandatar financiar care să depună şi să transmită documentele prevăzute de textele legale menţionate la sediul Filialei Sud Vest Oltenia a AFP, rezultă că locul săvârşirii contravenţiei este sediul instituţiei unde trebuiau depuse documentelor în discuţie.

Secția I civilă, decizia nr. 2888 din 27 mai 2013

Prin plângerea contravenţională înregistrată pe rolul instanţei la data de 4.01.2013, petentul I.C. a contestat procesul verbal de constatare a contravenţiilor din 29.11.2012 şi decizia din 14.12.2012, prin care a fost sancţionat cu avertisment şi amendă în cuantum de 5000 lei, pentru încălcarea art.38 alin. (1) din Legea nr.334/2006 privind finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale, republicată, cu completările ulterioare, anularea procesului verbal şi a deciziei enunţate.

În motivarea plângerii, petentul a arătat că în data de 26.04.2012 a dat declaraţie de acceptare a candidaturii pentru consilier independent la Consiliul local Berleşti şi nu a cunoscut prevederile legale în baza cărora este sancţionat prin actele contestate. A mai arătat că este beneficiar de ajutor social în temeiul Legii nr.416/2001, iar veniturile încasate nu i-au permis să realizeze campanie electorală cu afişe electorale, nu a primit sponsorizare de la partide politice, doar personal şi verbal i-a îndemnat pe alegători să îl voteze. A mai arătat că nu are cunoştinţe juridice, este o persoană fără antecedente penale şi de bună credinţă, motiv pentru care se impune admiterea cererii.

Învestită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria Târgu Cărbuneşti, prin sentinţa civilă nr.48 din 12.02.2013 a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a plângerii în favoarea Judecătoriei Râmnicu – Vâlcea.

Instanţa iniţial învestită a constatat că cele două contravenţii pentru care a fost sancţionat petentul (nedepunerea raportului veniturilor şi cheltuielilor electorale şi nedeclararea numărului de materiale de propagandă electorală) au ca element material acţiuni care se pot realiza doar la sediul Autorităţii Electorale Permanente şi nu la domiciliul petentului, astfel cum a susţinut acesta, reţinând incidente dispoziţiile art.38 alin. (1) şi art.29 alin.(4) din Legea nr.334/2006.

Judecătoria Râmnicu Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.3759 din 12 aprilie 2013 a invocat, la rândul său, excepţia necompetenţei sale teritoriale pe care a admis-o, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu Cărbuneşti, a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa a reţinut că potrivit dispoz. art.44 din Legea nr.334/2006 prevederile art. 41 şi 43 din lege se completează cu dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002 cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 41 din Legea nr.334/2006 stabileşte că încălcările dispoziţiilor acestei legi constituie contravenţii şi cui se pot aplica sancţiunile contravenţionale, fără a conţine norme procedurale derogatorii de la norma cadru reprezentată de OG nr.2/2001.

Judecătoria Râmnicu Vâlcea a stabilit, pe cale de consecinţă, că regulile de soluţionarea a plângerii împotriva actelor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute de Legea nr.334/2006 şi competenţa de soluţionarea a acestora urmează regulile de drept comun cuprinse în art.31 şi urm. din OG nr.2/2001.

Totodată, a reţinut că locul săvârşirii contravenţiilor este locul din care ar 11 trebuit comunicate datele impuse de art. 38 alin. (1) şi art. 29 alin. (4) din Legea nr.334/2006, adică domiciliul candidatului independent la alegerile locale.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 22 alin. (3) raportat la art. 20 pct. 2 C.proc.civ., Înalta Curte a reţinut următoarele:

Prin procesul verbal contestat, respectiv procesul-verbal emis de Autoritatea Electorală Permanentă, Filiala Sud Vest Oltenia, din 29.11.2010 petentul, în calitatea de candidat independent la funcţia de consilier local al comunei Berleşti, judeţul Gorj, fost sancţionat contravenţional pentru că nu şi-a declarat şi înregistrat mandatar financiar la Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) pentru alegerile autorităţilor administraţiei publice locale din data de 10.06.2012 conform art.26 alin. (12) din Legea nr.334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor electorale, republicată, pentru că nu a depus la AEP raportul detaliat al veniturilor şi cheltuielilor electorale aşa cum prevăd dispoz. art. 38 alin. (1) din Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice si a campaniilor electorale şi pentru că nu a declarat numărul de materiale de propagandă electorală, defalcat pe categorii aceleiaşi autorităţi electorale, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 29 alin. (4) din aceeaşi lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 26 alin.(1) primirea donaţiilor sau a legatelor de la persoane fizice ori juridice se face numai printr-un mandatar financiar, desemnat în acest scop de conducerea partidului, mandatar care potrivit alin. 3 al textului citat este obligat să ţină evidenţa operaţiunilor financiare derulate în perioada electorală. Totodată, potrivit alin. (12) calitatea de mandatar financiar se dobândeşte numai după înregistrarea sa oficială la AEP, iar potrivit alin. (13) candidaţii nu pot fi mandatari financiari.

Potrivii art. 27 din Legea nr. 334/2006 prevederile art. 26 se aplică în mod corespunzător şi candidaţilor independenţi.

Dispoziţiile art. 41 alin.(1) din lege precizează că încălcarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1), (3), (4), (11),(13); art. 29 alin. (2)-(4), (6 şi art. 38 constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 5000 lei la 25.000 lei.

Actul normativ citat, în baza căruia a fost sancţionat petentul pentru contravenţia de a nu îşi fi numit un mandatar financiar,care avea atribuţiile ce intrau în sfera de incidenţă a art. 29 alin. (4) şi art. 38 alin. (1) din Legea nr.334/2006, nu cuprinde dispoziţii exprese privitoare la competenţa instanţelor care soluţionează contestaţiile formulate împotriva procesului verbal de contravenţie.

Astfel, art. 44 din lege menţionează că prevederile ari. 41 se completează cu dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, în speţă, se aplică dispoziţiile de drept comun în materie contravenţională, respectiv art. 32 alin. (1) din OG nr. 2/2001.

Potrivit art. 32 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, plângerea împotriva procesului verbal de contravenţie împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia.

În ceea ce priveşte definirea locului săvârşirii contravenţiei, se constată că, în speţă, domiciliul petentului nu are nicio relevanţă, pentru că ceea ce interesează este actul material comis (sau omis) şi locul în care acesta şi-a produs efectele.

Cum în procesul verbal de contravenţie se menţionează expres de către agenţii constatatori, controlori financiari electorali în cadrul Filialei Sud-Vest Oltenia a AEP, că au constatat la sediul Filialei Sud-Vest Oltenia a AEP faptele ce constituie contravenţie, pentru că petentul nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (12), art. 29 alin. (1) şi ale art. 38 alin. (1) din Legea nr. 334/2006, în sensul că nu a declarat şi înregistrat un mandatar financiar care să depună şi să transmită documentele prevăzute de textele legale menţionate la sediul Filialei Sud Vest Oltenia a AFP, cu sediul în Râmnicu Vâlcea, rezultă că locul săvârşirii contravenţiei este sediul instituţiei unde trebuiau depuse documentelor în discuţie, în speţă, municipiul Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea.

Prin urmare, competenţa teritorială de soluţionare a plângerii contravenţionale statuată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform art. 20 C.proc.civ. aparţine Judecătoriei Râmnicu -Vâlcea, în aplicarea art. 32 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001.

Soluționarea unui litigiu în absența părților fără ca acestea să fi solicitat judecata în lipsă. Încălcarea principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare. Nulitatea hotărârii judecătorești.Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Soluționarea unui litigiu în absența părților fără ca acestea să fi solicitat judecata în lipsă. Încălcarea principiilor contradictorialității și a dreptului la apărare. Nulitatea hotărârii judecătorești.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Hotărârea judecătorească.

Index alfabetic : hotărâre judecătorească

– nulitate

– dreptul la apărare

– proces echitabil

C.proc.civ., art. 105, art. 129, art. 242

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6

Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului de procedură astfel cum erau în vigoare la momentul investirii instanței cu cererea de chemare în judecat.

În cazul în care instanţa procedează la judecarea pricinii în lipsa părţilor, care însă nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă, se aduce atingere atât dreptului la apărare, principiului contradictorialităţii cât şi dreptului la un proces echitabil, soluția care se impunea fiind aceea a suspendării procesului și nu a soluționării.

Dispoziţia cuprinsă în art. 242 pct.2 C.proc.civ., potrivit căreia „instanţa va suspenda judecata dacă nici una din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii”, are un caracter imperativ şi nu facultativ. Nesocotirea acesteia este sancţionată cu nulitatea hotărârii pronunţată în urma judecării cauzei, în lipsa părţilor, conform art. 105 alin. (2) C.proc.civ., în acest caz fiind vorba despre o nulitate de ordine publică, întrucât regulile de procedură instituite privesc desfăşurarea activităţii de judecată şi urmăresc ocrotirea unui interes general.

Secția I civilă, decizia nr. 2859 din 27 mai 2013

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanții C.I.A. şi C.E.A.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. T.H.R. M.N. S.A. anularea deciziei nr. 153/2005 emisă de pârâtă în procedura Legii nr. 10/2001 şi restituirea în natură sau prin echivalent a terenului în suprafaţă de 505 m.p. ocupat de restaurantul N. din Eforie Nord, proprietatea pârâtei.

În motivarea cererii, s-a arătat că prin notificarea din 08.07.2005, reclamanţii au solicitat pârâtei S.C. T.H.R. M.N. S.A. să le restituie în natură suprafaţa de 505 mp cu făcea parte din lotul nr. 22 bis, proprietatea autorilor lor, bun preluat nelegal de către stat şi ocupat la data notificării de construcţia restaurantului N., aflată în proprietatea pârâtei.

Prin decizia nr. 153/2005 pârâta a respins notificarea reclamanţilor motivat de faptul că nu se încadrează în categoria societăţilor prevăzute de art. 20 al. (1) şi al. (2) din Legea nr. 10/2001 şi în consecinţă, nu are calitatea de unitate deţinătoare a terenului notificat, respectiv de entitate desemnată de legiuitor să propună măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001 pentru bunurile preluate abuziv de stat. S-a mai reţinut de asemenea că notificarea formulată de reclamanţi în anul 2005 este tardivă.

Prin sentinţa civilă nr. 926 din 26.04.2006, Tribunalul Constanta a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor.

Prima instanţă a reţinut că terenul revendicat în prezenta cauză de la pârâta S.C. T.H.R. M.N. S.A. mai făcut obiectul unei notificări înregistrată sub nr. 298 din 8 august 2001 la Biroul Executorului Judecătoresc R.A. şi adresată Primăriei Eforie în termenul prevăzut de art. 22 al. (1) din Legea nr. 10/2001. Această notificare a fost soluţionată de Primăria Eforie prin dispoziţia nr. 298/2004 în sensul respingerii cererii de restituire în natură a terenului în suprafaţă totală de 1.130 mp reprezentând lotul nr. 22 bis din parcelarea „Techirghiol SA” (în care se includea şi suprafaţa de 505 mp ocupată de construcţia restaurantului N.- proprietatea SC THR M.N. SA) şi acordării de despăgubiri băneşti în cuantum de 39.550 USD, motivat de faptul că întregul teren este ocupat de construcţii cu caracter definitiv (restaurantul N. şi atelier frigorific) şi de lucrări de utilitate publica.

A reţinut Tribunalul Constanţa că respingerea cererii reclamanţilor de restituire în natură a terenului de 1.130 mp şi acordarea de despăgubiri băneşti, nu permite notificatorilor să adreseze o altă notificare către societatea comercială în patrimoniul căruia se află construcţia edificată pe o parte din terenul notificat – respectiv suprafaţa de 505 mp afectată de restaurantul N.

Notificatorii aveau la îndemână dispoziţiile art. 24 al. (7) din Legea nr. 10/2001 nemodificată, respectiv puteau ataca în justiţie decizia de acordare de despăgubiri emisă de Oraşul Eforie prin Primar.

S-a mai reţinut că nici după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 nu s-a creat posibilitatea pentru reclamanţi să formuleze o nouă notificare pentru trenul în litigiu, nefiind prelungit termenul reglementat de art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul Constanţa a menţionat că în speţă nu erau incidente nici dispoziţiile art. 25 al. (4) din Legea nr. 10/2001 în vigoare la data emiterii deciziei nr. 298/2004, cât timp Primăria Eforie emisese o dispoziţie pentru întregul teren de 1.130 mp (în care se includea şi terenul de 505 mp afectat de construcţia restaurantului N., iar pe de altă parte persoana notificată – Primăria Eforie nu se afla în ipoteza reglementată de art. 25 din Legea nr. 10/2001 nemodificată, respectiv nu a contestat calitatea sa de deţinătoare a terenului notificat de reclamanţi.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii, iar prin decizia nr. 106 din 26 septembrie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, s-a respins apelul reţinându-se următoarele considerente:

Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la restituirea imobilelor preluate abuziv Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire, una necontencioasă şi alta contencioasă iar în art. 22 a stabilit părţile între care se desfăşoară aceste proceduri şi anume „persoana îndreptăţită la restituire” şi „persoana juridică deţinătoare a imobilului”.

Art. 21 din lege stabileşte categoriile de persoane juridice care sunt obligate la restituirea proprietăţii către persoanele îndreptăţite şi prevede în al. (4) că au calitatea de unitate deţinătoare şi unităţile administrativ teritoriale, în cazul cărora restituirea se face prin dispoziţia motivată a primarilor, ori după caz a preşedintelui consiliului judeţean.

De asemenea, art. 21 lit. e) din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 prevede că „societăţile comerciale privatizate integral, sau cele constituite din iniţiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare, sau după caz, după înfiinţarea lor, nu sunt entităţi investite cu soluţionarea notificării”.

În speţă, s-a constatat că anterior formulării notificării nr. 116/2005, soluţionată prin decizia nr. 153/2005 de S.C. T.H.R. M.N. S.A., şi care face obiectul prezentului dosar, reclamanţii C.I.A. şi C.E.A.A. (în prezent decedată) au adresat Oraşului Eforie notificarea nr. 294/2001, prin care solicită restituirea în natură a unui teren în suprafaţă totală de 1.130 mp reprezentând lotul 22 bis, teren în care se includea şi suprafaţa de 505 mp ocupată de o construcţie proprietatea S.C. T.H.R. M.N. S.A. , respectiv de restaurantul N.

Notificarea adresată Oraşului Eforie a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 298/2004 emisă de Primarul Oraşului Eforie, Oraşul Eforie, recunoscându-şi calitatea de unitate deţinătoare a întregului teren de 1.130 mp a respins cererea de restituire în natură a bunului, apreciind că terenul este ocupat integral de detalii de sistematizare ale oraşului şi a acordat notificatorilor despăgubiri în valoare de 39.550 USD.

Nemulţumiţi de această soluţie notificatorii au declanşat procedura judiciară, iar prin decizia civilă nr. 82/C din 10.02.2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa irevocabilă prin decizia nr. 2447 din 03.04.2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat cu autoritate de lucru judecată că are calitatea de „unitate deţinătoare”, cu privire la întregul teren în suprafaţă de 1.130 mp Oraşul Eforie (inclusiv pentru suprafaţa de 496,4 mp ocupată de restaurantul N. proprietatea S.C. T.H.R. M.N. S.A.). Referitor la S.C. T.H.R. M.N. S.A., care a figurat ca parte şi în dosarul civil nr. 8xx/36/2010 al Curţii de Apel Constanţa, prin aceeaşi hotărâre judecătorească (decizia nr. 82/c/2011) s-a statuat irevocabil că nu are calitate de „unitate deţinătoare” în sensul Legii nr. 10/2001 pentru suprafaţa de teren afectată de construcţia restaurantului N., faţă de situaţia juridică a acestui teren care face parte din domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale şi se află doar în folosinţa societăţii comerciale. Acţiunea reclamanţilor C. a fost respinsă ca nefondată, în mod irevocabil faţă de S.C. T.H.R. M.N. S.A. prin hotărârea judecătorească mai sus menţionată.

În raport de statuările irevocabile din decizia nr. 82/C/2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa (menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 2447/2011), Curtea constată că în prezenta cauză nu mai poate fi repusă în discuţie calitatea pârâtei S.C. T.H.R. M.N. S.A. de „unitate deţinătoare” în sensul Legii nr. 10/2001 a terenului afectat de construcţia restaurantului N., teren pentru care reclamantul C.I.A. este îndreptăţit să obţină exclusiv măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Primarul Oraşului Eforie fiind obligat să emită dispoziţie cu propunere de despăgubire pentru terenul în suprafaţă de 496,4 mp.

Faţă de această situaţie, stabilită irevocabil prin hotărâre judecătorească se constată că în mod judicios Tribunalul Constanţa a respins contestaţia formulată de apelantul C.I.A. împotriva deciziei nr. 153/2005 emisă de S.C. T.H.R. M.N. S.A., dispoziţie prin care pârâta a respins notificarea reclamanţilor C. motivat de faptul că nu are calitate de „unitate deţinătoare” a terenului, situaţie în care nu poate fi obligată să restituie terenul în natură sau să propună reclamanţilor despăgubiri conform titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul C.I.A.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel au vizat următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C.proc.civ.

Recurentul a susţinut că au fost încălcate formele de procedură în condiţiile în care se reține existența unei hotărâri irevocabile nr. 2447 din 3 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar care nu fusese încă motivată la data soluţionării cauzei de către instanţa de apel, cu atât mai mult cu cât această hotărâre nu este relevantă în cauză cât timp procesul nu este terminat în toate fazele de judecată ordinare şi extraordinare, neexistând astfel autoritate de lucru judecat.

Recurentul a susţinut că în condiţiile în care nici una din părţi nu s-a prezentat la strigarea cauzei şi nici nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, se impunea din punct de vedere procedural suspendarea cauzei în temeiul art. 242 C.proc.civ.

S-a mai învederat că a depus o cerere de amânare a cauzei pentru depunerea unor înscrisuri relevante în cauză şi din motive obiective a fost în imposibilitatea de prezentare în instanţă, având la aceeaşi dată un alt litigiu la Tribunalul Prahova. Or, în aceste condiţii în care i-a fost respinsă cererea de amânare, şi s-a procedat la judecarea cauzei deşi nici una din părţi nu solicitase judecarea cauzei în lipsă, i-au fost încălcate drepturile procesuale la apărare şi la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât termenul de amânare solicitat i-ar fi permis să depună înscrisuri prin care să dovedească că nu Oraşul Eforie este deţinătorul terenului SC THR M.N. SA în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 8 noiembrie 1999.

Recurentul a mai invocat faptul că instanţa de apel a scos din litigiu THR M.N. în loc să o oblige la restituirea proprietăţii sau la plata unor despăgubiri.

S-a susţinut astfel că în mod surprinzător instanţa motivează situaţia juridică a terenului prin faptul că el face parte din domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale şi se află doar în folosinţa THR M.N.

O altă critică adusă hotărârii instanţei de apel a vizat faptul că societatea THR M.N. SA se încadra în categoria societăţilor în care statul este acţionar iar valoarea capitalului social deţinut de stat depăşea valoarea imobilului solicitat.

În ce priveşte notificarea din 8 iulie 2005 adresată SC THR M.N., s-a susţinut că nu este tardivă, în condiţiile în care la 23 iunie 2005 s-a stabilit deţinătorul terenului de 525 m.p., înlăturându-se controversa privind apartenenţa terenului la domeniul privat al Primăriei, situaţie în care în termenul de 6 luni de la încunoştinţare putea să adreseze notificarea către SC THR M.N.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C.proc.civ., Înalta Curte a reţinut următoarele:

Este real că la termenul de judecată din 19 septembrie 2012, reclamantul a formulat o cerere de amânare în vederea depunerii unor înscrisuri relevante cauzei, motivată de imposibilitatea obiectivă de prezentare în instanţă dovedită cu existenţa unui alt litigiu aflat pe rolul Tribunalului Prahova dosar nr. 6xxx/105/2010 cu acelaşi termen de judecată la 19 septembrie 2012.

Din nici un înscris de la dosar nu rezultă faptul că părţile ar fi solicitat judecarea cauzei în lipsă, astfel că faţă de respingerea cererii de amânare a cauzei, şi de lipsa de la dezbateri a tuturor părţilor, erau incidente dispoziţiile art. 242 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.

Astfel potrivit textului legal evocat, „instanţa va suspenda judecata dacă nici una din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii”. Dispoziţia cuprinsă astfel în art. 242 pct.2 C.proc.civ. are un caracter imperativ şi nu facultativ .

Nesocotirea acesteia este sancţionată cu nulitatea hotărârii pronunţată în urma judecării cauzei în lipsa părţilor conform art. 105 alin. (2) C.proc.civ. Nulitatea este de ordine publică , întrucât regulile de procedură instituite privesc desfăşurarea activităţii de judecată şi urmăresc ocrotirea unui interes general.

Or, în cazul în care instanţa procedează la judecarea cauzei în lipsa părţilor, care însă nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă, se aduce atingere atât dreptului la apărare, principiului contradictorialităţii cât şi dreptului la un proces echitabil.

Chiar dacă procedura de judecată impune necesitatea judecării cu celeritate şi de urgenţă a litigiilor, aceasta nu presupune încălcarea unor drepturi şi garanţii procesuale fundamentale precum dreptul la apărare, dreptul de a participa la dezbateri în condiţii de contradictorialitate.

Principiul dreptului la apărare impune să fie asigurată, tuturor părţilor posibilitatea de a participa la toate fazele procesuale, inclusiv în faza formulării concluziilor cu ocazia soluţionării cauzei.

Prin soluţionarea cauzei fără a se ţine seama de dispoziţiile imperative ale art.242 pct. 2 C.proc.civ., a fost îngrădit atât dreptul la apărare cât şi dreptul la un proces echitabil, ceea ce atrage nulitatea hotărârii.

În susţinerea celor expuse, Înalta Curte a apreciat necesar a face referire şi la noţiunea de „proces echitabil”, consacrată prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dat fiind faptul că unul din elementele esenţiale ale acestei noţiuni este dreptul la apărare.

Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat faptul că dreptul la un proces echitabil impune să fie respectat dreptul fiecărei părţi să-şi pledeze cauza în aceleaşi condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ faţă de partea adversă.

În procesul civil, părţile au posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfăşurarea judecăţii, atât prin susţinerea şi dovedirea drepturilor proprii, cât şi prin dreptul de a combate susţinerile părţii potrivnice şi de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le poate dispune.

Aceste drepturi legale ale participanţilor la judecată sunt asigurate prin respectarea unui principiu fundamental al procesului civil, principiul contradictorialităţii. Pentru asigurarea contradictorialităţii în procesul civil, instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate aspectele de fapt şi de drept pe baza cărora va soluţiona litigiul. Nerespectarea acestui principiu, care asigură implicit şi respectarea dreptului la apărare, este sancţionată cu nulitatea hotărârii.

Noţiunea de proces echitabil presupune astfel respectarea şi aplicarea principiului contradictorialităţii, cât şi a dreptului la apărare, iar potrivit art. 129 alin. (1) C.proc.civ., judecătorul are îndatorirea să facă respectate şi să respecte el însuşi principiul contradictorialităţii şi celelalte principii ale procesului civil.

Cum din nici un înscris de la dosar nu rezultă faptul că părţile ar fi solicitat judecarea cauzei în lipsă, fiind incidente dispoziţiile art. 242 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., se impunea suspendarea soluţionării cauzei şi nu soluţionarea ei.

Din această perspectivă, analiza celorlalte motive de recurs nu se mai impune şi având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C.proc.civ., recursul a fost admis, s-a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Ordonanță președințială. Strămutarea litigiului ce vizează fondul dreptului. Instanța competentă teritorial să se pronunțe asupra cererii de ordonanță președințială. Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Ordonanță președințială. Strămutarea litigiului ce vizează fondul dreptului. Instanța competentă teritorial să se pronunțe asupra cererii de ordonanță președințială. Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competență materială.

Index alfabetic : strămutare

– ordonanță președințială

– competență materială

Noul Cod de procedură civilă, art. 30, art. 107, art. 996, art. 997

Dispoziţiile art. 997 C.proc.civ., potrivit cărora cererea de ordonanţă președințială se introduce la instanţa competentă să se pronunţe în primă instanţă asupra fondului, reglementează competenţa materială de soluţionare a unei astfel de cereri, iar nu competenţa teritorială, aceasta din urmă urmând a fi determinată potrivit regulilor generale.

Chiar dacă judecata dosarului ce vizează fondul dreptului, a fost strămutată la o altă instanță, nu se poate susţine cu temei că, pe cale de consecinţă, şi cererea de ordonanţă preşedinţială trebuie sa fie soluţionată de această instanţă, întrucât strămutarea reprezintă o forma de prorogare judecătorească de competenţă teritorială, care operează numai cu privire la cauza a cărei strămutare a fost cerută, orice alte procese urmând să fie soluţionate potrivit regulilor generale de competenţă teritorială prevăzute de art. 107 C.proc.civ.

Secția I civilă, decizia nr.2816 din 22 mai 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Gura Humorului, reclamantul Prefectul Judeţului Suceava a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ocolul Silvic Bucovina, Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva – Direcția Silvică Suceava si Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic si Vânătoare Suceava, pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale prin care să se dispună obligarea acestora din urmă la sistarea oricăror operaţiuni de punere în valoare, de autorizare si de exploatare masă lemnoasă de pe suprafaţa totală de 582,60 ha teren cu vegetaţie forestieră.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 996 Noul C.proc.civ.

Judecătoria Gura Humorului, prin sentinţa civilă nr. 344 din 21.03.2013, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Galaţi.

Pentru a decide astfel, instanţa Judecătoriei Gura Humorului a reţinut următoarele:

Potrivit prevederilor art. 997 C.pr.civ. „cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă, să se pronunţe în primă instanţă asupra fondului dreptului”.

În cauză, instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului este Judecătoria Gura Humorului, judeţul Suceava, însă în cauză, este vorba despre un caz de prorogare judecătorească de competenţă, în favoarea alteiinstanţe, şi anume a celei stabilite prin admiterea cererii de strămutare a judecăţii cauzei de către Î.C.C.J.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 757/2009, pronunţată de Judecătoria Gura Humorului, având ca obiect, anularea hotărârilor nr. 293/2001 şi 647/2002 ale Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Suceava, a fost admisă acţiunea formulată de petenta Instituţia Prefectului Judeţului Suceava şi s-a constatat nulitatea absolută a celor două hotărâri.

Prin decizia Tribunalului Suceava, cauza a fost trimisă spre rejudecare, pricina fiind reînregistrată pe rolul Judecătoriei Gura Humorului, iar prin încheierea din 22.02.2011, urmare a admiterii cererii de strămutare, cauza a fost trimisă spre competentă soluţionare Judecătoriei Bistriţa.

Ulterior, prin încheierea de şedinţă din 15.03.2013, Judecătoria Bistriţa a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea ei spre competentă soluţionare Judecătoriei Galaţi ca urmare a încheierii nr. 1072/2013, pronunţată de Î.C.C.J., prin care s-a dispus strămutarea cauzei în favoarea Judecătoriei Galaţi.

Litigiul de fond vizează, în fapt anularea hotărârilor prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate, pentru teren pădure, deci anularea unui drept reconstituit, iar ordonanţa preşedinţială vizează, în fapt o obligaţie de a nu face,derivat din dreptul ce face obiectul litigiului, ce vizează fondul dreptului disputat de părţi.

Prin strămutarea litigiului ce vizează fondul dreptului, s-a stabilit în mod irevocabil faptul că instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului este alta decât Judecătoria Gura Humorului, în speţă, fiind vorba de Judecătoria Galaţi.

Cererea de ordonanţă preşedinţială cu care a fost investită Judecătoria Gura Humorului priveşte acelaşi drept, ce face obiectul litigiului ce se judecă de instanţa în favoarea căreia s-a strămutat cauza astfel încât aceasta poate fi asimilată, şi pe cale de excepţie are şi caracterul unei cereri incidentale forţate, prevăzută de art. 30 alin. (6) C.pr.civ., astfel că, pe cale de consecinţă, instanţa competentă să o judece, este instanţa care este competentă să judece cererea principală, respectiv să se pronunţe asupra fondului dreptului, deci Judecătoria Galaţi, întrucât, în mod excepţional (dată fiind stabilirea specială a competenţei prin strămutare), subzistă prorogarea legală de competenţă, prevăzută de art. 123 C.pr.civ.

Judecătoria Galaţi, prin sentinţa nr. 4407 din 24 aprilie 2013, la rândul să, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Gura Humorului şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, în temeiul art. 135 din Noul Cod de procedură civilă, l-a înaintat spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a decide astfel, Judecătoria Galaţi a reţinut că dispoziţiile art. 30 alin.(6) NCPC invocate nu sunt aplicabile în cauză, cererea de ordonanţă președințială neavând caracterul unei cereri incidentale iar dispoziţiile art. 997 NCPC, potrivit cărora cererea de ordonanţă președințială se introduce la instanţa competentă sa se pronunţe în primă instanţă asupra fondului, reglementează competenţa materială de soluţionare a unei astfel de cereri, iar nu competenţa teritorială, care, în speţă, aparţine Judecătoriei Gura Humorului.

Pe de altă parte, instanţa a mai reţinut că cererea de strămutare și admiterea unei astfel de cereri se referă la o singură cauză, efectele limitându-se strict la aceasta.

Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Gura Humorului pentru considerentele care succed.

Potrivit art. 996 alin.(1) C.proc.civ., „Instanţa de judecată (…), va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi carenu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Ordonanţa președințială reprezintă un mijloc procedural ce întruneşte condiţiile unei acţiuni civile, având însă un caracter specific, determinat de caracterul particular al măsurilor ce pot fi luate pe această cale. Astfel, cerereaprivind ordonanţa președințială trebuie să îndeplinească atât condiţiile generale necesare pentru exercitarea acţiunii civile, cât şi cerinţe particulare, respectiv urgenta, nerezolvarea fondului cauzei si vremelnicia măsurii ordonate.

Ordonanţa președințială nu are caracterul unei cereri incidentale, aceasta putând fi formulată separat de existenţa unui proces aflat în curs de desfăşurare, astfel cum rezultă si din modul în care este formulat art. 996 alin.(4) C.proc.civ., potrivit căruia ordonanţa va putea fi dată chiar si atunci când este în curs judecata asupra fondului.

Dispoziţiile art. 997 C.proc.civ., potrivit cărora cererea de ordonanţă președințială se introduce la instanţa competentă să se pronunţe în primă instanţă asupra fondului, reglementează competenţa materială de soluţionare a unei astfel de cereri, iar nu competenţa teritorială, aceasta din urmă urmând a fi determinată potrivit regulilor generale.

Chiar dacă judecata dosarului având ca obiect constatarea nulităţii hotărârilor nr.293/2001 şi nr.647/2002 ale Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Suceava a fost strămutată dela Judecătoria Galaţi, nu se poate susţine cu temei că, pe cale de consecinţă, şi cererea de ordonanţă preşedinţială trebuie sa fie soluţionată de această instanţă, întrucât strămutarea reprezintă o forma de prorogare judecătorească de competenţă teritorială, care operează numai cu privire la cauza a cărei strămutare a fost cerută, orice alte procese urmând să fie soluţionate potrivit regulilor generale de competenţă teritorială prevăzute de art. 107 C.proc.civ., înspeţă de art.53 alin.(2) din Legea nr. 18/1991.

Marca verbală ”Ceaușescu”. Folosirea semnului identic cu marca de către un terț în titlul unui spectacol de teatru. Respingerea acțiunii prin care titularul a solicitat să se constate o încălcare a drepturilor sale exclusive asupra mărcii.Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Marca verbală ”Ceaușescu”. Folosirea semnului identic cu marca de către un terț în titlul unui spectacol de teatru. Respingerea acțiunii prin care titularul a solicitat să se constate o încălcare a drepturilor sale exclusive asupra mărcii.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Dreptul proprietății intelectuale. Marcă

Index alfabetic : marcă verbală

– semn

– similaritate

Legea nr. 84/1998, art. 36

Notă : Legea nr.84/1998 a fost republicată în M.Of. nr. 350 din 27.05.2010, în temeiul art. V din Legea nr. 66/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 84/1998, publicată în M.Of. nr. 226 din 9 aprilie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare, astfel că art. 35 la care se face trimitere în considerentele deciziei (avut în vedere de instanțele de judecată în forma în vigoare la data investirii cu cererea de chemare în judecată), a devenit art. 36.

Pentru a fi îndeplinită cerinţa identităţii/similarităţii semnelor, ce rezultă din textul art. 36 din Legea nr. 84/1998, este necesar ca terţul să folosească semnul „pentru produse sau servicii” şi, totodată, ca folosirea semnului să fie susceptibilă de a genera în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul, ori ca prin folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului și ar cauza titularului mărcii un prejudiciu. Însă nu orice semn folosit de o altă persoană decât titularul mărcii, chiar dacă este identic sau similar cu marca, poate genera o încălcare a mărcii, ci doar acele semne care, prin modul în care sunt folosite, îndeplinesc ele însele funcţiile unei mărci (chiar dacă nu sunt înregistrate ca atare), legiuitorul având în vedere, aşadar, doar semnele distinctive, în modalitatea în care sunt utilizate, pentru produsele şi serviciile vizate de acel semn.

Astfel, nu constituie o încălcare a drepturilor exclusive a titularului asupra mărcii verbale ”Ceaușescu” folosirea de către un terț a acestui nume, identic cu marca înregistrată, atât în titlul unui spectacol cât și în conținutul piesei de teatru, semnul fiind folosit în sens propriu, ca nume patronimic, necesar pentru identificarea personalităţii istorice cu acest nume și nu utilizat pentru ”produse sau servicii”.

În atare situație, semnul are un scop pur descriptiv, acela de a desemna subiectul unei anumite opere dramatice, permiţând stabilirea unei legături exclusiv cu conţinutul reprezentației teatral, iar împrejurarea că semnul conţine numele „Ceauşescu” nu relevă o folosire cu titlu de marcă, ci doar evocă tentativa artistică de reconstituire a ultimelor momente din viaţa personalităţii notorii cu acest nume.

Secția I civilă, decizia nr. 2387 din 19 aprilie 2013

Prin sentinţa nr. 1316 din7.07.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanţii O.I.M. şi C.V., în contradictoriu cu pârâtul Teatrul O., cu cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 lei, reprezentând onorariu avocat redus conform art. 274 alin. (3) C.proc.civ., şi a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Teatrul O. împotriva The L.H. GbR; în prealabil, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată de chemata în garanţie.

În motivarea sentinţei, s-au reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, unită cu fondul prin încheierea de şedinţă de la termenul din 03.06.2010, Tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, deoarece, din probatoriul administrat, rezultă un aspect necontestat de către pârât şi anume faptul că la Teatrul O., în datele de 10 şi 11 decembrie 2009, a avut loc spectacolul „Ultimele ore ale lui Ceauşescu”.

Reclamanţii au invocat încălcarea de către pârât cu bună ştiinţă a drepturilor lor, prin fapta însăşi a pârâtului, aceea de a refuza să suspende spectacolul „Ultimele ore ale lui Ceauşescu”, deşi au fost notificaţi de către reclamanţi în acest sens.

Prin urmare, sub aspectul acestor fapte, pârâtul are calitate procesuală, independent de clauzele din contractul încheiat între The L.H. GbR în calitate de producător şi Teatrul O. în calitate de partener înregistrat sub nr. 2xx din 20.04.2009 cu privire la repartizarea efectivă a atribuţiilor şi responsabilităţilor între părţi.

În ceea ce priveşte fondul litigiului, s-a reţinut că reclamanţii sunt titularii mărcii verbale „Ceauşescu” nr. 087503/2007 înregistrată pentru toate clasele de produse şi servicii conform Clasificării de la Nisa.

În această calitate, se bucură de protecţia conferită de Legea nr. 84/1998, reclamanţii întemeindu-şi prezenta acţiune pe dispoziţiile art. 35 din această lege.

Tribunalul a apreciat că se impune a se analiza dacă sunt întrunite premisele unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 35 din lege, în forma în vigoare la data sesizării instanţei, 08.01.2010, respectiv dacă pârâtul şi chemata în garanţie au folosit marca reclamanţilor, în activitatea lor comercială.

Sub un prim aspect, Tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi în cauză despre o folosinţă într-o activitate comercială.

Astfel cum a rezultat din probatoriu, faptele imputate pârâtului şi chematei în garanţie drept încălcări ale mărcii reclamanţilor constau în organizarea şi prezentarea spectacolului „Ultimele ore ale lui Ceauşescu” din 10 şi 11 decembrie 2009.

Din contractul încheiat între The L.H. GbR, în calitate de producător şi Teatrul O., în calitate de partener înregistrat sub nr. 2xx din 20.04.2009, rezultă că Teatrul O. s-a obligat să pună la dispoziţia producătorului The L.H. GbR sala de spectacole, în mod gratuit, pentru a face posibilă prezentarea spectacolului în datele menţionate.

În contract se menţionează că Teatrul O. va păstra sumele realizate din vânzarea biletelor la preţul de 21,2 lei pentru prima categorie şi 12,72 lei pentru a doua categorie, din aceste sume urmând să asigure plata taxelor, a timbrului teatral şi a timbrului Crucea Roşie.

Tribunalul a apreciat că nu pot fi primite susţinerile reclamanţilor în sensul că, prin încasarea preţului pentru bilete, pârâtul a realizat o activitate comercială.

Astfel, pe de o parte, rezultă din Anexa 1 la contract, faptul că atât pentru repetiţiile din 7-9 decembrie, cât şi pentru spectacolele din 10 şi 11 decembrie şi pentru activitatea posterioară spectacolului de readucere la stadiul iniţial din 12 decembrie, a fost necesară activitatea unor operatori de scenă (între 1 şi 6), electricieni, operatori de sunet, evident remunerată. De asemenea, au fost implicate cheltuieli cu utilităţile consumate, electricitate, încălzire, curăţenie şi serviciile aferente, care presupun costuri.

Prin urmare, faptul că au fost vândute bilete din care au fost încasate sumele de 2.220 lei şi 2.352 lei, astfel cum rezultă din declaraţiile de impunere pentru veniturile din spectacole pe luna decembrie 2009, din care au fost plătite taxele, impozitele şi cheltuielile aferente utilizării sălii de spectacol, nu reprezintă o activitate desfăşurată în scopul obţinerii de profit, specifică actelor comerciale.

Pe de altă parte, potrivit art. 3 pct. 6 Cod comercial, se consideră fapt de comerţ întreprinderile de spectacole publice, numai că în cauză nu s-a dovedit că pârâtul este societate comercială, ci instituţie publică de cultură din subordinea Consiliului General al municipiului Bucureşti.

Sub un al doilea aspect, Tribunalul a avut în vedere că nu se poate vorbi despre o folosire de către pârât a mărcii Ceauşescu, ci a numelui de notorietate istorică „Ceauşescu”.

Este evident că demersul reconstituirii procesului soţilor Ceauşescu de către Institutul Internaţional pentru Crimă Politică – IIPM nu se putea face fără utilizarea numelui personajelor istorice din centrul evenimentelor aduse în scenă în cadrul spectacolului menţionat, fără ca aceasta să poată primi semnificaţia juridică a folosirii mărcii reclamanţilor.

Acesta este motivul pentru care viziunea legiuitorului asupra posibilităţii înregistrării ca marcă a unui nume istoric cunoscut, s-a schimbat de la momentul înregistrării mărcii reclamanţilor, prin Legea nr. 66/2010 care a modificat Legea nr. 84/1998 introducându-se ca motiv nou absolut de refuz la înregistrare (art. 5 lit. m) acela al folosirii unor semne cu înaltă valoare simbolică, iar din definiţia cuprinsă în art. 3 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 rezultă că aceste semne includ şi numele unor personalităţi istorice importante.

Sub un ultim aspect, astfel cum rezultă din reglementarea drepturilor titularilor de marcă şi din interdicţiile impuse celorlalţi comercianţi prin art. 35 din lege, legiuitorul a avut în vedere sensul propriu al noţiunii de marcă, desprins din art. 3, respectiv de „semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane”.

De asemenea, a avut în vedere finalitatea recunoaşterii mărcii, aceea de a permite protejarea elementelor particulare sub care comerciantul îşi face cunoscute produsele sau serviciile.

Împrejurarea că, potrivit legii, mărcile pot fi constituite din semne distinctive, cum ar fi cuvintele, inclusiv numele de persoane, nu schimbă nici sensul şi nici finalitatea mărcii.

Din perspectiva finalităţii înregistrării mărcii, Tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanţii, care nu sunt comercianţi, au înregistrat ca marcă un nume de notorietate istorică „Ceauşescu” pentru toate clasele de produse şi servicii, fără ca prin probatoriul administrat să facă vreo dovadă că au folosit marca înregistrată în favoarea lor pentru vreo categorie de bunuri sau servicii dintre cele înregistrate.

Solicitarea de despăgubiri din partea terţilor care au folosit numele de ”Ceauşescu” nu poate fi socotită o folosinţă adecvată a mărcii înregistrate în favoarea lor.

În condiţiile în care reclamanţii nu au folosit marca, folosirea numelui istoric pe care l-au înregistrat ca marcă nu s-a făcut în cadrul activităţii organizate de către pârât într-un mod impropriu sau pentru scopuri discutabile, iar numele nu a fost asociat unor activităţi reprobabile, formularea acţiunii împotriva pârâtului îmbracă aparenţa unui abuz de drept, marca fiind înregistrată fie doar în scop de blocaj, fie în scopul obţinerii de despăgubiri.

Înregistrarea ca marcă a numelui menţionat nu le conferă reclamanţilor drepturi absolute asupra elementului verbal al mărcii, în condiţiile în care acesta este un nume de notorietate istorică.

Motivarea reclamanţilor că au permis folosirea numelui înregistrat ca marcă, dar cu titlu gratuit, formularea prezentei acţiuni fiind determinată de faptul că pentru spectacol a fost încasată o contraprestaţie din bilete, nu este suficientă pentru a conferi legitimitate demersului lor. Într-o interpretare contrară, s-ar ajunge la situaţia paradoxală în care nici manualele de istorie nu ar mai putea folosi acest nume, fără a se considera că se încalcă marca reclamanţilor, pentru simplul fapt că şi acestea sunt puse în vânzare contra cost.

Tribunalul a conchis în sensul că invocarea în cauză a dreptului la marcă de către reclamanţi s-a făcut cu deturnarea mărcii de la scopul pentru care a fost recunoscută, că în cauză nu se poate vorbi despre o folosire de către pârât a mărcii ”Ceauşescu”, ci a numelui de notorietate istorică „Ceauşescu” şi că nu poate fi vorba despre o exploatare comercială.

Prin decizia nr. 110 din 5.07.2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţi şi de către pârât şi a fost respins, ca rămas fără interes, apelul declarat de către chematul în garanţie.

Instanţa de apel a reţinut că, în speţă, se află în conflict marca individuală verbală „Ceauşescu”, înregistrată şi pentru clasa 41: educaţie, instruire divertisment, activităţi sportive şi culturale, cu semnul „Ultimele ore ale lui Ceauşescu”, folosit ca nume al unui spectacol de teatru.

Marca şi semnul nu sunt identice, semnul conţinând în afară de numele ”Ceauşescu” şi alte elemente verbale.

Nu se poate susţine că marca „Ceauşescu” ar fi dobândit un renume în România, nici pentru produse din clasa 41 şi nici pentru alte produse dintre cele pentru care a fost înregistrată, reclamanţii nesusţinând şi, astfel, nefăcând vreo dovadă că ar fi folosit marca în vreun fel.

Faptul că numele ”Ceauşescu” este cunoscut nu însemnă că înregistrarea acestuia ca marcă îi conferă mărcii acelaşi renume, cunoaşterea mărcii trebuind apreciată în legătură cu produsele şi serviciile pentru care a fost înregistrată, raportat la funcţiile mărcii.

Ţinând cont de aceste elemente de fapt, s-a apreciat, contrar celor reţinute de către prima instanţă, că este îndeplinită condiţia folosirii semnului aflat în conflict cu marca în activitatea comercială a pârâtului, sub acest semn fiind identificată piesa de teatru pusă la dispoziţia publicului prin intermediul pârâtului. Noţiunea de „activitate comercială” folosită de prevederea legală în cauză trebuie interpretată în sens larg, nu numai societăţile comerciale putând să încalce o marcă prin prestarea unei astfel de activităţi. Or, din punerea în scenă a acestei piese au fost obţinute venituri din vânzarea biletelor, dar şi din donaţii şi publicitate, având în vedere anunţul spectacolului.

Există identitate între o parte dintre produsele şi serviciile pentru care a fost înregistrată marca, anume cele din clasa 41: educaţie, instruire, divertisment, activităţi sportive şi culturale, şi cele pentru care a fost folosit semnul în cauză, spectacol de teatru.

Referitor la similaritatea dintre semnul „Ultimele ore ale lui Ceauşescu” şi marca înregistrată „Ceauşescu”, s-a observat că au un element comun „Ceauşescu”, dar că nu sunt identice, semnul conţinând în afară de numele Ceauşescu şi alte particule situate la început.

În aceste condiţii, se pune problema dacă, dată fiind existenţa acestor asemănări, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă, adică dacă publicul (consumatorul mediu) poate fi indus în eroare cu privire la provenienţa bunurilor, dacă publicul va crede, văzând titlul spectacolului „Ultimele ore ale lui Ceauşescu”, că acesta provine de la titularul mărcii „Ceauşescu” sau nu.

Instanţa de apel a considerat că răspunsul este negativ, având în vedere că pentru determinarea riscului de confuzie marca şi semnul se analizează în ansamblu, existând un risc de confuzie mai accentuat dacă marca şi semnul sunt asemănătoare la început.

În speţă, semnul în cauză reprezintă o expresie care are la început cuvintele „ultimele ore ale lui” şi continuă cu numele personalităţii istoriei recente a României „Ceauşescu” condiţii în care publicul va avea în minte faptul că are de a face cu o piesă de teatru care are ca obiect prezentarea părţii finale a vieţii lui Nicolae Ceauşescu, iar nu faptul că ar fi vorba despre o piesă de teatru sau de un spectacol pus în scenă de titularul mărcii „Ceauşescu”.

Faptul că elementul verbal al unei mărci coincide cu numele unei persoane, fie ea o personalitate istorică, nu îi dă dreptul titularului mărcii să solicite interzicerea folosirii acestui nume decât în condiţiile art.36 din Legea nr.84/1998, or, în speţă, nu sunt îndeplinite aceste condiţii.

Au fost înlăturate şi referirile primei instanţe, ca motiv de respingere a acţiunii, la prevederile Legii nr.84/1998, aşa cum au fost modificate prin Legea nr.66/2010, în sensul introducerii unui nou motiv absolut de refuz la înregistrare, acela al folosirii unor semne cu înaltă valoare simbolică, incluzând şi numele unor personalităţi istorice importante, întrucât prezenta marcă a fost înregistrată anterior intrării în vigoare a acestor modificări, motivele de nulitate fiind supuse legii în vigoare la data înregistrării mărcii.

De asemenea, au fost înlăturate referirile primei instanţe, ca motiv de respingere a acţiunii prin refuzul de a acorda protecţia prevăzută de lege titularului mărcii, la comportamentul abuziv al reclamanţilor care ar fi înregistrat marca în cauză pentru toate clasele şi nu ar fi folosit-o până în prezent pentru niciuna, având în vedere că legea prevede expres o sancţiune pentru nefolosirea unei mărci şi anume decăderea, reglementată la art.46 din Legea nr.84/1998, sancţiune care nu face obiectul prezentului litigiu.

Sunt nefondate şi motivele de apel privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către prima instanţă în favoarea pârâtului, în sumă de 10.000 lei, având în vedere că pe de o parte această sumă reprezintă onorariul de avocat redus de la suma de 35.184 lei, conform ordinelor de plată, chitanţelor şi facturilor aflate la dosar sau, cel puţin, de la 25000 plus TVA, conform contractului de asistenţă juridică din data de 18.03.2010.

Pe de altă parte, în mod corect a apreciat prima instanţă, prin aplicarea art. 274 alin. (3) C.proc.civ., că această sumă este corespunzătoare muncii prestate de către avocatul pârâtului pentru a formula apărarea acestuia raportat la acţiunea cu care a fost învestită prima instanţă, la complexitatea cauzei, gradul de specializare a obiectului acesteia, dintre termenele acordate în cauză în legătură cu soluţionarea acţiunii principale, doar două dintre termene acordându-se în mod special în raport de cererea de chemare în garanţie.

Prejudiciul încercat de către pârât raportat la cheltuielile de judecată reprezintă tocmai plata onorariului de avocat pe care nu l-ar fi plătit dacă reclamantul nu ar fi formulat acţiunea de fată care s-a dovedit a fi neîntemeiată.

În ceea ce priveşte apelul declarat de către pârât, s-a reţinut că a fost criticată neacordarea în întregime a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat conform contractului de asistenţă juridică de 25.000 lei plus TVA, pârâtul susţinând, pe de o parte, că ar fi vorba despre onorariu de succes, iar, pe de altă parte, că ar cuprinde plata în avans a cheltuielilor până la finalizarea cauzei, inclusiv din apel şi recurs.

Curtea a constatat că acest apel este nefondat, deoarece prima instanţă nu putea acorda decât cheltuielile de judecată aferente judecării cauzei până în momentul pronunţării sentinţei, fiind la latitudinea părţii dacă decide plata în avans a onorariului pentru eventuale servicii ce se vor presta în viitor. Acordarea cheltuielilor de judecată presupune îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în sarcina celui care a pierdut procesul, acestea nu sunt îndeplinite decât în momentul în care faptul prejudiciabil este săvârşit.

Având în vedere că suma de 25.000 lei plus TVA, conform susţinerilor pârâtului din cadrul apelului, cuprinde plata în avans a cheltuielilor până la finalizarea cauzei, inclusiv din apel şi recurs, cu atât mai mult se justifică aprecierea de către prima instanţă că suma de 10.000 lei este rezonabilă raportat la activitatea prestată de avocat în legătură cu judecata procesului în primă instanţă.

Faptul că între avocat şi clientul său a intervenit o înţelegere în sensul returnării onorariului în cazul pierderii procesului, înţelegere care implică un anumit risc şi care, astfel, nu relevă în mod necesar raportul real calitate preţ, nu poate afecta determinarea cheltuielilor de judecată puse în sarcina părţii care a pierdut procesul, care nu poate fi obligată să suporte decât cheltuielile reale, rezonabile şi necesare.

În ceea ce priveşte aderarea la apel formulată de către apelantul-chemat în garanţie The L.H. GbR, Curtea a reţinut că prin sentinţa atacată a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Teatrul O., ca urmare a respingerii ca neîntemeiată a cererii principale.

În aceste condiţii, chematul în garanţie ar fi putut fi atras în proces în apel numai printr-o cerere formulată de către intimatul pârât de apel incident, conform art. 293¹ C.proc.civ., cerere care nu a fost formulată în speţă.

Chematul în garanţie ar fi avut interes în schimbarea soluţiei primei instanţe doar dacă s-ar fi reţinut temeinicia apelului reclamanţilor şi întemeiată acţiunea, şi în acelaşi timp dacă intimatul reclamant ar fi formulat apel incident, numai în acest caz punându-se problema analizării temeinicei cererii de chemare în garanţie, a conchis instanţa de apel.

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ. şi susţinând următoarele:

Sub pretextul unei renumerotări a articolelor Legii nr. 84/1998, instanţa de apel a schimbat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, în raport de care au fost formulate motivele de apel, încălcând astfel, dispoziţiile art. 129 alin. (6) C.proc.civ., precum şi principiul disponibilităţii părţilor.

Prin cererea introductivă, s-a solicitat constatarea încălcării dreptului la marcă în raport de dispoziţiile art. 35 alin. (3) lit. b), actual art. 36 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998, şi nu în raport de dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. b), aşa cum a apreciat şi a examinat cauza instanţa de apel. Cele două aliniate reglementează două situaţii diferite, de încălcare a dreptului la marcă.

Conform art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 [fost art. 35 alin. (2) lit. b)] sunt sancţionate faptele prin care sunt folosite semne similare cu o anumită marcă, ce pot crea riscul unei confuzii şi prin urmare încălcarea dreptului la marcă.

Potrivit art. 36 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998 [fost art. 35 alin. (2) lit. b)], care reprezintă temeiul cererii de chemare în judecată, sunt sancţionate faptele prin care a fost folosită marca în sine şi nu un element similar, caz care duce la încălcarea dreptului la marca înregistrată fără a analiza puterea de similaritate a semnului folosit precum şi a riscului de confuzie a acestuia cu marcă.

De altfel, încălcarea dreptului la marca „Ceauşescu” intră sub incidenţa ambelor norme de drept.

Instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 [fost art. 35 alin. (2) lit. b)], că nu există similaritate între marca „Ceauşescu” şi cuvântul „Ceauşescu” cuprins în titlul spectacolului „Ultimele ore a lui Ceauşescu”, deoarece alăturate acestui semn mai sunt şi alte cuvinte şi pe cale de consecinţă nu ar exista riscul unei confuzii între această marcă şi cuvântul „Ceauşescu” cuprins în titlul spectacolului.

Semnul la care face referire legiuitorul în norma menţionată este un semn susceptibil de a deveni marcă, semn care poate fi identic cu o anumită marca. Titlul spectacolului la care face referire instanţa de apel nu poate fi considerat un semn în sensul normei, acesta fiind doar un titlul de spectacol care înglobează în structura sa semnul reprezentat de cuvântul „Ceauşescu” echivalent al mărcii „Ceauşescu”.

Principiile de drept stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, în aprecierea conflictului dintre marcă şi nume comercial (cauza C- 17/06 Celine) sunt aplicabile în speţă, scopul art. 5(1) din Directiva Consiliului Europei nr.89/104/EEC, transpus în legislaţia română prin dispoziţiile art. 35 din Legea nr.84/1998, fiind acela de a proteja funcţia mărcii de indicare a originii comerciale.

În toate situaţiile când o marcă anterioară intră în conflict cu un semn folosit în activitatea comercială de către un terţ, se aplică regulile de la art. 3 5 indiferent dacă semnul este nume comercial sau nu, tocmai pentru a se evita producerea unui risc de confuzie între titularul mărcii şi cel care foloseşte semnul.

Pârâtul a desfăşurat o activitate comercială, deşi aceasta nu este o condiţie conform jurisprudenţei şi legislaţiei internaţionale. Titlul spectacolului „Ultimele ore ale lui Ceauşescu” nu este o marcă înregistrată, ci doar un nume comercial folosit în organizarea şi desfăşurarea acestui spectacol.

În ceea ce priveşte similaritatea, aceasta nu trebuie să implice o identitate perfectă între cele două semne. în cauză, există o similaritate între semnul „Ceauşescu”, care a fost înglobat în titlul spectacolului „Ultimele ore ale lui Ceauşescu” şi marca „Ceauşescu”. Este, însă, foarte importantă percepţia consumatorului, a publicului asupra acestui semn. Dacă instanţa de apel pune la îndoială faptul că titlul „Ultimele ore ale lui Ceauşescu” nu se asociază cu marca „Ceauşescu” în percepţia consumatorului/publicului, conţinutul spectacolului cu siguranţă a confirmat acestora folosirea mărcii „Ceauşescu”, atât în titlul spectacolului şi în procedura de organizare a acestuia, dar şi în conţinutul său, deoarece scenografia acestuia are ca obiect o parte din viaţa Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu, nume care a făcut şi obiectul acestei mărcii.

În ceea ce priveşte riscul de confuzie, recurenţii au susţinut că folosirea cuvântului „Ceauşescu” în titlul spectacolului „Ultimele ore ale lui Ceauşescu” creează confuzie, deoarece atât titlul folosit în organizarea spectacolului, dar şi conţinutul spectacolului (scenografia), se referă la personalitatea istorică „Ceauşescu”, personalitate pentru care s-a înregistrat marca „Ceauşescu”. Dacă piesa de teatru ar fi avut acest nume şi se referea, însă, la o altă persoană, atunci într-adevăr exista doar un semn asemănător, dar care nu corespundea mărcii „Ceauşescu”.

O altă apreciere greşită a instanţei de apel vizează aprecierea riscului de confuzie.

Din dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. b) teza finală din Legea nr.84/1998, rezultă că riscul de confuzie se analizează la nivelului semnului, care poate fi identic cu marca şi nu la nivelul titularului mărcii. Legiuitorul a avut în vedere situaţia în care, în concepţia unei persoane, se face confuzie la nivelul mărcii, sub care achiziţionează sau beneficiază de produs. Dacă riscul de confuzie ar fi trebuit analizat la nivelul titularului, atunci similaritatea ar fi trebuit analizată în raport de semnul folosit şi titularul mărcii.

Deci, este important faptul că s-a format convingerea, în concepţia persoanelor care au vizionat spectacolul, că există o identitate între marca „Ceauşescu” şi semnul „Ceauşescu” folosit în structura titlului spectacolului.

Referitor la dispoziţiile art. 36 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998, care au fost ignorate de către instanţa de apel, recurenţii au susţinut că această normă sancţionează faptele în care terţe persoane folosesc marca, fără consimţământul titularilor mărcii, în realizarea unor activităţi care implica oferirea şi prestarea serviciilor sub acesta semn. În speţă, Teatrul O. a organizat şi desfăşurat spectacolul „Ultimele ore ale lui Ceauşescu”, folosind marca „Ceauşescu” fără consimţământul reclamanţilor.

Obligaţia respectării dreptului la marcă o au şi cei care oferă sau prestează servicii sub semnul unei mărci înregistrate, nu numai cei care produc o lucrare folosind marca. Această obligaţie se extinde şi la cei care oferă sau distribuie această lucrare pe piaţă.

Aşadar, potrivit art. 36 din lege, obligaţia de a respecta dreptul la marcă revine oricărui terţ care utilizează marca, fără consimţământul titularului, indiferent de forma de încălcare a dreptului de proprietate la marcă (difuzare, organizare), deoarece acesta este un drept absolut – erga omnes, iar Teatrul Odeon a încălcat aceste norme de drept prezentând spectacolul de teatru, conform programului său.

Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 274 C.proc.civ., în ceea ce priveşte cuantumul excesiv al cheltuielilor de judecată acordate intimatului de către prima instanţă, în raport cu complexitatea cauzei.

Partea care a câştigat procesul poate obţine restituirea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora. Or, onorariul de 10.000 lei, adică peste 2000 Euro, admis de către instanţa de fond, depăşeşte limita unei necesităţi procesuale rezonabile raportată la complexitatea cauzei care s-a desfăşurat fără procedura prealabilă, fără mediere, fără probe complexe, fără consultanţă, iar tergiversarea cauzei s-a datorat intimatului Teatrul O., care a solicitat chemarea în garanţie a The L.H. GbR, peste termenul prevăzut de art.63 C.proc.civ.

De asemenea, intimatul este cel care nu a mai vrut să fie soluţionat amiabil acest litigiu, deşi a solicitat termen în acest sens. Toate apărările acestuia s-au rezumat la acte procedurale simple: o întâmpinare şi o cerere de chemare în garanţie, fără concluzii, note de şedinţă sau note probatorii.

În situaţia actuală, onorariile de avocat au scăzut, nivelul mediu situându-se, în cauze complexe, la aproximativ 3000 lei. Or, într-o cauză simplă ca aceasta, un onorariu de 10.000 lei este exagerat de mare, în spiritul art. 274 alin. (3) C.proc.civ., deoarece activitatea avocaţială a fost uşoară, fără implicaţii şi complexităţi.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este fondat.

Prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat constatarea de către instanţă a încălcării drepturilor exclusive ale reclamanţilor asupra mărcii verbale „Ceauşescu”, protejată prin înregistrare cu începere de la data de 31.01.2007, prin organizarea şi difuzarea de către pârâtul Teatrul O. a spectacolului „Ultimele ore ale lui Ceauşescu” în zilele de 10 şi 11 decembrie 2009; s-a solicitat, totodată, obligarea pârâtei să înceteze pentru viitor să mai organizeze şi să prezinte publicului spectacole care să încalce drepturile reclamanţilor asupra mărcii, precum şi repararea prejudiciului moral cauzat reclamanţilor prin fapta pârâtei.

În ceea ce priveşte temeiul juridic al cererii, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 35 alin.(3) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată – 8.01.2010, aşadar cea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 66/2010.

Această normă reglementează dreptul titularului mărcii de a interzice terţului efectuarea unor acte referitoare la un semn, acte de natura celor enumerate de legiuitor (aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje, oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop, sub acest semn etc).

Art. 35 alin. (3) face referire explicit la alin. (2) din aceeaşi normă, prevăzând că este edictat în aplicarea acelei dispoziţii legale.

Art. 35 alin. (2) reglementează cazurile în care titularul mărcii este îndreptăţit să solicite a se interzice terţilor să folosească un semn, în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului, iar cerinţele pentru exercitarea cu succes a unei asemenea acţiuni în justiţie (expres prevăzute sau implicite) trebuie îndeplinite în mod cumulativ.

Aşadar, temeiul juridic al unei cereri în contrafacerea mărcii, decurgând din încălcarea de către un terţ a drepturilor exclusive ale titularului asupra mărcii, este reprezentat în principal de art. 35 alin. (2), astfel cum, în mod corect, au apreciat ambele instanţe de fond.

Este utilă, în mod evident, şi invocarea prevederilor art. 35 alin. (3), însă doar pentru identificarea prestaţiei la care titularul intenţionează a fi obligat terţul prin hotărârea instanţei de judecată. Temeinicia cererii în contrafacerea mărcii presupune verificarea condiţiilor în care terţul utilizează un anumit semn, utilizare despre care titularul mărcii pretinde că aduce atingere mărcii.

În acest context, susţinerile recurenţilor – reclamanţi referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii sunt nefondate, cât timp prima instanţă a procedat în mod corect la calificarea juridică a cererii, în raport de dispoziţiile legale incidente faţă de obiectul şi cauza pretenţiilor deduse judecăţii, iar instanţa de apel a menţinut în mod corespunzător sentinţa pronunţată în aceste condiţii.

Modificarea legii survenită prin Legea nr. 66/2010 este lipsită de relevanţă, cât timp a intervenit ulterior formulării cererii de chemare în judecată, însă trimiterea făcută de către instanţa de apel la Legea nr. 66/2010 nu afectează în vreun fel modalitatea de analiză a condiţiilor cererii în contrafacere, cât timp, astfel cum corect s-a redat în considerentele deciziei recurate, conţinutul normelor incidente în speţă este identic în reglementările succesive ale Legii nr. 84/1998, diferind doar numerotarea (fostul art. 35 a devenit art. 36 după modificare, aspect subliniat, de altfel, chiar prin motivele de recurs).

Faţă de cele arătate, urmează a se verifica modul de interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a normei relevante, cea din art. 35 alin. (2), prin prisma motivelor de recurs, cu referire, însă, şi la susţinerile circumscrise de către recurenţi prevederilor art. 35 alin. (3), deoarece se observă că, în fapt, acestea vizează tot condiţiile cererii în contrafacere.

În acest context, se reţine că recurenţii au formulat critici referitoare la aprecierea de către instanţa de apel a semnului utilizat de către pârât, ca fiind chiar numele ”Ceauşescu”, prezent nu numai în titlul spectacolului de teatru, dar şi în conţinutul acestuia.

În raport de motivele cererii de chemare în judecată, aceste susţineri sunt corecte, deoarece art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 presupune raportarea la modul concret în care acest semn este utilizat de către pârât, în scopul stabilirii de către instanţa de judecată a existenţei vreunei încălcări a drepturilor titularului mărcii. Or, în speţă, numele Ceauşescu, identic mărcii reclamanţilor, se regăseşte nu numai în titlul spectacolului, ci şi în conţinutul piesei de teatru, din moment ce aceasta tratează subiectul ultimelor ore din viaţa lui Nicolae Ceauşescu.

Identitatea dintre semnele aflate în conflict nu conduce la o altă soluţie ce trebuie adoptată în cauză decât similaritatea semnelor, constatată de către instanţa de apel, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cerinţa identităţii/similarităţii semnelor este doar una dintre condiţiile de analiză a cererii în contrafacere, rezultate din art. 35 alin. (2), care trebuie îndeplinite cumulativ, astfel încât întrunirea acesteia nu este suficientă pentru admiterea cererii.

Este necesar ca terţul să folosească semnul „pentru produse sau servicii” [fie identice/similare, în ipoteza de la lit. b), fie diferite, în cazul de la lit. c)] şi, totodată, ca folosirea semnului să fie susceptibilă de a genera în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul [în ipoteza de la lit. b)] ori ca prin folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu [în ipoteza de la lit. c)].

Ambele instanţe de fond au apreciat că se impune cercetarea ipotezei din art. 35 alin. (2) lit. b) din lege, fără ca prin motivele de recurs să se susţină că ar fi incident cazul de la lit. c).

În ambele ipoteze, însă, prima verificare ce se impune a fi făcută este aceea dacă terţul a folosit semnul similar „pentru produse sau servicii”.

Această exigenţă legală este justificată de faptul că folosirea de către un terţ a semnului identic sau similar cu marca trebuie să fie susceptibilă de a submina funcţiile mărcii şi, în special, funcţia de garantare pentru consumator a originii produselor/serviciilor pentru care marca a fost înregistrată.

În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis constant, în jurisprudența formată în aplicarea art. 5 alin. (1) din Directiva 89/104/CEE de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci – normă ce conţine aceeaşi cerinţă a folosirii de către terţ a semnului „pentru produse sau servicii”, preluată în Legea nr. 84/1998 -, că un semn nu poate aduce atingere unui drept la marcă şi să constituie, astfel, contrafacere, decât dacă folosirea sa este de natură a compromite funcţiile mărcii (de exemplu, hotărârile pronunţate în cauzele: C – 2/00 Holterhoff\ C – 206/01 Arsenal Football Club; C – 245/02 Anheuser Busch; C – 17/06 Celine etc), în hotărârea pronunţată în cauza Anheuser Busch, Curtea a arătat că poate subzista o atingere a mărcii „dacă folosirea semnului de către terţ este de natură a acredita existenţa unei legături materiale în activitatea comercială între produsele terţului şi întreprinderea titularului mărcii”, astfel încât trebuieverificat „dacă publicul vizat (…) tinde să interpreteze semnul utilizat de terţ ca desemnând sau tinzând să desemneze întreprinderea de provenienţă a produselor terţului”.

Exigenţa legală în discuţie implică, aşadar, utilizarea semnului cu titlu de marcă de către terţ, pentru că numai în acest fel semnul ar tinde să distingă produsele sau serviciile oferite prin intermediul acestuia (deci, ar fi o utilizare „pentru produse sau servicii”) şi ar periclita funcţia mărcii reclamantului din acţiunea în contrafacere de garantare a originii produselor oferite prin intermediul mărcii.

Acest fapt înseamnă că nu orice semn folosit de o altă persoană decât titularul mărcii, chiar dacă este identic sau similar cu marca, poate genera o încălcare a mărcii susceptibilă a fi înlăturată prin acţiunea în contrafacere, ci doar acele semne care, prin modul în care sunt folosite, îndeplinesc ele însele funcţiile unei mărci (chiar dacă nu sunt înregistrate ca atare). Legiuitorul are în vedere, aşadar, doar semnele distinctive, în modalitatea în care sunt utilizate, pentru produsele şi serviciile vizate de acel semn.

Este de observat că, prin motivele de recurs, se acceptă această condiţie desprinsă din art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, din moment ce se face referire la cauza C – 17/06 Celine soluţionată de Curtea de la Luxemburg, însăconcluzia formulată de către recurenţi prin aplicarea la speţă a principiului menţionat anterior este greşită, deoarece se bazează pe două afirmaţii eronate.

Astfel, pe de o parte, contrar susţinerilor recurenţilor, nu interesează dacă semnul terţului este în sine susceptibil de a reprezenta o marcă în sensul art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998 („semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane”), ci dacă este efectiv utilizat ca o marcă, respectiv dacă, prin modul de folosire, tinde la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane.

Pe de altă parte, semnul folosit de către pârâtul din cauză nu este reprezentat de denumirea instituţiei pârâte, care identifică această persoană juridică. Denumirea acesteia este „O.”, şi nu titlul unuia dintre spectacolele puse în scenă de către această instituţie.

În cauza Celine, semnul utilizat de terţ era un nume comercial, respectiv un semn susceptibil de a deosebi un comerciant de un alt comerciant, fiind înregistrat la Registrul comerţului cu scopul de a identifica persoana comerciantului. Este evident că pârâtul din prezenta cauză nu este un comerciant, însă se deduce că recurenţii au făcut doar o analogie a situaţiei din cauza soluţionată de către instanţa europeană cu prezenta cauză.

Dar chiar dacă s-ar ignora diferenţa esenţială constând în natura semnului în cele două cazuri, rezultă din considerentele explicite ale deciziei europene că un conflict între o marcă şi un nume comercial nu poate subzista în orice condiţii, ci doar dacă numele comercial este utilizat cu titlu de marcă, în cazul contrar, în care terţul foloseşte numele comercial (identic sau similar cu marca) potrivit scopului pentru care acest semn a fost înregistrat, şi nu precum o marcă, nu există o încălcare a mărcii reclamantului şi nu are temei cererea în contrafacere.

În cauză, semnul „Ceauşescu” nu exercită nicio funcţie de indicare a originii produselor sau a serviciilor oferite de pârât prin intermediul acestui semn, respectiv spectacolele de gen puse în scenă la Teatrul O., astfel încât consumatorii genului dramatic să facă o legătură între această instituţie şi produsele sau serviciile pe care le oferă.

Semnul are un scop pur descriptiv, acela de a desemna subiectul unei anumite opere dramatice, permiţând stabilirea unei legături exclusiv cu conţinutul piesei de teatru. Împrejurarea că semnul conţine numele „Ceauşescu” nu relevă o folosire cu titlu de marcă, ci doar evocă tentativa artistică de reconstituire a ultimelor momente din viaţa personalităţii notorii cu acest nume.

Semnul este folosit în sens propriu, ca nume patronimic, fiind necesar pentru identificarea personalităţii istorice cu acest nume.

Printr-o atare folosire a semnului, nu se aduce atingere funcţiei mărcii „Ceauşescu” de a identifica provenienţa produselor sau a serviciilor vizate de această marcă, deoarece publicul nu va face nicio legătură cu marca „Ceauşescu”, fiind avizaţi chiar din titlul spectacolului că vor asista la o piesă cu subiect istoric, ce tratează o parte a vieţii lui Nicolae Ceauşescu şi conştientizează acest subiect, pe care se aşteaptă să-l regăsească în conţinutul piesei de teatru, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanţa de apel în prezenta cauză.

Această constatare este relevantă şi pentru cerinţa riscului de confuzie, incluzând şi riscul de asociere, prevăzută de art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, atât timp cât nu este posibilă în percepţia publicului o asociere între titlul spectacolului şi produsele sau serviciile vizate de marca înregistrată „Ceauşescu”.

Se observă că, în fapt, reclamanţii, aflaţi în legătură de rudenie sau de afinitate cu Nicolae Ceauşescu, urmăresc nu atât încetarea folosirii numelui Ceauşescu în acest spectacol, cu atât mai puţin schimbarea titlului piesei, ci însăşi încetarea (neautorizată) a folosirii vreunui subiect legat de persoana lui Nicolae Ceauşescu în spectacolele puse în scenă la Teatrul O.

Or, atare finalitate nu poate fi atinsă prin invocarea drepturilor asupra mărcii, pentru considerentele deja expuse, ci exclusiv prin invocarea drepturilor personalităţii (Capitolul II din noul Cod civil), aspect ce excede obiectului cererii de chemare în judecată din cauză.

Faţă de considerentele expuse, se constată că, în mod corect, instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe, a apreciat că nu sunt întrunite cerinţele – cumulativ prevăzute – din art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, drept pentru care Înalta Curte a înlăturat motivele de recurs pe acest aspect.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina reclamanţilor de către prima instanţă, pentru ca acest motiv de recurs să poată face obiectul controlului de legalitate a deciziei recurate, ar fi trebuit să vizeze criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C.proc.civ., aplicat în cauză, pe baza cărora este posibilă reducerea cheltuielilor de judecată solicitate de către partea ce a câştigat procesul.

Or, susţinerile recurenţilor nu vizează aceste criterii legale, ci însăşi aprecierea instanţei de apel conturată în aplicarea lor, în condiţiile în care se pretinde că suma de bani acordată în considerarea onorariului de avocat depăşeşte limita unei necesităţi rezonabile raportată la complexitatea cauzei şi la modul de derulare a procesului.

Instanţa, răspunzând motivului de apel pe acest aspect, a ajuns la concluzia că suma de 10.000 lei acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este rezonabilă, avându-se în vedere tocmai serviciile prestate de avocatul părţii adverse, în raport de complexitatea cauzei şi gradul de specializare presupus de natura litigiului.

Această apreciere reflectă particularizarea criteriilor din art. 274 alin. (3) C.proc.civ. la situaţia de fapt din speţă, astfel încât nu ar putea fi cenzurată fără o reevaluare a situaţiei de fapt. Or, această finalitate a susţinerilor excede atribuţiilor acestei instanţe de control judiciar, care sunt limitate la verificarea legalităţii deciziei, prin prisma cazurilor de recurs din art. 304 C.proc.civ., cazuri în care nu se încadrează reaprecierea situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat.

Ca atare, şi acest motiv de recurs a fost înlăturat, urmând ca Înalta Curte, faţă de considerentele expuse, să respingă recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C.proc.civ.

În aceste condiţii, nu are obiect excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a S.C. The L.H. GbR, reiterată de către intervenienta chemată în garanţie în această fază procesuală exclusiv pentru ipoteza eventualei admiteri a recursului, motiv pentru care excepţia nu se impune a fi soluţionată.

Lipsa comunicării notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 prin intermediul executorului judecătoresc. Depunerea cererii la persoana juridică deținătoare a imobilului. Îndeplinirea condițiilor legale. Obligația entității sesizate să soluționeze notificarea.Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Lipsa comunicării notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 prin intermediul executorului judecătoresc. Depunerea cererii la persoana juridică deținătoare a imobilului. Îndeplinirea condițiilor legale. Obligația entității sesizate să soluționeze notificarea.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Legea nr. 10/2001

Index alfabetic: notificare

– executor judecătoresc

Legea nr. 10/2001, art. 22

Condiţia impusă de prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, privind comunicarea notificării prin intermediul unui executor judecătoresc, este edictată exclusiv în favoarea persoanei interesate, ca o măsură de siguranţă, de natură să ateste, în afara oricărui dubiu, faptul formulării şi transmiterii notificării către entitatea învestită cu soluţionarea acesteia. O astfel de obligaţie, de înregistrare şi transmitere a notificării prin intermediul executorului judecătoresc, nu este însă prevăzută de legiuitor sub sancţiunea nulităţii absolute.

Ca urmare, depunerea de către o persoană a unei notificări direct la registratura entităţii învestite cu soluţionarea acesteia nu pune în discuţie inexistenţa notificării, ci o obligă să procedeze la soluţionarea acesteia, în condiţiile impuse de legea de reparaţie, întrucât dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, sancţionează cu pierderea dreptului de a solicita acordarea măsurilor reparatorii numai neformularea în termen a notificării, nu şi omisiunea înaintării acesteia prin intermediul executorului judecătoresc către entitatea învestită cu soluţionarea acesteia.

Secția I civilă, decizia nr.2262 din 17 aprilie 2013

Prin cererea înregistrată la data de 4 aprilie 2012, reclamanţii C.A. şi Ţ.T.E.D. au chemat în judecată Primăria municipiului Târgu-Jiu, solicitând să fie obligată să emită decizie de soluţionare cu privire la două notificăriînregistrate sub nr. 3540 din 13 februarie 2001 şi nr. 7150 din 28 februarie 2002 în registratura pârâtei, invocând incidenţa prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că autoarea lor, Ţ.M., a formulat notificările menţionate în calitate de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru terenul dobândit în baza actului de partaj voluntar autentificat sub nr. 5xx/1955, teren ce a fost expropriat de stat prin Decretul nr. 413/1966 (423 m.p.), cu menţiunea că pârâta, deşi termenul de 60 de zile prevăzut de lege a expirat, contrar prevederilor art. 25 alin. (1) din lege, nu a emis decizie administrativă prin care să se fi pronunţat cu privire la pretenţiile notificate.

Reclamanţii au arătat, totodată, că răspunsurile negative transmise de pârâtă autoarei lor, având aceleaşi numere de înregistrare, anume nr. 3540/2001 şi nr. 7150/2002, prin care i s-a adus la cunoştinţă că terenul nu face obiectul Legii nr. 18/1991, nu se constituie în dispoziţii de soluţionare a notificărilor, în înţelesul prevederilor legale mai sus menţionate.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii motivat de faptul că autoarea reclamanţilor nu a formulat notificare prin executorul judecătoresc, în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 150 din 14 mai 2012, Tribunalul Gorj, Secţia civilă a respins cererea.

În motivarea hotărârii, instanţa a reţinut că nici autoarea reclamanţilor şi nici reclamanţii nu au făcut dovada formulării unor notificări cu respectarea cerinţelor impuse de prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, comunicate prin executorul judecătoresc, motiv pentru care nu se poate reţine că în sarcina pârâtei s-ar fi născut obligaţia de a emite decizie ori dispoziţie motivată de soluţionare, statuată prin prevederile art. 25 alin. (1) din lege.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

În motivarea apelului, reclamanţii au susţinut că manifestarea de voinţă a autoarei lor exprimată prin cele două cereri transmise pârâtei trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice, principiu ce fundamentează teoria conversiunii actelor juridice, cu menţiunea că o astfel de interpretare se impune şi în respectarea principiului constituţional al protejării şi garantării dreptului de proprietate.

Relativ la faptul necomunicării cererilor de retrocedare a terenului prin intermediul executorului judecătoresc, reclamanţii au susţinut că nu poate fi interpretat în sensul că ar atrage pierderea substanţei dreptului pretins, cât timp acestea au fost înregistrate la registratura pârâtei şi cât timp au fost direcţionate către serviciul agricol, fapt care nu a fost contestat în proces.

Reclamanţii au susţinut, totodată, că a da o altă interpretare faptului necomunicării cererilor notificate pârâtei prin intermediul executorului judecătoresc pune în discuţie respectarea dreptului de acces la o instanţă, prevăzut de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană.

Prin decizia civilă nr.77 din 4 octombrie 2012, Curtea de Apel Craiova_, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul.

În motivarea deciziei, instanţa a reţinut, în esenţă, că nerespectarea de către o persoană a dispoziţiilor legale „ce reglementează procedura de depunere a notificări, are ca şi consecinţă, pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent”.

Instanţa de apel a reţinut că cele două cereri formulate de autoarea reclamanţilor nu îmbracă forma legală, anume nu respectă prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora notificările se comunică prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripţie îşi are sediul persoana juridică deţinătoare a imobilului, în termenul legal de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, termen care, ulterior, a fost prelungit până la data de 14 februarie 2002.

În atare condiţii, instanţa de apel a apreciat că susţinerile reclamanţilor potrivit cărora cele două cereri transmise pârâtei ar avea caracterul unor notificări, în înţelesul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, nu prezintă relevanţă, cât timp reclamanţii nu pot invoca, în justificarea pretenţiilor lor, faptul eludării dispoziţiilor legale menţionate, care obligau la respectarea întocmai a procedurii de formulare a notificărilor în procedura specială prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, fără a indica motivul de casare sau de modificare.

În motivarea recursului, reclamanţii au reiterat pe larg împrejurările de fapt relative la modalitatea de formulare şi de înregistrare la registratura pârâtei Primăria municipiului Târgu-Jiu de către autoarea lor a două cereri sub nr. 3540 din 13 februarie 2001 şi nr. 7150 din 28 februarie 2002, precum şi argumentele pentru care apreciază că se impunea ca aceste cereri să fie calificate notificări şi soluţionate în consecinţă, aspecte expuse atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât şi al cererii de apel.

Reclamanţii au susţinut că hotărârea recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 22.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin care legiuitorul a explicitat faptul că o cerere de restituire formulată de persoana îndreptăţită în termenul legal este suficientă pentru conservarea dreptului pretins, indiferent dacă a fost sau nu îndeplinită cerinţa formală a înregistrării notificării la biroul executorului judecătoresc ori aceasta a fost greşit îndreptată.

Analizând critica ce se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că este fondată pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit prevederilor art. 22 (fost 21) alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, Notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripţie îşi are sediul persoana juridică deţinătoare a imobilului Executorul judecătoresc va înregistra notificarea şi o va comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării”

Condiţia impusă de dispoziţia legală menţionată, privind comunicarea notificării prin intermediul unui executor judecătoresc, este edictată exclusiv în favoarea persoanei interesate, ca o măsură de siguranţă, de natură să ateste, în afara oricărui dubiu, faptul formulării şi transmiterii notificării către entitatea învestită cu soluţionarea acesteia.

O astfel de obligaţie, de înregistrare şi transmitere a notificării prin intermediul executorului judecătoresc, nu este însă prevăzută de legiuitor sub sancţiunea nulităţii absolute.

Acest aspect a fost evidenţiat şi în jurisprudenţa instanţei de recurs, prin care s-a relevat constant că dispoziţiile art. 22 (fost 21) din Legea nr. 10/2001, republicată, sancţionează cu pierderea dreptului de a solicita acordarea măsurilor reparatorii numai omisiunea formulării în termen a notificării, nu şi omisiunea înaintării acesteia prin intermediul executorului judecătoresc.

Ca urmare, depunerea de către o persoană a unei notificări direct la registratura entităţii învestite cu soluţionarea acesteia nu pune în discuţie inexistenţa notificării, ci o obligă să procedeze la soluţionarea acesteia, în condiţiile impuse de legea de reparaţie.

În speţa supusă analizei, se constată că faptul înregistrării la registratura pârâtei de către autoarea reclamanţilor, Ţ.M., decedată la data de 15 octombrie 2006, a două cereri prin care a solicitat restituirea în natură a unui teren expropriat de stat prin Decretul nr. 413/1966, potrivit constatărilor instanţelor de fond, nu este contestat de pârâtă.

Totodată, se constată că faptul comunicării de către pârâtă a două răspunsuri cu privire la cele două cereri formulate de autoarea reclamantei, cu adresele nr. 3540 din 13 februarie 2001 şi nr. 7150 din 28 februarie 2002, de asemenea, nu este contestat.

Or, astfel cum s-a arătat, dispoziţiile art. 22 (fost 21) din Legea nr. 10/2001, republicată, sancţionează cu pierderea dreptului de a solicita acordarea măsurilor reparatorii numai neformularea în termen a notificării, nu şi omisiunea înaintării acesteia prin intermediul executorului judecătoresc către entitatea învestită cu soluţionarea acesteia.

În atare condiţii, în mod greşit instanţa de apel a reţinut, în fundamentarea soluţiei pronunţate, că reclamanţii ar fi decăzuţi din dreptul de a cere şi a primi măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru terenul expropriat de stat prin Decretul nr. 413/1966, pretenţie ce a făcut obiectul a două cererii formulate de autoarea lor, Ţ.M., justificat exclusiv de faptul omisiunii transmiterii cererilor prin executorul judecătoresc, fără a mai verifica şi analizaîndeplinirea şi a celorlalte condiţii prevăzute de legea de reparaţie pentru astfel de cereri.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a verifica şi stabili motivat, pentru evitarea unor confuzii, dacă cele două cereri formulate de autoarea reclamanţilor au primit ca număr de înregistrare în registratura pârâtei aceleaşi număr cu cel al adreselor prin care pârâta a comunicat acesteia rezultatul verificărilor, precum şi celelalte critici invocate de reclamanţi pe calea recursului sub formă de apărări.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanţi şi, baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu art. 312 alin. (5) C.proc.civ., a casat decizia instanţei de apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Imobil expropriat pentru lucrări de utilitate publică în lipsa stabilirii despăgubirilor cuvenite. Obligarea expropriatorului de a emite o hotărâre de stabilire a despăgubirilor pentru terenul expropriat. Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Imobil expropriat pentru lucrări de utilitate publică în lipsa stabilirii despăgubirilor cuvenite. Obligarea expropriatorului de a emite o hotărâre de stabilire a despăgubirilor pentru terenul expropriat. Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Drept de proprietate.

Index alfabetic : expropriere

– despăgubiri

Legea nr. 255/2010, art. 19, art. 20

Împrejurarea că art.19 din Legea nr. 255/2010, nu stabileşte un termen pentru emiterea hotărârii de despăgubire şi respectiv pentru consemnarea despăgubirii la dispoziţia persoanei expropriate, nu echivalează cu posibilitatea expropriatorului de a amâna sine die această obligaţie, dispoziţiile art. 9 alin. (4) coroborat cu art. 19 alin. (4) şi (5) din lege impunând o anumită conduită expropriatorului ce trebuie realizată într-un termen rezonabil, înainte de operarea transferului de drept a proprietăţii de la persoana expropriată la expropriator, astfel că este întemeiată acțiunea prin care fostul proprietar solicită instanței obligarea expropriatorului la emiterea unei hotărâri de stabilire a despăgubirilor în temeiul Legii nr.255/2010.

Secția I civilă, decizia nr.1923 din 4 aprilie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul A.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., solicitând obligarea pârâtului la emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor în condiţiile art. 20 din Legea nr. 255/2010 pentru terenul în suprafaţă de 6.827 mp situat în extravilanul municipiului Medgidia, ce face parte din coridorul de expropriere situat pe amplasamentul lucrării de utilitate publică Autostrada Bucureşti-Constanţa.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pentru stabilirea unei juste despăgubiri a fost convocat de Comisia de verificare a dreptului de proprietate, în vederea depunerii cererii în acest sens. Ulterior, a fost notificat în conformitate cu art. 8 alin.(2) din Legea nr.255/2010 pentru depunerea documentelor care atestă dreptul de proprietate asupra terenului.

Prin precizări scrise depuse la data de 11.11.2011, reclamantul a arătat că solicită suma de 48.800 lei, ce a fost stabilită prin raportul de evaluare întocmit conform art. 4 alin. (8) şi (9) din Legea nr.198/2004.

În temeiul art. 137 C.proc.civ., instanţa a analizat cu prioritate excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii, invocată de pârât prin întâmpinare şi cu privire la care a reţinut următoarele:

Terenul în suprafaţă de 6.827 mp, reprezentând parcela A 1028/17/2/2, din extravilanul municipiului Medgidia, dobândit de reclamant prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 22.10.2010, constituie obiect al exproprierii declanşate în temeiul Legii nr.255/2010, pentru realizarea lucrării de utilitate publică Autostrada Bucureşti-Constanţa.

Prin cererea de faţă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor în cuantum de 48.800 lei, astfel cum au fost calculate prin raportul de evaluare întocmit potrivit art. 4 alin.(8) şi (9) din Legea nr.198/2004.

Analizând excepţia astfel invocată, instanţa a reţinut că inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care împiedică de plano soluţionarea unor acţiuni ce fie sunt greşit îndreptate, nefiind de competenţa instanţelor de judecată, fie tind la satisfacerea unor pretenţii pentru care reclamantul a ales o cale greşită de valorificare.

Or, în cazul de faţă, împrejurarea că reclamantul a formulat o acţiune având ca obiect obligaţie de a face, prin care urmăreşte obligarea pârâtului la finalizarea unei proceduri administrative reglementate de lege, nu poate fi respinsă pe calea formală a excepţiei inadmisibilităţii, întrucât nici una dintre ipotezele anterior menţionate nu se regăseşte întrunită. Verificarea parcurgerii efective de către reclamant a procedurii a cărei finalizare o solicită presupune tocmai analiza pe fond a cauzei, în vederea stabilirii modalităţii în care pârâtul şi-a executat obligaţiilor legale existente în sarcina sa.

Pe fondul cauzei, Tribunalul Constanţa a reţinut că acţiunea reclamantului este nefondată, motivat de faptul că faza administrativă a procedurii exproprierii nu s-a finalizat, Legea nr. nr.255/2010 prevăzând în mod expres că această fază se încheie după emiterea de către comisie a unei hotărâri de stabilire a valorii despăgubirii precum şi a modalităţii de plată a acesteia.

S-a reţinut în concret că etapele premergătoare emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor nu au fost parcurse de către reclamant.

Astfel, din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că procedura de expropriere a fost declanşată în temeiul Legii nr. 198/2004, raportul de evaluare prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor a fost realizat sub incidenţa Legii nr. 198/2004, act normativ prin care a fost abrogat prin Legea nr. 255/2010, care a intrat în vigoare la 23.12.2012, deci înainte de finalizarea procedurii administrative începute în temeiul legii vechi.

Întrucât art. 32 din Legea nr. 255/2010 a prevăzut în mod expres aplicabilitatea acestui act normativ şi în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, iar legea nouă a stabilit etape diferite ale fazei administrative, prin notificarea din 30.03.2011, reclamantul a fost din nou notificat asupra intenţiei pârâtului de expropriere a terenului în suprafaţă de 6.827 mp, iar etapele procedurii administrative nu au fost finalizate până în prezent.

În această situaţie, s-a concluzionat că nu se poate reţine în sarcina pârâtului obligaţia de finalizare a aceste faze prin emiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor, şi cu atât mai mult, nu poate fi obligat pârâtul la plata unei despăgubiri de 48.800 lei, astfel cum pretinde reclamantul cât timp aceste despăgubiri au fost calculate în baza unui act normativ abrogat (Legea nr. 198/2004).

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul.

A susținut că în mod greşit s-a respins cererea sa de obligare a pârâtului de a emite o hotărâre de stabilire a despăgubirilor pentru terenul expropriat, cât timp reclamantul a fost deposedat de teren fără nicio despăgubire, iar acţiunea prin care a solicitat instanţei stabilirea pe cale judiciară a acestor despăgubiri a fost respinsă ca fiind prematur introdusă.

Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile apelantului reclamant, Curtea a constatat că apelul a fost apreciat ca întemeiat pentru următoarele considerente:

Reclamantul este proprietarul terenului în suprafaţă de 6.827 mp situat în localitatea Medgidia, reprezentând parcela A 1028/17/2/2 indicator cadastral 12845, parte din imobilul înscris în C.F. nr. 16493 ce face parte integrantă din Coridorul de expropriere situat pe amplasamentul lucrării de utilitate publică Autostrada Bucureşti –Constanţa, tronsonul 6, Cernavodă –Constanţa prin procedura de expropriere declanşată conform H:G. nr. 415/2010.

Pe parcursul derulării procedurii şi anterior emiterii Hotărârii de stabilire a despăgubirii, Legea nr. 198/2004 a fost abrogată prin Legea nr. 255/2010, (intrată în vigoare la data de 23.12.2012) act normativ care prevedea în mod expres la art. 32 că „în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor se aplică prevederile prezentei legi”.

De asemenea art. 31 din Legea nr. 255/2010 prevedea că „Orice documentaţie tehnică sau de evaluare realizată sau aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă”.

În raport de dispoziţiile legale, la data de 19 mai 2011, conform art. 9 al. (1) din Legea nr. 255/2010 a fost emisă decizia de expropriere nr. 6x, în cadrul căreia imobilul proprietatea reclamantului a fost menţionat la poziţia 66, iar prin convocările din 16 mai 2012 reclamantul şi soţia sa au fost înştiinţaţi să se prezinte la Comisia pentru Verificarea dreptului de proprietate sau a altui drept real la a nivelul localităţii Medgidia pentru depunerea cererii pentru plata despăgubirilor şi pentru depunerea în original (copie legalizată) a titlului de proprietate. Deşi această procedură a fost realizată până în prezent nu s-a stabilit cuantumul despăgubirilor datorate reclamantului.

Prin urmare, legiuitorul prevede în mod expres etapele şi termenele în care se realizează completarea cererii de despăgubiri şi o documentaţiei aferente, consemnarea despăgubirilor la dispoziţia expropriatului impunându-se pentru a se realiza imediat după îndeplinirea acestor obligaţii de către titularul dreptului sau în caz contrar după expirarea celor 15 zile prevăzute de legiuitor, în care expropriatul era îndreptăţit să completeze această documentaţie.

Această obligaţie se reţine însă că nu a fost respectată de către expropriator, deşi după convocarea din 16 mai 2012 reclamantul şi-a îndeplinit obligaţia legală, expropriatorul nu a făcut dovada emiterii hotărârii de despăgubire şi de consemnare a despăgubirilor la dispoziţia expropriatului conform art. 21 din lege.

Mai mult s-a reţinut că terenul a fost preluat efectiv de expropriator, iar lucrarea a fost realizată, încălcându-se art.9 alin.(5) din Legea nr.255/2010.

Prin urmare, lipsa unei hotărâri de stabilire a despăgubirilor echivalează cu un refuz al expropriatorului de a-şi îndeplini obligaţiile reglementate de Legea nr. 255/2010, iar un asemenea refuz nu poate să rămână necenzurat, pentru că nicio depoziţie legală nu limitează dreptul celui ce se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţelor competente, ci dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede în art. 21 al. (2) că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 296 C.proc.civ. a fost admis apelul reclamantului şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. să emită hotărâre de stabilire a despăgubirilor în procedura Legii nr. 255/2010 în favoarea reclamantului pentru terenul situat în localitatea Medgidia.

În ceea ce priveşte determinarea cuantumului despăgubirilor, Curtea a constatat că aceasta reprezintă o atribuţie a Comisiei de Stabilire a despăgubirilor constituită conform Legii nr. 255/2010, ce poate fi cenzurată de instanţă în procedura reglementată de art. 22 din lege, procedură ulterioară emiterii hotărârii de despăgubire. Pentru aceste considerente s-a menţinut dispoziţia primei instanţe de respingere a pretenţiei reclamantului de obligare a pârâtului la plata unor despăgubiri în cuantum de 48.800 lei.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Constanţa, a declarat recurs pârâta SC CNADNR SA, care a susţinut următoarele motive de nelegalitate:

S-a susţinut că la data de 23.12.2010, cu mult înainte de finalizarea procedurilor de expropriere în temeiul Legii nr. 198/2004, a fost adoptată Legea nr. 255/2010 care a abrogat Legea nr. 198/2004. Dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 255/2010 au stabilit faptul că „în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfăşurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi.”

Având în vedere abrogarea Legii nr. 198/2004 și faptul că dispoziţiile Legii nr. 255/2010 prevăd o procedură de expropriere total diferită faţă de vechea lege, etapele procedurii administrative a exproprierii au fost reluate.

Astfel, cuantumul despăgubirilor cuvenite proprietarilor sau altor persoane îndreptăţite a fost stabilit prin H.G. nr. 200/2011 care a modificat H.G. nr. 415/2010.

La poziţia nr. 66 din Anexa la H.G. nr. 200/2011 este menţionat reclamantul cu o valoare a despăgubirii de 3.145 lei, aferentă parcelei A102S/17/2/2, în suprafaţă de 6.827 mp.

Sub un prim aspect, se apreciază faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut faptul că expropriatorul nu a consemnat despăgubirea la dispoziţia persoanei expropriate, invocându-se prevederile art.9 alin.(1) din Legea nr.255/2010.

Exproprierea imobilului proprietatea reclamantului, s-a realizat prin decizia de expropriere nr. 6x din 14.05.2011.

Niciodată, în faţa instanţelor de fond sau de apel nu s-a pus în discuţia contradictorie a părţilor aspectul privind dovada consemnării despăgubirii la dispoziţia persoanei expropriate.

Se mai susţine că, în condiţiile în care dispoziţiile Legii nr. 255/2010 nu prevăd un termen pentru emiterea hotărârii de despăgubire, acest lucru nu înseamnă că expropriatorul poate amâna sine die îndeplinirea obligaţiei de emitere a hotărârii de despăgubire.

Hotărârea de despăgubire era singurul act ce viza persoana expropriată, hotărâre ce producea un dublu efect constând în transferul dreptului de proprietate de la persoana expropriată la expropriator şi stabilire a cuantumului despăgubirii.

Între momentul emiterii deciziei de expropriere şi cel al emiterii hotărârii de despăgubire se realizează toate demersurile pentru intabularea dreptului de proprietate al expropriatorului, întocmire a documentaţiilor cadastrale individuale şi suprapunere a coridorului de expropriere peste planurile parcelare afectate de expropriere.

Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate de recurenta SC Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art.304 pct.9 C.proc.civ.

Pentru a fi incidente dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

Hotărârea este lipsită de temei legal atunci când, din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, şi este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când a încălcat textele legale aplicabile speţei sau le-a aplicat greşit.

În cauză, nu se justifică criticile recurentei pârâtei SC CNADNR SA deoarece în mod corect s-au interpretat şi aplicat dispoziţiile art.9 şi 32 din Legea nr.255/2010.

Astfel, în mod just s-a reţinut că procedura de expropriere şi de verificare a dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenului expropriat a fost iniţiată sub imperiul Legii nr. 198/2004, reclamantul fiind convocat la data de 17.12.2010 de Comisia de Verificare a dreptului de proprietate sau a altui drept real de la nivelul localităţii Medgidia pentru depunerea cererii pentru plata despăgubirilor cuvenite pentru expropriere, evaluate de expropriator la un cuantum de 48.800 lei cât şi pentru depunerea actelor necesare pentru dovedirea calităţii de proprietar asupra terenului expropriat.

Aşa cum a statuat şi instanţa de apel, împrejurarea că art.19 din Legea nr. 255/2010 nu stabileşte un termen pentru emiterea hotărârii de despăgubire şi respectiv pentru consemnarea despăgubirii la dispoziţia persoanei expropriate nu echivalează cu posibilitatea expropriatorului de a amâna sine die această obligaţie, dispoziţiile art. 9 al. (4) coroborat cu art. 19 al. (4) şi (5) din lege impunând o anumită conduită expropriatorului ce trebuie realizată într-un termen rezonabil, înainte de operarea transferului de drept a proprietăţii de la persoana expropriată la expropriator.

Nu pot fi primite criticile recurentei sub acest aspect, ceea ce de altfel nici cele ce vizează termenul de aproape 1 an ce ar fi necesitat realizării demersurilor pentru intabularea dreptului de proprietate, întocmirea documentațiilor cadastrale individuale, aceste formalităţi neputând conduce la respingerea cererii reclamantului de emitere a unei hotărâri de stabilire a despăgubirilor în temeiul Legii nr.255/2010.

Expropriere în fapt. Teren afectat de executarea unor lucrări pentru modernizarea unei artere de circulație în lipsa inițierii procedurii de expropriere. Acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință.Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Expropriere în fapt. Teren afectat de executarea unor lucrări pentru modernizarea unei artere de circulație în lipsa inițierii procedurii de expropriere. Acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : expropriere

– despăgubiri

– lipsă de folosință

Ocuparea terenului şi demararea lucrărilor de expropriere în lipsa declanşării procedurii prevăzute de lege, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate manifestată prin împiedicarea proprietarului de a exercita atribute esenţiale ale acestui drept precum posesia şi folosinţa, situaţie prejudiciabilă pentru proprietar şi, în mod, corelativ, imputabilă posesorului, în calitate de autoritate abilitată în procedura exproprierii.

Prejudiciul creat constă în lipsirea proprietarului de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru teren, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularilor dreptului, astfel încât acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă este pe deplin justificată și se datorează de la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate.

Secția I civilă, decizia nr. 1884 din 3 aprilie 2013

Reclamanţii M.G. și M.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, Primăria Sectorului 2 Bucureşti şi S.C. L.C. SA., obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren în suprafaţă de 509,4 mp, situat în Bucureşti, cu plata sumei de 7.400 lei pentru lipsa de folosinţă a terenului în perioada 01.12.2007-31.01.2008 şi în continuare, până la restituirea posesiei, respectiv, 3.700 lei lunar.

În motivare, reclamanţii au arătat că sunt proprietarii terenului în litigiu prin moştenire, în baza certificatului de moştenitor nr. x/2003 şi că autorul acestora, M.C., a dobândit terenul prin reconstituirea dreptului de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, pentru care s-a eliberat titlul de proprietate nr. 19x la data de 12.05.2000. Dorind să edifice o construcţie pe acest teren, reclamanţii au solicitat Primăriei Sectorului 2 Bucureşti eliberarea certificatului de urbanism, respinsă pe motiv că terenul se afla într-o zonă afectată de lucrări de utilitate publică.

S-a mai arătat că, în vederea executării acestei lucrări, C.G.M.B. a adoptat Hotărârea nr. 9/2004, prin care s-a dispus transmiterea, în administrarea Consiliului Local al Sectorului 2 Bucureşti, a unor terenuri situate pe raza sectorului 2, în vederea efectuării unui schimb cu proprietarii suprafeţelor de teren afectate de această arteră de circulaţie.

Reclamanţii au arătat că pârâţii nu le-au făcut, până la această dată, nicio ofertă în legătură cu terenul în litigiu, deşi şi-au exprimat, în cadrul diligențelor făcute la diverse servicii ale primăriilor, disponibilitatea de a accepta un schimb echitabil de terenuri; la sfârşitul anului 2007, terenul era ocupat de S.C. L.C. S.A., care pretinde că are contract pentru executarea unor lucrări de străpungere pe traseul Bd. D.G.

Pârâta L.C. SA a depus cerere prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că nu a avut niciodată şi nu are în prezent posesia asupra imobilului care constituie obiectul material al litigiului, motiv pentru care nu poate sta în proces în calitate de pârâtă.

Prin încheierea de şedinţă din data de 13 septembrie 2010, tribunalul a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria Sector 2 Bucureşti; a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primar general şi SC L.C. SA; a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 711 din 18 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC L.C. SA; a respins acţiunea în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general; a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul teren în suprafaţă de 509,40 mp, situat în Bucureşti ; a obligat pârâtul la plata, către reclamanţi, a sumei de 84.350 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pentru perioada 01.12.2007-01.03.2011, precum şi la plata sumei de 2.163 lei lunar, începând cu data de 02.03.2011 şi până la restituirea terenului către reclamanţi.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de judecată a reţinut următoarele:

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC L.C. SA, tribunalul a constatat că aceasta nu are calitatea de posesor al terenului, ci numai de detentor precar, ocupând terenul pentru realizarea lucrărilor de modernizare „Artera D.G. – C. şi pasaj suprateran”, în temeiul contractului de execuţie lucrări încheiat cu Municipiul Bucureşti, situaţie faţă de care SC L.C. SA nu poate sta în judecată în calitate de pârâtă în prezentul litigiu, în care se pune în discuţie dreptul de proprietate asupra terenului revendicat de reclamanţi.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, tribunalul a constatat că pârâtul se află în posesia terenului ce face obiectul acţiunii, cu toate că imobilul nu a intrat în proprietatea publică sau privată a Municipiului Bucureşti.

Prin urmare, pârâtul are legitimare procesuală pasivă în cauză, fiind posesorul imobilului revendicat, iar împrejurarea că terenul se află sau nu în proprietatea Municipiului Bucureşti, urmează a fi analizată pe fondul cauzei, soluţionarea acţiunii în revendicare presupunând examinarea şi compararea titlurilor de proprietate ale părţilor.

Pe fondul acţiunii în revendicare, tribunalul a constatat că autorul reclamanţilor, M.C., a dobândit terenul situat în Bucureşti, în baza titlului de proprietate nr. 19x/2000, reclamantul M.G. fiind unicul moştenitor legal al acestuia în ceea ce priveşte terenul menţionat, conform certificatului de moştenitor nr. x/2003.

Terenul în litigiu a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar H.F. şi prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar D.C., ca fiind afectat de lucrările ce se execută în vederea realizării arterei de legătură între B-dul D.G. şi B-dul C.

Astfel cum rezultă din adresa emisă de Primăria Sectorului 2 Bucureşti, prin Hotărârea nr. 9/2004 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti a fost transmis în administrarea Consiliului Local al Sectorului 2 terenul situat între străzile M.B., P. şi Râul C., în vederea efectuării schimbului cu proprietarii suprafeţelor de teren afectate cu artera de circulaţie Bd. D.G. şi de Parcul L.F. De asemenea, prin două adrese emise în anul 2007, reclamantul a fost înştiinţat că terenul proprietatea sa din Aleea B. va face obiectul unui schimb de terenuri, fiind afectat de artera de circulaţie Bd. D.G. În aceeaşi adresă se arată că, faţă de refuzul proprietarului terenului în ceea ce priveşte amplasamentul propus acestuia la schimb, Primăria Sectorului 2 Bucureşti va face demersurile legale în vederea demarării procedurii de expropriere a terenului reclamantului, prin înaintarea documentaţiei către CGMB, sens în care a fost înaintat Primăriei Municipiului Bucureşti tabelul centralizator cu persoanele afectate de realizarea arterei de circulaţie Bd. D.G. – C., în vederea demarării procedurilor legale de expropriere, conform Legii nr. 33/1994, reclamantul M.G. figurând la poziţia 5 din tabel.

În consecinţă, tribunalul a constatat că reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, în timp ce pârâtul Municipiul Bucureşti nu are un titlu de proprietate pentru terenul în litigiu, pe care îl posedă fără nici un drept, atât timp cât nu s-a dispus exproprierea imobilului reclamantului M.G. şi trecerea acestuia în proprietatea publică a statului.

Având în vedere că pârâtul ocupă fără drept terenul proprietatea reclamanţilor începând cu data de 01.12.2007, împiedicându-i pe aceştia să exercite două dintre atributele dreptului de proprietate (posesia şi folosinţa), tribunalul a obligat pârâtul la plata, către reclamanţi, a sumei de 84.350 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pentru perioada 01.12.2007-01.03.2011, precum şi la plata sumei de 2.163 lei lunar, începând cu data de 02.03.2011 şi până la restituirea terenului către reclamanţi. În acest sens, tribunalul a constatat că, prin raportul de expertiză evaluatorie întocmit de expertul tehnic judiciar D.C., s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului la suma de 2.163 lei lunar, reprezentând chiria lunară ce ar fi putut fi percepută de reclamanţi pentru terenul în litigiu, dacă acesta nu ar fi fost ocupat de pârât.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, arătând că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât reclamanţii nu fac dovada că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Municipiului, publică ori privată, iar prin Hotărârea nr. 9/2004 a C.G.M.B. a fost trecut în administrarea Consiliului Local Sector 2 terenul de 13.500 mp situat în Bucureşti, str. M.B., str. P. şi Râul C., fără a se face menţiune cu privire la terenul reclamanţilor situat în str. Aleea B.; temeiul care să conducă la obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosinţă era art. 998 – 999 C.civ., cu analizarea îndeplinirii condiţiilor acestei răspunderi ; în mod greşit a fost obligat să plătească reclamanţilor, în temeiul art. 480 C.civ., suma de 84.350 lei, fără să se fi făcut dovada că această instituţie i-ar fi împiedicat să-şi folosească terenul în perioada analizată; că în mod greşit a fost obligat la plata periodică a sumei de 2.163 lei până la restituirea imobilului, în condiţiile în care nu s-a dovedit că acesta ar fi preluat proprietatea ori posesia terenului.

La data de 26.03.2012 s-au depus precizări la motivele de apel, cu următoarele susţineri:

În mod greşit a reţinut instanţa că pârâtul are calitatea de posesor al terenului reclamanţilor, ce nu a trecut în proprietatea privată ori publică a acestuia, el neexercitând nici în fapt posesia lui.

Prin Hotărârea CGMB din 22.01.2004, s-a transmis în administrare terenul în suprafaţă de 13.500 mp în vederea încheierii unor contracte de schimb cu proprietarii acestor terenuri, către Consiliul Local al Sectorului 2 al Municipiului Bucureşti.

Or, Primăria Sectorului 2 Bucureşti – Direcţia de Urbanism Cadastru, cu adresa din 06.11.2008, 1-a înştiinţat pe pârât cu privire la faptul că nu s-a obţinut schimbul de terenuri, o culpă putându-i-se reţine Primăriei Sectorului 2, din cauza modului defectuos în care a pus în executare H.G. nr.9/2004, care a dus la întârzierea demarării procedurilor legale de expropriere conform Legii nr.33/1994.

Instanţa de judecată a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale în materia revendicării, întrucât nu a verificat faptul dacă la data sesizării instanţei posesia imobilului era deţinută de către vreuna dintre persoanele juridice chemate în judecată, iar rapoartele de expertiză n-au stabilit acest aspect.

Instanţa nu a analizat atent actele dosarului, nu le-a interpretat corect şi din care ar fi putut constata că la data investirii sale, „doar scriptic” s-a pus problema efectuării de demersuri în vederea afectării terenului pentru executarea arterei de legătură între Bd. D.G. şi Bd. C.

Posesia de fapt aparţine Primăriei Sectorului 2 Bucureşti, în calitate de administrator care a demarat lucrările de execuţie ale arterei – şi nu pârâtului, în sarcina căruia s-au născut obligaţii doar de la data de 12.11.2008, când a fost înştiinţat că nu s-a putut efectua schimbul de terenuri, urmare a memoriului proprietarilor depus în acest sens cu refuz de schimb.

Lipsa de folosinţă invocată şi contravaloarea ei solicitată, nu a fost întemeiată în drept. Răspunderea civilă delictuală ca temei al cererii, ar fi justificat cercetarea condiţiilor legale, or Municipiul Bucureşti n-a săvârşit nicio faptă ilicită.

Pârâtul nu putea fi obligat la plata contravalorii lipsei de folosinţă cu începere de la 06.02.2007, ci, eventual, de la data cererii de chemare în judecată – 06.02.2008, în condiţiile în care, nu a deţinut posesia imobilului – şi a refuzat să permită folosinţa liniştită şi utilă.

Prin decizia civilă nr. 300/A din 10 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul.

Instanţa de apel a reţinut că susţinerea pârâtului vizând lipsa calităţii sale de posesor al terenului reclamanţilor, pe motiv că prin Hotărârea CGMB din 22.01.2004 terenul fusese transmis spre administrare către Consiliul Local al Sectorului 2 Bucureşti, în vederea încheierii contractelor de schimb cu proprietarii terenului – nu poate fi primită, astfel încât să conducă la o reformare a sentinţei şi respingerea acţiunii în revendicare ca neîntemeiată.

Aceasta întrucât pe de o parte, acţiunea în revendicare este îndreptată nu doar împotriva unui posesor, ci şi împotriva altei persoane care deţine bunul fără drept, iar pe de altă parte, pentru că posesia vizează exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar.

Or, transmiterea în administrare în scopul realizării unui schimb de terenuri nu se confundă cu transmiterea însăşi a posesiei, ci a unei deţineri limitate asupra bunului, strict servind scopului efectuării schimbului de terenuri – care, în niciun caz, nu cădea în atribuţiunea Consiliului Local Sector 2, ci tot a Municipiului Bucureşti, acesta fiind şi cel îndrituit de lege să procedeze la expropriere.

Împrejurarea că instituţia corespunzătoare a Consiliului Local Sector 2 Bucureşti a comunicat târziu refuzul proprietarilor de a efectua schimbul oferit, nu este de natură să-l convertească pe Consiliul Local Sector 2 în posesorul terenului asupra căruia, în fapt, a dispus însuşi apelantul – pârât, afectându-se astfel dreptul de proprietate al reclamanţilor.

Comunicarea defectuoasă între Sector şi Municipiu nu prezintă relevanţă cu privire la încălcarea dreptului de proprietate şi antrenarea răspunderii civile într-o acţiune în revendicare a Consiliului Local Sector 2, care nu a dispus cu privire la teren, ca şi un proprietar, astfel cum este cazul Municipiului Bucureşti, prin măsurile de încheiere a unui contract de construire, care să includă şi terenul reclamanţilor, în temeiul unei autorizaţii de construire dată în acest sens şi demararea şi a executărilor, fără verificarea prealabilă a condiţiilor vizând toţi proprietarii de terenuri din zona de lucrări.

Susţinerea necuprinderii terenului în litigiu în proprietatea publică ori privată a Municipiului Bucureşti, nu prezintă relevanţă în speţă, în condiţiile în care, obiectul litigiului îl constituie revendicarea promovată de către titularii dreptului de proprietate, nu în contra altui pretins proprietar, ci împotriva celor care-l posedă, deţin fără drept, respectiv, efectuează acte de dispoziţie, de grevare asupra terenului, ca şi proprietarii înşişi, fără însă ca apelantul pârât să aibă o astfel de calitate.

Demararea lucrărilor pe terenul reclamanţilor a însemnat o încălcare a dreptului de proprietate şi o împiedicare de folosire a bunului de către proprietari, fapt ce a dat naştere la un prejudiciu din culpa pârâtului, care s-a cerut a fi acoperit prin plata de despăgubiri constând, pe de o parte, în contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada solicitată şi restituirea bunului.

Faptul că nu s-a menţionat ca atare şi temeiul art. 998 C.civ., nu constituie o nelegalitate care să conducă la nulitatea hotărârii apelate, dacă pretenţiile din acţiune, prin conţinut, conturează acest temei ce a fost avut în vedere de către judecător şi părţi, iar condiţiile acestei răspunderi rezultă cert din actele speţei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs,întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, formulând următoarele critici:

I. În mod greşit instanţa de apel a reţinut că recurentul-pârât este posesor al terenului în litigiu, întrucât prin HCGMB nr. 9/2004 a fost transmis spre administrare către Consiliul Local Sector 2 Bucureşti terenul în suprafaţă de 13.500 mp situat în str. M.B., str. P. şi Râul C., în vederea încheierii unor contracte de schimb cu proprietarii acestor terenuri. Ulterior, prin autorizaţia de construire din 01.08.2006 s-a menţionat clar că începerea lucrărilor de investiţii se va face în conformitate cu Anexa I cap. C din Legea nr. 50/1991, numai după obţinerea autorizaţiei de construire a organizării execuţiei lucrărilor şi va include avizul Brigăzii Poliţiei Rutiere, iar până la această dată nu a fost emis acest act şi nu s-a dat nici un ordin de execuţie de către pârât executantului lucrărilor, SC L.C. SA.

Faptul că executantul lucrării a ocupat terenul în litigiu şi a început realizarea unor lucrări nu poate atrage răspunderea pârâtului, cât timp aceasta a acţionat fără a fi autorizată în acest sens.

De asemenea, pârâtul a fost înştiinţat prin adresa din 06.11.2008 de către Primăria Sector 2 Bucureşti, despre faptul că până la acea dată nu a fost posibilă efectuarea schimbului de teren cu o parte din proprietarii afectaţi, printre care şi reclamantul, astfel încât nu se poate reţine că pârâtul ar fi deţinut sau deţine imobilul în posesie, nici că ar avea vreo culpă în lipsirea de folosinţă a proprietarului cu privire la terenul pe care îl deţine.

Instanţa de judecată a aplicat greşit dispoziţiile legale din materia revendicării, urmare a faptului că nu a verificat, la momentul formulării acţiunii şi a soluţionării acesteia, dacă posesia imobilului era deţinută de vreuna din persoanele chemate în judecată, sens în care în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârât.

În mod greşit instanţa a procedat la soluţionarea acţiunii în revendicare, nefiind îndeplinite condiţiile de promovare a unei astfel de acţiuni, respectiv, respectiv, reclamantul nu a fost deposedat în fapt de bunul său, litigiul având natură administrativă şi nu civilă.

II. Pasivitatea reclamantului, care a nu a folosit acel teren pe raţiunea că va fi afectat de lucrări de utilitate publică nu justifică obligarea pârâtului la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, deoarece nimeni nu poate invoca în apărare propria culpă.

Calcularea prejudiciului aferent lipsei de folosinţă raportat la faptul că pe acel teren reclamantul ar fi putut construi o parcare nu are nicio o relevanţă cât timp acest lucru nu a fost dovedit, iar întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale nu a fost verificată de instanţă.

Instanţa de apel nu a analizat motivul de apel vizând faptul că în mod greşit a fost obligat pârâtul la plata contravalorii lipsei de folosinţă cu începere din data de 01.12.2007, cât timp, chiar dacă s-ar fi constatat o lipsă de folosinţă, aceasta ar fi trebuit calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv, de la 06.02.2008.

Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:

I. Acţiunea în revendicare reprezintă acţiunea reală prin care proprietarul ce a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun, de la posesorul neproprietar.

Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, pentru că se întemeiază pe însuşi dreptul de proprietate care, ca orice drept real, este opozabil tuturor, o astfel de acţiune putând fi introdusă împotriva oricui deţine bunul fără nici un titlu şi aduce atingere dreptului de proprietate.

De asemenea, acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie, pentru că pune în discuţie existenţa dreptului de proprietate al reclamantului, iar pentru a fi admisă trebuie ca acesta să dovedească dreptul său de proprietate asupra bunului revendicat şi că imobilul solicitat este identic cu cel asupra căruia pretinde că are un drept de proprietate.

Pornind de la definiţia acţiunii în revendicare, rezultă că ea poate fi exercitată împotriva posesorului, adică a celui care deţine, fără drept, bunul revendicat.

Posesia reprezintă o stare de fapt constând în stăpânirea unui lucru, în exercitarea unei puteri de fapt, în cadrul căreia posesorul se comportă ca şi când el ar fi adevăratul titular al dreptului real asupra acelui lucru. Cu alte cuvinte, posesorul are animus sibi habendi, respectiv, convingerea că deţine ca proprietar (posedă pentru sine).

Stăpânirea în fapt a unui bun în lipsa elementului animus sibi habendi se realizează sub forma detenţiei precare, în cadrul căreia cel ce stăpâneşte bunul o face nu pentru sine, ca posesorul, ci pentru altul, de regulă, întotdeauna pe baza unei situaţii juridice născute dintr-un act juridic şi nu dintr-o situaţie de fapt. Mai mult, detentorul precar nu neagă, ci dimpotrivă, recunoaşte dreptul celui de la care şi pentru care deţine bunul.

În speţă, recurentul-pârât contestă calitatea sa procesuală pasivă, prin aceea că nu deţine posesia terenului revendicat, cu justificarea, pe de o parte, ca prin HCGMB nr. 9/2004 terenul în litigiu a fost transmis spre administrare Consiliului Local Sector 2 Bucureşti, sens în care posesia ar aparţine acestei entităţi, iar pe de altă parte, că terenul a fost ocupat fără drept de către societatea comercială executantă a lucrărilor de expropriere, în lipsa unui ordin de începere a lucrărilor ori a unei autorizaţii de construire. Raportat la aceste susţineri, recurentul-pârât concluzionează că în lipsa posesiei, acţiunea în revendicare nu poate fi îndreptată împotriva sa, fiind, astfel, lipsit de calitate procesuală pasivă.

Această critică însă nu poate fi primită, fiind contrazisă în totalitate de probatoriile administrate în cauză care au stat la baza stabilirii situaţiei de fapt de către instanţele fondului, sens în care în mod corect, instanţele anterioare au constatat că Primăria Sector 2 Bucureşti nu poate sta în judecată ca atare, reprezentând doar o structură funcţională ce aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, neavând capacitate procesuală de folosinţă; că pârâta SC L.C. SA, ca executant al lucrărilor de expropriere, nu are calitatea de posesor al terenului, ci numai pe aceea de detentor precar, situaţie faţă de care nici această parte nu poate avea calitate procesuală pasivă în prezenta acţiune în revendicare, în cadrul căreia, aşa cum s-a arătat anterior, pârâtul trebuie să aibă convingerea că posedă pentru sine şi că recurentul-pârât justifică calitatea procesuală pasivă, fiind singura entitate deţinătoare fără drept a terenului revendicat.

Este adevărat că prin Hotărârea nr. 9/2004 a CGMB, s-a transmis „..din administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti în administrarea Consiliului Local al Sectorului 2 Bucureşti, terenul în suprafaţă de 13.500 mp situat între str. M.B., str. P. şi Râul C. …” dar aceeaşi hotărâre stipulează că „terenul transmis în administrarea Consiliului Local Sector 2 urmează a face obiectul unui contract de schimb cu proprietarii suprafeţelor de teren afectate de artera de circulaţie între B-dul D.G. şi B-dul C. şi parcul public L.F.”.

Ulterior adoptării Hotărârii nr. 9/2004 a CGMB, s-a încheiat între recurentul-pârât, în calitate de „achizitor” şi SC L.C. SA, în calitate de „executant”, contractul de execuţie lucrări nr. 27xx/2006, având ca obiect „execuţia lucrărilor de modernizare artera D.G. şi pasaj subteran”, aspect din care rezultă în mod evident calitatea de posesor asupra terenului revendicat a recurentului-pârât.

Prin adresa nr. 5xx/2006 emisă de Primăria Sector 2 Bucureşti, ca urmare a solicitării eliberării certificatului de urbanism, de către reclamantul M.G., se arată că terenul situat în Aleea B. „urmează a fi afectat de traseul viitoarei artere rutiere între str. D.G. şi Bd. C.”, recomandându-se reclamantului să se adreseze serviciului de specialitate pentru formalităţile legate de schimbul acestui teren.

De asemenea, prin adresa din 24.04.2007 emisă de aceeaşi autoritate locală la solicitarea, din partea aceluiaşi reclamant, de relaţii privind regimul juridic al terenului situat în fosta str. G.N., se arată că prin titlul de proprietate nr. 19xx/2000 s-a atribuit autorului reclamantului terenul în suprafaţă de 509,40 mp situat la adresa anterior menţionată; că, potrivit Hotărârii nr. 9/2004 a CGMB terenul a fost transmis în administrare Consiliului Local Sector 2 pentru a efectua schimbul de terenuri în vederea exproprierii; că, prin mai multe adrese reclamantului i s-a adus la cunoştinţă că terenul va face obiectul unui schimb, fiind afectat de artera de circulaţie D.G.; că, dezacordul reclamantului cu privire la terenul propus la schimb obligă autoritatea locală la începerea demersurilor legale în vederea exproprierii terenului pe care îl deţine în proprietate, prin înaintarea documentaţiei către Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca autoritate competentă, care va dispune în acest sens şi că, prin adresa din 06.11.2009 înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti, a fost înaintat tabelul centralizator cu persoanele afectate de realizarea arterei de circulaţie D.G. – C., în vederea demarării procedurilor de expropriere conform Legii nr. 33/1994, numitul M.G. figurând la poziţia 5 din tabel.

Din conţinutul acestor adrese, coroborate cu înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate ale reclamantului şi cu concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, instanţele de fond au concluzionat în mod corect că recurentul-pârât posedă fără drept terenul revendicat din data de 01.12.2007, astfel cum a fost indicată de către reclamanţi.

Împrejurarea că pârâta SC L.C. SA a ocupat terenul revendicat şi a demarat începerea lucrărilor de expropriere fără a avea autorizaţie în acest sens, nu are nicio o relevanță în cauză, reprezentând o chestiune ce ţine de raporturile juridice dintre recurentul-pârât şi această societate, grefate pe contractul de execuţie lucrări încheiat între aceste părţi, care excede actualului cadru procesual.

Aşa cum s-a arătat în considerentele anterioare, SC L.C. SA a avut, cel mult, calitatea unui detentor precar, ce a acţionat în baza unui contract având ca obiect execuţia lucrărilor de modernizare aferente exproprierii, în numele şi pe seama recurentului-pârât, ca autoritate abilitată legal într-o asemenea procedură.

Nici Consiliul Local al Sectorului 2 şi nici SC L.C. SA nu se pot substitui adevăratului posesor, în speţă, Municipiul Bucureşti, întrucât acesta a fost singura entitate ce a acţionat ca un adevărat proprietar, dispunând cu privire la teren fără a avea justificare legală, inclusiv prin încheierea contractului de executare a lucrărilor în vederea exproprierii anterior emiterii unei hotărâri în acest sens, situaţie față de care nu are nicio relevanță apartenenţa terenului în discuţie la domeniul public sau privat, atâta vreme cât acţiunea în revendicare este îndreptată împotriva posesorului fără drept.

Împrejurarea că la termenul de judecată din 3 aprilie 2013, în recurs, reprezentanta recurentului-pârât a depus, în copie, Hotărârea de expropriere nr. 188/2012 este, de asemenea, irelevantă, în condiţiile în care instanţa de judecată a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare în care reclamantul al cărui drept de proprietate, golit de conţinut prin împiedicarea exercitării atributelor esenţiale ale acestuia, a opus pârâtului titlul său de proprietate, iar pârâtul nu a dovedit că deţine vreun titlu.

II. Referitor la acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, la cuantumul acestora şi la momentul de la care au fost acordate, contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel în mod corect, pe baza probatoriilor administrate în cauză, s-a pronunţat asupra acestor aspecte, o astfel de critică fiind, de asemenea, nefondată.

Prin cererea introductivă de instanţă reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la „plata sumei de 7.400 lei pentru lipsa de folosinţă a terenului în perioada 01.12.2007-31.01.2008 şi în continuare până la restituirea posesiei, respectiv, 3.700 lei lunar”.

Prin raportul de expertiză întocmit de expert D.C., având ca obiect „stabilirea lipsei de folosinţă asupra terenului ce face obiectul cauzei pentru perioada 01.12.2007 până la zi, respectiv, data efectuării expertizei, prin stabilirea unei sume lunare”, s-a stabilit o sumă de 2.163 lei, reprezentând chiria lunară ce ar fi putut fi percepută de reclamanţi pentru terenul în litigiu, dacă nu ar fi fost ocupat de pârât, la plata căreia acesta a fost obligat începând cu data de 02.03.2011 şi până la restituirea terenului către reclamanţi.

Recurentul-pârât nu a contestat acest raport de expertiză şi a nu a formulat obiecţiuni contrare concluziilor expertului de specialitate.

Instanţa de judecată a cenzurat solicitările reclamanţilor şi a acordat despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă în cuantumul stabilit de raportul de expertiză anterior menţionat, începând cu data indicată de către reclamanţi ca fiind cea de la care au fost împiedicaţi în exercitarea dreptului lor de proprietate, respectiv, 01.12.2007, în condiţiile în care din actele şi lucrările dosarului a rezultat cu evidenţă că recurentul-pârât posedă acest teren cel puţin de la data încheierii contractului de execuţie cu SC L.C. SA, respectiv, 24.07.2006, instanţa pronunţându-se însă numai asupra a ceea ce a fost investită.

Ocuparea terenului şi demararea lucrărilor de expropriere în lipsa declanşării procedurii prevăzute de lege reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate manifestată prin împiedicarea de a exercita atribute esenţiale ale acestui drept precum posesia şi folosinţa, în virtutea cărora reclamanţii ar fi putut realiza venituri considerabile în ipoteza închirierii, aşa cum a rezultat şi din expertiza efectuată în cauză.

Această situaţie a fost, aşadar, una prejudiciabilă pentru reclamanţi şi, în mod, corelativ, imputabilă recurentului-pârât în calitate de posesor şi autoritate abilitată în procedura exproprierii, astfel încât acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă este pe deplin justificată.

Prejudiciul creat constă în lipsirea reclamanţilor de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru terenul în litigiu, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularilor dreptului, astfel încât aceştia sunt îndreptăţiţi la contravaloarea lipsei de folosinţă.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul creat este evidentă, fiind reprezentată de ocuparea fără drept a terenului în discuţie, de către recurentul-pârât, şi lipsa de preocupare pentru clarificarea situaţiei juridice a acestuia.

Împrejurarea că reclamanţii nu au indicat, ca temei juridic al solicitării acordării de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, dispoziţiile art. 998-999 Cod civil vechi, nu are relevanţă, atâta timp cât din pretenţiile formulate sub acest capăt de cerere, se conturează situaţia reglementată şi condiţiile impuse de textul legal menţionat.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, despăgubirile pentru lipsa de folosinţă, în măsura în care nu intră sub incidenţa termenului de prescripţie, se datorează de la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate, iar nu de la data introducerii acţiunii, care este, de regulă, cu mult ulterioară faptului prejudiciabil.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.

Inadmisibilitatea recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de suspendare a unei cauze, formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă.Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Inadmisibilitatea recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de suspendare a unei cauze, formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul.

Index alfabetic : încheiere

– suspendare

– inadmisibilitate

C.proc.civ., art. 244 alin. (1), art. 244¹

Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului de procedură civilă, astfel cum erau în vigoare la momentul investirii instanței cu cererea de chemare în judecată.

Din interpretarea dispozițiilor art. 244¹ C.proc.civ., rezultă că nu sunt supuse căii de atac a recursului decât încheierile prin care se suspendă cauza sau cele prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului, iar nu şicele prin care s-a respins cererea de suspendare. În consecință, calea de atac a recursului nu este deschisă împotriva unei încheieri, care conţine dispoziţii ce nu sunt susceptibile de a fi atacate pe cale separată.

Secția I civilă, decizia nr. 1636 din 22 martie 2013

Prin încheierea de şedinţă din 9 februarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins cererea pentru lipsă de apărare formulată de recurenţi, cu motivarea că au primit citaţia în termenul legal, şi au respins cererea de suspendare a cauzei întemeiată pe dispoziţiile art. 244 pct. 1 C.proc.civ. până la soluţionarea dosarului având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie autentificat sub nr. 27xx/1996, încheiat între P.M. şi P.M., în calitate de donatori şi U.D., în calitate de donatar, întrucât în cauză s-a declarat recurs împotriva unei încheieri premergătoare, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de L.M.M.

A prorogat discuţia cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie formulată de Asociaţia A. în interesul numiţilor L.M.M. şi I.C. şi a amânat judecarea cauzei.

Împotriva menţionatei încheieri au formulat recurs I.C. şi L.M.M. în temeiul art. art. 304¹ C.proc.civ.

În dezvoltarea acestuia, s-a arătat că în cadrul şedinţei din data de 09.02.2011, în dosarul aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, s-a solicitat un termen pentru a avea posibilitatea angajării unui apărător, care să le reprezinte interesele.

În cadrul aceleiaşi şedinţe de judecată din data de 09.02.2011, au depus cerere de suspendare a procesului, deoarece, în strânsă legătură cu acest dosar, exista pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti un alt dosar care avea ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie încheiat în favoarea numitului U.D.S.

S-a precizat faptul ca instanţa de judecată s-a pronunţat asupra acestei cereri fără ca alte părţi din proces să ia la cunoştinţă despre această cerere, respectiv a fost încălcat principiul contradictorialităţii principiului statuat atât de Constituţie, cât şi de Codul Civil.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte a apreciat că acesta este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Încheierea atacată conţine dispoziţii care nu sunt susceptibile de a fi atacate pe cale separată.

Sub aspectul respingerii cererii de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare, încheierea are un caracter premergător, neputând fi atacată decât odată cu fondul, conform art. 282 alin.(2) C.proc.civ., potrivit cu care „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.”

În ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 244 alin. (1) C.proc.civ., devin incidente prevederile art. 244¹ C.proc.civ., potrivit cu care „asupra suspendării judecării procesului, instanţa se va pronunţa prin încheiere care poate fi atacată cu recurs în mod separat, cu excepţia celor pronunţate în recurs. Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului”.

Din interpretarea acestui articol rezultă că nu sunt supuse căii de atac a recursului decât încheierile prin care se suspendă cauza sau cele prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului, iar nu şi cele prin care s-a respins cererea de suspendare. Mai mult, nici o încheiere pronunţată în recurs, cum este cazul în speţa de faţă, nu este supusă recursului.

Ca atare, calea de atac a recursului nu este deschisă împotriva încheierii din 9.02.2011, recurenţii înţelegând să se adreseze instanţei în afara limitelor legii, cunoscând fiind că exercitarea unei căi de atac trebuie să respecte atât principiul legalităţii, cât şi principiul unicităţii căii de atac.

Astfel fiind, Înalta Curte a respins, ca inadmisibil, recursul declarat.

Notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Încetarea activității persoanei juridice notificate ulterior depunerii cererii. Lipsa capacității de folosință. Calitatea de entitate competentă să emită dispoziţia motivată de soluţionare a notificării.Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Încetarea activității persoanei juridice notificate ulterior depunerii cererii. Lipsa capacității de folosință. Calitatea de entitate competentă să emită dispoziţia motivată de soluţionare a notificării.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Legea nr. 10/2001.

Index alfabetic : notificare

– măsuri reparatorii

– capacitate de folosință

– calitate procesuală pasivă

– radiere

– persoană juridică

Legea nr. 10, art. 21, art. 26

Legea nr. 247/2005, Titlul I, art. IV

În situația radierii persoanei juridice învestite cu soluţionarea notificării, intervenită după intrarea în vigoare a legii speciale, Legea nr. 10/2001 nu conţine o dispoziţie expresă, astfel cum este prevăzută pentru situaţia încetării activităţii persoanei juridice anterior intrării în vigoare a legii reparatorii (art. IV alin. (1) din Titlul I al Legii nr. 247/2005).

Drept urmare, ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet, nimic nu se opune ca şi în cazul în care momentul încetării activităţii persoanei juridice prevăzute de art. 21 alin. (1) [fost art. 20 alin. (1)] se plasează după intrarea în vigoare a legii şi, mai mult decât atât, după învestirea sa cu soluţionarea unei notificări formulate cu respectarea dispoziţiilor legale, soluţionarea notificării să revină şi în acest caz aceleiaşi entităţi ca cea indicată prin norma sus citată – respectiv, cea care a exercitat, în numele statului, calitatea de acţionar la respectiva societate comercială -, deoarece altfel, subiectul pasiv al raportului de restituire nu ar putea fi identificat, ceea ce este inacceptabil din perspectiva art. 3 Cod civil 1865.

Secția I civilă, decizia nr. 1625 din 22 martie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, reclamanţii E.T.E., G.V., G.M.D. şi Ş.M. au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în comuna Crevedia – moşia Crevedia, format din conac şi curtea aferentă acestuia.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii defuncţilor G.G. şi G.D., iar moşia Crevedia a fost dobândită de M.G. de la M.A., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9xx/1917; în urma decesului proprietarului, bunul a revenit celor doi fii, respectiv G.M.G. şi D.M.G., aşa cum rezultă din actul de partaj voluntar, întocmit la data de 16.04.1948.

În continuare, s-a învederat că imobilul a fost supus naţionalizării, fiind preluat prin două procese-verbale, din 6 iulie 1949 şi, respectiv, din 12 august 1949, iar la data de 8 noiembrie 2001 au formulat notificarea nr.79, în termen legal şi cu respectarea condiţiilor impuse de lege, dar, cu toate diligenţele depuse, societatea notificată nu a răspuns; prin urmare, Tribunalul Dâmboviţa a obligat societatea la emiterea unei decizii motivate prin care să soluţioneze notificarea formulată, precum şi la plata de daune moratorii.

La data de 27.10.2008 s-a dispus introducerea în cauză a pârâtei SC C.C. SA – prin SC I.P.E. SRL, iar la 17.11.2008 au fost introduşi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca urmare a completării acţiunii reclamanţilor.

Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că, în cursul procedurii administrative de restituire prevăzută de Legea nr.10/2001, nu a fost învestită cu emiterea deciziei de restituire în natură sau echivalent, ci alte entităţi, anume precizate de către legiuitor, în funcţie de obiectul pretenţiilor de restituire şi de situaţia juridică a imobilului.

SC C.C. SA, prin SC I.P.E. SRL a formulat întâmpinare prin care a arătat că procedura falimentului s-a închis la data de 11.12.2008, terenul nu mai este în administrarea acesteia, iar conacul nu a fost niciodată administrat de societate, solicitând respingerea cererii reclamanţilor cu privire la restituirea în natură a imobilului şi admiterea cererii de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru aceleaşi bunuri.

Prin sentinţa nr.786 din 23 martie 2009, Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANRP, a respins acţiunea faţă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind formulată faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii S.C. C.C. SA şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Instanţa a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia invocată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, că această entitate nu are calitate procesuală pasivă, întrucât are atribuţii de a asigura lucrările Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, comisie ce funcţionează în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, în scopul analizării şi stabilirii cuantumului final al despăgubirilor care se acordă, neavând competenţe în soluţionarea pe fond a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Pe fondul cauzei, s-a constatat că deşi au depus o serie de înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate al autorilor lor, reclamanţii nu au identificat suprafaţa de 8 ha teren solicitată prin notificare.

Mai mult, cu toate că au solicitat administrarea probei cu înscrisuri, martori şi expertiză tehnică în specialitatea topografie, nu s-au mai prezentat în instanţă.

Pe cale de consecinţă, a conchis tribunalul, în condiţiile în care nu s-a putut identifica imobilului solicitat, pentru a se putea verifica dacă acesta a făcut parte din patrimoniul pârâtei, cererea formulată nu a putut fi analizată, reclamanţii manifestând dezinteres faţă de acţiunea introdusă.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru considerentul că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că nu a fost identificată suprafaţa de 8 ha solicitată, deoarece s-au depus la dosar, odată cu cererea de chemare în judecată, două rapoarte de expertiză din cuprinsul cărora, în mod evident, reies limitele imobilului revendicat, precum şi amplasamentul acestuia.

Totodată, apelanţii au arătat că instanţa de fond în mod neîntemeiat a sancţionat solicitarea de a se judeca cauza în lipsa lor, solicitare întemeiată pe dispoziţiile art. 242 alin. (2) C.proc.civ., care prevăd că în măsura în care părţile nu înţeleg să se prezinte la termenele de judecată beneficiază de posibilitatea de a solicita judecarea cauzei în lipsă.

Astfel, au precizat că, dat fiind faptul că domiciliază în Bucureşti şi fondul cauzei s-a judecat la Tribunalul Dâmboviţa, în oraşul Târgovişte, costurile procesuale nu le-au permis să se prezinte la fiecare dintre termenele de judecată, cu atât mai mult cu cât prezenta cauză nu prezintă aspecte neclare şi au depus la dosar toate înscrisurile utile cauzei de care înţeleg să se folosească, caz în care lipsa lor nu a fost de natură a prejudicia judecata cauzei şi, cu atât mai puţin, nu poate constitui un motiv de respingere a cererii de chemare în judecată.

Instanţa de apel, în temeiul art. 295 C.proc.civ., a dispus completarea probatoriilor cu efectuarea unei expertize topometrice şi a unei expertize construcţii în vederea identificării imobilului solicitat prin notificare.

La data de 17.06.2009, intimata pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat scoaterea sa din cauză, întrucât prin sentinţa apelată, prima instanţă a constatat că nu are calitate procesuală pasivă, prin admiterea excepţiei cu acest obiect.

De asemenea, la 11.02.2010, Ministerul Finanţelor Publice a solicitat scoaterea sa din cauză, întrucât potrivit art. II din Legea nr. 302/2009, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului se substituie şi dobândeşte calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice şi a instituţiilor publice implicate în privatizare.

Prin încheierea de şedinţă din 24.02.2010, Curtea de apel, în temeiul dispoziţiilor cap. VII din Legea nr.10/2001, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ANRP Bucureşti şi, în atare situaţie, a dispus ca instituţia respectivă să nu mai fie citată în cauză.

De asemenea, la acelaşi termen, în baza art. II din Legea nr. 302/2009, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, motiv pentru care nu a mai fost citat şi s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimată, a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.

Prin decizia civilă nr. 206 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul formulat de reclamanţi, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea completată şi a constatat dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii constând în despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 24.671 mp, situat pe raza localităţii Crevedia, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză; pentru construcţiile identificate în procesul-verbal din 12.08.1949 constând în: clădire casă de locuit parter, etaj şi mansardă, construită din cărămidă, acoperită cu tablă, având 20 de încăperi şi pivniţă (suprafaţă construită de 181 mp, 30% uzură), o clădire (garaj) cu 4 încăperi construite din cărămidă (în suprafaţă de 115 mp, uzură 50%), o clădire (fostă bucătărie de vară) cu 3 încăperi (în suprafaţă de 40 mp, 80% uzură), un cuptor pentru copt pâine construit din chirpici (60% uzură), un bordei acoperit cu stuf (în suprafaţă de 16 mp) şi pentru construcţiile identificate în procesul-verbal din 06 iulie 1949 constând în: un grajd de cărămidă, acoperit cu ţiglă roşie şi o cocină pentru porci, compusă din 4 boxe, acoperită cu tablă neagră uzată, un pătul din şipci de brad, acoperit cu tablă neagră şi aşezat pe picioare de cărămidă deteriorată, cu un şopron în spatele pătulului, o magazie de cărămidă acoperită cu tablă galvanizată şi o casă pentru personal, din paiantă acoperită cu ţiglă, compusă din două camere, un antreu şi un celar.

Prin aceeaşi decizie, s-a respins cererea reclamanţilor privind restituirea în natură a imobilului format din conac şi curtea aferentă acestuia, situat în localitatea Crevedia şi s-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi respingerii acţiunii faţă de această instituţie ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs intimata pârâtă A.V.A.S., criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Prin decizia civilă nr. 7147 din 14 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I Civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa supremă a apreciat în sensul celor ce urmează:

Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a Legii nr. 302/2009 pentru modificarea alin. (3) al art. 31 al Legii nr. 10/2001. Astfel, în art. II din acest act normativ se prevede că, începând cu data intrării în vigoare a acesteia, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului se substituie Ministerului Finanţelor Publice în toate cauzele având ca obiect stabilirea, potrivit art. 31 din Legea nr.l0/2001, a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Înalta Curte a constatat că acesta este temeiul de drept în raport de care instanţa de apel a schimbat persoana care are calitate procesuală pasivă în cauză, deşi temeiul juridic al prezentei cauze este altul, anume art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Această susţinere s-a întemeiat pe argumentul că reclamanţii, în calitate de moştenitori ai fostului proprietar al imobilului, au solicitat măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 de la IAS C.C. Crevedia, căreia i-au înaintat notificarea din 8.11.2001, ce nu a fost soluţionată.

Instanţa de casare a mai reţinut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC C.C. Crevedia avea capital majoritar de stat, în proporţie de 95%, astfel încât în cauză sunt incidente prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care imobilele – terenuri şi construcţii – preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute, la data intrării în vigoare a prezentei legi, de o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.

În speţă, la data preluării imobilul de către stat, acesta era deţinut în proprietate de două persoane fizice, fraţii G. şi D.G., în urma partajului voluntar intervenit între ei, ca moştenitori ai proprietarului G.M., menţionat în contractul de vânzare-cumpărare nr. 9xx/1917. Ulterior, după apariţia Legii nr. 10/2001, notificarea formulată în temeiul acestei legi a fost adresată unei societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, deci neprivatizată, astfel încât nu se poate identifica vreo obligaţie în sarcina recurentei nici în raport de prevederile art. 29 alin. (3) al Legii nr.10/2001, care stabilesc în sarcina instituţiei implicate în privatizare, respectiv A.V.A.S., obligaţia de a propune măsurile reparatorii în echivalent.

Prin urmare, instanţa de casare a apreciat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 31 din Legea nr.10/2001, care reglementează o altă ipoteză, aceea a despăgubirilor solicitate de persoanele fizice, în calitate de asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate, la data preluării acestora în mod abuziv.

Ca atare, Legea nr. 302/2009 vizează exclusiv modificarea art. 31 din Legea nr.10/2001, însă cum acest text nu constituie temeiul juridic al acţiunii, nici Legea nr. 302/2009 nu îşi găseşte aplicarea în prezenta cauză, astfel cum în mod corect a învederat recurenta.

În consecinţă, Înalta Curte a apreciat că măsura dispusă de instanţa de apel la termenul din 24.02.2010 de scoaterea din cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi de introducere a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului în considerarea Legii nr. 302/2009, este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a acestui act normativ.

Luând în considerare că A.V.A.S. nu poate fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii, nici în temeiul art. 29 alin. (3) şi nici al art. 31 din Legea nr.10/2001, instanţa de casare a constatat că au rămas fără obiect celelalte critici invocate în recurs.

Constatând că apelul a fost soluţionat în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesual pasivă, în temeiul art. 312 alin. (5) C.proc.civ., a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de apel.

S-au dat dispoziţii de îndrumare potrivit cărora, cu ocazia rejudecării apelului se vor administra probe pentru dovedirea existenţei celor trei contracte de vânzare-cumpărare prin care SC C.C. Crevedia ar fi vândut terenul în litigiu, contracte la care se face referire în raportul de expertiză topo, urmând a se avea în vedere împrejurarea că din înscrisurile administrate rezultă că unitatea căreia i-a fost adresată notificarea, SC C.C. Crevedia, se află în procedura falimentului, începută la data de 15.04.2004 şi finalizată la 11.12.2008, sens în care se va depune hotărâre judecătorească irevocabilă.

Primind cauza spre rejudecare, după depunerea de către apelanţii-reclamanţi a unui extras emis de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, din care reiese că intimata-pârâtă SC C.C. SA este radiată, ca urmare a închiderii procedurii de faliment, Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi, implicit, de exerciţiu, a acesteia, excepţie invocată din oficiu.

De asemenea, în considerarea dispoziţiilor din decizia de casare, s-a dispus citarea în cauză în calitate de intimat-pârât a Ministerului Finanţelor Publice Bucureşti, ulterior fiind depuse la dosar şi copii ale contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 3xx/2001 de BNP F.E.G., sub nr. 5xx/2000 şi sub nr. 8xx/2000 de BNP G.D.

Prin decizia civilă nr. 53 din 28 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I civilă, apelul reclamanţilor a fost admis, sentinţa apelată a fost schimbată în parte în sensul că s-a admis în parte acţiunea completată şi a constatat dreptul reclamanţilor la despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 24.671 mp, situat pe raza localităţii Crevedia, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză; pentru construcţiile identificate în procesul-verbal din 12.08.1949 şi pentru construcţiile identificate în procesul-verbal din 06 iulie 1949. Prin aceeaşi decizie, s-a respins cererea reclamanţilor privind restituirea în natură a imobilului format din conac şi curtea aferentă acestuia, situat în localitatea Crevedia şi s-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de ANRP şi respingerii acţiunii faţă de această instituţie ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Curtea de apel a reţinut următoarele:

În temeiul Legii nr.10/2001, reclamanţii, în calitate de moştenitori ai defunctului G.M., prin notificarea din 8.11.2001, au solicitat restituirea în natură sau despăgubiri legale pentru terenul intravilan în suprafaţă de 8 ha, situat în localitatea Crevedia, curtea şi conacul preluate de Serviciul Gospodăriei Agrozootehnice, o moară şi terenul din jurul ei, precum şi pentru crescătoria avicolă.

Motivat de faptul că, ulterior notificării, moara şi terenul aferent acesteia, dar şi crescătoria solicitate, se aflau în proprietatea unei alte unităţi deţinătoare, prin prezenta acţiune, reclamanţii au solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri de la SC C. SA, doar pentru conacul moşiei Crevedia şi curtea aferentă acestuia.

Prin actul de vânzare-cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 9xx/1917, s-a făcut dovada că M.G. a cumpărat de la M.M.A. moşia Dârza, pendinte de comuna Crevedia, cu toate clădirile şi îmbunătăţirile aflate pe aceasta, limitele şi vecinătăţile acestei moşii, fiind cele arătate în „Cartea de hotărnicie a moşiei Dârza”.

În anul 1938, între moştenitorii defunctului M.G. s-a realizat un partaj voluntar, ocazie cu care fraţii G. şi D.G. au primit „Moşia Crevedia cu tot ce se afla pe ea, situată în comuna Crevedia, judeţ Ilfov, care avea o suprafaţă de 80 ha”.

După instaurarea regimului comunist, la 6 iulie 1949, în baza unui proces-verbal întocmit în baza Ordinului Comitetului Provizoriu al judeţului Ilfov s-au inventariat şi preluat de la fraţii G. şi D.G., pe lângă o serie de animale, obiecte şi terenul în suprafaţă de 23.668 mp, şi următoarele clădiri: un grajd de cărămidă cu ţiglă roşie şi o cocină pentru porci compusă din patru boxe, acoperită cu tablă neagră, un pătul din şipci de brad, acoperit cu tablă neagră şi aşezat pe picioare de cărămidă deteriorată, cu un şopron în spatele pătulului, o magazie de cărămidă acoperită cu tablă galvanizată şi o casă pentru personal, din paiantă acoperită cu ţiglă, compusă din 2 camere, un antreu şi un celar.

În temeiul unui alt proces-verbal, încheiat la data de 12 august 1949, fraţii G. au predat ferma Crevedia, compusă din 72 ha teren, unelte agricole şi următoarele construcţii: clădire casă de locuit parter, etaj şi mansardă, construită din cărămidă, acoperită cu tablă, având 20 de încăperi şi pivniţă, având o suprafaţă construită de 181 mp (30% uzură), o clădire (garaj) cu 4 încăperi construite din cărămidă, (suprafaţă de 115 mp 50% uzură), o clădire (fostă bucătărie de vară) cu 3 încăperi, în suprafaţă de 40 mp (80% uzură), un cuptor pentru copt pâine, construit din chirpici (60% uzură) şi un bordei acoperit cu stuf, în suprafaţă de 16 mp.

Instanţa de apel a mai apreciat că prin actele de stare civilă depuse, reclamanţii au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite să beneficieze de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, conform art. 4 alin. (2) din acest act normativ, în calitate de moştenitori ai defuncţilor G. şi D.G.

Expertiza construcţii efectuată în cauză, pe baza verificării actelor de proprietate şi a constatărilor din teren, a stabilit că nu mai există construcţiile (despre care se face vorbire în procesele verbale de preluare) în materialitatea lor, ele fiind demolate.

Pe de altă parte, expertiza topo a concluzionat că terenul ce face obiectul dosarului este în suprafaţă de 24.671 mp şi a fost vândut de SC C. SA Crevedia, către SC A.B. SRL, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 3xx/2001 (13.787 mp), către P.G., în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5xx/2000 (4.285 mp) şi SC K.L. SRL, potrivit actului de vânzare nr. 8xx/2000 (6.599mp).

Prin probele administrate, s-a făcut dovada faptului că statul a preluat imobilul aparţinând autorilor reclamanţilor, în mod abuziv, încălcând regimul constituţional al ocrotirii proprietăţii, prin obligaţia impusă proprietarilor de a preda bunurile, situaţie în care s-a constatat incidenţa art. 2 din Legea 10/2001.

De asemenea, s-a probat împrejurarea că autorii reclamanţilor au avut calitatea de proprietari ai construcţiilor identificate în procesele-verbale încheiate la 6 iulie 1949 şi 12 august 1949 (astfel cum au fost detaliate) şi a terenului aferent acestora, bunuri care alcătuiau moşia Crevedia.

În condiţiile în care construcţiile solicitate de reclamanţi nu mai există în materialitatea lor, iar terenul aferent lor face obiectul unor contracte de vânzare încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acte de înstrăinare cu privire la care nu s-a constatat nulitatea absolută, în condiţiile prevăzute de art. 45 din Legea nr. 10/2001, conform art. 18 lit. c) din acest act normativ, imobilul solicitat nu poate fi restituit în natură, motiv pentru care a fost respinsă cererea sub acest aspect, iar măsurile reparatorii, potrivit cererii părţilor exprimată prin acţiunea introductivă, au fost stabilite sub forma despăgubirilor al căror cuantum se va efectua conform prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În raport de considerentele expuse, instanţa de apel a apreciat că acţiunea formulată de reclamanţi este întemeiată şi în mod nelegal prima instanţă a dispus respingerea cererii.

Având în vedere situaţia de fapt expusă, instanţa a constatat dreptul reclamanţilor la măsuri

reparatorii constând în despăgubiri pentru imobilele identificate în dispozitivul deciziei, admiţându-se apelul şi schimbându-se în tot sentinţa apelată, în sensul celor arătate.

Împotriva acestei decizii, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a promovat recurs întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 şi 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul învederează că măsurile reparatorii constând în despăgubiri se acordă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel încât recurentul că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Potrivit art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile investite cu soluţionare notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţie publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferente acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor.

Urmare a modificărilor şi completărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, competenţa privind modalitatea de acordare şi stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii, revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care emite la finalul procedurii o decizie ce va cuprinde şi cuantumul despăgubirilor ce vor consta în titluri de despăgubiri.

Evaluarea făcută prin expertiză tehnică în cadrul procedurii contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 este provizorie şi nu leagă Comisia Centrală în procedura stabilită prin art. 16 alin.(1)-(2), finalizată prin emiterea raportului de evaluare ce va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.

Analizând şi dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, instanţa a constatat că, pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, urmează ca Secretariatul Comisiei Centrale să procedeze la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1)-(2) în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură. Împotriva aceste proceduri şi a dispoziţiilor emise de către Comisia Centrală, persoana interesată are deschisă calea de atac în faţa instanţei de contencios administrativ.

Pe de altă parte, prin art.1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 sunt reglementate sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituire în natură. În acest sens, art. 13 alin. (1) precizează că pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor Legii nr. 247/2005, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar conform ari. 13 alin. (5), secretariatul acestei comisii se asigură de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce urmează.

Prin cererea formulată la 4.07.2008, în aplicarea efectelor Deciziei nr. XX/2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, intimaţii reclamanţi au solicitat instanţei de judecată soluţionarea pe fond a pretenţiilor ce fac obiectul notificării din 8.11.2001 adresate unităţii deţinătoare SC C. SA în termenul legal prevăzut de Legii nr. 10/2001, (acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 24.671 mp şi a conacului şi celorlalte construcţii – demolate, potrivit precizării cererii), întrucât entitatea notificată a refuzat în mod nejustificat emiterea deciziei motivate de soluţionare a notificării, deşi anterior acţiunii de faţă s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 770/2007 de Tribunalul Dâmboviţa prin care s-a dispus obligarea sa în acest sens.

Din punct de vedere al cadrului procesual pasiv, Înalta Curte constată că intimaţii reclamanţi, prin cererea depusă la prima instanţă, au precizat şi completat cererea iniţială; astfel, în ce priveşte pârâta chemată în judecată – SC C. SA au învederat că denumirea corectă a acesteia este SC C.C. SA, arătând, totodată, că alături de pârâta iniţială înţeleg să cheme în judecată în calitate de pârâţi şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, fără ca însă reclamanţii să motiveze în vreun fel calitatea procesuală pasivă a acestora, iar instanţa a dispus introducerea în cauză a entităţilor chemate în judecată în calitate de pârâţi.

Prin soluţia pronunţată de prima instanţă, între altele, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor potrivit considerentelor arătate.

În ce priveşte prezenţa procesuală a recurentului pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, în faţa instanţei de apel, în primul ciclu procesual, acest pârât a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în susţinerea căreia s-a prevalat de dispoziţiile art. II din Legea 302/2009 prin care au fost modificate dispoziţiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel că a invocat că în cauză operează o transmitere legală de calitatea procesuală pasivă în favoarea AVAS care îl va substitui în proces.

La termenul din 24.10.2010, instanţa de apel a dispus scoaterea din cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi introducerea în cauză a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.

Recursul formulat de AVAS a fost admis prin decizia civilă nr. 7147 din 14 octombrie 2011a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, care a statuat că dispoziţiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente în speţă, situaţie în care s-a apreciat că în mod nelegal Ministerul Finanţelor Publice a fost scos din cauză şi ca atare, nelegal s-a constatat preluarea calităţii sale procesuale pasive de către AVAS care a fost citată în cauză în calitate de intimată pârâtă; drept urmare, s-a casat decizia instanţei de apel întrucât calea de atac a fost soluţionată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Prin aceeaşi decizie de casare, instanţa de recurs a mai stabilit că pentru soluţionarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dată fiind împrejurarea că la momentul formulării notificării către SC C.C. SA, aceasta era o societate cu capital majoritar de stat, structura capitalului social fiind aceeaşi şi la 1.04.2003, astfel cum s-a reţinut că rezultă din întâmpinarea formulată de aceasta la prima instanţă.

Totodată, instanţa de casare a stabilit că la momentul rejudecării apelului se vor administra probe pentru dovedirea existenţei celor trei contracte de vânzare-cumpărare prin care SC C.C. SA ar fi vândut terenul în litigiu, urmând a se avea în vedere împrejurarea că din înscrisurile cauzei a rezultat că unitatea căreia i-a fost adresată notificarea – SC C.C. SA – se afla în procedura falimentului, începută la data de 15.04.2004 şi finalizată la 11.12.2008.

Cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C.proc.civ., în rejudecare, instanţa de apel, în şedinţa publică din data de 23 februarie 2012 a dispus citarea în cauză în calitate de intimat-pârât a Ministerului Finanţelor Publice Bucureşti; de asemenea, s-au solicitat relaţii de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, din care reieşit că intimata-pârâtă SC C.C. SA este radiată din 30.01.2009, procedura insolvenţei fiind, într-adevăr, finalizată.

Drept urmare, la termenul din 3.05.2012 curtea de apel a invocat din oficiu excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă (şi de exerciţiu) a intimatei pârâte, excepţie care a fost admisă la acelaşi termen.

După adoptarea acestei măsuri, entitatea notificată a fost eliminată din cadrul procesual al cauzei şi, astfel, Ministerul Finanţelor Publice a devenit singurul pârât al pricinii.

De asemenea, instanţa de rejudecare a dispus depunerea la dosar şi a contractelor de vânzare-cumpărare menţionate în raportul de expertiză topo efectuat în cauză, fiind astfel depuse în copie trei contracte: contractul autentificat sub nr. 3xx/2001 de BNP F.E.G., sub nr. 5xx/2000 şi sub nr. 8xx/2000 de BNP G.D., dovedindu-se astfel că întreaga suprafaţă de teren (24.671 mp ce face obiectul pricinii) era înstrăinată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, construcţiile fiind demolate.

Înalta Curte constată că, în condiţiile în care entitatea deţinătoare nu şi-ar fi pierdut capacitatea procesuală de folosinţă pe parcursul soluţionării pricinii ca urmare a radierii ei după închiderea procedurii insolvenţei, calitatea procesuală pasivă în cauză îi revenea, conform legii, aşa

cum deja s-a statuat în decizia de casare.

Calitatea de entitate competentă să emită dispoziţia motivată de soluţionare a notificării decurge din dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea 10/2001, chiar în condiţiile în care terenurile solicitate prin notificare erau deja înstrăinate, date fiind prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care dispun: „(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul imobilelor înstrăinate de persoanele juridice prevăzute la art. 21 alin. (1), (2) şi (4).”

Pe de altă parte, cererea de faţă fiind formulată în aplicarea efectelor Deciziei nr. XX/2007, raportul juridic dedus judecăţii purta între entitatea notificată (SA C.C. SA) şi titularii notificării ce se pretind persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii (intimaţii reclamanţi), notificarea fiind adresată acesteia şi fără a fi fost înaintată unei alte entităţi până la momentul radierii şi a dispariţiei sale ca subiect de drept.

Pentru o astfel de ipoteză a radierii persoanei juridice învestite cu soluţionarea notificării produsă după intrarea în vigoare a legii speciale, Legea nr. 10/2001 nu conţine o dispoziţie expresă, însă, se constată că pentru situaţia încetării activităţii persoanei juridice anterior intrării în vigoare a legii reparatorii, la art. IV alin. (1) din Titlul I al Legii nr. 247/2005 se prevede în următorul sens:

„(1) În cazul în care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, societatea comercială prevăzută la art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările aduse prin prezentul titlu, şi-a încetat activitatea ca persoană juridică, competenţa de soluţionare a cererii de restituire revine entităţii care a exercitat, în numele statului, calitatea de acţionar la respectiva societate comercială.”

Drept urmare, ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet, Înalta Curte constată că nimic nu se opune ca şi în cazul în care momentul încetării activităţii persoanei juridice prevăzute de art. 21 alin. (1 ) [fost art. 20 alin. (1)] se plasează după intrarea în vigoare a legii şi, mai mult decât atât, după învestirea sa cu soluţionarea unei notificări formulate cu respectarea dispoziţiilor legale, soluţionarea notificării să revină şi în acest caz aceleiaşi entităţi ca cea indicată prin norma citată, deoarece altfel, subiectul pasiv al raportului de restituire nu ar putea fi identificat, ceea ce este inacceptabil din perspectiva art. 3 Cod civil 1865.

Ca atare, prin analogia legii, Înalta Curte apreciază că, în cauză, competenţa soluţionării notificării intimaţilor reclamanţi revine acţionarului în numele statului la fosta societate SC C.C. SA, anume, Agenţia Domeniilor Statului care a avut calitatea de acţionar majoritar cu o cotă de participaţie de 98,4135%, astfel cum reiese din adresa emisă de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

Totodată, acelaşi tip de raţionament [analogia legii – cu dispoziţiile art. 27 alin. (1)- (4) din Legea nr. 10/2001, republicată], indică soluţia potrivit căreia de la data pronunţării prezentei decizii (ca moment al identificării persoanei juridice cu competenţă în soluţionarea notificării şi al luării la cunoştinţă de către intimaţii reclamanţi despre aceasta) aceştia au un nou termen cu cel prevăzut de art. 22 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, republicată pentru a adresa notificarea către Administraţia Domeniilor Statului, entitate desemnată prin dispoziţiile legii în vederea soluţionării notificării.

În consecinţă, faţă de cele arătate, reiese că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de recurent este întemeiată, întrucât nici la data atragerii sale în proces de către reclamanţi prin cererea completatoare din17.09.2008 (fără o justificare şi motivare în temeiul dispoziţiilor legii speciale) nu avea vreo competenţă în legătură cu soluţionarea notificării şi nici ulterior după radierea persoanei juridice notificate. În acelaşi timp, se impune precizarea că asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice nu există autoritate de lucru judecat, faţă de temeiurile scoaterii din cauză acestui pârât reţinute de instanţa de apel în primul ciclu procesual, art. II din Legea nr.302/2009, act normativ neincident, întrucât raportul juridic dedus judecăţii nu este guvernat de dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, ci de art. 21 alin. (1), normă în raport cu care se identifică şi părţile între care poartă acest raport şi, implicit, se verifică şi calitatea procesuală pasivă.

În plus, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 10/2001, invocate de intimaţii reclamanţi (pentru a legitima chemarea în proces a Ministerului Finanţelor Publice) nu sunt incidente, deoarece aceştia nu se aflau în situaţia de a nu fi cunoscut unitatea deţinătoare şi de a se fi adresat, în termenii acestei norme, cu o solicitare în acest sens primăriei în a cărei rază teritorială se află terenul; dimpotrivă, reclamanţii au avut cunoştinţă de unitatea deţinătoare ca fiind SC C.C. SA (ceea ce a fost confirmat şi prin probele cauzei de faţă) au formulat în termen legal notificarea pe care au adresat-o acesteia, însă entitatea legal învestită nu a soluţionat-o până la momentul încetării sale ca subiect de drept.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ. a admis recursul pârâtului, a modificat în tot decizia recurată în sensul că s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, fiind schimbată în parte sentinţa; drept urmare, cererea formulată împotriva pârâtului Ministerului Finanţelor Publice a fost respinsă pe calea acestei excepţii; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Decizie emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a fost declinată competența de soluționare a notificării. Contestație formulată de autoritatea sesizată. Lipsa calității procesuale active.Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Decizie emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a fost declinată competența de soluționare a notificării. Contestație formulată de autoritatea sesizată. Lipsa calității procesuale active.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Părțile. Calitate procesuală activă.

Index alfabetic : dispoziție emisă în procedura Legii nr. 10/2001

– calitate procesuală activă

Legea nr. 10/2001, art. 26

Potrivit prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia emisă în procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, poate fi contestată numai de persoana îndreptățită. Prin urmare, cât timp legiuitorul a reglementat numai în favoarea persoanei îndreptățite posibilitatea declanșării procedurii judiciare, prin formularea unei contestații împotriva deciziei sau dispoziției emise de unitatea notificată, nu este permisă sesizarea instanțelor de judecată de către o altă persoană.

Aplicarea dispozițiilor legale menționate și care conferă calitate procesuală activă numai persoanei îndreptățite, nu poate fi înlăturată de faptul că autoritatea care a fost sesizată cu notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, nu a soluționat notificarea ci a declinat, printr-o decizie emisă în procedura legii speciale, competenţa de soluţionare altei autorități, astfel că aceasta din urmă nu are calitate procesuală activă, neîncadrându-se în sfera subiectelor de drept care pot contesta în justiție o asemenea decizie.

Secția I civilă, decizia nr. 1586 din 21 martie 2013

Prin cererea înregistrată la data de 30.06.2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Primăria Oraşului Cîmpeni a chemat în judecată Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și a solicitat anularea deciziei nr. 117/2009 emisă de intimată şi obligarea intimatei să soluţioneze notificarea formulată de B.R.

În motivarea contestaţiei, s-a arătat că, prin decizia nr. 117/2009 emisă de AVAS, a fost declinată competenţa de soluţionare a notificării formulată de B.R., către Primăria Oraşului Cîmpeni. A mai învederat contestatoarea că, pentru a emite această decizie, AVAS a avut în vedere dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Prin sentinţa civilă nr. 232 din 23.02.2010, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins contestaţia formulată de contestatoarea Primăria Oraşului Cîmpeni, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, rezultă că numai persoana îndreptăţită poate formula contestaţie împotriva deciziei emise de unitatea deţinătoare, nu şi o altă persoană juridică, în favoarea căreia s-a declinat competenţa de soluţionare a notificării.

Prin urmare, Primăria oraşului Cîmpeni nu are calitate procesuală activă, aceasta având obligaţia de a soluţiona notificarea, prin emiterea unei dispoziţii motivate, conform prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Primăria Oraşului Cîmpeni, prin primar, iar prin decizia nr. 38/A din 06.03.2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere în vedere următoarele :

Obiectul cauzei deduse judecăţii îl reprezintă contestaţia formulată de Primăria Oraşului Cîmpeni împotriva deciziei emisă de AVAS Bucureşti, care nu este o decizie de soluţionare a unei notificări emisă în baza prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ci o decizie privitoare la competenţa de soluţionare a acesteia.

În mod just instanţa de fond a apreciat că posibilitatea atacării în justiţie a deciziei, în termen de 30 de zile de la comunicare, aparţine numai persoanei care a formulat notificarea nu şi Primăriei Cîmpeni, prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 referindu-se la persoana care se pretinde îndreptăţită.

Pe de altă parte, are calitatea de entitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 şi are obligaţia de a răspunde notificărilor formulate de persoanele pretins îndreptăţite la măsuri reparatorii, acea entitate cu personalitate juridică care are imobilul înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat. Este de menţionat că prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor (activul) şi a obligaţiilor (pasivul) unei persoane fizice ori juridice care au o valoare economică, ceea ce înseamnă că acesta este constituit din totalitatea drepturilor cu valoare economică care îi aparţin şi nu doar a drepturilor de proprietate.

În consecinţă, entităţile deţinătoare nu pot refuza soluţionarea notificărilor care le sunt adresate cu privire la imobilele pentru care exercită alte drepturi patrimoniale, doar sub motiv că nu exercită un drept de proprietate. Aşa fiind, nu poate fi primită apărarea contestatoarei în sensul că nu ar avea acest imobil în patrimoniu, aceasta întrucât aparţin patrimoniului său nu numai bunurile asupra cărora exercită un drept de proprietate, cum greşit susţine, ci şi cele asupra cărora exercită alte drepturi cu valoare economică, cum sunt dreptul de administrare ori de folosinţă.

Pentru a fi incident art. 29 alin.(3) din Legea nr.10/2001, aşa cum se susţine prin motivele de apel, pentru ca măsurile reparatorii în echivalent să fie propuse de instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, în speţă AVAS, imobilul trebuie să facă parte din patrimoniul societăţii comerciale şi această societate comercială să fie privatizată.

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs contestatoarea Primăria Oraşului Cîmpeni, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C.p.c.

Contestatoarea a susținut că prin decizia nr. 117/2009, AVAS Bucureşti nu a soluționat notificarea nr. 1xx/2001, ci a declinat competenţa de soluţionare a respectivei notificări. Prin urmare, nu sunt aplicabile prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, articol de lege care se referă la decizia de respingere sau admitere a notificării.

Din moment ce decizia nr. 117/2009 a fost comunicată Primăriei Oraşului Cîmpeni, această instituţie poate formula contestaţie împotriva deciziei în termenul de 30 de zile de la comunicare, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul deciziei nr. 117/2009 nu se precizează cine poate contesta această decizie.

Recurenta a susținut că nu se impunea emiterea unei decizii de declinare de competenţă întrucât, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, numai în cazul în care persoana îndreptăţită nu cunoaşte deţinătorul bunului imobil solicitat, notificarea se va trimite primăriei în a cărei rază se afla imobilul, iar aceasta are obligaţia să identifice unitatea deţinătoare.

În cauză, nu se pune problema necunoaşterii deţinătorului terenului, întrucât din cuprinsul notificării nr. 1xx/2001, rezultă că B.R. s-a adresat SC M. SA, ca unitate deţinătoare.

Recurenta a susținut că nu sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reținute în cuprinsul deciziei emise de AVAS, întrucât imobilul este situat în intravilanul oraşului Cîmpeni, în incinta unei societăţi comerciale, care îl folosește pentru depozitarea materialului lemnos.

Prin urmare, motivarea AVAS Bucureşti, de declinare a competenţei de soluționare a notificării în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu are temei legal, competenţa de soluţionare a notificării nr. 1xxx/2001 aparţinând AVAS Bucureşti şi nu Primăriei Cîmpeni.

Faţă prevederile art. 22 alin. (1) din Legea 10/2001, care stabileşte că persoana deţinătoare este obligată să soluţioneze notificarea, se impune aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (3) din Legea 10/2001, în raport cu care competența de soluționare a notificării revine, în cauză, AVAS Bucureşti, în calitate de instituţie publică care a efectuat privatizarea.

Având în vedere faptul că imobilul a fost expropriat, soluţionarea acestei notificări întră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi nu sub incidenţa Legii fondului funciar, aşa cum susţine AVAS Bucureşti în decizia de declinare competenţă către Primăria Cîmpeni.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Este necontestat în cauză că, prin notificarea nr. 1xx/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și înregistrată la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, B.R. a solicitat restituirea terenului în suprafață de 2.086 mp, înscris în CF 1125 Cîmpeni și evidențiat în patrimoniul SC M. SA.

Prin decizia nr. 117 din 13.04.2009, în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea 10/2001, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a declinat competența de soluționare a notificării nr. 1xx/2001 în favoarea Primăriei Cîmpeni, apreciind că imobilul a cărui restituire se solicită nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Prin cererea care a învestit instanțele în prezentul litigiu, Primăria Cîmpeni a solicitat anularea deciziei nr. 117/2009 emisă de AVAS, considerând că, în mod greșit, prin această decizie, competența de soluționare a notificării nr. 1xx/2001 a fost stabilită în sarcina sa.

1. Înalta Curte apreciază că instanța de apel a aplicat corect în cauză prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, atunci când a confirmat soluția primei instanțe de respingere a contestației ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Potrivit prevederilor legale menționate, decizia emisă în procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 poate fi contestată numai de persoana îndreptățită.

Prin urmare, cât timp legiuitorul a reglementat numai în favoarea persoanei îndreptățite posibilitatea declanșării procedurii judiciare, prin formularea unei contestații împotriva deciziei sau dispoziției emise de unitatea notificată, nu este permisă sesizarea instanțelor de judecată de către o altă persoană.

Aplicarea dispozițiilor legale menționate, și care conferă calitate procesuală activă numai persoanei îndreptățite, nu ar putea fi înlăturată, așa cum se susține prin motivele de recurs, de faptul că, prin decizia nr. 117/2009, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti nu a soluționat notificarea nr. 1xx/2001, ci a declinat competenţa de soluţionare a respectivei notificări, ori de împrejurarea că această decizie a fost comunicată Primăriei Cîmpeni, iar în cuprinsul ei nu se precizează persoana care o poate contesta.

Chiar dacă prin decizia nr. 117/2009, AVAS nu a soluționat notificarea nr. 1xx/2001, ci a declinat competența de soluționare a acesteia în favoarea Primăriei Cîmpeni, decizia contestată este o decizie emisă în procedura Legii 10/2001, astfel încât îi rămân aplicabile prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 sub aspectul determinării subiectelor de drept care o pot contesta în justiție.

Cu atât mai mult, comunicarea acestei decizii și lipsa unei mențiuni privind persoanele care o pot contesta nu pot naște în favoarea recurentei un drept la acțiune pe care actul normativ în temeiul căruia decizia a fost emisă, nu i-l recunoaște.

2. Față de soluția pronunțată în cauză – de respingere a contestației pentru lipsa calității procesuale active – Înalta Curte a apreciat că nu se impune analizarea celorlalte critici cuprinse în recursul declarat și care vizează temeinicia măsurii cuprinse în decizia contestată, de declinare a competenței de soluționare a notificării în favoarea Primăriei Cîmpeni.

Aceste susțineri privind nelegalitatea soluției de declinarea a competenței de soluționare a notificării, întemeiate pe împrejurarea că persoana îndreptățită cunoaște unitatea deținătoare a imobilului, pe greșita aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și ale art. 22 și 29 din același act normativ, ar fi putut fi analizate numai în condițiile unei legale sesizări a instanței, inclusiv sub aspectul cadrului procesual.

Or, pentru considerentele anterior expuse, sesizarea instanțelor s-a făcut de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, iar această împrejurare împiedica analizarea fondului pretențiilor deduse judecății, față de prevederile art. 316 C.p.c. raportat la art. 137 C.p.c.

Înalta Curte a reținut, totodată că, deși prin motivele de recurs au fost indicate și prevederile art. 304 pct. 8 C.p.c., niciuna dintre criticile formulate nu poate fi circumscrisă acestui caz de modificare a deciziei, astfel încât nu va exercita controlul judiciar de legalitate din această perspectivă.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C.p.c., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat.

Constatarea nulității unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995. Dreptul foștilor chiriași la restituirea contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului.Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Constatarea nulității unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995. Dreptul foștilor chiriași la restituirea contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Contracte. Contract de vânzare-cumpărare.

Index alfabetic : contract de vânzare-cumpărare

– cheltuieli necesare

– cheltuieli utile

– chiriaș

Legea nr. 10/2001, art. 48

Conform art. 48 din Legea nr. 10/2001, chiriaşii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare constând în îmbunătăţirile necesare şi utile aduse la un imobil cu destinaţia de locuinţă.

Norma nu condiţionează dreptul la despăgubiri de buna credinţă a chiriaşilor la edificarea lucrărilor respective, astfel încât nici instanţei nu îi este permisă o asemenea distincţie, în raport de principiul „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.

De asemenea, neavând relevanţă poziţia subiectivă a chiriaşilor la edificarea îmbunătăţirilor, nu era necesar nici acordul persoanei îndreptăţite pentru realizarea lor, acord pe care art.48 alin.(1) din Legea nr.10/2001 nu-l prevede. În acelaşi sens, sunt lipsite de importanţă condiţiile în care pârâţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu, cu respectarea sau nu a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, soarta acestuia sau perioada în care au fost edificate lucrările, în timpul locaţiunii sau ulterior cumpărării locuinţei, chiar şi în cazul unui contract de vânzare-cumpărare desfiinţat.

Secția I civilă, decizia nr.1434 din 18 martie 2013

Prin sentinţa civilă nr.772/2006, Judecătoria Sighişoara a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii G.C. şi G.I., având ca obiect constatare nulitate absolută contract de vânzare-cumpărare, în favoarea Tribunalului Mureş.

Prin sentinţa civilă nr. 20/2007 a Tribunalului Mureş, s-a admis acţiunea formulată de reclamantă şi cererea de chemare în judecată a intervenientelor F.I. şi G.A.M., formulată de aceeaşi parte, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1xxx din 18.01.2005, încheiat între reclamantă şi pârâţii G., privind locuinţa situată în Sighişoara.

Prin decizia nr.100/A/2007, Curtea de Apel Târgu-Mureş a desfiinţat sentinţa Tribunalului Mureş şi a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanţe, determinat de împrejurarea că nu s-a pronunţat şi cu privire la pârâtul Statul Român, reprezentat de Consiliul local Sighişoara.

În rejudecare, Tribunalul Mureş, Secţia civilă a pronunţat sentinţa civilă nr.916 din 26 iunie 2009, conform căreia s-a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, şi cererea intervenientelor sus-menţionate, în sensul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1xxx/2005, s-a respins cererea de chemare în judecată faţă de pârâtul Statul Român, reprezentat de Consiliul local Sighişoara, formulată de interveniente, s-a admis, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâţii reclamanţi G.C. şi G.I., a fost obligată reclamanta pârâtă S.C. A. S.A. să restituie cumpărătorilor G. preţul plătit acesteia pentru locuinţa cumpărată, actualizat cu rata inflaţiei până la data plăţii. Au fost obligate intervenientele să plătească reclamanţilor reconvenţionali G. suma de 27.717 lei, reprezentând sporul de valoare adus locuinţei, stabilit prin raportul de expertiză. A fost respins petitul din acţiunea reconvenţională privind dreptul de retenţie asupra locuinţei. S-a respins acţiunea faţă de Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş.

Prima instanţă a reţinut că pârâta G.C. a fost beneficiara contractului de închiriere din 9.05.1999, încheiat cu reclamanta, ulterior aceasta împreună cu soţul său, G.I., perfectând contractul de vânzare-cumpărare nr.1xxx/2005.

Prin dispoziţia nr.551/2003, s-a aprobat restituirea în natură a întregului imobil situat în Sighişoara, către interveniente, în temeiul Legii nr. 10/2001. Contractul de vânzare-cumpărare sus-menţionat a fost încheiat ulterior restituirii în natură a imobilului, aspect cunoscut de pârâţii G., cărora le-a fost comunicată dispoziţia de restituire respectivă. Reclamanta, cu avizul Consiliului local Sighişoara, ulterior revocat, a vândut un bun proprietatea altuia, ceea ce atrage nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Reclamanta, iar nu Ministerul Economiei şi Finanţelor, trebuie să restituie preţul plătit de cumpărători, deoarece aceasta este beneficiara contravalorii apartamentului.

În speţă, imobilul a fost preluat cu titlu valabil, astfel încât obligaţia de plată a despăgubirilor constând în sporul de valoare adus locuinţei, prin cheltuieli necesare şi utile, revine persoanei îndreptăţite, respectivintervenientelor, conform art.48 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr.27/A/2010 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, s-au respins, ca nefondate, apelurile pârâţilor G. şi al intervenientelor, s-a admis apelul declarat de S.C. A. S.A., s-a schimbat, în parte, sentinţa Tribunalului Mureş, în sensul că a fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la restituirea către pârâţii G. a preţului plătit de aceştia pentru locuinţa menţionată, actualizat cu rata inflaţiei până la data plăţii, s-a eliminat din sarcina reclamantei această obligaţie, s-a menţinut restul dispoziţiilor din hotărârea atacată.

Hotărârea Curţii de Apel a fost casată, în urma admiterii recursurilor declarate de pârâţii Gabor, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi de interveniente, conform deciziei nr.4443/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost trimisă cauza, spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

S-a reţinut că instanţele nu s-au pronunţat cu privire la suma ce trebuie restituită cu titlu de preţ al cumpărării imobilului în litigiu; instanţa de apel nu a analizat critica din apelul intervenientelor privind nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului; de asemenea, avea obligaţia să stabilească pe bază de probe dacă bunul este înscris în lista monumentelor istorice, dacă lucrările efectuate erau „necesare şi utile”, dacă au fost respectate dispoziţiile art.22, 24, 25 din Legea nr.422/2001, dacă a existat un proiect de specialitate şi avizul ministerului de resort, dacă lucrările au fost efectuate de o firmă de specialitate, autorizată de acelaşi minister.

În raport de aceste probe, instanţa va aprecia dacă pârâţii reconvenţionali au fost sau nu constructori de bună credinţă şi dacă sunt aplicabile dispoziţiile art.48 alin.(2) din Legea nr. 10/2001.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii din apelul intervenientelor referitoare la contradicţia dintre soluţia de respingere a acţiunii faţă de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, raportat la lipsa calităţii procesuale pasive a acestei părţi, şi menţiunea din considerentele sentinţei, în sensul că cererea de chemare în judecată a Statului Român va fi admisă.

Recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice a fost admis, deoarece, din dispozitivul deciziei, nu rezultă dacă acţiunea a fost admisă în contradictoriu şi cu această parte, dacă are calitate procesuală pasivă în raport cu excepţia lipsei de calitate, admisă de prima instanţă.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1 din 17.01.2012 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, Secţia I civilă, s-a respins apelul formulat de pârâţii reclamanţi G.I. şi G.C. împotriva sentinţei civile nr.916 din 26.06.2009, pronunţată de Tribunalul Mureş, s-a admis apelul formulat de reclamanta pârâtă S.C. A. S.A. împotriva aceleiaşi hotărâri judecătoreşti, s-a admis, în parte, apelul formulat de intervenientele F.I. şi G.A.M., s-a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi a fost obligat la restituirea, către pârâţii-reclamanţi, a diferenţei de preţ plătit, de 10.322,87 lei, pentru imobilul situat în Sighişoara, actualizat cu rata inflaţiei la data plăţii.

S-a eliminat, din hotărârea atacată, obligaţia de restituire a preţului plătit, stabilită în sarcina reclamantei-pârâte.

S-a respins cererea de constatare a preluării imobilului din litigiu, fără titlu valabil.

Au fost obligate intervenientele la plata, în favoarea pârâţilor reclamanţi G.I. şi G.C., a sumei de 26.957,1 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate de aceste părţi la imobilul din litigiu.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Apelul declarat de către reclamantă este întemeiat, întrucât, conform art.50 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.(6) din Legea nr.112/1995; astfel, s-a eliminat, din hotărârea atacată, obligaţia de restituire a preţului plătit, de către apelanta S.C. A. S.A.

Conform art.50¹ din Legea nr. 10/2001, pârâţii reclamanţi sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului achitat pentru imobilul în litigiu; prin urmare, având în vedere că, la dosar, există dovada faptului că, la 6.01.2005, au achitat suma de 31.985.035 lei, iar, la data de 1.08.2007, au mai achitat suma de 7.288,07 lei, s-a dispus obligarea Ministerului Finanţelor Publice, ca urmare a respingerii excepţiei lipsei calităţii procesual pasive, la restituirea sumei de 10.322,87 lei, reprezentând preţul imobilului în litigiu, sumă ce se va actualiza.

Art.9 din Legea nr.112/1995 prevede că, comisionul cuvenit unităţilor specializate, care evaluează şi vând apartamente, este de 1% din valoarea acestora, astfel că suma de restituit este de 10486,57 din care se scade comisionul perceput de S.C. A. S.A., rezultând diferenţa de 10.322,87 lei.

În cauză, s-a efectuat o expertiză de specialitate, care a stabilit că sporul de valoare adus la imobil este în cuantum de 27.717 lei, reprezentând reparaţii interioare şi exterioare, tencuieli, reparaţii electrice, gresie, faianţa, uşă metalică, obiecte sanitare, modificare instalaţie gaz, refăcut instalaţie canalizare.

Analizând raportul de expertiză, instanţa de apel a apreciat că montarea jaluzelelor exterioare nu reprezintă o îmbunătăţire utilă şi necesară, astfel că valoarea acestei lucrări, de 603,4 lei, a fost scăzută din cuantumul stabilit prin expertiza efectuată.

Ca urmare, suma la care au fost obligate intervenientele să o achite reclamanţilor reconvenţionali G. este de 26.957,1 lei, reprezentând sporul de valoare adus la imobilul în litigiu, prin lucrări necesare.

În baza art.48 din Legea nr. 10/2001, chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile, indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii prevăzută la alin.(1) revenind persoanei îndreptăţite.

Avându-se în vedere aceste prevederi, s-a apreciat că, deşi aceste îmbunătăţiri au fost aduse la un imobil monument istoric, nu exonerează intervenientele de a despăgubi pe foştii chiriaşi care le-au efectuat, respectiv familia G.

În speţă, pârâţii nu au făcut dovada că îmbunătăţirile aduse la imobil au fost efectuate ţinându-se seama de prevederile Legii nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.

Pe de altă parte, la dosarul de fond, se regăseşte cererea pârâtei G.C., de a cumpăra imobilul în litigiu, cu toate că avea cunoştinţă de existenţa dispoziţiei 551/2003, privind restituirea imobilului, precum şi de existenţa unui proces aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cerere datată 6.01.2005.

Cererea de constatare a preluării imobilului în litigiu fără titlu valabil a fost respinsă, întrucât, conform dispoziţiei nr.551/2003 emisă de Primăria Sighişoara, prin care s-a restituit intervenientelor imobilul în litigiu, bunul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950 de la M.D., poziţia 85, actul normativ respectiv fiind în vigoare la acea dată, iar, pe de altă parte, pentru că acest petit a fost formulat în contextul în care scopul urmărit era, de fapt, exonerarea intervenientelor de achitarea despăgubirilor faţă de pârâţii G.

Or, indiferent dacă imobilul a trecut la stat cu titlu sau fără titlu, persoanelor cărora li s-a restituit imobilul le revine sarcina de a despăgubi pe foştii chiriaşi, pentru sporul de valoare adus imobilului.

Au fost menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate, avându-se în vedere că cererea privind dreptul de retenţie solicitat de familia G., în mod judicios, a fost respinsă de către instanţa de fond, raportat la împrejurarea că privarea intervenientelor de posesia imobilului în condiţiile în care, la data cumpărării acestei case, pârâta G.C. avea cunoştinţă că le-a fost restituită, este nejustificată şi neavenită.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs intervenientele F.I. şi G.A.M. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş.

I. Intervenientele F.I. şi G.A.M. au solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul respingerii, ca nefondată, a cererii reconvenţionale, iar, în subsidiar, modificarea, în parte, în sensul obligării Statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, în solidar cu S.C. A. S.A. şi Consiliul local al municipiului Sighişoara la plata despăgubirilor faţă de intimaţii pârâţi reconvenţionali.

Au criticat decizia pentru următoarele motive :

1. Instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.(2) C.proc.civ. – art.304 pct.5 C.proc.civ.

În rejudecare, Curtea nu a respectat dezlegările date asupra problemelor de drept, cât şi asupra necesităţii administrării unor probe, astfel cum s-a stabilit prin decizia de casare, încălcând dispoziţiile art.315 alin. (1) C.proc.civ.

Instanţa a solicitat doar punctul de vedere al expertului constructor N.I., nespecializat în monumente istorice şi neautorizat de Ministerul Culturii, acesta stabilind doar calitatea de monument istoric al imobilului şi faptul că lucrările s-au efectuat fără autorizaţie de construcţie, caz în care, în mod implicit, nu au existat un proiect de specialitate şi avizul ministerului de resort.

Nesocotirea îndrumărilor instanţei de casare constituie o încălcare a formelor legale prevăzute pentru judecarea cererilor adresate instanţelor judecătoreşti, încălcare sancţionată cu nulitatea hotărârilor recurate, ca acte procedurale, în temeiul dispoziţiilor art.105 alin.(2) C.proc.civ., vătămarea produsă constând în prejudicierea recurentelor, ca urmare a obligării lor la plata unor lucrări de degradare a unui monument istoric, lucrări executate cu rea credinţă şi cu încălcarea normelor legale incidente în materie.

2. Art.304 pct.7 C.proc.civ.

Dintre motivele de apel, Curtea a analizat doar criticile referitoare la obligaţia statului, de desdăunare, şi la necesitatea respectării prevederilor legale în materie de monumente istorice, raportat la natura imobilului. Procedând în acest fel, instanţa de apel nu a soluţionat în întregime apelul declarat de interveniente, ceea ce le plasează pe acestea în situaţia unui proces inechitabil, cu încălcarea art.6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.21 din Constituţia României, art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie

În considerentele deciziei recurate nu se menţionează motivele de fapt şi de drept pentru care intimaţii G.C. şi G.I. sunt consideraţi constructori de bună credinţă şi au dreptul la desdăunarea reglementată de art.48 alin.(3) din Legea nr. 10/2001 sau motivele pentru care dispoziţiile Legii nr. 1/2009 retroactivează.

Din modul de redactare a deciziei, nu rezultă care dintre pârâţi nu a dovedit că îmbunătăţirile aduse imobilului au fost efectuate ţinând cont de dispoziţiile Legii nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice şi ce prevederi din acest act normativ au fost respectate.

Ambele instanţe nu au arătat, în considerente, care au fost motivele de fapt şi de drept pentru care au respins, ca nefondate, toate apărările părţilor.

Prin modul de soluţionare au fost încălcate dispoziţiile art.261 alin.(1) pct.5 C.proc.civ.

3. Art.304 pct.9 C.proc.civ.

Potrivit probelor de la dosar, imobilul în litigiu a avut destinaţia de locuinţă a familiei intervenientelor, familie de muncitori, caz în care, în temeiul dispoziţiilor art.2 din Decretul nr.92/1950, era exceptat de la naţionalizare; pe de altă parte, actul normativ menţionat este nelegal şi inapt să producă efecte juridice după anul 1993, când România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele adiţionale, prin Legea nr.30/1994.

În temeiul paragrafului 1 din Primul Protocol la Convenţie, Statul Român avea obligaţia să nu mai emită acte normative care să afecteze dreptul de proprietate, decât în condiţiile reglementate de acest text cu putere de lege, prioritar faţă de legile interne – art.20 din Constituţia României, caz în care normele Legii nr. 112/1995 sau ale Legii nr.10/2001, prin care statul a dispus de proprietatea altuia, în condiţii ilicite, nu au aplicabilitate şi forţă juridică obligatorie faţă de titularii dreptului de proprietate.

Decretul nr.92/1950 este contrar şi în raport cu Constituţia din anul 1948 – art. 5, 6, 8, 10, 16, motiv pentru care acesta nu poate constitui titlu legitim de trecerea a imobilului în proprietatea statului. Aşa fiind, instanţa de apel avea obligaţia să soluţioneze cererea recurentelor, de constatare a trecerii imobilului în proprietatea statului fără titlu valabil, în conformitate cu aceste prevederi legale, neavând importanţă cauza cererii părţilor.

Imobilul, fiind trecut fără titlu în proprietatea statului, în temeiul dispoziţiilor art.48 alin.(3) din Legea nr.10/2001, republicată, obligaţia de despăgubire a chiriaşilor revine statului sau unităţii deţinătoare. Dispoziţiile Legii nr. 1/2009, pentru modificarea Legii nr.10/2001, privind obligaţia persoanelor îndreptăţite, de desdăunare a chiriaşilor, norme de drept material, şi nu de drept procesual, nu retroactivează şi au aplicabilitate numai cu privire la raporturile juridice născute după intrarea în vigoare a acestui ultim act normativ – art. 15 alin.(2) din Constituţie, art. 1 C.civ.

Au fost încălcate dispoziţiile art.494 C.civ., în ce priveşte reaua credinţă a constructorilor intimaţi. Imobilul ce face obiectul litigiului este monument istoric, fiind inclus în lista monumentelor istorice a judeţului Mureş, la poziţia nr.725, fiind datat ca existând din anul 1785.

În consecinţă, investiţiile pretinse trebuia să fie efectuate, după cum a stabilit şi instanţa supremă, cu respectarea art.22, 24 şi 25 din Legea nr.422/2001, pe bază de proiect de specialitate, cu avizul M.C.C. şi sub inspecţia şi controlul acestuia, cu angajarea unei firme de construcţii specializate şi autorizată de acelaşi minister pentru intervenţia la monumentelor istorice.

Recurentele susţin că lucrările s-au efectuat cu încălcarea dispoziţiilor legii speciale, ulterior cumpărării ilicite a locuinţei, în condiţiile în care atât reclamanta, cât şi intimaţii G.I. şi C., aveau cunoştinţă de actul Primăriei municipiului Sighişoara, prin care se dispunea sistarea vânzării imobilului în litigiu şi despre restituirea bunului către recurente.

Mai susţin că expertul judiciar, care a apreciat că lucrările efectuate reprezintă cheltuieli necesare şi utile, nu este specialist în monumente istorice, avizat de Ministerul Culturii. De asemenea, lucrările au fost realizate fără acordul recurentelor.

În consecinţă, nefiind lucrări efectuate de pârâţi, în calitatea lor de chiriaşi ai unui imobil naţionalizat, este nelegală acordarea protecţiei instituite de art.48 din Legea nr. 10/2001 în favoarea chiriaşilor, care, cu bună credinţă, au efectuat, în perioada locaţiunii, investiţii necesare şi utile imobilului.

În temeiul dispoziţiilor art.494 din Codul civ., intimaţii au obligaţia să ridice lucrările pe cheltuiala lor, cu răspunderea pentru daunele cauzate şi nu să beneficieze de vreo sumă de bani.

Intimaţii nu îndeplineau cerinţele Legii nr. 112/1995 pentru cumpărare, dat fiind faptul că au încheiat contractul de închiriere ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ (9.05.1999) şi, în consecinţă, nu se pot bucura de protecţia legii privind soarta investiţiilor făcute la imobil.

În plus, nu pot beneficia de sporul de valoare al lucrărilor efectuate, situându-se în sfera prejudicierii unui monument istoric şi a relei credinţe a constructorului, ci, cel mult, de preţul materialelor ce nu pot fi ridicate şi al muncii.

Raportul de expertiză efectuat în cauză este lovit de nulitate absolută, fiind făcut în lipsa recurentelor; a doua convocare nu poate acoperi nulitatea, deoarece a fost vorba despre o simplă prezenţă, nu s-au vizualizat lucrările efectuate şi nu s-au refăcut măsurătorile şi constatările în prezenţa tuturor părţilor.

Nu au fost soluţionate, pe fond, obiecţiunile la raport făcute de interveniente, acestea nefiind comunicate în întregime expertului, motiv pentru care constituie nelegalităţi procedurale, cu consecinţa încălcării principiului „egalităţii armelor”.

Expertul nu justifică cantităţile de lucrări evaluate şi valoarea lor, nefiind anexate documente de plată sau de cumpărare materiale, motiv pentru care raportul de expertiză nu este verificabil şi credibil. Nu sunt stabilite lucrările sau obiectele ce pot fi ridicate de intimaţi şi influenţa acestora în valoarea „investiţiei” de degradare a unui monument istoric.

II. Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş a criticat decizia pentru următoarele motive :

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, aceasta a fost reţinută corect de prima instanţă, deoarece actul de vânzare-cumpărare nr.10xx/2005 a intervenit între S.C. A. S.A – în calitate de vânzător – şi paraţii G.C. şi G.I. – în calitate de cumpărători, Ministerul Finanţelor Publice fiind un terţ faţă de acest contract. Conform art.973 C.civ., convenţiile nu au efect decât între părţile contractante.

Raportat la art.3 alin.(1), pct. 48 din H.G. nr.386/2007 şi la art.50 alin.(3) din Legea nr. 10/2001 republicată, Ministerul Finanţelor Publice este doar entitatea obligată la efectuarea plaţilor din fondul extrabugetar constituit şi, prin aceste dispoziţii, nu i se conferă statutul de a sta în judecată în cauzele ce au ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispoziţiilor Legii nr.112/1995.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.3 04 pct. 8 şi 9 C.proc.civ.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art.304 pct. 5, 7 şi 9 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele considerente:

I. 1. Contrar susţinerilor recurentelor, instanţa nu a încălcat dispoziţiile art.315 alin.(1) C.proc.civ., în ceea ce priveşte dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept şi indicaţiile în legătură cu probele ce trebuie administrate pentru lămurirea situaţiei de fapt.

Cum s-a arătat în precedent, instanţa de casare a dispus să se stabilească preţul de cumpărare al imobilului, natura preluării bunului, aspecte asupra cărora instanţele anterioare nu se pronunţaseră; să se administreze probe în legătură cu înscrierea acestuia în lista monumentelor istorice, caracterul îmbunătăţirilor, de a fi „necesare şi utile”, dacă au existat un proiect de specialitate şi avizul ministerului de resort, dacă lucrările au fost efectuate de o firmă specializată, avizată de acest minister.

În raport de aceste aspecte, să se verifice dacă pârâţii reconvenţionali sunt sau nu constructori de bună credinţă, precum şi incidenţa art.48 alin.(2) din Legea nr.10/2001.

A mai dispus Înalta Curte să se rezolve contradicţia dintre dispozitivul sentinţei atacate şi considerentele acestei hotărâri, privind respingerea acţiunii în contradictoriu cu Statul Român, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, şi soluţia din considerente, de admitere a cererii de chemare în judecată a aceleiaşi părţi; să se stabilească dacă acesta are calitate procesuală pasivă şi, în caz afirmativ, soluţia pe fondul cauzei.

În rejudecare, instanţa de apel a administrat probe pe toate chestiunile de fapt în discuţie şi s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor stabilite de instanţa de casare.

Astfel, conform încheierii din 6.10.2011, s-a încuviinţat efectuarea unei adrese către Ministerul Culturii şi către Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Mureş pentru a comunica dacă imobilul în litigiu se află pe lista monumentelor istorice, s-a stabilit în sarcina apelanţilor pârâţi G. obligaţia depunerii proiectului de specialitate, a avizului Ministerului Culturii şi a dovezii că lucrările au fost efectuate de o firmă autorizată de Minister, s-a dispus efectuarea unei adrese către reclamantă pentru a comunica dacă, la data vânzării imobilului, acesta necesita reparaţii.

De asemenea, la termenul din 1.11.2011, s-a încuviinţat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză întocmit în ciclul procesual anterior, având ca obiectiv stabilirea caracterului lucrărilor realizate la imobil, de a fi „necesare şi utile”, a unei adrese către Primăria Sighişoara pentru a comunica dacă, pentru investiţiile respective, a fost emisă autorizaţie de construire şi dacă, la eliberarea acesteia, au fost respectate dispoziţiile art. 22, 24 şi 25 din Legea nr.422/2001, dacă au existat un proiect de specialitate şi avizul ministerului de resort. S-a menţinut obligaţia apelanţilor pârâţi G. de a indica firma care a efectuat lucrările de investiţii şi dacă era autorizată de Ministerul Culturii, s-a dispus ca aceste părţi să depună originalul listei cu lucrările efectuate.

În sensul celor dispuse de instanţă, s-au depus adresele din 17.10.2011 şi din 26.10.2011 ale Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional – Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Mureş, privind înregistrarea imobilului în litigiu ca monument istoric, adresa din 28.10.2011 emisă de S.C. A. S.A., privind starea imobilului la data vânzării către pârâţi, adresa din 11.11.2011 emisă de Municipiul Sighişoara, conform căreia nu s-a eliberat autorizaţie de construire pe numele G. pentru imobilul în litigiu, completarea raportului de expertiză întocmit de expert I.N.

În consecinţă, s-au încuviinţat toate probele necesare pentru lămurirea aspectelor impuse de instanţa de casare, iar faptul că anumite documente nu au fost depuse de către cei în sarcina cărora s-a stabilit această obligaţie (proiect de specialitate, avizul ministerului de resort) sau aceştia nu au comunicat relaţiile solicitate (indicarea firmei care a efectuat lucrările, dacă este specializată în domeniu şi avizată de acelaşi minister) nu este imputabil instanţei de rejudecare, care, de altfel, a evaluat situaţia de fapt în raport de probele administrate.

În ceea ce priveşte obligaţia instanţei de apel, de a se pronunţa pe anumite aspecte nesoluţionate în primul ciclu procesual, şi această cerinţă, dispusă prin decizia de casare, a fost îndeplinită de instanţa de rejudecare.

Astfel, Curtea de Apel a indicat preţul concret de cumpărare al imobilului la care sunt îndreptăţiţi pârâţii reconvenţionali, în cuantum de 10.322,87 lei, reactualizat cu rata inflaţiei, s-a pronunţat pe cererea intervenientelor, de constatare a preluării imobilului fără titlu valabil, în sensul respingerii. De asemenea, a stabilit calitatea pârâţilor, de constructori de rea credinţă, care, chiar dacă nu a fost reţinută în mod expres de instanţă, se deduce din considerentele deciziei atacate, conform cărora îmbunătăţirile au fost efectuate la un monument istoric, fără respectarea dispoziţiilor Legii nr.422/2001 şi cumpărarea imobilului a intervenit în condiţiile în care pârâta G.C. avea cunoştinţă despre dispoziţia de restituire către persoanele îndreptăţite şi existenţa unui proces pe rolul Înaltei Curţi, datat 6.01.2005; a stabilit incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art.48 alin.(2) din Legea nr. 10/2001.

Contradicţia dintre considerentele şi dispozitivul sentinţei atacate, în legătură cu soluţia pronunţată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, devine nerelevantă faţă de soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte persoana obligată să restituie pârâţilor preţul imobilului, soluţie sprijinită de propriile argumente ale Curţii de apel. Cum această soluţie este diferită de cea pronunţată de prima instanţă, nu mai prezintă importanţă că soluţia prefigurată în considerentele sentinţei nu corespundea celei din dispozitivul sentinţei.

Instanţa de apel a respectat şi dispoziţia instanţei de casare, privind verificarea calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, dispunând respingerea excepţiei cu acest obiect şi admiterea cererii de restituire a preţului plătit de pârâţi, reactualizat, în contradictoriu cu Statul Român.

În concluzie, instanţa de apel a respectat cele statuate prin decizia instanţei de recurs, criticile privind încălcarea dispoziţiilor art.315 alin.(1) C.proc.civ., fiind neîntemeiate.

Criticile referitoare la absenţa cerinţelor prevăzute de lege în persoana expertului şi la nereguli privind efectuarea expertizei vor fi analizate în ansamblu din perspectiva art.304 pct.5, iar nu a pct.9, întrucât vizează încălcarea dispoziţiilor de drept procesual, subsumându-se, astfel, motivului de casare enunţat.

Susţinerile recurentelor sunt neîntemeiate.

Normele care reglementează condiţiile în care trebuie să se invoce neregularitatea raportului de expertiză au caracter dispozitiv. Ca urmare, faţă de prevederile art.108 alin.(3) C.proc.civ., neinvocarea nulităţii raportului la prima zi de înfăţişare după depunere şi înainte de a se fi pus concluzii în fond atrage sancţiunea decăderii.

La termenul din 2.10.2008, când s-a încuviinţat efectuarea expertizei tehnice construcţii şi s-a desemnat, în calitate de expert, inginer N.I.T., recurenta F.I., reprezentantă şi a celeilalte părţi, nu s-a opus numirii expertului motivat de faptul că nu este atestat de Ministerul Culturii, de asemenea, părţile nu au formulat obiecțiuni la raport, care să vizeze această chestiune, în condiţiile textului de lege sus-menţionat, astfel încât nu mai pot invoca direct în căile de atac şi în rejudecare nulitatea expertizei, determinat faptul că expertul nu era atestat de Ministerul Culturii.

De asemenea, nu rezultă în ce constă vătămarea produsă recurentelor, în sensul art.105 alin.(2) C.proc.civ., la care face trimitere motivul de casare prevăzut de art.304 pct.5, determinat de presupusa lipsă a atestatului respectiv.

Referitor la nulitatea raportului, deoarece ar fi fost întocmit în condiţiile unei simple prezenţe a recurentelor la faţa locului, fără să se vizualizeze lucrările şi să se refacă măsurătorile în prezenţa tuturor părţilor, în mod corect prima instanţă a constatat că s-au respectat condiţiile de citare cu carte poştală recomandată, conform art.208 alin.(1) C.proc.civ., astfel încât intervenientele aveau posibilitatea să ceară sau să dea orice lămuriri în legătură cu obiectul expertizei, inclusiv refacerea măsurătorilor. Ca atare, nu se poate reţine nulitatea expertizei pentru acest motiv, cu consecinţa refacerii lucrării.

Susţinerile referitoare la nesoluţionarea pe fond a tuturor obiecţiunilor formulate de interveniente, care nu au fost comunicate în întregime expertului, şi criticile privind faptul că expertul nu ar fi stabilit lucrările sau obiectele ce pot fi ridicate de pârâţi, precum şi influenţa acestora asupra valorii imobilului, în sensul degradării, nu vor fi analizate de prezenta instanţă, deoarece vizează modul de apreciere al instanţei anterioare asupra încuviinţării unui obiectiv sau obiecţiuni privind expertiza. Or, concludența şi temeinicia ce trebuie evaluate la soluţionarea cererii de probatorii, inclusiv din perspectiva admiterii sau nu a unui obiectiv sau obiecţiuni la expertiză, se referă la aspecte de temeinicie, iar nu de nelegalitate în rezolvarea cauzei, incompatibile cu structura recursului, în urma abrogării motivului de casare ce permitea reevaluarea situaţiei de fapt în raport de probele administrate în cauză (art.304 pct. ll C.proc.civ.), prin art. I pct.112 din O.U.G. nr.138/2000.

În plus, instanţa de apel a respectat decizia de casare în legătură cu obiectivul expertizei privind stabilirea „cheltuielilor necesare şi utile” efectuate de pârâţi la imobil, astfel încât, şi din acest punct de vedere, orice aspecte care ţin de relevanţa altor obiective sau obiecţiuni privind raportul de expertiză nu pot fi primite, nevizând chestiuni de legalitate a încuviinţării sau administrării probei sau, eventual, de încălcare a deciziei de casare.

În consecinţă, nu sunt întrunite, din perspectiva criticilor analizate, niciuna dintre cerinţele motivului de casare prevăzut de art.304 pct.5 C.proc.civ.

2. Contrar celor susţinute de recurente, decizia atacată respectă exigenţele dispoziţiilor art.261 pct.5 C.proc.civ., privind expunerea motivelor de fapt şi de drept avute în vedere la soluţionarea cauzei.

Conform celor arătate în precedent, instanţa de apel a menţionat argumentele pentru care a constatat incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art.48 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, determinat în esenţă, de împrejurarea că, indiferent de buna sau reaua credinţă a pârâţilor, acestora li se cuvine contravaloarea lucrărilor necesare şi utile.

Referitor la atitudinea subiectivă a părţilor menţionate în legătură cu edificarea lucrărilor, instanţa de apel nu a reţinut că pârâţii sunt constructori de bună credinţă, cum precizează în mod eronat intervenientele în cererea de recurs, ci, dimpotrivă, cum s-a arătat deja, din argumentele instanţei se deduce concluzia acesteia în sensul relei lor credinţe (realizarea lucrărilor în absenţa documentelor emise de organele de specialitate şi cunoaşterea existenţei deciziei de restituire a imobilului către recurente şi a unui proces pe rol).

De asemenea, recurentele se află în eroare în legătură cu presupusul considerent al instanţei de apel privind respectarea dispoziţiilor Legii nr.422/2001 şi cu neindicarea pârâtului care ar fi procedat la o astfel de dovadă. Curtea de Apel a reţinut încălcarea actului normativ în discuţie, arătând în cuprinsul deciziei că „pârâţii nu au făcut dovada că îmbunătăţirile aduse la imobil au fost efectuate ţinând cont de prevederile Legii nr.422/2001 privind protejarea monumentelor istorice”.

În ceea ce priveşte obligaţia instanţei de a arăta motivele pentru care a considerat că Legea nr. 1/2009 retroactivează, sub aspectul persoanei obligate să plătească contravaloarea cheltuielilor necesare şi utile, susţinerile recurentelor sunt întemeiate, dar absenţa motivelor din decizia recurată, sub acest aspect, va fi suplinită prin prezenta hotărâre, în urma examinării criticii respective din perspectiva art.304 pct.9 C.proc.civ.

Referitor la alte apărări care au fost respinse ca nefondate, fără a fi analizate, Înalta Curte nu poate avea în vedere această susţinere, deoarece recurentele nu au arătat în mod concret ce apărări au fost omise de instanţa de apel.

În concluzie, decizia recurată asigură, în esenţă, o motivare a criticilor formulate, care se circumscrie exigenţelor impuse de un proces echitabil, principiu reglementat de art.6 din Convenţia Europeană şi ale dreptului de acces la justiţie, reglementat de aceeaşi dispoziţie din documentul european şi de art.21 din Constituţia României. În ceea ce priveşte încălcarea art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susţinerile care pun în discuţie o pretinsă nemotivare a hotărârii judecătoreşti, nedovedită cum s-a arătat mai sus, nu pot fi analizate din perspectiva acestui text de lege, deoarece dreptul părţii de a primi o hotărâre motivată nu constituie în sine „un bun”, ci o componentă a dreptului la un proces echitabil.

3. Contrar susţinerilor recurentelor, Curtea a soluţionat cererea acestora, privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, în sensul respingerii, reţinând că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului-lege nr.92/1950, în vigoare la data preluării, şi, în plus acest petit este şi nerelevant, faţă de scopul urmărit prin promovarea sa şi de dispoziţiile actuale ale art.48 alin.(2) din Legea nr. 10/2001.

Cel de-al doilea argument avut în vedere de Curte este corect şi nu mai impune analiza valabilităţii titlului statului din perspectiva criteriilor prevăzute de art.6 din Legea nr.213/1998.

Astfel, potrivit art.48 alin.(2) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, obligaţia plăţii despăgubirilor cuvenite chiriaşilor pentru îmbunătăţirile necesare şi utile aduse unui imobil care cade sub incidenţa acestei legi revine persoanei îndreptăţite, indiferent dacă bunul a fost preluat de către stat cu titlu valabil sau nu.

Textul de lege sus-menţionat este de imediată aplicare, conform regulii „tempus regit actum„, prevăzută de art.725 alin.(1) C.proc.civ., fiind o normă de procedură civilă, iar nu de drept material, cum greşit susţin recurentele, chiar dacă se regăseşte într-un act normativ care cuprinde, în principiu, norme din ultima categorie. Aceasta deoarece dispoziţia din art.48 alin.(2) din Legea nr. 10/2001 rezolvă problema calităţii procesuale pasive, respectiv a persoanei obligate la plata despăgubirilor respective într-o cerere cu un astfel de obiect. Or calitatea unei persoane de a sta în proces, ca parte, se verifică şi trebuie să subziste pe tot parcursul procesului, această chestiune de drept procesual subsumându-se regulii prevăzută din art.725 alin.(1) C.proc.civ., în sensul că „dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche…”.

În consecinţă, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi pronunţat o hotărâre cu încălcarea principiului neretroactivității legii civile, ci a dat eficienţă principiului aplicării imediate a legii procesual civile în vigoare.

Având în vedere lipsa de interes a recurentelor în obţinerea constatării nevalabilităţii titlului statului, faţă de dispoziţiile art.48 alin.(2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd obligaţia de a plăti despăgubirile în discuţie în sarcina persoanei îndreptăţite, indiferent de natura preluării, Înalta Curte nu va mai proceda la verificarea criticilor prin care se susţine nevalabilitatea titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu.

Criticile privind pronunţarea deciziei cu încălcarea art.494 C.civ. sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Textul de lege sus-menţionat nu este incident în cauză, norma aplicabilă fiind cea din art.48 alin.(1) din Legea nr. 10/2001.

Conform acestei dispoziţii, chiriaşii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare constând în îmbunătăţirile necesare şi utile aduse la un imobil cu destinaţia de locuinţă.

Norma nu condiţionează dreptul la despăgubiri de buna credinţă a chiriaşilor la edificarea lucrărilor respective, astfel încât nici instanţei nu îi este permisă o asemenea distincţie, în raport de principiul „ ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” – „ „unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem „.

Pe de altă parte, contrar celor invocate de recurente, Înalta Curte nu a stabilit, în decizia de casare, că numai chiriaşilor de bună credinţă li se cuvin despăgubiri în condiţiile art.48 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, ci a menţionat necesitatea de a se verifica dacă pârâţii sunt constructori de bună sau de rea credinţă, precum şi incidenţa textului de lege menţionat în cauză, sens în care Curtea a şi procedat. Nu s-ar putea reţine, deci, încălcarea deciziei de casare sub acest aspect.

De altfel, în cadrul tuturor instituţiilor de drept civil care pun în discuţie problema exercitării unui drept cu rea credinţă, de care este, însă, legat şi un beneficiu pentru partea adversă, persoana care l-a exercitat ca atare are dreptul la despăgubiri (posesorul de rea credinţă, cumpărătorul de rea credinţă, constructorul de rea credinţă, în acest ultim caz, acesta având dreptul la contravaloarea materialelor şi a muncii depuse în cazul în care proprietarul înţelege să păstreze construcţia).

De asemenea, neavând relevanţă poziţia subiectivă a chiriaşilor la edificarea îmbunătăţirilor, nu era necesar nici acordul persoanei îndreptăţite pentru realizarea lor, acord pe care art.48 alin.(1) din Legea nr.10/2001 nu-l prevede.

Cât priveşte necesitatea edificării lucrărilor cu respectarea dispoziţiilor din Legea nr.422/2001, în baza unui proiect de specialitate, cu avizul Ministerului Culturii şi de către o firmă specializată şi atestată de acelaşi minister, susţinerile sunt corecte, dar nerelevante în stabilirea dreptului la despăgubiri faţă de cele arătate în precedent.

Nerespectarea tuturor acestor cerinţe reglementate de Legea privind protejarea monumentelor istorice interesează raporturile dintre persoana în cauză şi personalul de inspecţie abilitat să urmărească realizarea lucrărilor la un imobil monument istoric în condiţii de legalitate, dar este nerelevantă pentru stabilirea dreptului chiriaşilor la despăgubiri în condiţiile Legii nr.10/2001.

În acelaşi sens, sunt lipsite de importanţă condiţiile în care pârâţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu, cu respectarea sau nu a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, soarta acestuia sau perioada în care au fost edificate lucrările, în timpul locaţiunii sau ulterior cumpărării locuinţei, chiar şi în cazul unui contract de vânzare-cumpărare desfiinţat. Relevant este dacă pârâţii au fost chiriaşi în imobilul la care au adus îmbunătăţiri, pentru a beneficia de despăgubirile prevăzute de art.48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce este cazul în speţă, familia G. deţinând spaţiul în discuţie din anul 1992, cu contract de închiriere, reînnoit în anul 1999.

Cum s-a arătat, şi în ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat ulterior locaţiunii, de către chiriaşi, a fost constatat nul, dreptul la despăgubiri al pârâţilor subzistă, deoarece, pe perioada derulării contractului de vânzare-cumpărare, perioadă în care s-au efectuat îmbunătăţirile respective, pârâţii aveau, în ce priveşte folosinţa imobilului, un drept identic cu cel al chiriaşilor, calitate la care se referă art.48 alin. (1) din Legea nr.10/2001, fără să distingă cum aceştia au fost de bună sau de rea credinţă.

În concluzie, Curtea de Apel a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor textului de lege sus-menţionat, stabilind dreptul la despăgubiri al pârâţilor şi obligaţia intervenientelor de a le plăti, nefiind întrunite, în cauză, nici cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ.

II. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mureş, este, de asemenea, nefondat.

În mod corect, Curtea de Apel a considerat că pârâtul justifică legitimare procesuală pasivă, admiţând apelul declarat de reclamantă sub acest aspect.

În raport de obiectul cererii reconvenţionale şi de data la care a fost soluţionată aceasta, ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 pentru modificarea Legii nr.10/2001, Ministerul Finanţelor Publice justifică legitimare procesual pasivă în procesul de faţă.

Conform art.50 alin.(3) din Legea nr.10/2001 în forma actuală, restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prevăzut la alin.(2) din acelaşi text de lege se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, în prezent, Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.(6) din Legea nr.112/1995, cu modificările ulterioare.

Obligaţia de plată a preţului actualizat revine pârâtului în temeiul dispoziţiei legale sus-enunţate, astfel încât nu prezintă relevanţă persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriaşul cumpărător.

Nu acesteia din urmă îi revine obligaţia de plată, deoarece această obligaţie nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părţile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr.112/1995, ci voinţa legiuitorului, care a înţeles să o stabilească în sarcina Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile arătate mai sus.

Prin urmare, nici principiul relativităţii efectelor actului juridic, prevăzut de art.973 C.civ., nu poate constitui temei al admiterii recursului pentru motivul determinat de lipsa calităţii procesuale pasive, din moment ce nu relaţiile contractuale stau la baza obligaţiei de restituire a preţului de piaţă.

Pe de altă parte, dispoziţia sus-enunţată reprezintă o dispoziţie specială, aplicabilă în materia imobilelor preluate în mod abuziv, pentru care s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995, cu nerespectarea prevederilor acestui act normativ, contracte desfiinţate ulterior prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

În consecinţă, fiind o normă specială, este aplicabilă prioritar, înlăturând dreptul comun în materie, potrivit principiului „ specialia generalibus derogant „-„ legea specială derogă de la cea generală „.

Cum calitatea procesuală pasivă se verifică pe tot parcursul procesului, inclusiv la data soluţionării acţiunii, precum şi în căile de atac, iar Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare în februarie 2009, anterior pronunţării sentinţei, aceasta este aplicabilă conform principiului enunţat mai sus.

De asemenea, potrivit art.13 alin.(6) din Legea nr.112/1995, sumele obţinute din vânzarea imobilelor către chiriaşi se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziţia Ministerul Finanţelor, şi, în mod firesc, din acelaşi fond, se vor achita, în condiţiile legii, sumele de bani reprezentând preţul reactualizat, conform art.50 alin.(3) din Legea nr.10/2001 în forma actuală.

Ministerul Finanţelor Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obţinute cu titlu de preţ de la cumpărători, este normal să constituie instituţia prevăzută de lege şi pentru procesul invers, şi anume în efectuarea de plăţi către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acţionând, însă, în numele statului, în acest sens.

În plus, nu se pune problema calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice în acţiunea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995, ca să intereseze reprezentantul statului, în calitate de vânzător, ci restituirea preţului plătit de cumpărătorii al căror act juridic a fost desfiinţat, cum s-a arătat Ministerul justificând legitimare pasivă în asemenea cereri, conferită de lege.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, Curtea de Apel primind în mod corect susţinerile apelantei reclamante în legătură cu excepţia în discuţie.

În concluzie, nu sunt îndeplinite cerinţele art.304 pct.9 C.proc.civ., privind recursul declarat de pârât.

Cât priveşte art.304 pct.8 C.proc.civ., acest motiv de modificare a fost invocat în mod formal, niciuna dintre criticile recurentului nesubsumându-se cazului respectiv, care se referă la interpretarea greşită a unui act juridic, în sens de convenţie sau act juridic unilateral, cu consecinţa schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Contracte de vânzare-cumpărare a unor imobile încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 după declanșarea procedurii administrative prin formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001 de către moștenitorul fostului proprietar. Constatarea nulității absolute.Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Contracte de vânzare-cumpărare a unor imobile încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 după declanșarea procedurii administrative prin formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001 de către moștenitorul fostului proprietar. Constatarea nulității absolute.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Contract de vânzare-cumpărare.

Index alfabetic : contract de vânzare-cumpărare

– nulitate absolută

– notificare

Legea nr. 10/2001, art. 21, art. 22

Așa cum rezultă din conținutul dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru ca sancțiunea nulității absolute să intervină, este necesar ca actele juridice, de natura celor menționate în text și având ca obiect bunuri imobile – terenuri și/sau construcții, notificate potrivit Legii nr. 10/2001, să fie încheiate după declanșarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, și înainte de finalizarea acestora.

În această situație, legiuitorul nu a particularizat, ca în cazul art. 45 alin. (2) din Legea nr.10/2001, buna credință drept o cauză de înlăturare a sancțiunii nulității absolute.

Prin urmare, pentru pronunțarea nulității absolute în condițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, trebuie verificată numai îndeplinirea cumulativă a condițiilor enunțate anterior, pe care norma specială le conține, iar atitudinea subiectivă a părților la încheierea acestor acte juridice, ori principiile aplicabile în materia nulității, ca sancțiune a actelor juridice, nu pot fi invocate.

Secția I civilă, decizia nr.1231 din 7 martie 2013

Prin cererea înregistrată la data de 26.05.2009, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanta K.M.J. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, SC F. SRL, F.E., R.A. și C.L. și a solicitat : să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu paraţii de rândul 3-6, și anume: contractul de vânzare-cumpărare din 11.04.2005 încheiat cu pârâta SC F. SRL cu privire la ap. nr. 5 din imobilul situat în Cluj-Napoca ; contractul de vânzare-cumpărare din 20.07.2007 încheiat cu pârâta F.E. cu privire la ap. nr. 9 din imobilul situat în Cluj-Napoca; contractul de vânzare-cumpărare din 31.08.2004 încheiat cu pârâtul R.A. cu privire la ap. nr. 14 din imobilul situat în Cluj-Napoca; contractul de vânzare-cumpărare din 17.09.2003 încheiat cu pârâta C.L. cu privire la ap. nr. 25 din imobilul situat în Cluj-Napoca ; să se dispună restabilirea situatei anterioare, prin radierea din CF a înscrierilor făcute în baza contractelor de vânzare-cumpărare nule și reînscrierea dreptului de proprietate asupra apartamentelor indicate mai sus, în favoarea Statului Român.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr.10/2001, art. 36 din Legea nr.7/1996 și, potrivit unei precizări ulterioare, pe dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

La data de 22.11.2008, T.I. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei B. (fostă C.) L., cerere admisă în principiu de instanță.

Prin sentința civilă nr. 2801/2010, Judecătoria Cluj-Napoca a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj

Prin sentinţa civilă nr. 774/2010, Tribunalul Cluj a respins excepţia inadmisibilităţii, a prescripţiei dreptului la acţiune, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a lipsei de interes, a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor și a lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

A admis acţiunea formulată de reclamantă și a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul T.I.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 11.05.2005 încheiat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâta SC F. SRL., având ca obiect apartamentul nr. 5 ; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 20.07.2007 încheiat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâta F.E., având ca obiect apartamentul nr. 9 ; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 31.08.2004 încheiat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâtul R.A., având ca obiect apartamentul nr. 14 și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 17.04.2003 încheiat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâta C.L., având ca obiect apartamentul nr. 25.

A dispus restabilirea situaţiei de carte funciară prin radierea înscrierilor făcute în baza contractelor de vânzare-cumpărare declarate nule şi reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român asupra apartamentelor mai sus menţionate

Tribunalul a reţinut că imobilele înscrise iniţial în C.F. nr. 4397 Cluj, cu nr. top. 377/2 – compuse din casă din piatră, la parter cu 3 localuri pentru prăvălii, 12 camere, 5 bucătării şi dependinţe, la etajul I cu 13 camere, 3 bucătării şi dependinţe, la etajul II cu 10 camere, 3 bucătării şi curte, în suprafaţă de 318 stj.p. – şi cu nr. top.377/1 – casă pe strada K., în suprafaţă de 114 stj.p. – au fost proprietatea lui N.C. (văduva lui K.J.), N.M. şi N.M., conform înscrierilor de sub B 4, 7, 8 şi 9 din această carte funciară. În temeiul Decretului nr. 92/1950, imobilele descrise anterior, aflate în proprietatea antecesoarelor reclamantei, au fost preluate de Statul Român, cu titlu de naţionalizare.

Imobilul cu nr .top. 377/2 a fost dezmembrat la data de 11 iunie 1997 în imobilul cu nr. top. 377/2/1 – teren cu construcţii în suprafaţă de 824 mp. – şi cu nr. top. 377/2/2 – teren curte, în suprafaţă de 321 mp. -, prima parcelă transcriindu-se în C.F. col. 122893 şi C.F. ind. 22894, în favoarea Statului Român. Ca urmare a operaţiunii de apartamentare, au rezultat 29 apartamente, înscrise în CF ind.122894 Cluj-Napoca, printre care și apartamentele nr. 5, 9, 14 și 25, care fac obiectul prezentei acţiuni.

Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, în calitate de reprezentant al Statului Român, a înstrăinat, la data de 17.09.2003, apartamentul nr. 25 din imobilul situat in Cluj-Napoca, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta C.L. (ulterior căsătorită B.), în temeiul Legii nr. 112/1995. Acest contract a fost încheiat ca urmare a sentinţei civile nr. 4255/2003 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, prin care a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanta C.L. și a fost obligat pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să încheie cu reclamanta un contract de vânzare-cumpărare cu privire la apartament. Apartamentul nr. 25 a făcut apoi obiectul unei promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare, încheiată între pârâta B.L., în calitate de promitentă vânzătoare, și intervenientul T.I., în calitate de promitent vânzător, antecontractul fiind notat în CF.

Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a mai înstrăinat pârâtului R.A. apartamentul nr. 14 din imobilul situat in Cluj-Napoca, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Apartamentul nr. 5 din acelaşi imobil a făcut obiectul contractului de asociere din 2.08.2000, modificat prin actele adiţionale din 17.11.2005 și din 30.05.2006, între Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi pârâta SC F. SRL. Apartamentul a fost vândut pârâtei prin contractul din 11.04.2005, în temeiul Legii nr. 550/2002 și al HCL nr. 142/2005. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în formă autentică, fiind autentificat de BNP K.A.B. sub nr. 23xx/2006 şi a fost înscris în CF.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 20.07.2007, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a înstrăinat pârâtei F.E. apartamentul nr. 9 situat în Cluj-Napoca, contractul fiind încheiat în temeiul Legii 112/1995.

În calitate de succesoare a proprietarilor tabulari, respectiv de nepoată a lui N.C., căsătorită K., de succesoare a surorii sale, N.M., şi în nume propriu, conform actelor de stare civilă, reclamanta a solicitat, în temeiul Legii nr.10/2001, restituirea imobilelor litigioase, prin notificarea din 26.10.2001, înregistrată la executorul judecătoresc B.M.

Conform borderoului de expediere a actelor, întocmit în data de 26.10.2001 de către acest executor, notificarea a fost trimisă Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca, borderoul purtând ştampila poştei şi data de 26.10.2001.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa fiecărei autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată unei alte unităţi decât cea care deţine imobilul.

În concluzie, tribunalul a apreciat că reclamanta a făcut dovada înregistrării la executorul judecătoresc a notificării din 26.10.2001, în termenul legal prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de acest act normativ pentru declanşarea procedurii de restituire.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi cea a lipsei de interes, susținute de pârâți cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada formulării în termen a notificării, au fost apreciate de tribunal ca neîntemeiate, față de dispozițiile art. 22 alin. (4) din Legea 10/2001 și de împrejurarea că, potrivit borderoului de expediere a actelor întocmit în data de 26.10.2001 de către executorul judecătoresc, notificarea a fost trimisă Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, borderoul purtând ştampila poştei şi data de 26.10.2001.

Excepţia lipsei de interes invocată de pârâta F.E. a fost respinsă ca neîntemeiată, tribunalul reținând că reclamanta a solicitat restituirea în natură a apartamentelor în litigiu, prin notificarea adresată Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca. Prin demersul de faţă, reclamanta urmăreşte întoarcerea apartamentelor în proprietatea Statului Român, astfel încât restituirea în natură să devină posibilă.

Excepţia lipsei de interes în formularea petitului de rectificare de carte funciară, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a fost respinsă de tribunal ca neîntemeiată, cu motivarea că, deși această cerere se grefează, de regulă, pe cererea în desfiinţare a actului juridic ce a stat la baza înscrierii, rectificarea cărţii funciare nu se realizează automat, fără o cerere în acest sens, aşa cum pretinde pârâtul, susţinerea acestuia fiind contrazisă de prevederile art. 34 şi 36 din Legea nr.7/1996.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei a fost apreciată de tribunal ca fiind ca nefondată, pentru următoarele considerente:

Raportat la dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi ale art. 4 din Legea nr.10/2001, calitatea procesuală activă a reclamantei rezultă din calitatea sa de fost proprietar al imobilului la data preluării, de succesibil al foştilor proprietari tabulari ai imobilului în litigiu şi din formularea în termen a notificării, care are efectul repunerii sale în termenul de acceptare a succesiunii, fără a mai fi necesar să dovedească acceptarea succesiunilor după foştii proprietari tabulari, în termenul de 6 luni de la deschiderea acestora.

Excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a fost respinsă de tribunal ca neîntemeiată, cu argumentul că, deşi nu are personalitate juridică, având în vedere prevederile art. 23 din Legea nr. 215/2001 și ale art. 41 C.p.c., consiliul local poate sta în judecată în calitate de pârât.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost respinsă, ca nefondată. Chemarea în judecată a acestui pârât a fost ocazionată de petitul având ca obiect restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, Statul Român apărând înscris în CF 4937 Cluj sub B 11. Prin restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, acest drept ar redeveni actual, iar prin raportare la dispozițiile art. 20 şi ale art. 36 din Legea nr.7/1996, calitatea procesuală a acestui pârât este evidentă.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâta F.E., a fost respinsă de tribunal, ca nefondată, instanța reținând că acțiunea reclamantei în constatarea nulităţii actelor de înstrăinare este întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr.10/2001, astfel încât nu-i este aplicabil termenul special prevăzut de art. 45 din Legea nr.10/2001, ci termenul prevăzut de art. III din Titlul I al Legii nr.247/2005. Acest termen a fost respectat în speţă, întrucât reclamanta a luat la cunoştinţă despre încheierea contractelor a căror desfiinţare o solicită numai în anul 2009, când Primăria Municipiului Cluj-Napoca le-a depus la dosarul Tribunalului Cluj.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta B.L., nu este o excepţie propriu-zisă, ci este o apărare de fond, care nu se verifică însă, având în vedere că reclamantei i s-a stabilit deja, prin hotărâri judecătoreşti definitive, îndreptăţirea la măsuri reparatorii pentru 25 din cele 29 de apartamente din aceeaşi clădire. Or, aceasta înseamnă că, implicit, s-a recunoscut deja caracterul abuziv al preluării imobilului.

Cererea reclamantei a fost apreciată ca fiind întemeiată, față de dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În speţă, contractele a căror desfiinţare s-a solicitat au fost încheiate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, înainte de soluţionarea notificării formulată în termen de reclamantă pentru restituirea în natură a întregului imobil preluat de stat. Prin urmare, aceste contracte sunt lovite de nulitate absolută.

Este lipsită de relevanţă împrejurarea că, la momentul cumpărării, dobânditorii nu au avut cunoştinţă despre depunerea notificării, întrucât, spre deosebire de situaţiile la care se referă art. 45 din Legea nr. 10/2001, în cazul înstrăinărilor ce intră sub incidenţa art. 21 din Lege, buna credinţă a cumpărătorilor nu înlătură sancţiunea nulităţii.

În temeiul dispozițiilor art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, tribunalul a dispus restabilirea situaţiei de carte funciară, prin radiere înscrierilor făcute în baza contractelor de vânzare-cumpărare declarate nule şi reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român asupra apartamentelor mai sus menţionate.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii şi intervenientul accesoriu.

Prin decizia civilă nr. 274 A din 22.11.2011, Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul apelant, pentru lipsa calității procesuale pasive. A respins, ca nefondate, apelurile celorlalți pârâți și pe cel al intervenientului accesoriu și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente :

Așa cum rezultă din răspunsul executorului judecătoresc şi din actele anexate, precum şi din răspunsul pârâtului Consiliului Local al Municipiului Cluj Napoca la interogatoriu, reclamanta a formulat două notificări în aceeaşi zi: una cu nr. xx43din 26.10.2001, având ca obiect imobilul situat pe str. C.T. nr. 72-112, ce nu constituie obiect al prezentului litigiu, notificare a cărei primire pârâtul o recunoaşte, și una cu nr. xx44 din 26.10.2001, având ca obiect imobilul înscris în CF 4397 Cluj cu nr. top. 377/2.

În condiţiile în care ambele notificări au fost trimise în aceeaşi zi, aşa cum rezultă din borderoul purtând ştampila poştei din data de 26.10.2011, reclamanta nu este în culpă pentru neînregistrarea uneia dintre acestea în evidenţele instituţiei căreia i-a fost adresată, notificarea fiind trimisă în termenul prevăzut de lege.

Pârâţii au invocat împrejurarea că notificarea se referă la imobilul situat în str. P.U. nr. 12, iar ei au cumpărat apartamente din imobilul situat la alt număr administrativ, respectiv la nr. 13. În realitate, aşa cum rezultă din cuprinsul CF 4397 Cluj, parcela cu nr. top. 377/2, pentru care reclamanta a formulat notificare, era situată în str. P.U. nr. 12, conform înscrierii din cartea funciară. Ulterior, prin schimbarea numărului administrativ, a dobândit nr. 13, iar o parte – cuprinzând terenul şi construcţia aferentă – a fost transcrisă în CF col. 122893 Cluj şi în cărţile funciare individuale ale apartamentelor ce compun imobilul, evidenţiate în cuprinsul cărţii colective.

Buna sau reaua credinţă a cumpărătorilor este irelevantă, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referindu-se la contracte încheiate anterior intrării în vigoare a legii speciale de restituire. În ceea ce priveşte contractele încheiate după această dată, nu se aplică principiile generale ale nulităţii, ci dispoziţiile legii speciale, care prevăd doar că nu pot fi înstrăinate imobilele pentru care au fost formulate notificări, până la soluţionarea acestora.

Nu este vorba de un drept la un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1, întrucât chiriaşii nu sunt protejaţi prin legea specială de restituire, ei neavând drept de cumpărare, pentru a deveni proprietari, în condiţiile formulării unei notificări.

Consiliului Local al Municipiului Cluj Napoca are calitate procesuală pasivă şi capacitatea de a sta în justiţie ca pârât în condiţiile art. 41 alin. (2) C.p.c., fiind vânzător în contractele a căror nulitate se cere.

Apelul Statului prin Ministerul Finanţelor Publice este fondat, întrucât, deşi se dispune restabilirea situaţiei anterioare, în sensul de a fi reînscris dreptul de proprietate al Statului Român, anterior anului 1990, imobilul era în folosinţa Sfatului Popular al Oraşului Cluj, aşa cum rezultă din cuprinsul CF nr. 4397 Cluj, înscrierea de sub B12. Acesta a fost motivul pentru care a putut fi înstrăinat de consiliul local, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

Împotriva acestei decizii, au formulat recurs pârâţii Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, SC F. SRL, F.E., B. (fostă C.) L., R.A. şi intervenientul T.I.

1. Prin recursul declarat, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a formulat următoarele critici:

Nu este legală soluția de respingere a excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a recurentului, față de prevederile art. 21 și art. 23 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale. Așa cum rezultă din aceste dispoziții legale, consiliul local nu poate sta în judecata ca pârât, întrucât nu este titular al drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din raportul de drept în litigiu, neavând capacitate de folosinţă. Această capacitate de folosință aparţine, potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001, unităţii administrativ teritoriale.

Recurentul susține că, în mod greşit, instanţa de apel a aplicat în cauză dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Sancţiunea nulităţii absolute devine aplicabilă doar în cazul existentei unei proceduri administrative sau judiciare pe rol, situaţie neîndeplinită în speţă. Atâta timp cât nu a fost declanşată procedura de retrocedare în temeiul Legii nr. 10/2001, cât nu a fost emisă o dispoziţie în temeiul acestei legi, nefiind stabilită nici eventuala calitate de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în litigiu, nu se poate solicita constatarea nulităţii absolute o contractelor de vânzare-cumpărare.

Împrejurarea, reținută de instanţa de apel, că ambele notificări au fost trimise în aceeaşi zi, nu acoperă culpa reclamantei pentru neînregistrarea şi celei de-a doua notificări de care se prevalează. Mai mult, potrivit considerentelor sentinţei civile nr. 4255/2003 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, imobilul nu a fost revendicat în baza Legii nr. 112/1995 sau a Legii nr. 10/2001, proprietar fiind Statul Român în administrarea operativă a Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca.

În plus, vânzarea făcută de un proprietar aparent, al cărui titlu este nul, nu loveşte de nulitate și actul subsecvent, principiul „resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis”, care guvernează efectul nulităţii față de terţi, fiind înlăturat de buna credinţă a acestora. Prin urmare, cel ce dobândeşte dreptul de proprietate cu titlu oneros şi de bună credinţă, nu mai poate fi evins.

În consecință, atâta timp cât unitatea deţinătoare nu a fost învestită cu soluţionarea notificării de care se prevalează reclamanta, contractele de vânzare-cumpărate au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, nefiind astfel, incidente sancţiunea nulităţii absolute prevăzute de art. 21 alin (5) din Legea nr. 10/2001 și interdicţia de înstrăinare reglementată prin acest text de lege.

Recurentul mai arată că reclamanta nu face dovada calităţii de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

2. Pârâta SC F. SRL critică decizia instanței de apel pentru următoarele motive:

Nici la data încheierii contractului de asociere nr. 11xx/2000, nici la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată nr. 3x/2005, şi nici la data încheierii contractului în formă autentică, niciuna din părţile contractante – recurenta şi Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca – nu au avut cunoştinţă despre intenţia fostei proprietare tabulare de a revendica imobilul. Notificarea înregistrată la B.E.J M.B. sub nr. xx44 din 26.10.2001 nu a fost niciodată înregistrată la unitatea deţinătoare, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.

Ca urmare, contractul de vânzare cumpărare nr. 3x/2005 s-a încheiat cu respectarea tuturor poziţiilor legale în vigoare precum şi cu stricta respectare a procedurii prevăzută de lege pentru vânzarea acestor spaţii aflate în proprietatea statului.

Sancţiunea prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu este incidentă în cauză. Raţiunea pentru care legiuitorul a instituit această sancțiune este aceea de a împiedica modificarea situaţiei juridice a imobilului ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 și care face obiectul procedurilor administrative şi, după caz, judiciare de restituire, sub aspectul indisponibilizării acestuia.

Art. 22 alin. (4) din Legea nr.10/2001 nu este incident în ceea ce priveşte ipoteza prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea 10/2001. Art. 22 alin. (4) se referă strict la faptul că, prin înregistrarea la executorul judecătoresc, notificarea dobândeşte dată certă, producând un efect întreruptiv de prescripţie și făcând dovada deplină în ceea ce priveşte respectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1). O astfel de notificare, deşi cu dată certă, fără a fi însă şi înregistrată la Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca, nu poate, în mod obiectiv, investi unitatea deţinătoare cu soluţionarea ei.

Instanţa de apel consideră în mod injust că este lipsită de relevanţă împrejurarea că, la momentul cumpărării, dobânditorii nu au avut cunoştinţă despre depunerea notificării. Este, astfel, lipsită de orice efecte juridice buna credinţă a părţilor la momentul încheierii contractului, precum şi eroarea comună în care acestea s-au aflat.

Nu se poate ignora incidenţa condiţiilor erorii comune şi invincibile (error comunis facit ius), ca mijloc originar de dobândire a dreptului de proprietate. Sub acest aspect, este relevantă și trebuie supusă analizei buna credinţă a părţilor la încheierea actului juridic a cărui anulare se solicită, chiar dacă sancţiunea este prevăzută de o lege specială.

Trei condiţii trebuiesc întrunite cumulativ pentru ca o aparenţă să fie creatoare de drept: să existe o eroare comună şi invincibilă (a), subdobânditorul să fie de bună credinţă (b) şi actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul de bună credinţă să fie cu titlu oneros (c).

Eroarea comună şi invincibilă constă în percepţia tuturor părţilor, respectiv atât a vânzătorului cât şi a cumpărătorului asupra lipsei vreunei cereri de restituire a imobilului ce a făcut obiectul vânzării.

Primăria Municipiului Cluj Napoca nu a fost investită cu soluţionarea vreunei cereri de restituire nici înainte, nici după expirarea termenului de decădere prevăzut în art. 22 alin. (1), astfel că imobilul situat în municipiul Cluj Napoca, nr. 13 a rămas în percepţia părţilor ca fiind în proprietatea Statului Român şi administrarea Consiliului Local al Mun. Cluj Napoca, liber de orice sarcini.

Eroarea comună şi invincibilă creată rezultă din probaţiunea administrată în faţa primei instanţe, răspunsul la interogatoriile luate Consiliului Local al Municipiului Cluj Napoca prin primar, precum şi imposibilitatea reclamantei intimate de a face dovada înregistrării notificării nr. xx44 din 26.10.2001 la Primăria Municipiului Cluj Napoca.

Buna credinţă a recurentei, în calitate de cumpărător, cât şi al pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca este prezumată de lege şi rezultă din probaţiunea administrată: răspunsurile la interogatoriile luate părţilor, lipsa vreunui demers din partea reclamantei precum şi încheierea vânzării printr-o procedură publică şi cu respectarea prevederilor legale, a Legii nr. 550/2002.

Actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul subdobânditor a fost cu titlu oneros. Preţul vânzării apartamentului nr. 5 cu cote părţi aferente a fost stabilit prin negociere directă, prin luarea în considerare a gradului de uzură, precum şi a investiţiilor efectuate, conform dispoziţiilor Legii nr. 550/2002 și a fost achitat integral, astfel cum rezultă din adeverinţa emisă de Municipiul Cluj Napoca Direcţia Economică.

În sensul jurisprudenţei Curții Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de bunuri poate acoperi atât bunurile actuale cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, speranţa de a i se recunoaşte un drept proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeană a stabilit în mai multe cauze faptul că exigenţele art. 1 al Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în al cumpărătorului de bună-credinţă.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.p.c., raportat la Legea nr. 550/2002 și la Legea nr. 10/2001.

3. Prin recursul declarat, pârâta F.E. a susținut următoarele critici:

Prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prevalându-se de notificarea nr. xx44/2001 expediată către consiliul local, fără a exista vreo dovadă că notificarea a fost comunicată acestei autorități. Mai mult, în evidentele consiliul local nu s-a întocmit vreun dosar de revendicare cu privire la acest imobil, care figura, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare ca imobil nerevendicat, liber de sarcini şi notări în cartea funciară.

În contextul acestei stări de fapt, pârâtul consiliul local a fost de totală buna-credinţă, contractele de vânzare-cumpărare fiind legal încheiate.

Imobilul a fost trecut în proprietatea Statului Român cu titlu valabil, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de Decretul nr. 92/1950.

Ca temei legal în promovarea acţiunii introductive, reclamanta invocă prevederile Legii nr. 10/2001, deci, implicit şi art. 45 din acest act normativ. Buna credință a recurentei este dovedită, iar dispozițiile Legii nr. 112/1995 au fost respectate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Pentru a preveni încheierea actelor de înstrăinare, reclamanta avea obligaţia de a notifica toți chiriaşii, pentru a nu cumpăra apartamentele pe care le deţineau în baza contractelor închiriere.

4. Pârâta B.L.. a formulat următoarele critici:

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei.

În susținerea acestei excepții, recurenta a arătat că reclamanta nu a făcut dovada că este unica moștenitoare a proprietarilor tabulari ai imobilului în litigiu.

Pe fondul cauzei, recurenta a arătat că, atâta timp cât nu a fost declanșată procedura administrativă prealabilă și obligatorie, prin înregistrarea în termen legal a notificării la unitatea deținătoare, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, reclamanta nu se poate prevala de prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pe care-și întemeiază cererea.

Instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 atunci când a apreciat că, în cauză, nu are nici un fel de relevanță buna credință. Așa cum rezultă din cuprinsul acestui articol, buna credință nu are relevanță în constatarea nulității absolute doar în situația prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr.10/2001. Or, imobilul în litigiu a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

S-a mai arătat că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună-credință, după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr.112/1995, iar la momentul vânzării, bunul nu figura pe lista imobilelor revendicate, aspect care reiese și din sentința civilă nr. 4255/2003 a Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a fost obligat să încheie cu recurenta contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu.

Recurenta nu a cunoscut intenția reclamantei de a revendica imobilul, până la data citării în prezentul litigiu. Nu a fost notificată de reclamantă nici anterior, nici ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce dovedește buna sa credință în perfectarea actului de vânzare-cumpărare.

În plus, nulitatea vânzării făcută de un proprietar aparent nu duce la nulitatea actului subsecvent cu titlu oneros, încheiat de un dobânditor de bună credință.

Recurenta a susținut că sunt aplicabile prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr.10/2001, reclamanta fiind îndreptățită numai la măsuri reparatorii în echivalent.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe prevederile art.304 pct. 8 și 9 C.p.c.:

5. Prin recursul declarat, pârâtul R.A. critică decizia instanței de apel pentru următoarele motive:

Deşi intimata a înregistrat la biroul executor judecătoresc notificarea cu nr. xx44 din 26.10.2001, la data semnării contractului de vânzare-cumpărare, reprezentanții Consiliul Local al Municipiului Cluj nu au comunicat că ar exista o notificare în sensul Legii nr.10/2001, deoarece această notificare nu a fost niciodată înregistrată în evidențele consiliului local.

Atât cumpărătorul cât și vânzătorul au fost de bună-credință, ambii având convingerea că imobilul este liber de orice sarcini. Nu exista nicio probă care să dovedească contrariul, iar dispoziţiile art.22 din Legea nr. 10/2001 instituie o procedură prealabilă, care se declanşează printr-o notificare înregistrată de persoana îndreptăţită la deţinătorul imobilului, în speţă Consiliul Local al Municipiului Napoca.

Intimata nu a făcut dovada înregistrării notificării la unitatea deţinătoare, nu deţine un număr de înregistrare al notificării emis de autoritatea competentă sau de vreo altă instituţie abilitată a statului, deşi sarcina probei în acest sens îi revenea cu precădere.

6. Prin recursul declarat, intervenientul T.I. a formulat următoarele critici:

Decizia Curţii de Apel Cluj este nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 alin.(5) din Legea 10/2001, ci ale art. 45 alin. (2) din Legea nr.10/2001.

În cauză trebuie aplicat principiul aparenţei în drept, ce protejează subdobânditorul de bună credinţă, acesta fiind în concordanţă cu exigenţele art. l din Protocolul nr. l, impunându-se respectarea principiului securităţii raporturilor juridice nu doar în cazul fostului proprietar, ci şi în acela al cumpărătorilor de bună credinţă.

Este real că există o hotărâre judecătorească irevocabilă pronunţată în dosarul nr.xx/117/2008 al Tribunalului Cluj, dar prin acea hotărâre s-a dispus restituirea în favoarea reclamantei doar a apartamentelor libere, iar pentru cele vândute, ce au făcut obiectul acelui dosar, s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent. Chiar dacă o instanţă de judecată a stabilit că reclamanta poate beneficia de prevederile Legii nr.10/2001 deoarece nu ar putea să-i fie imputat acesteia faptul că executorul judecătoresc nu a comunicat notificarea înregistrată, acest lucru nu poate influenţa soluţia din acest dosar, deoarece în cauză trebuie analizate condiţiile în care s-au încheiat contractele de vânzare cumpărare a căror anulare s-a solicitat.

Instanţa de apel nu a verificat dacă notificarea a fost primită de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, luând în considerare doar copia unui borderou trimis de executorul judecătoresc, fără să existe dovada de comunicare a notificării şi fără să existe dovada că acea notificare a ajuns la unitatea deţinătoare a imobilului, căreia se presupune că ar fi fost adresată.

Curtea de apel a interpretat probele în mod greșit, pentru a dispune anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în mod legal, încercând să sugereze că este culpa vânzătorului că nu a înregistrat notificarea pentru imobilul în litigiu sub un număr distinct, faţă de dosarul privitor la imobilul de pe str. C.T.

Pe de altă parte, din notificarea de care se prevalează reclamanta nu rezultă imobilul pe care îl solicită. Or, art.22 alin.(2) din Legea nr. 10/2001 specifică faptul că notificarea trebuie să cuprindă elementele de identificare a bunului imobil a cărui restituire se cere, prevedere reiterată şi în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Se observă din notificare că reclamanta a identificat eronat imobilul atât din punct de vedere al situării administrative, cât și din cel al situației de carte funciară.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că reclamanta poate să invoce prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. În interpretarea acestui articol, procedurile administrative și judiciare trebuie să fie efective, în sensul că atât unitatea deţinătoare cât şi chiriaşii sau terţii să cunoască că acest imobil este revendicat.

Din toate probele din dosar rezultă că, în cazul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca cu pârâta C.L., sunt aplicabile prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr.10/2001 care arată că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea Legii nr.112/1995 persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent.

Toate circumstanţele cauzei conduc la ideea valabilităţii depline a contractului de vânzare-cumpărare din17.09.2003, nefiind incident nici un motiv de nulitate. Imobilul a fost înstrăinat cu bună credinţă, bună credinţă care reiese din necomunicarea notificării și din lipsa oricărei informaţii despre o revendicare a acestui imobil.

În plus, buna credinţă este prezumată de legislaţia civilă, revenind reclamantei sarcina de a dovedi că pârâţii au fost de rea credinţă, primind notificarea şi cunoscând că imobilul a fost revendicat. Or, o astfel de probă nu s-a făcut.

Nici motivul de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare, invocat de reclamantă prin precizarea la acţiune depusă la dosarul de fond, nu este întemeiat. Astfel, reclamanta invocă nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare raportat la dispoziţiile art.10 alin.(2) din Legea nr. 112/1995, deși art.10 alin.(2) din Legea nr.112/1995 a fost modificat anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată, prin art. 65 din O.U.G. nr. 288/2000 privind protejarea monumentelor istorice, publicată în Monitorul Oficial al României nr.616/2000.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs care pot fi circumscrise prevederilor art. 304 C.p.c. şi grupând criticile care se regăsesc în recursurile declarate în cauză pentru a le răspunde prin considerente comune, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Prin motivele de recurs ale tuturor pârâților este invocată greșita interpretare a prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr.10/2001 sub mai multe aspecte și anume:

a. Recurenții au susținut că sancţiunea nulităţii absolute devine aplicabilă doar în cazul existenței unei proceduri administrative sau judiciare pe rol, situaţie neîndeplinită în cauză, deoarece nu a fost emisă o dispoziţie în temeiul acestei legi, nu a fost stabilită calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului în litigiu și nici nu s-a probat înregistrarea notificării formulate pentru imobilul în litigiu în evidențele Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca.

Art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu este incident în ceea ce priveşte ipoteza prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deoarece se referă strict la faptul că, prin înregistrarea la executorul judecătoresc, notificarea dobândeşte dată certă, producând un efect întreruptiv de prescripţie și făcând dovada deplină în ceea ce priveşte respectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1).

b. Recurenții au susținut greșita interpretare a prevederilor acestui articol și pentru faptul că, în aplicarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel ar fi trebuit să respingă cererea reclamantei de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare deoarece părțile contractante au fost de bună-credință (susținere întemeiată pe argumente vizând necomunicarea de către reclamantă a notificării către vânzători și cumpărători, pe considerentele sentinţei civile nr. 4255/2003 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, potrivit cărora imobilul nu a fost revendicat) și este aplicabil principiul erorii comune și invincibile (recurenții indicând probele care susțin existența unei erori comune în cauză).

Criticile nu sunt fondate.

Potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001: „Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea (…) bunurilor imobile – terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.”

Din cuprinsul normei citate, rezultă, într-adevăr, că sancțiunea nulității absolute intervine numai în cazul înstrăinărilor bunurilor imobile notificate, efectuate după declanșarea procedurilor administrative sau, după caz, judiciare, și înainte de finalizarea acestora.

Însă, contrar celor susținute de recurenți, în cauză, o astfel de procedură administrativă cu privire la imobilul în litigiu a fost declanșată.

Astfel, la data de 26.10.2001, la Biroul Executorului Judecătoresc M.B., a fost înregistrată notificarea formulată de reclamantă, având ca obiect imobilul în cauză.

Instanța de apel a stabilit, pe baza probelor administrate că această notificare a fost comunicată pârâtului Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca.

Susținerile formulate de recurenți în sensul neînregistrării notificării în evidențele acestui pârât vizează situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, și care nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condiţiile art. 304 C.p.c., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C.p.c. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct.112 din O.U.G. nr. 138/2000.

În plus, reclamanta și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru declanșarea procedurii administrative, formulând în termen o notificare cu privire la imobilul în litigiu, pe care a înregistrat-o la executorul judecătoresc. Pretinsa neînregistrare a acestei notificări (comunicată de executor, potrivit considerentelor instanței de apel, fundamentate pe dovezile administrate) în evidențele entității deținătoare nu poate fi imputată reclamantei și nu poate prejudicia drepturile de care aceasta beneficiază.

Dacă, în aplicarea prevederilor art. 22 alin. (4) din Legea nr.10/2001, notificarea înregistrată face dovada în fața oricărei autorități a respectării termenului prevăzut la alin. (1) al aceluiași articol, cu atât mai mult, ea face dovada declanșării procedurii administrative de restituire.

Prin urmare, în verificarea legalității interpretării art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 din perspectiva celorlalte motive de recurs formulate, Înalta Curte pornește de la premisa că acest articol este incident în cauză, obiectul cererii de chemare în judecată reprezentându-l pretențiile reclamantei de constatare a nulității absolute a unor acte juridice în legătură cu imobilul care a făcut obiectul unei notificări și care a fost înstrăinat ulterior declanșării procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001.

b. Instanța de apel a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Așa cum rezultă din conținutul acestui articol, pentru ca sancțiunea nulității absolute să intervină este necesar ca actele juridice, de natura celor menționate în text și având ca obiect bunuri imobile – terenuri și/sau construcții, notificate potrivit Legii nr. 10/2001, să fie încheiate după declanșarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, și înainte de finalizarea acestora.

Legiuitorul nu a particularizat, ca în cazul art. 45 alin. (2) din Legea nr.10/2001, buna credință drept o cauză de înlăturare a sancțiunii nulității absolute.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a reținut că atitudinea subiectivă a părților la încheierea actelor juridice, ori principiile aplicabile în materia nulității, ca sancțiune a actelor juridice, nu sunt incidente în cauză. Pentru pronunțarea nulității absolute în condițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2991 trebuie verificată numai îndeplinirea cumulativă a condițiilor enunțate anterior, pe care norma specială le conține.

Pe cale de consecință, Înalta Curte nu a analizat acele motive de recurs și argumentele care le susțin și care vizează buna credință a părților, principiul aparenței de drept, eroarea comună ori efectele nulității actului principal asupra actului oneros, subsecvent, încheiat cu bună credință.

Din aceleași motive nu au fost analizate nici susținerile formulate de recurenta SC F. SRL vizând buna sa credinţă la încheierea actului juridic, rezultată din încheierea vânzării printr-o procedură publică şi cu respectarea prevederilor Legii nr. 550/2002.

În plus, față de criticile comune menționate anterior, Consiliul Local al Municipiului Cluj – Napoca a invocat nelegalitatea deciziei recurate pentru greșita soluționare a excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a recurentului și pentru interpretarea eronată a prevederilor art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de care recurentul susține că reclamanta nu face dovada calităţii de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 (această din urmă critică regăsindu-se și în recursul declarat de pârâta B.L.).

Criticile nu sunt fondate.

Cât timp, recurentul apare drept parte în contractele a căror nulitate se cere a fi constatată în cauză, și față de prevederile art. 41 alin. (2) C.p.c., în mod corect instanța de apel a respins excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Recurenta a făcut dovada, prin actele de stare civilă că este moștenitoarea proprietarilor tabulari ai imobilului în litigiu: N.K. (născută S.C.), N.S. și K.K. (născută N.).

Așa cum rezultă din certificatele de deces nr. xxx26 și nr. xxx25 N.S. și N.K. (căsătorită K.) au fost copii lui N.G. și N.K. (născută S.K.). Reclamanta este fiica lui N.S., astfel cum rezultă din certificatul de naștere nr. 77xx/1934.

În conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr.10/2001, persoana care înţelege să uzeze de procedura reglementată prin acest act normativ trebuie să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat şi, eventual, a calităţii sale de moştenitor al fostului proprietar. Acest text se coroborează cu cel al art. 3 alin. (1) lit. a) şi al art. 4 alin. (2) din Legea nr.10/2001 potrivit cu care sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii reglementate de acest act normativ, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.

În lipsa unor prevederi speciale în cuprinsul actului normativ aplicabil, dovada calității de moștenitor se va face prin aplicarea regulilor de drept comun incidente în materia succesiuni care permit această dovadă prin acte de stare civilă.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge criticile formulate prin motivele de recurs depuse de pârâții Consiliul Local al Municipiului Cluj – Napoca și B.L., vizând nerespectarea prevederilor art. 3 și 4 din Legea nr.10/2001 în ceea ce privește calitatea reclamantei de moștenitoare a foștilor proprietari tabulari ai imobilului în litigiu.

Prin recursul declarat, pârâta F.E. a susținut că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului român cu titlu valabil, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de Decretul nr.92/1950.

Critica nu este fondată.

Valabilitatea titlului statului trebuie analizată din perspectiva art.6 din Legea nr.213/1998 care califică titlul valabil ca fiind acela emis cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaționale la care Romania era parte şi a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat.

Or, Constituţia din anul 1948 – sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr.92/1950 – prevedea în art.11 categoriile de bunuri care puteau fi supuse naţionalizării şi care nu concordau cu cele cărora li se aplica decretul de naţionalizare menţionat.

Tot astfel, art. 8 din Constituţia în vigoare la acea dată prevedea cu titlu de principiu că proprietatea particulară este recunoscută şi garantată prin lege. Textele constituţionale ulterioare, inclusiv art.11, erau prevederi de excepţie de vreme ce derogau de la principiul garantării proprietăţii, permiţând pierderea dreptului de proprietate prin naţionalizare. Însă, excepţiile sunt de strictă interpretare, astfel încât extinderea aplicării lor la alte categorii de bunuri decât cele expres prevăzute de art.11, este nelegală.

Nu în ultimul rând, Decretul nr.92/1950 încălca dispoziţiile art.480 C.civ., astfel încât, prin raportare la legile interne în vigoare la data aplicării lui, acest act normativ nu putea naşte în favoarea statului un titlu valabil de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.

Recurenții F.E., B.L. și T.I. au formulat, în temeiul art. 304 pct. 9 C.p.c., și critici legate de aplicarea ori interpretarea eronată a prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr.10/2001.

Aceste critici nu pot fi primite de instanța de recurs deoarece dispozițiile legale menționate nu au reprezentat cauza acțiunii civile formulate în cauză, reclamanta neînțelegând să-și întemeieze pretențiile pe dispozițiile art. 45 alin. (2) C.p.c. Prin urmare, orice susțineri legate de modul în care instanța de apel ar fi trebuit să interpreteze și să aplice aceste prevederi legale nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor.

Prin recursurile formulate, pârâta SC F. SRL și intervenientul T.I. au susținut nelegalitatea deciziei recurate și pentru nerespectarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție în ceea ce privește drepturile cumpărătorului de bună credință și securitatea raporturilor juridice.

Înalta Curte a analizat numai criticile formulate în acest sens de recurenta SC F. SRL deoarece, față de natura cererii de intervenție formulată – aceea de intervenție accesorie – și de dispozițiile art. 49 alin. (3) C.p.c. și art. 56 C.p.c., în lipsa unor critici similare în recursul declarat de partea în favoarea căreia a intervenit – pârâta B.L. – , intervenientul accesoriu T.I. nu a sesizat în mod legal instanța de recurs cu analiza acestor susțineri.

Prin decizia pronunțată, nu au fost încălcate normele convenționale europene și nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Aplicarea principiul securității raporturilor juridice și analiza noțiunii de „bun” în sensul celor menționate prin motivele de recurs au fost realizate de instanța europeană în cauze având ca obiect acțiuni în revendicare, în care ambele părți se prevalau de existența unui bun, în temeiul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cauză însă, pârâții nu pot invoca norma europeană în sensul indicat prin motivele de recurs, cât timp Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că art. 1 din Protocol 1 adiţional la Convenţie nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun; el se aplică numai cu privire la bunurile actuale ale părților. Acestea nu se poate plânge de o atingere adusă dreptului lor de proprietate câtă vreme nu demonstrează existenţa dreptului. Altfel spus, art.1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie nu garantează dreptul de a obţine un bun.

Or, pentru considerentele anterior expuse, recurenta nu putea deveni titulara unui drept de proprietate asupra imobilului pe care l-a cumpărat și, pe cale de consecință, nu se poate nici prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană.

Având în vedere prevederile art. 49 alin. (3) C.p.c. și art. 56 C.p.c. menționate anterior, Înalta Curte nu a analizat acele critici formulate prin recursul declarat de intervenientul accesoriu Timiș Ionel vizând nerespectarea prevederilor art. 22 din Legea nr.10/2001 în ceea ce privește identificarea imobilului în litigiu, aplicarea și interpretarea art. 10 alin. (2) din Legea nr.10/2001 și a art. 65 din O.U.G. nr. 288/2000, câtă vreme recursul declarat de partea în favoarea căreia a intervenit nu cuprinde, la rândul său, astfel de critici.

Nu este fondată nici susținerea formulată de recurenta B.L. vizând aplicarea în cauză a prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr.10/2001,

Textul menționat reglementează natura măsurilor reparatorii ce se pot acorda foștilor proprietari, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea Legii nr.112/1995, ipoteză care, însă nu se regăsește în cauză.

Înalta Curte a constatat că celelalte critici formulate prin motivele de recurs nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 C.p.c., astfel încât nu este legal învestită cu analizarea lot. Totodată a constatat că, deși recurenta B.L. a indicat în cuprinsul cererii de recurs dispozițiile art. 304 pct. 8 C.p.c., hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu se bazează pe interpretarea greşită a actului juridic dedus judecaţii, pe schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al unui act juridic.

Cazul de recurs menţionat presupune, prin ipoteză, împrejurarea învestirii instanţei cu un litigiu în legătură cu un act juridic intervenit între părţi şi a cărui natură ori înţeles lămurit şi vădit neîndoielnic a fost în mod eronat modificat de instanţa de apel. Or, în cauză, nu se pune problema interpretării unui anumit act juridic şi, de aceea, nici motivul de recurs bazat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C.p.c. nu poate fi primit.

În consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile declarate.

Contestație formulată împotriva unei decizii emisă de Casa de Asigurări a Avocaților din România. Instanța competentă teritorial.Jurisprudenta ICCJ 2014

14 septembrie 202323 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Contestație formulată împotriva unei decizii emisă de Casa de Asigurări a Avocaților din România. Instanța competentă teritorial.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența teritorială.

Index alfabetic : competența teritorială

– Casa de Asigurări a Avocaţilor din România

Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor din România, art. 71, art. 72, art. 138

O.U.G. nr.221/2000, art. 1, art. 6, art. 12, art. 13

Legea nr. 263/2010, art. 154

Pentru determinarea competenței teritoriale în cazul în care se contestă o decizie de pensionare emisă de Casa de Asigurări a Avocaţilor din România sunt relevante prevederile alin.(2) al art.154 din Legea nr.263/2010, care desemnează instanța competentă teritorial pe cea în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul, întrucât Casa de Asigurări a Avocaţilor din România nu este o casă teritorială de pensii și nici o casă sectorială de pensii, instituții definite la art.3 alin.(1) lit. b) și art.4 lit. b) din Legea nr. 263/2010, ci potrivit art.12 alin.(4) coroborat cu prevederile art.1 din OUG nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor, este o instituţie autonomă cu personalitate juridică de drept public care administrează și gestionează sistemul propriu de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocatului.

Secția I civilă, decizia nr. 1163 din 5 martie 2013

Prin cererea de chemare în judecată din data de 07.06.2011, înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, contestatorul M.D., în contradictoriu cu intimatele Filiala Casei de Asigurări a Avocaţilor din România şi Casa de Asigurări a Avocaţilor din România, a solicitat instanţei anularea deciziei nr. 1xx/2011 emisă de intimata Casa de Asigurări a Avocaţilor din România şi obligarea acesteia să emită o nouă decizie prin care să admită cererea de pensionare, motivat de faptul că, contestatorul îndeplineşte condiţiile de pensionare stipulate de prev. art. 7, 8 şi 13¹ din OUG nr. 221/2000 şi de art. 62 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor din România rap. la art. 47 lit. c) şi art. 167¹din Legea nr. 19/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 5127 din 10 octombrie 2011, Tribunalul Sălaj, Secția Civilă a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Sălaj în judecarea cauzei, invocată de pârâta Casa de Asigurări a Avocaţilor din România şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale, reținând următoarele :

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în mod constant în sensul că litigiile privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale pentru avocaţi sunt de competenţa instanţelor de la sediul Casei de Asigurări a Avocaţilor, respectiv Tribunalul Bucureşti, în astfel de situaţii neexistând competenţă teritorială alternativă, ci exclusivă în favoarea instanţei de la sediul Casei de Asigurări a Avocaţilor.

În conformitate cu prevederile art. 1 şi 6 din OUG nr.221/2000 aprobată prin Legea nr.452/2001, dreptul la pensie şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor se realizează prin sistemul unic, propriu şi autonom, gestionat de Casa de Asigurări a Avocaţilor din România.

Potrivit art. 12 alin. (6) şi art. 13 din OUG nr.221/2000, jurisdicţia sistemului de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale al avocaţilor se înfăptuieşte în condiţiile prevăzute de Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi de Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor.

Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor stabileşte fără echivoc faptul că jurisdicţia sistemului autonom de asigurări sociale pentru avocaţi este de competenţa instanţelor de la domiciliul pârâtului (art. 138 Statut). Potrivit art. 71 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, admiterea sau respingerea cererilor de pensionare ale avocaţilor se face prin decizia emisă de Casa de Asigurări a Avocaţilor, iar în conformitate cu prevederile art. 72 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, aceasta se contestă la instanţa judecătorească de asigurări sociale, potrivit art. 138, 139 din Statut. Ca atare, este neîndoielnic faptul că în mod greşit contestatorul a solicitat Tribunalului Sălaj, anularea deciziei nr. 1xx/2011 emisă de Casei de Asigurări a Avocaţilor.

La data de 12.11.2012, contestatorul a depus o completare a motivelor contestaţiei, prin care, în principal, a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti, apreciind că aceasta aparţine Tribunalului Sălaj și a invocat prevederile Legii nr.263/2010.

Prin sentinţa civilă nr.10557 din 28.11. 2012, Tribunalul București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Sălaj, a constatat ivit conflictul negativ de competență și, în temeiul art. 20 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (3) C.pr.civ., a înaintat cauza spre soluţionarea conflictului negativ de competență la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie.

În motivarea sentinței s-au reținut următoarele :

În cauză se pune în discuţie legalitatea şi temeinicia unei decizii de pensionare emisă de intimata Casa de Asigurări a Avocaţilor din România, făcându-se trimitere la legea specială, OUG nr. 211/2000 şi Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor din România prin raportare la Legea nr. 19/2000.

Astfel, contestatorul a investit instanţa cu o cerere, în care calitatea de intimaţi o au Casa Naţională de Asigurări a Avocaţilor şi Casa Judeţeană de Pensii Sălaj, context în care, în materia competenţei teritoriale de soluţionare a litigiului, sunt incidente două prevederi, şi anume: normele art. 156 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, care stabilesc o competenţă specială în favoarea instanţei de la domiciliul contestatorului, atunci când acţiunile sunt îndreptate împotriva caselor teritoriale de pensii (cum este situaţia speţei de faţă), şi prevederile art. 138 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, care statuează că jurisdicţia sistemului autonom de asigurări sociale pentru avocaţi se realizează prin instanţele competente de la domiciliul pârâtului. Potrivit alin.(2) al aceluiaşi text, prevederile statutului se completează cu cele ale Codului de procedură civilă.

Art. 158 din Legea nr. 19/2000 stabileşte că „prevederile acestui act normativ referitoare la jurisdicţia asigurărilor sociale se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă şi ale Legii nr. 92/1992, republicată, cu modificările ulterioare”.

Prin urmare, prevederile Codului de procedură civilă, inclusiv cele în materie de competenţă, nu pot înlătura dispoziţiile Legii nr. 19/2000, întrucât legiuitorul a specificat, în art. 156 al aceste legi, faptul că prevederile codului completează, astfel încât nu înlocuiesc dispoziţiile legii cadru în materia pensiilor.

Dispoziţiile art. 32 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, prevăd că avocaţii au propriul sistem de asigurări sociale, ce este reglementat prin lege şi prin Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor. Conform art. 75 alin. (1) din aceeaşi lege, Casa de Asigurări a Avocaţilor se organizează şi funcţionează, în scopul stabilirii şi acordării pensiilor şi ajutoarelor sociale cuvenite avocaţilor şi urmaşilor acestora cu drepturi proprii la pensie, în condiţiile prevăzute de legea specială, având, potrivit art. 78 alin. (1) personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu.

Art. 1 alin. (1) şi alin. (2) din OUG nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor, aprobată prin Legea nr. 452/2001, dispune că dreptul la pensie şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocatului se exercită în condiţiile acestui act normativ prin sistemul unic, propriu şi autonom de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, gestionat de Casa de Asigurări a Avocaţilor din România, a cărei organizarea şi funcţionare se stabilesc în condiţiile prevăzute de lege şi de Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor.

Potrivit art. 12 alin. (4) şi (5), Casa de Asigurări a Avocaţilor este instituţie autonomă de interes public cu personalitate juridică, iar filialele acesteia au personalitate juridică, cu buget şi patrimoniu propriu.

Art. 6 alin. (2) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă prevede faptul că procedura şi condiţiile de acordare a

pensiilor, precum şi condiţiile de reglementare a cumulului pensiei din alte sisteme de asigurare cu veniturile din

exercitarea profesiei de avocat se stabilesc prin Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor.

Art. 138 al Statutului Casei de Asigurări a Avocaţilor cuprinde la alin. 1 norma de competenţă teritorială aplicabilă în materia jurisdicţiei sistemului autonom de asigurări sociale pentru avocaţi, stabilind că aceasta se realizează prin instanţele competente de la domiciliul pârâtului.

Cu toate acestea, tribunalul reţine că prevederile Statutului, care a fost elaborat de Consiliul Uniunii Avocaţilor din România, nu sunt în măsură să consacre o normă de competenţă teritorială exclusivă şi derogatorie de la dreptul comun, reprezentat prin Codul de procedură civilă, întrucât nu are forţa juridică necesară. Pe cale de consecinţă, textul trebuie privit ca o reiterare a normelor art. 5 C.proc.civ.

În schimb, prevederile art. 156 din Legea nr. 19/2000 sunt imperative şi statuează asupra unei competenţe teritoriale absolute.

Instanţa este ţinută de principiul disponibilităţii, reglementat de art. 129 C.proc.civ., astfel încât nu poate face abstracţie de manifestarea de voinţă a contestatorului, în sensul chemării în proces a Casei Judeţene de Pensii Sălaj. Aceasta deoarece instanţele judecătoreşti trebuie să se raporteze la limitele învestirii, neputând realiza o ierarhizare a pârâţilor în obligaţi principali şi obligaţi subsidiari, atâta timp cât o atare ierarhie nu a fost menţionată in acţiune.

Concluzionând asupra considerentelor de fapt şi de drept expuse anterior, tribunalul reţine că, în cauză, se aplică cu prioritate prevederilor art. 156 din Legea nr. 19/2000, care stabilesc norme de competenţă teritorială exclusivă şi au un caracter imperativ.

Analizând actele și lucrările cauzei, prin raportare la prevederile art.22 alin.(3) C.pr.civ., Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerente :

În speță, acțiunea este formulată la data de 7.06.2011 împotriva Casei de Asigurări a Avocaţilor din România, solicitându-se anularea unei decizii emisă de aceasta, nr. 1xx/2011, şi obligarea acesteia să emită o nouă decizie prin care să admită cererea de pensionare a reclamantului.

Într-adevăr, în ceea ce privește determinarea competenței teritoriale în materia jurisdicţiei sistemului autonom de asigurări sociale pentru avocaţi, prevederile art.138 din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor din România, act inferior legii, nu au forța juridică necesară să modifice o lege sau o normă generală de procedură civilă, astfel că nu sunt relevante în speță, în legătură cu găsirea unei soluții problemei în discuție.

Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011, conform art.193.

Ca atare, relevante privind stabilirea competenței teritoriale sunt prevederile art. 154 din Legea nr.263/2010, lege specială în materie (care reiau în principiu prevederile art.156 din Legea nr.19/2000), potrivit cărora ”(1) Cererile îndreptate împotriva CNPP, a caselor teritoriale de pensii sau împotriva caselor de pensii sectoriale se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul ori sediul reclamantul.

(2) Celelalte cereri se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.”

Casa de Asigurări a Avocaţilor din România nu este o casă teritorială de pensii și nici o casă sectorială de pensii, instituții definite la art.3 alin.(1) lit. b) și art.4 lit. b) din lege, ci potrivit art.12 alin.(4) coroborat cu prevederile art.1 din OUG nr. 221 din 24 noiembrie 2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor instituţie autonomă cu personalitate juridică de drept public care administrează și gestionează sistemul propriu de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocatului.

Ca atare, pentru determinarea competenței teritoriale în cazul în care se contestă o decizie de pensionare emisă de Casa de Asigurări a Avocaţilor din România sunt relevante prevederile alin.(2) al art.154 din Legea nr.263/2010, care desemnează instanța competentă teritorial pe cea în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul, aceasta fiind în cazul de față Tribunalul București.

Reclamantul a indicat ca pârât și Filiala Casei de asigurare a avocaților Sălaj, dar prin petitul cererii nu s-a formulat vreo pretenție concretă raportat la acesta, concluzia fiind în sensul nominalizării acestui pârât în mod inutil, dacă nu doar pentru a atrage competența altei instanțe. Astfel, dacă s-ar ține cont de sediul acestui pârât introdus artificial în cauză, aceasta ar echivala cu eludarea legii.

În consecință, Înalta Curte, în temeiul art.22 alin.(3) C.pr.civ. raportat la art.154 alin.(2) din Legea nr.263/2010, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Imobil intrat în proprietatea statului în baza unui certificat de vacanță succesorală. Desființarea actului. Titlu nevalabil. Inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 în lipsa unei ”preluări abuzive”. Valorificarea pretențiilor pe calea dreptului comun. Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Imobil intrat în proprietatea statului în baza unui certificat de vacanță succesorală. Desființarea actului. Titlu nevalabil. Inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 în lipsa unei ”preluări abuzive”. Valorificarea pretențiilor pe calea dreptului comun. Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : imobil

– revendicare

– vacanță succesorală

Legea nr. 10/2001, art. 2

Legea nr. 213/1998, art. 6

C.civ., art. 680

Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum era în vigoare la data investiri instanței cu cererea de chemare în judecată.

Noţiunea de „preluare abuzivă” este strâns legată de politica de abolire a proprietăţii private şi de întărire a proprietăţii socialiste de stat, care a marcat perioada regimului comunist, scop în care s-au luat măsuri de naţionalizare, expropriere, confiscare sau chiar preluare în fapt a unor bunuri proprietate privată, trecute ulterior în proprietate statului. Astfel, un imobil intrat în proprietatea statului în temeiul unei proceduri succesorale, finalizată cu emiterea unui certificat de vacanţă succesorală, act care nu are caracter abuziv, nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

Însă, în condițiile în care certificatul de vacantă succesorală a fost anulat prin hotărâre judecătorească, nu se poate susţine că statul a avut un titlu valabil. Cu toate acestea, nu orice situaţie în care titlul de proprietate al statului este desfiinţat, atrage aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, lege care are în vedere doar modalităţile abuzive de preluare, în acest caz neputând fi utilizată calea derogatorie prevăzută de legea specială pentru redobândirea imobilului sau pentru a se solicita de la stat eventuale despăgubiri, efectele anulării certificatului de vacanţă succesorală putând fi valorificate pe calea dreptului comun.

Secția I civilă, decizia nr. 1046 din 28 februarie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta B.S., în calitate de soţie supravieţuitoare a defunctului B.V., a solicitat obligarea pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primarul General, SC F. SA, Asociaţia ”F.”, M.M. şi M.G.G. să lase reclamantei şi intervenienţilor principali B.T. şi B.N., descendenţi ai aceluiaşi defunct, introduşi în cauză pe calea intervenţiei forţate, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, constând în teren în suprafaţă de 712 mp şi construcţii. Totodată, reclamanta a solicitat radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate înscris de către pârâta SC F. SA.

Prin întâmpinare, intervenienţii au arătat că nu îşi însuşesc cererea de chemare în judecată şi nu sunt de acord cu revendicarea imobilului, deoarece acesta este supus prevederilor Legii nr. 10/2001, sens în care au solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamantă.

Intervenienţii B.T. şi B.N. au formulat cerere reconvenţională în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia de a se pronunţa prin decizie/dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau în echivalent a imobilului, urmând ca emiterea acestei dispoziţii să fie realizată numai în privinţa lor, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (4) şi art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât numai ei au formulat notificare. Intervenienţii au arătat că reclamanta B.S. nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât este decăzută din dreptul de a solicita în instanţă măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

Prin încheierea din 9 februarie 2009, tribunalul a dispus disjungerea cererii reconvenţionale formulate de B.T. şi B.N.

În şedinţa publică din 10 septembrie 2010, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de numitul O.I.

Prin sentinţa civilă nr. 1416 din 5.11.2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de B.T. şi B.N. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că imobilul situat în Bucureşti, a aparţinut în coproprietate soţilor B.D. şi B.M.

Ca urmare a decesului lui B.D., cota de 1/2 din dreptul de proprietate ce aparţinuse acestuia a revenit soţiei B.M., conform menţiunilor certificatului de moştenitor din 25.02.1955 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului 23 August.

După decesul soţiei supravieţuitoare, B.M., survenit la data de 02.03.1962, întreagă masă succesorală rămasă de pe urma acesteia şi în care era inclus întregul imobil situat în Bucureşti, a fost culeasă de Stat, în temeiul certificatului de vacanţă succesorală nr. 1xx/1962.

În cuprinsul acestuia, s-a precizat că moştenitoarea testamentară B.A. a renunţat la succesiune, conform declaraţiei de renunţare înregistrată sub nr. 12x/1962, în timp ce autorul reclamanţilor din prezenta cauză, B.V., la rândul său moştenitor testamentar, a fost considerat străin de succesiune în temeiul dispoziţiilor art. 700 C.civ.

Prin decizia civilă nr. 246 A din 06.02.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă, a fost admisă cererea de repunere în termenul de acceptare a succesiunii defunctei B.M. şi s-a dispus anularea certificatului de vacanţă succesorală nr. 1xx/1962 şi a deciziei nr. 53679/357 din 24.10.1962 a Secţiunii Financiare a Sfatului Popular al Capitalei.

Ca urmare a acestei hotărâri judecătoreşti, pentru defuncta B.M. a fost emis certificatul de legatar nr. 1x/2004, potrivit cu care succesiunea acesteia a fost culeasă de B.V., în calitate de legatar, în temeiul testamentului autentificat sub nr. 4xx/62/1955 de fostul Notariat de Stat al Raionului 23 August.

Aşa fiind, din examinarea situaţiei de fapt expuse, tribunalul a constatat că modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului nu se circumscrie ipotezelor avute în vedere de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, nefiind vorba de o preluare abuzivă, astfel cum a fost definită de textul legal evocat.

Tribunalul a avut în vedere că imobilul a fost preluat ca urmare a declarării vacanţei succesorale în privinţa defunctei B.M., împrejurare care nu a fost de natură a fi apreciată ca abuzivă.

În consecinţă, apreciind că imobilul a cărui restituire s-a solicitat nu se circumscrie domeniului de aplicaţie al Legii nr. 10/2001, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii de şedinţă din 10.09.2010 a declarat apel intervenientul O.I., iar împotriva sentinţei civile nr. 1416 din 5.11.2010, au declarat apel reclamanţii B.T. şi B.N.

În motivarea cererii lor, apelanţii reclamanţi au arătat în mod netemeinic şi nelegal prima instanţă a respins cererea principală, motivând că imobilul a cărui restituire se solicită nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii 10/2001.

Imobilul solicitat se află sub incidenţa art. 2 al Legii 10/2001, text care acoperă sfera tuturor modalităţilor de preluare, fie o preluare abuzivă fără titlu, fie o preluare cu titlu valabil, aşa cum este şi în cazul de fată.

Prin motivele de apel, intervenientul O.I. a criticat soluţia de respingere a cererii sale de intervenţie. Ulterior, la data de 17.05.2012, apelantul intervenient a depus cerere de renunţare la cererea de intervenţie. La aceeaşi dată a formulat şi cerere de intervenţie accesorie, prin care a arătat că înţelege să susţină apărarea intimatei pârâte Primăria Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând respingerea apelului, ca fiind nefondat şi menţinerea sentinţei civile apelate, ca fiind temeinică şi legală.

Prin decizia nr. 288A din 5 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins apelul declarat de apelanţii reclamanţi, s-a admis cerere de intervenţie accesorie formulată în apel de intervenientul O.I., s-a admis apelul declarat de acesta împotriva încheierii de şedinţă din data de 10.09.2011 şi s-a schimbat în parte sentinţa, în sensul că s-a luat act de renunţarea la cererea de intervenţie, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanţii reclamanţi, Curtea a reţinut că prin notificarea trimisă către Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 21xx/2001, B.A. şi reclamanţii B.T. şi B.N. au solicitat, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau măsuri reparatorii (băneşti) prin echivalent pentru imobilul, fost proprietatea B.M., situat în Bucureşti, ce se compunea din teren în suprafaţă de 712 m.p. şi o casă alcătuită dintr-o sală, 11 camere parter, 3 camere mansardă, o cameră subsol, 5 holuri, o bucătărie, o magazie.

Această notificare nu a fost soluţionată până la data introducerii cererii cu care a fost învestită instanţa de B.T. şi B.N.

Invocând decizia în interesul legii nr. XX din 9 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a procedat la analiza pe fond a notificării, reţinând că, potrivit probelor administrate, pentru corpul D (C4) identificat prin expertiza efectuată în cauză de expert M.A.S., precum şi pentru o cotă indiviză de teren de 233,95 m.p., Primăria Municipiului Bucureşti, entitatea învestită cu soluţionarea notificării, nu are calitatea de unitate deţinătoare.

Cât priveşte restul imobilului – teren şi construcţii – , pentru care intimata pârâtă are calitate de unitate deţinătoare, instanţa a constatat că, în principiu, acesta ar putea fi restituit în natură, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu excepţia părţii ce a ieşit din patrimoniul său în temeiul Legii nr. 112/1995 prin contract de vânzare cumpărare şi cele două acte adiţionale (teren în suprafaţă de 125,85 m.p. şi construcţie) încheiate cu M.M. şi respectiv prin contractul de vânzare cumpărare cu actul adiţional corespunzător (teren în suprafaţă de 74,93 m.p. şi construcţie) încheiate cu M.G.G., pentru care s-ar putea propune acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, conform art. 18 lit. c) din acelaşi act normativ.

Instanţa de apel a apreciat că, dacă ar fi întrunite condiţiile ce fac aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, intimata pârâtă ar putea să dispună restituirea în natură a cotei de 54,63% din suprafaţa de teren de 515,22 m.p. (rămasă neînstrăinată în proprietate exclusivă în temeiul Legii nr. 112/1995) şi a construcţiilor corp A (CI) şi C5; să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul şi construcţiile care au făcut obiectul celor două contracte de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi să direcţioneze notificarea către S.C. F. S.A. pentru cota de 45,37% din suprafaţa de teren de 512,22 m.p. şi pentru construcţia corp D (C4).

Verificând calitatea apelanţilor reclamanţi de persoane îndreptăţite a obţine măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că notificarea a fost formulată numai de către doi dintre moştenitorii lui B.V., astfel că ar fi incidente prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora: „De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire”.

S-a mai reţinut că, potrivit actelor de vânzare încheiate în perioada 1924-1928 de B.D. şi B.M., apelanţii reclamanţi au dovedit calitatea de proprietari a autorilor lor numai cu privire la o cotă indiviză de 6/8 din imobilul în litigiu.

Referitor la încadrarea imobilului în categoria celor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, Curtea a avut în vedere că prin art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 au fost calificate astfel de către legiuitor orice imobile preluate fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.

Prin decizia civilă nr. 246A din 06.02.2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 59xx/2002 s-a reţinut ca motiv al anulării certificatului de vacanţă succesorală, împrejurarea că defunctul B.V., autorul apelanţilor reclamanţi, nu a fost citat la notariat la momentul dezbaterii succesiunii defunctei B.M. şi a luat cunoştinţă de existenţa testamentului lăsat de defunctă în favoarea sa în preajma Crăciunului din anul 1996.

Într-adevăr, conform art. 12 alin. (1) din Decretul nr. 40/1953: „Notarul de stat, după ce a constatat că de pe urma unei persoane decedate au rămas bunuri, cheamă înaintea sa pe toţi moştenitorii presupuşi şi pe legatari, pentru împărţirea bunurilor succesiunii”.

Se impune însă ca art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 să nu fie interpretat literal, ci restrictiv, neputând fi luate în considerare şi ipotezele în care încălcarea unei dispoziţii legale nu conturează aplicarea în situaţii juridice identice a unui tratament diferit, mai favorabil statului în raport de alte subiecte de drept, fiind astfel exclusă prin concept ideea de abuz din partea acestuia, ca raţiune a adoptării actului normativ în discuţie, astfel cum rezultă chiar din titulatura sa.

Or, necitarea unui succesibil de către notarul de stat, fără a se dovedi sau cel puţin a exista indicii că aceasta a constituit o măsură în cadrul politicii generale de etatizare, adică de transfer al proprietăţii private în proprietatea statului – din contră, din hotărârea judecătorească amintită rezultând că testamentul i-a fost ascuns lui B.V. de fosta sa soţie, B.A. -, constituie o încălcare a legii întâlnită şi în raporturile dintre particulari şi nu justifică aplicarea unui regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, reprezentat de acţiunea în anularea certificatului de moştenitor urmată de petiţia de ereditate.

Referitor la apelul formulat de apelantul intervenient, Curtea a avut în vedere că, potrivit art. 246 C.proc.civ., titularul unei cereri poate să renunţe oricând la judecată pe parcursul procesului, în şedinţă, fie prin cerere scrisă. Cum în speţă, apelantul intervenient a renunţat la judecata cererii de intervenţie principale pe care a formulat-o în primă instanţă, Curtea a apreciat că, în temeiul textului de lege menţionat, se impune a se lua act de acest act de dispoziţie.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, invocând greşita apreciere a instanţei de apel cu privire la neîncadrarea imobilului în prevederile Legii nr. 10/2001, motiv de recurs ce se subsumează prevederilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenţii arată că domeniul de aplicare a prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 acoperă sfera tuturor modalităţilor de preluare, inclusiv preluarea cu titlu valabil, aşa cum este cazul în speţă. Pe de altă parte, pentru semnificaţia noţiunii de titlu valabil, legea face trimitere la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Or, imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român şi apoi înstrăinat.

Mai susţin recurenţii că Primăria Municipiului Bucureşti avea obligaţia ca în termen legal să comunice care este unitatea deţinătoare a unei părţi din imobil. Or, din întregul dosar depus de către intimată reiese că a rămas în pasivitate, fără să soluţioneze notificarea.

Regula prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001 este aceea că, în cazul imobilelor înstrăinate, unitatea administrativ teritorială îşi păstrează calitatea de unitate deţinătoare, urmând să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale. Imobilul, susţin recurenţii, se încadrează în dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte a reţinut următoarele :

Cu privire la încadrarea imobilului în litigiu în domeniul de aplicare al legii speciale, instanţa de apel a reţinut că imobilul a fost preluat de stat în temeiul unui certificat de vacanţă succesorală, mod de preluare care nu implică ideea de abuz în sensul conţinut în sintagma „preluare abuzivă” la care se referă legea specială de reparaţie.

Cu privire la acest raţionament al instanţei de apel, recurenţii au formulat critica susţinută prin două afirmaţii, respectiv, că art. 2 din Legea nr. 10/2001 acoperă şi ipoteza preluării cu titlu, ceea ce este cazul în speţă şi că noţiunea de preluare cu titlu valabil are semnificaţia ce rezultă din art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Cu privire la prima afirmaţie, Înalta Curte constată că ceea ce instanţa de apel a avut de lămurit în speţă nu a fost dacă imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu sau fără titlu valabil, ci dacă modalitatea de preluare a fost una abuzivă în sensul Legii nr. 10/2001. în acest sens, instanţa de apel şi-a dezvoltat argumentaţia pe ideea că simpla încălcare a unei dispoziţii legale cu ocazia emiterii certificatului de vacanţă succesorală nu atrage calificarea preluării imobilului de către stat ca fiind una abuzivă, de natură a fi încadrată în vreuna dintre ipotezele prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Raportându-se la situaţia concretă a speţei, mai precis, la motivul care a determinat anularea certificatului de vacanţă succesorală, instanţa de apel a arătat în considerentele deciziei sale că necitarea unui succesibil de către notarul de stat, fără a se dovedi sau cel puţin a exista indicii că aceasta a constituit o măsură în cadrul politicii generale de etatizare, adică de transfer al proprietăţii private în proprietatea statului – din contră, din hotărârea judecătorească amintită rezultând că testamentul i-a fost ascuns lui B.V. de fosta sa soţie, B.A. – constituie o încălcare a legii întâlnită şi în raporturile dintre particulari şi nu justifică aplicarea unui regim juridic derogatoriu de la dreptul comun (prin dreptul comun înţelegându-se acţiunea în anularea certificatului de moştenitor urmată de petiţia de ereditate).

Raţionamentul instanţei de apel este corect, deoarece dispoziţiile Legii nr. 10/2001, inclusiv cele invocate de recurenţi ca temei al obligaţiei unităţii notificate de a răspunde la notificare, sunt aplicabile imobilelor care intră sub incidenţa acestei legi, respectiv celor enumerate în art. 2 din această lege, cu condiţia ca modalitatea concretă în care imobilul a fost preluat de stat să fi fost una abuzivă. Noţiunea de „preluare abuzivă” este strâns legată de politica de abolire a proprietăţii private şi de întărire a proprietăţii socialiste de stat, care a marcat perioada regimului comunist, scop în care s-au luat măsuri de naţionalizare, expropriere, confiscare sau chiar preluare în fapt a unor bunuri proprietate privată, trecute ulterior în proprietate statului.

În speţă, imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul unei proceduri succesorale, finalizată cu emiterea unui certificat de vacanţă succesorală, act care, în sine, nu are caracter abuziv. Drepturile statului asupra moştenirii vacante nu au fost instituite printr-o legislaţie emanând de la regimul comunist, cu scopul eliminării proprietăţii private, ci au constituit obiect de reglementare în Codul civil de la 1864, care, la art. 680, prevedea că „în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”. Instituţia „moştenirii vacante” este reglementată, aşa cum este firesc, şi în Noul Cod civil (art. 1135 – 1140), sub actuala reglementare bunurile ce compun moştenirea vacantă intrând în domeniul privat al comunei, oraşului sau, după caz, al municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii (art. 1138 din Nou Cod civil).

Deşi invocă prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 (potrivit cărora: „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”), recurenţii nu arată în ce modalitate ar trebui valorificate aceste dispoziţii legale în speţa dedusă judecăţii. Aşa cum s-a arătat anterior, problema care se pune în speţă nu este aceea dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu valabil. Este evident că, în condiţiile în care certificatul de vacantă succesorală a fost anulat prin hotărâre judecătorească, nu se poate susţine că statul a avut un titlu valabil. Cu toate acestea, nu orice situaţie în care titlul de proprietate al statului este desfiinţat, atrage aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, lege care are în vedere doar modalităţile abuzive de preluare.

Având în vedere concluzia corectă a instanţei de apel, în sensul că imobilul solicitat de reclamanţi nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, devine inutilă analiza celorlalte argumente susţinute de recurenţi, respectiv, culpa unităţii notificate în ceea ce priveşte întârzierea în soluţionarea notificării, precum şi verificarea calităţii intimatei de a soluţiona notificarea pentru părţile din imobil pe care nu le mai deţine, deoarece aceste aspecte s-ar fi impus a fi soluţionate numai în situaţia în care procedura prevăzută de legea specială de reparaţie ar fi fost aplicabilă.

În situaţia de faţă, reclamanţii nu pot utiliza calea derogatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru a redobândi imobilul în proprietate şi posesie sau pentru a solicita de la stat eventuale despăgubiri. Efectele anulării certificatului de vacanţă succesorală vor putea fi valorificate pe calea dreptului comun, sens în care există pe rolul instanţelor de judecată dosarul având ca obiect revendicare, din care s-a disjuns prezenta cerere formulată pe cale incidentală de B.T. şi B.N.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C.pr.civ., recursul declarat de recurenţii reclamanţi a fost respins, ca nefondat.

Anularea unui brevet de invenție. Neîndeplinirea cerinței noutății. Stadiul tehnicii.Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Anularea unui brevet de invenție. Neîndeplinirea cerinței noutății. Stadiul tehnicii.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Dreptul proprietății intelectuale. Brevet de invenție.

Index alfabetic : brevet de invenție

– caracter public

– noutate

Legea nr. 64/1991

Este întemeiată cererea de anulare a unui brevet de invenție în lipsa îndeplinirii cerinței noutății, în situația în care soluţia tehnică pe care o conţinea instalaţia brevetată era deja accesibilă publicului la data realizării proiectului, fiind creată pe baza cunoștințelor din stadiul tehnicii de la acel moment privind alte instalații similare, la care autorii lucrării tehnice au avut acces și pe care le-au și valorificat în cuprinsul acesteia.

Stadiul tehnicii include nu doar obiecte materiale (produse, procedee, instalaţii etc.), ci şi informaţii despre asemenea obiecte, la care publicul să fi avut acces, prin descriere scrisă sau orală, prin folosire sau în orice alt mod, cu condiţia de a fi fost divulgate de o manieră suficientă pentru ca un specialist în domeniu să fie capabil să realizeze invenţia el însuşi.

În stadiul tehnicii de la data cererii de brevet intră şi cunoştinţele accesibile publicului la momentul creării obiectului invenţiei. Dacă aceste informaţii publice existau atunci când obiectul invenţiei a fost creat, cu atât mai mult făceau parte din stadiul tehnicii la data cererii de acordare a brevetului.

Folosirea efectivă a obiectului invenţiei până la data cererii de brevet, atestă doar stadiul tehnicii la acel moment, fără a reprezenta ea însăşi un act de divulgare.

Secția I civilă, decizia nr. 921 din 22 februarie 2013

Prin sentinţa nr. 1199/2001 pronunţată în dosarul nr. 36xx/2001, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta Compania Naţională a Uraniului, în contradictoriu cu Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi cu intervenienta R.A. Activităţi Nucleare – Sucursala Cercetări Nucleare P., pentru lipsa interesului în formularea cererii de chemare în judecată, admiţând, în prealabil, excepţia cu acest obiect.

Prin decizia nr. 125/2003, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Prin decizia nr. 7583/2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei menţionate, dispunând casarea deciziei atacate şi a sentinţei civile nr. 1199/2001 şi trimiterea cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin sentinţa nr. 1715/2006, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 215/2007, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul reclamantei împotriva acestei hotărâri, cu consecinţa desfiinţării sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Curtea de Apel a reţinut, faţă de dispoziţiile cu caracter interlocutoriu din data de 21.02.2003, în prima fază procesuală, prin care a fost admisă în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul S.A. în favoarea pârâtului chemat în judecată, respectivul intervenient a devenit parte în proces, iar instanţa a fost investită şi cu soluţionarea cererii acestuia.

În acest context, Curtea a apreciat că sentinţa civilă a fost pronunţată cu neobservarea normelor procedurale cu caracter imperativ, art. 85 C.proc.civ., dar mai mult, în raport de obiectul cererii deduse judecăţii, şi anume anularea brevetului de invenţie nr. 113840 ai căror titulari sunt numiţii B.M., D.S. şi intervenientul S.A., cât şi de obligaţiile ce incumba instanţei în temeiul prevederilor art. 129 alin. ultim coroborat cu art. 55 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, se impunea a fi pusă în discuţie participarea în proces şi a acestor titulari pentru a le fi asigurată posibilitatea de a se apăra împotriva unei acţiuni în justiţie care tinde la desfiinţarea tuturor drepturilor ce le sunt conferite de brevetul atacat şi de a formula observaţii şi/sau modificări.

În fond după desfiinţare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.

Având în vedere considerentele desfiinţării sentinţei anterioare, tribunalul a pus în vedere reclamantei să precizeze cadrul procesual, obligaţie căreia reclamanta i s-a conformat prin depunerea unei cereri precizatoare a acţiunii introductive, în sensul chemării în judecată, în calitate de pârâţi, a titularilor brevetului ce face obiectul cererii de anulare, respectiv a numiţilor S.A., B.N.M. şi D.S.E.

Prin sentinţa nr. 1832/2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a civilă, a fost respinsă acţiunea formulată şi precizată de reclamantă, ca nefondată.

În motivarea sentinţei, s-a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat anularea brevetului de invenţie, întrucât acesta nu îndeplinea una dintre condiţiile de brevetabilitate, prevăzute de art. 8 din Legea nr. 64/1991, respectiv noutatea, afirmând că invenţia ce face obiectul brevetului contestat, fusese anterior brevetată.

În această fază procesuală, reclamanta nu a solicitat alte probe, cu excepţia celor administrate în fazele procesuale anterioare.

Cu toate că era în sarcina reclamantei, potrivit principiului înscris în art. 1169 C.civ., să dovedească neîndeplinirea de către invenţia ce face obiectul brevetului a cărui anulare s-a solicitat, a condiţiei noutăţii, prin probatoriul administrat, reclamanta nu a putut dovedi acte sau fapte distructive de noutate, apte să conducă la anularea brevetului.

Astfel, conform raportului de expertiză, a rezultat că brevetul îndeplineşte condiţia noutăţii astfel cum este ea definită prin art. 8 din Legea nr. 64/1991.

Analizându-se comparativ brevetul nr. 113840/1997 şi brevetul opus de reclamantă nr. 102370, s-a constatat, în primul rând, că au obiecte de protecţie diferite, respectiv o invenţie de produs şi un procedeu industrial.

Astfel, primul brevet protejează o instalaţie de purificare nucleară a azotatului de uranil, revendicarea ce delimitează în concret întinderea protecţiei fiind instalaţie de purificare nucleară a azotatului de uranil, prin extracţie de uranil, prin extracţie în baterii amestecător – decantor cu curgere libera monobloc, monoetajată, cu amestecarea intimă a celor două faze cu o turbine, caracterizat prin aceea că este constituită dintr-o cuvă monoetajată, monobloc montată pe un cadru metalic compartimentata în 12 unităţi prevăzute fiecare cu un compartiment decantor, despărţite printr-un perete prevăzut cu o fantă necesară trecerii unei emulsii din compartimentul agitator în compartimentul decantor, peretele având o fantă de trecere a emulsiei în compartimentul agitator, precum şi cu o fantă prin care trece faza apoasă a emulsiei.

Brevetul opus ca material distructiv de noutate protejează un procedeu de obţinere a azotatului de uranil de puritate ridicată, procedeu care constă în tratarea fosfatului de uranil impur.

Revendicarea care delimitează în concret întinderea conferită de brevetul de invenţie are în vedere tratarea iniţială a fosfatului de uranil impur cu soluţie de acid azotic concentrate, adăugat în cantitate necesară pentru obţinerea unei soluţii impure de azotat de uranil de concentraţie 100h U/I şi aciditate libera 5 N şi după încadrarea fazei organice prin extracţie lichid/lichid spălarea acesteia cu azotat de uranil pur în raport de faze organic-apos de 7/1, înaintea de striparea uraniului extras în apa demineralizată în condiţii cunoscute.

În acest context, noutatea invenţiei de produs se apreciază exclusiv prin comparaţie cu celelalte produse, comparaţia raportându-se la compoziţie, constituţie, structură.

Pe de altă parte, invenţia protejată prin brevetul opus reprezintă un procedeu, respectiv un mod de a pune în lucrare şi de a combina mijloacele chimice sau mecanice.

În raport de concluziile raportului de expertiză efectuat în ciclul procesual anterior, precum şi de revendicările celor două brevete, a reţinut instanţa că invenţia ce face obiectul litigiului îndeplineşte criteriile de brevetabilitate prevăzute de art. 7, 8 şi 9 din Legea nr. 64/1991.

Documentele constând în notele interne ale reclamantei, despre care se susţine caracterul secret sau clasificat, nu pot constitui anteriorităţi distructive de noutate, având în vedere că acest criteriu de brevetabilitate se raportează la stadiul tehnicii, respectiv la cunoştinţe ce au devenit accesibile publicului, prin publicare sau aducerea la cunoştinţă în orice modalitate susceptibilă de a divulga soluţia tehnică, astfel încât un om de meserie să poată realiza invenţia pe baza acestei divulgări.

În contextul în care reclamanta însăşi raportează o pretinsă anterioritate la documente cu caracter secret, clasificate, aceste documente nu pot constitui elemente distructive de noutate, neavând caracter public.

Prin decizia nr. 48A/2010, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis cererea precizată şi a anulat brevetul de invenţie nr. 113840 din30.08.1999 eliberat titularilor S.A., B.N.M. şi D.S.E.

Prin decizia nr. 3291/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâţii S.A., B.N.M., D.S.E. împotriva deciziei menţionate, pe care a casat-o şi a trimis cauza pentru rejudecare la instanţa de apel.

Instanţa de recurs a reţinut că, atât prin cererea iniţială, cât şi prin cererea de chemare în judecată a altor persoane, reclamanta a susţinut lipsa de noutate cu referire şi la faptul că instalaţia brevetată a fost şi este utilizată pentru producerea combustibilului nuclear din anul 1978.

Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, reţinut de instanţa de apel, stadiul tehnicii cuprinde toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului printr-o descriere scrisă sau orală, prin folosire sau în orice alt mod până la data depozitului cererii de brevet de invenţie.

Instanţa de apel a reţinut ca element distructiv de noutate faptul că instalaţia brevetată de către recurenţii-pârâţi se folosea încă din anul 1985 într-o unitate industrială, în cadrul căreia aceştia îşi desfăşurau activitatea în calitate de salariaţi şi, în consecinţă, era cuprinsă în stadiul tehnicii la data cererii de brevet.

După cum susţin şi recurenţii-pârâţi, instanţa nu a arătat şi dacă, în contextul reţinut ca anterioritate, instalaţia brevetată ulterior era „accesibilă publicului”, necercetând astfel un aspect esenţial distructiv de noutate, potrivit normei legale incidente.

Prin decizia nr. 49 din 21.03.2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat de reclamanta Compania Naţională a Uraniului, a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis cererea precizată şi a anulat brevetul de invenţie nr.113840/1999.

Pentru a decide astfel, s-a constatat că obiectul invenţiei pentru care pârâţilor li s-a eliberat brevetul de invenţie nr. 113840/1999 a fost divulgat anterior înregistrării şi a fost folosit continuu în activitatea Uzinei E1 Feldioara.

Declaraţiile martorilor audiaţi în apel relevă că instalaţia Uzinei E1 Feldioara a fost cunoscută de cca. 350 salariaţi, precum şi de terţe persoane intrate în relaţii contractuale (reprezentanţi ai beneficiarilor), precum şi că soluţia tehnică a acesteia era deja accesibilă în literatura de specialitate la data înregistrării brevetului intimaţilor-pârâţi.

Este drept că, la întrebarea instanţei in sensul de a se indica autorii de specialitate care au tratat aceste aspecte, martorii nu au putut face această precizare, dar susţinerea acestora nu poate fi înlăturată, dimpotrivă se coroborează cu cele susţinute în cursul procesului de pârâţi şi extrasele traduse din literatura de specialitate depuse de reclamantă la dosar.

Se relevă că, pe baza datelor cunoscute prin intrarea în contact cu instalaţia pilot şi respectiv instalaţia Uzinei Feldioara, ca şi a datelor preluate din literatura de specialitate, pârâţii au înregistrat brevetul atacat, cu privire la soluţia tehnică din instalaţia brevetată, ai cărei coinventatori nu erau pârâţii, ci pârâta D.S.E. era coautoare, alături de alte persoane fizice decât intimaţii pârâţi, a invenţiei „Procedeu de obţinere a azotatului de uranil de puritate ridicată” al cărui solicitant şi titular este Institutul de Reactori Nucleari Energetici P.

Criticile din recurs, în sensul că doar pârâtul B.N.M. a fost salariatul reclamantei, lăsate spre dezlegare Curţii de instanţa de recurs, sunt fondate strict în sensul că doar pârâtul B.N.M. a fost salariatul reclamantei, având calitatea de director al Uzinei Feldioara, calitate în care a fost delegat pentru a vizita nişte instalaţii în funcţiune şi tratative tehnico-comerciale în Elveţia şi Italia, respectiv URSS.

Prin prisma raporturilor de muncă la angajatorii lor, au intrat în contact cu soluţia inventivă şi ceilalţi doi pârâţi: S.A. la faza de proiectare, făcând parte dintr-un colectiv de cercetare al ICMR Bucureşti, punere în funcţiune şi exploatare, iar D.S.E. prin colaborare cu apelanta, ca urmare a colaborării angajatorului său, ICNN-IRNE Piteşti, la Mioveni, cu apelanta, cu privire la instalaţia de extracţie cu rol de purificare a azotatului de uranil, conform probei testimoniale confirmate în concluziile scrise finale depuse de intimaţii-pârâţi la dosar.

Martorul M.F. a precizat că la Mioveni s-a dezvoltat un proiect pilot care a fost apoi dezvoltat la scară industrială în cadrul companiei, fostă IMR, iar proiectul de la Mioveni era complex cuprinzând tot fluxul de rafinare a uraniului, arătând că nu poate aprecia dacă în detaliu instalaţia de la Feldioara copiază sau nu instalaţia artizanală de la Mioveni.

Intimatul-pârât S.A. pretinsese deja în acest proces (înainte de precizarea de către reclamantă a cererii de chemare în judecată cu privire la cadrul procesual pasiv) a fi reconfirmat ca autor al celor patru instalaţii, baterii mixer-settler de la Uzina E Feldioara. Arăta că a fost şef de proiect la Centrul de Cercetare şi Proiectare pentru Metale Rare-CCPMR-Bucureşti, iar „după elaborarea proiectelor de execuţie din anii 1980-1982, autorii şi-au permis să trateze lucrarea ca pe o noutate datorită faptului că, deşi literatura de specialitate furniza o bună parte din datele teoretice de dimensionare, ei nu au avut la dispoziţie nici un model de referinţă sub formă de proiect sau utilaj fizic şi nu au văzut o baterie mixer-settler nici înainte de începerea proiectării, nici după terminarea ei.”

Brevetul de invenţie atacat menţiona că la data lui se cunoşteau două tipuri de instalaţii amestecător-decantor pentru purificarea azotatului de uranil, construcţie trietajată şi respectiv construcţie bietajată, ambele apreciate ca fiind mai complicate în construcţie şi cu consumuri energetice ridicate, în timp ce invenţia brevetată este instalaţia cu construcţie monoetajată, cu o turbină simplă cu turaţie mică, cu compartimente agitatoare şi compartimente decantoare, asigurând contactul intim între cele doua faze, organică şi apoasă, şi diferenţa de densitate între cele două compartimente necesare curgerii libere în contracurent a solventului organic şi a fazei apoase. Precizează că prin intermediul acestor baterii amestecător-decantor are loc procesul de rafinare a uraniului.

Revendicarea brevetului este instalaţia monoetajată de purificare nucleară a azotatului de uranil, prin extracţie în baterii amestecător-decantor cu curgere liberă.

Studiul de fundamentare – inginerie tehnologică – al notei de comandă a ICPMMN Baia Mare pentru Uzina E1, aprobat prin Decretul nr. 158/1982 al Consiliului de Stat, include tocmai purificarea nucleară, a soluţiei de azotat de uranil impur, pentru obţinerea azotatului de uranil pur, cu operaţia de extracţie-spălare care se realizează în bateria amestecător-decantor, pentru spălarea organicului încărcat de uraniu, şi operaţia de reextracţie-trecere a uraniului, din faza organică, din nou în faza apoasă pentru obţinerea soluţiei de azotat de uranil de puritate nucleară. Măsurile vizează asigurarea cu forţă de muncă a instalaţiei de rafinare a uraniului, iar utilajele conducătoare ale instalaţiei sunt baterie mixer settler pentru extracţie, baterie mixer settler pentru spălare, baterie mixer settler pentru reextracţie, baterie mixer settler pentru tratare etc.

Problema de drept a interesului juridic al apelantei-reclamante în anularea brevetului înregistrat de intimaţii pârâţi a fost deja dezlegată irevocabil (decizia nr. 7583/2005 a ICCJ), în proces, vizând folosirea instalaţiei, de purificare nucleară a azotatului de uranil, de către apelanta-reclamantă fără contraprestaţie, faţă de intimaţii pârâţi ce invocă a fi titularii invenţiei, bazându-se reclamanta pe dreptul deja public de a folosi invenţia (aplicată în subunităţile sale industriale) înainte de înregistrarea brevetului contestat.

Pe baza brevetului de invenţie nr. 102370/1990, eliberat în baza Legii nr. 62/1974, intimata D.S.N. apare deja drept coautoare, alături de alte persoane fizice decât intimaţii pârâţi, a invenţiei „Procedeu de obţinere a azotatului de uranil de puritate ridicată” al cărui solicitant şi titular este Institutul de Reactori Nucleari Energetici P. (avut în vedere de expertul A.L.D. în dosarul 71xx/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, care a precizat că brevetele au obiecte diferite deoarece unul este pentru instalaţie, cel contestat, iar celălalt pentru procedeu).

Scopul acestei invenţii a fost optimizarea fluxului tehnologic, problema rezolvată de această invenţie fiind perfecţionarea condiţiilor de purificare prin extracţie lichid/lichid a soluţiei impure de azotat de uranil, realizând tratarea iniţială a fosfatului de uranil impur cu soluţie de acid azotic concentrat.

Concluziile scrise finale ale pârâţilor vădesc temeinicia acţiunii reclamantei cu privire la bateria mixer-settler din instalaţia brevetată, deja accesibilă publicului anterior brevetului contestat.

În mod greşit şi nelegal a apreciat prima instanţă că prin cunoştinţe accesibile publicului s-ar înţelege exclusiv conţinutul cererilor depuse la OSIM şi al cererilor internaţionale sau europene desemnând România, aşa cum acestea au fost depuse, care au o dată de depozit sau de prioritate recunoscută, anterioară şi care au fost publicate la sau după această dată, conform legii.

Tot astfel, susţinerea intimaţilor pârâţi că ar fi autorii instalaţiei brevetate, respectiv ai bateriei mixer-settler, apare vădit nefondată, înşişi aceştia indicând literatura de specialitate, în special sovietică, şi provenienţa instalaţiei pilot de la Mioveni care susţin că nu a fost creaţia acestora, ci a fost primită din partea ONU – în Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare – în anul 1974, sub forma unui ajutor nerambursabil, instalaţie care avea în compunere şi o baterie mixer-settler de laborator. Aşadar, faptul că instalaţia cu ale cărei date au intrat în contact intimaţii-pârâţi avea în componenţă şi o baterie mixer-settler de laborator, pe care au copiat-o, precum şi faptul că datele erau deja furnizate de literatura de specialitate, iar asemenea baterii erau deja funcţionale în alte ţări, vădesc temeinicia apelului reclamantei. În aceste condiţii, scrisoarea IUC Făgăraş din 5.06.2001, către cabinetul de avocatură, care se referă la cunoştinţele emitentei, nu ale altor persoane, este irelevantă.

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs pârâţii S.A., B.N.M. şi D.S.E., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

S-a susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare greşită a prevederilor art. 7 şi 8 din Legea nr. 64/1991, în aprecierea caracterului de noutate al invenţiei.

Anterioritatea trebuie să fie publică, adică susceptibilă de a fi cunoscuta publicului, iar cunoaşterea sau chiar exploatarea anterioară secretă nu sunt distructive de noutate. În ceea ce priveşte divulgarea, jurisprudenţa a admis, de pildă, că nu constituie divulgare comunicarea invenţiei făcute personalului unei întreprinderi care, în virtutea contractului de muncă, este ţinut de obligaţia păstrării secretului.

În mod greşit, instanţa de apel, în contextul indicaţiei exprese a instanţei de recurs de a se verifica dacă instalaţia brevetată era „accesibilă publicului”, a conchis în sensul că instalaţia inventată de pârâţi şi care funcţionează încă din anul 1985 la Uzina Feldioara, ar fi fost accesibilă publicului, cu toate că situaţia contrară, atât la data depozitului, cât şi în prezent, rezultă din probele administrate pe acest aspect în cadrul rejudecării apelului.

În concret, martorii audiaţi au confirmat că nici S.A. şi nici D.S., nu au fost salariaţi ai Uzinei E1 Feldioara, iar accesul la instalaţia brevetată (care nu-şi găseşte corespondent nicăieri în lume, cu atât mai puţin în România), nu este permis tuturor salariaţilor uzinei, ci doar celor implicaţi direct în exploatarea instalaţiei. Aceşti salariaţi sunt ţinuţi de clauza de confidenţialitate, instalaţia şi documentaţia aferentă fiind secret de serviciu. Accesul terţilor în secţia unde funcţionează instalaţia brevetată se face doar în urma unor permise speciale. Instalaţia ce face obiectul brevetului nu a fost niciodată accesibilă publicului, nici direct nici indirect, prin intermediul mass-media.

De asemenea, s-a reţinut în mod greşit că bateriile mixer-settler industriale care funcţionează la Feldioara erau deja funcţionale în alte ţări, aprecierea că pârâţii ar fi copiat instalaţia riscând să compromită imaginea şi probitatea umană şi profesională a acestora, cu atât mai mult cu cât există o expertiză de specialitate care susţine exact contrariul.

Aceste baterii sunt primele şi singurele care funcţionează în România şi au fost gândite, concepute şi proiectate de pârâţi în anii 1980-1982, executate la IUC – Făgăraş în anii 1983-1984 şi puse în funcţiune în anul 1985 la uzina Feldioara.

Brevetul IRNE -Piteşti nr.102370/1991 nu poate avea nicio legătură şi, cu atât mai puţin, nu putea reprezenta sursa de inspiraţie pentru acest utilaj. Toate invenţiile realizate în epoca modernă, fără nicio excepţie, au la bază principii teoretice generale, cuprinse în literatura tehnică a diverselor domenii ale ştiinţei, care împreună cu fantezia şi cultura tehnică, ultimele două variind în limite foarte largi de la un inventator la altul, au dus la apariţia unor produse rentabile care au permis atingerea actualului grad de civilizaţie şi dezvoltare.

Au fost eliminate fără justificare din probatoriul administrat a înscrisurilor favorabile pârâţilor, ceea ce reprezintă o abordare unilaterală, ce îi prejudiciază pe aceştia.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte a constatat următoarele:

Instanţa de judecată a fost învestită în prezenta cauză cu solicitarea reclamantei Compania Naţională a Uraniului de anulare a brevetului nr. 113840 privind invenţia „Instalaţia de purificare nucleară a azotatului de uranil”, eliberat pe numele pârâţilor. Brevetul produce efecte cu începere de la data depozitului reglementar – 17.04.1997.

În ciclul procesual anterior, instanţa de apel, schimbând hotărârea primei instanţe care respinsese cererea de chemare în judecată, a reţinut, pe baza probatoriului administrat, că invenţia este aceeaşi cu instalaţia care se folosea încă din anul 1985 în unitatea industrială (Uzina E1 Feldioara), în cadrul căreia pârâţii îşi desfăşuraseră activitatea în calitate de salariaţi. În acest context, instanţa a apreciat că obiectul invenţiei a fost divulgat anterior înregistrării, nefiind, astfel, îndeplinită cerinţa noutăţii brevetului, care a fost eliberat cu încălcarea art. 7 – 8 din Legea nr. 64/1991.

Prin decizia Înaltei Curţi nr. 3291/2011, prin care s-a dispus casarea deciziei de apel menţionate anterior, s-a constatat că, în contextul reţinut ca anterioritate, instanţa de apel nu a cercetat dacă instalaţia brevetată – aceeaşi cu cea folosită încă din anul 1985 – era „accesibilă publicului” în sensul legii, pentru ca anterioritatea să fie distructivă de noutate, făcând parte din stadiul tehnicii la data cererii de brevet.

Prin decizia de casare, s-a indicat instanţei de rejudecare a se analiza şi celelalte susţineri din cererea de recurs ale pârâţilor, care au vizat, pe lângă absenţa caracterului public al folosirii instalaţiei, şi lipsa calităţii pârâţilor S.A. şi D.S.E. de salariaţi ai Uzinei E1 Feldioara, precum şi motivul de nulitate a brevetului invocat, în realitate, de către reclamantă, anume existenţa brevetului nr. 102370/1991 având ca titular Institutul de Reactori Nucleari Energetici P. (actualmente Sucursala Cercetări Nucleare P. din cadrul RA Activităţi Nucleare, intervenientă în prezenta cauză).

Faţă de cele arătate, rezultă că a fost tranşată chestiunea identităţii între instalaţia brevetată şi cea folosită la Uzina E1 Feldioara încă din anul 1985, iar cadrul procesual al rejudecării a fost fixat în limitele arătate prin decizia de casare, astfel încât, în aplicarea art. 315 C.proc.civ., instanţa de rejudecare urma a stabili dacă instalaţia a fost accesibilă publicului până la data de 17.04.1997 (data cererii de brevet), ţinând cont şi de toate susţinerile pârâţilor din cererea anterioară de recurs.

Instanţa de rejudecare a apelului a reţinut în acest context şi alte elemente de fapt necesare dezlegării problemei de drept în discuţie, inclusiv pe aspectele învederate de către pârâţi, inserând în motivarea deciziei mai multe argumente în susţinerea soluţiei adoptate.

Această instanţă de control judiciar nu poate proceda la reevaluarea situaţiei de fapt reţinute, întrucât atribuţiile sale vizează exclusiv legalitatea, nu şi temeinicia deciziei recurate, deoarece niciunul dintre cazurile de recurs prevăzute de art. 304 C.proc.civ. nu se referă la reaprecierea ansamblului faptic ori a probelor administrate.

Această limitare în analiza presupusă în sarcina instanţei de recurs nu exclude, însă, referirea la elementele de fapt relevante pentru problema de drept în discuţie, care urmează a fi subliniate în scopul determinării modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.

Instanţa de apel a reţinut că toţi cei trei pârâţi au fost, anterior anului 1989 (pârâtul B.N.M. a fost şi după această dată), salariaţi ai unor instituţii sau întreprinderi de stat ce au fost implicate într-un proiect foarte amplu pentru conceperea şi punerea în funcţiune a unei uzine româneşti de rafinare a uraniului, în vederea obţinerii combustibilului necesar funcţionării centralelor nucleare din ţară. Acest proiect de interes naţional, aprobat prin decret al Consiliului de Stat, a fost finalizat în anul 1985 prin punerea efectivă în funcţiune a Uzinei E1 Feldioara, care funcţionează şi în prezent.

S-a mai reţinut că, prin natura atribuţiilor de serviciu, pârâţii au participat în mod direct la aducerea la îndeplinire a acestui plan, în diferitele sale faze de implementare: D.S.E. – în faza de creare a fluxului tehnologic al viitoarei uzine, fiind cercetător la Institutul de Reactori Nucleari Energetici P.; S.A. – în faza de proiectare, făcând parte dintr-un colectiv de cercetare al Întreprinderii de Metale Rare Bucureşti; B.N.M. – în faza de punere în funcţiune, fiind director al Uzinei Feldioara.

În această calitate, nu numai că au primit ca sarcină de serviciu realizarea proiectului de realizare a instalaţiei de purificare, însă au avut acces la baza de date şi cea materială a instituţiilor angajatoare, inclusiv la staţia – pilot de la Mioveni, în care s-a experimentat procesul de purificare nucleară prin acelaşi flux tehnologic aplicat ulterior la Uzina Feldioara, proiect experimental ce a fost dezvoltat la scară industrială în cadrul Întreprinderii de Metale Rare Bucureşti. De asemenea, participanţii la acest proiect au beneficiat de perfecţionare profesională corespunzătoare, prin vizite în străinătate.

Este lipsit de relevanţă faptul dacă toţi pârâţii au făcut parte sau nu din delegaţiile de persoane care s-au deplasat în străinătate ori au vizualizat efectiv instalaţii similare de purificare nucleară, fiind suficient ca cel puţin unul dintre aceştia să fi făcut acest lucru (ceea ce este de necontestat în privinţa pârâţilor B.N.M. – care a beneficiat de deplasări în străinătate şi a avut acces la datele proiectului de la Mioveni, ca, de altfel şi D.S.E., conform procesului – verbal datat 29.09.1978), pentru ca şi ceilalţi să beneficieze de experienţa şi cunoştinţele sale, în calitate de coautori.

În acelaşi timp, instanţa de apel a reţinut, pe baza întregului probatoriu administrat, că soluţia tehnică pe care o conţine instalaţia brevetată era deja accesibilă publicului la data realizării proiectului de către cei trei pârâţi, informaţii relevante regăsindu-se atât în literatura de specialitate, cât şi în infrastructura pusă la dispoziţie de instituţiile angajatoare, respectiv instalaţia – pilot de purificare nucleară de la Mioveni ce avea în componenţă baterii mixer – settler de laborator, despre care înşişi pârâţii au arătat că era de provenienţă străină.

În aceste condiţii, instanţa de apel a conchis în sensul că instalaţia proiectată pentru Uzina Feldioara şi folosită efectiv în cadrul acelei unităţi, în mod continuu până la data cererii de brevet, a fost creată pe baza cunoştinţelor din stadiul tehnicii de la acel moment privind alte instalaţii de purificare a azotatului de uranil, la care pârâţii au avut acces şi pe care le-au valorificat în proiectul conceput în anii 1980 – 1982.

În conformitate cu art. 8 din Legea nr. 64/1991, în forma de la data acordării brevetului, „Stadiul tehnicii include toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului până la data înregistrării cererii de brevet de invenţie sau a priorităţii recunoscute.”

Stadiul tehnicii nu cuprinde doar obiecte materiale (produse, procedee, instalaţii etc.), ci şi informaţii despre asemenea obiecte, la care publicul să fi avut acces, prin descriere scrisă sau orală, prin folosire sau în orice alt mod, cu condiţia de a fi fost divulgate de o manieră suficientă pentru ca un specialist în domeniu să fie capabil să realizeze invenţia el însuşi.

Este suficientă posibilitatea teoretică a accesului publicului la această informaţie, deci nu este necesar, în principiu, ca expertul să fi vizualizat obiectul vizat de informaţiile preexistente sau ca acela să fi fost accesibil în materialitatea sa oricărei persoane care ar dori să o inspecteze şi care ar putea înţelege modul de funcţionare şi nici măcar o descriere detaliată a caracteristicilor sale tehnice.

În stadiul tehnicii de la data cererii de brevet intră şi cunoştinţele accesibile publicului la momentul creării obiectului invenţiei. Dacă aceste informaţii publice existau atunci când obiectul invenţiei a fost creat, cu atât mai mult făceau parte din stadiul tehnicii la data cererii de acordare a brevetului.

Or, în speţă, s-a arătat deja că pârâţii au avut acces la cunoştinţe al căror caracter public nu a fost contestat (literatură de specialitate, instalaţia – pilot de provenienţă străină), astfel încât au fost în măsură să materializeze aceste informaţii şi să creeze în anii 1980 – 1982 instalaţia folosită la Uzina Feldioara şi pe care au brevetat-o ulterior.

În acest context, este lipsită de relevanţă împrejurarea dacă însăşi folosirea instalaţiei în perioada 1985 – 1997 a avut sau nu caracter public.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel nu a valorificat în adoptarea soluţiei finale considerentul, reţinut pe baza declaraţiilor martorilor audiaţi în faza rejudecării apelului, privind cunoaşterea instalaţiei de la Feldioara de către circa 350 de salariaţi. Nu s-a intenţionat a se demonstra în acest fel că însăşi folosirea instalaţiei a reprezentat modul de divulgare a obiectul invenţiei ulterioare, ştiut fiind faptul că divulgarea către persoane supuse unei obligaţii de confidenţialitate, precum salariaţii, nu întruneşte caracterul de accesibilitate publică la care se referă Legea nr. 64/1991.

Pentru acest motiv, sunt nerelevante sublinierile recurenţilor din declaraţiile martorilor în sensul că accesul la instalaţia folosită nu a fost şi nu este permis nici măcar tuturor salariaţilor uzinei, cu atât mai puţin terţilor, iar salariaţii implicaţi direct în exploatarea instalaţiei sunt ţinuţi de clauza de confidenţialitate.

De altfel, este de necontestat interdicţia de divulgare la care erau supuşi salariaţii în privinţa informaţiilor, a datelor şi a documentelor ce constituie secrete de stat sau secrete de serviciu, în aplicarea Legii nr. 23/1971 privind apărarea secretului de stat, care a fost abrogată abia în anul 2002 prin Legea nr. 182 privind protecţia informaţiilor clasificate, în condiţiile în care toată documentaţia privind obiectivul Feldioara prezintă caracterul de secret de stat sau secret de serviciu, astfel cum reiese din menţiunile aplicate pe înscrisurile depuse la dosar, în extras, de către reclamantă. Interdicţia este obligatorie şi după încetarea raporturilor de muncă, potrivit art. 11 din Legea nr. 23/1971.

Însă, după cum s-a arătat, instanţa de apel a analizat condiţia accesibilităţii în contextul art. 8 din Legea nr. 64/1991 în raport de data realizării efective a obiectului invenţiei brevetate, nu în raport de folosirea instalaţiei în unitatea industrială, fără ca acest mod de analiză să reprezinte o încălcare a prevederilor legale menţionate, potrivit cărora cercetarea noutăţii se realizează în funcţie de stadiul tehnicii de la data cererii de brevet, dimpotrivă, relevă o aplicare corespunzătoare a legii: dacă anumite informaţii sau obiecte intrau în stadiul tehnicii la momentul creării obiectului invenţiei, cu atât mai mult această cerinţă este îndeplinită la un moment ulterior, cel al cererii de acordare a brevetului.

Folosirea efectivă a obiectului invenţiei începând cu anul 1985 atestă doar stadiul tehnicii la acel moment, valorificat prin crearea instalaţiei de către pârâţi, fără a reprezenta ea însăşi un act de divulgare.

În acest context a arătat instanţa de apel că pârâţii au valorificat cunoştinţele din stadiul tehnicii, exclusiv din perspectiva cerinţei noutăţii, nu şi a activităţii inventive, care nu a făcut obiectul învestirii instanţei de judecată în cauză. Ca atare, considerentul că pârâţii au avut drept sursă de inspiraţie instalaţia – pilot de la Mioveni a fost inserat în decizie nu pentru cercetarea aportului creator al pârâţilor, ci pentru relevarea stadiului tehnicii la acel moment, înţeles ca totalitate a cunoştinţelor accesibile publicului, iar situaţia de fapt pe acest aspect nu poate fi reevaluată în această fază procesuală, fiind suficient că s-a analizat în mod corespunzător condiţia accesibilităţii publicului la cunoştinţele preexistente.

Cu toate că cele expuse sunt suficiente pentru conturarea soluţiei din prezenta cauză, pentru a se răspunde tuturor motivelor de recurs, urmează a se face referire şi la brevetul nr. 102370 acordat la data de 25.11.1991 Institutului de Reactori Nucleari Energetici P. pentru „Procedeu de obţinere a azotatului de uranil de puritate ridicată”.

Contrar susţinerilor recurenţilor, acest brevet nu a fost invocat prin cererea de chemare în judecată drept anterioritate distructivă de noutate, referirea la acesta fiind făcută exclusiv în contextul folosirii de către reclamantă a instalaţiei brevetate ulterior. De altfel, prin decizia recurată nici nu s-a făcut o asemenea analiză, motiv pentru care este lipsită de relevanţă invocarea de către recurenţi a raportului de expertiză întocmit în primul ciclu procesual parcurs în cauză, prin care s-a constatat lipsa de identitate între acel brevet şi brevetul a cărui anulare s-a solicitat.

Chiar dacă s-ar ignora considerentele anterioare privind lipsa de noutate a invenţiei în litigiu şi s-ar determina dacă, în cursul folosirii instalaţiei de către reclamantă, până în anul 1997, a avut loc o divulgare a acesteia cu caracter public, se poate constata că acordarea brevetului nr. 102370 reprezintă o asemenea divulgare.

S-a reţinut deja de către instanţa de apel că uzina E1 Feldioara a fost concepută a funcţiona în scopul obţinerii azotatului de uranil pur (ca materie primă pentru centralele nuclearo – electrice) prin purificarea nucleară a soluţiei de azotat de uranil impur, după cum rezultă din studiul de fundamentare- inginerie tehnologică – al notei de comandă a ICPMMN Baia Mare pentru Uzina E1, aprobat prin Decretul nr. 158/1982 al Consiliului de Stat.

În cuprinsul acestui studiu, precum şi în celelalte înscrisuri depuse de către reclamantă la dosar, privind realizarea şi execuţia obiectivului Uzina E1, se face referire la fluxul tehnologic necesar pentru obţinerea produsului finit, care este descris detaliat.

Acest proces tehnologic a fost prevăzut să se realizeze prin intermediul unor baterii mixer – settler pentru extracţie, spălare, reextracţie, tratare etc., în diferitele faze ale operaţiunii de purificare nucleară, pe care instanţa de apel le-a descris în decizia pronunţată.

După cum au arătat înşişi pârâţii în cursul procesului, proiectele de execuţie ale bateriilor mixer-settler industriale au fost elaborate pe baza temei de proiectare întocmite de D.S., coautoare a invenţiei de procedeu, în care s-au înfăţişat toate detaliile esenţiale necesare dimensionării cantitative a bateriilor, pe baza cărora a fost proiectată instalaţia. Acest din urmă proiect a reprezentat o soluţie de adaptare mecanică a utilajului la parametrii tehnologiei (numărul de compartimente pentru fiecare fază de tratare, solventul organic recomandat, cât şi faza apoasă recomandată, timpii de retenţie etc.).

În aceste condiţii, pentru un specialist în domeniu era suficientă prezentarea detaliată a fluxului tehnologic şi o minimă prezentare a utilajului necesar pentru a anticipa instalaţia de purificare a uraniului (poziţie în care s-au aflat, de altfel, înşişi pârâţii, care au cunoscut procesul tehnologic).

În descrierea invenţiei din brevetul 102370 se exemplifică un mod de realizare a invenţiei, arătându-se în detaliu procedeul şi fazele obţinerii produsului finit şi arătându-se explicit că „Operaţiile de extracţie, spălare, reextracţie, se fac în sistem continuu în baterii amestecător – decantor cu circulaţia în contracurent a fazelor”.

Or, această descriere permitea anticiparea invenţiei în litigiu, în condiţiile în care, potrivit descrierii invenţiei pârâţilor, instalaţia brevetată are drept componentă principală bateriile amestecător-decantor cu curgere liberă a fluidelor, pentru rafinarea uraniului prin extracţie urmată de reextracţie. În stadiul tehnicii existau instalaţii amestecător-decantor pentru purificarea azotatului de uranil, fie pe baza curgerii dirijate a fluidelor, fie prin valorificarea curgerii libere în contracurent, după cum se arată chiar de către pârâţi în documentaţia ataşată cererii lor de brevet.

Drept urmare, a avut loc o divulgare a invenţiei în litigiu, în cuprinsul brevetului de invenţie acordat pentru procedeul ce se foloseşte efectiv cu ajutorul instalaţiei brevetate, astfel încât, nici din acest punct de vedere, nu este întrunită cerinţa noutăţii invenţiei în litigiu.

Faţă de considerentele expuse, s-a constatat că, în mod corect, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, dispunând anularea brevetului pentru neîndeplinirea uneia dintre cerinţele de brevetabilitate (ce trebuie întrunite în mod cumulativ), motiv pentru care Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ.

Acțiune în repetițiune. Anularea printr-o hotărâre judecătorească a actului în baza căruia s-a făcut plata. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.Jurisprudenta ICCJ 2014

27 mai 202023 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Acțiune în repetițiune. Anularea printr-o hotărâre judecătorească a actului în baza căruia s-a făcut plata. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Acțiunea în repetițiune. Prescripție.

Index alfabetic : acțiune în repetițiune

– prescripție

– plată nedatorată

C.civ., art. 1092

*Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data sesizării instanței de judecată.

În situația în care o sumă de bani a fost plătită în temeiul unei hotărâri judecătorești și, ulterior, tot printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că actul care a stat la baza emiterii titlului executoriu este nul, cel care a plătit în temeiul acestui act nul are dreptul la restituire, deoarece nulitatea are efect retroactiv, deci obligaţia apare ca şi când nu a existat niciodată, iar părţile urmează a fi repuse în situaţia anterioară.

În acest caz, termenul de prescripție curge nu de la momentul efectuării plăţii, potrivit regulilor generale, ci de la data la care plătitorul (solvens) a aflat că plata efectuată a devenit nedatorată, iar acest moment este cel în care hotărârea judecătorească de anulare a actului, în temeiul căreia a fost făcută plata, a devenit definitivă.

Secția I civilă, decizia nr. 917 din 22 februarie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 08.11.2010, reclamanta S.C. E. Bucureşti S.A. prin Sucursala E. Bucureşti, a formulat cerere în restituirea plăţii nedatorate împotriva pârâtului I.A., solicitând să fie obligat pârâtul la plata sumei de 550.793 lei, reprezentând plată nedatorată; plata sumei de 366.442,58 lei, reprezentând actualizarea creanţei cu indicele total de inflaţie de la data 16.07.2003, dată de la care suma a fost transferată către pârât, urmare a executării silite prin poprire până la data de 31.08.2010; actualizarea sumei de 550.793 lei, de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data executării efective a obligaţiei, cu indicele total de inflaţie comunicat de Institutul Naţional de Statistică.

În motivare, s-a arătat că prin sentinţa civilă nr. 662 din 28.09.2001, s-a dispus admiterea acţiunii formulată de I.A., obligarea Sucursalei E. Bucureşti la plata sumei de 4.689.750.000 ROL (468.975 lei noi) reprezentând drepturi băneşti cuvenite inventatorului, rezultate din utilizarea brevetului de către Sucursala E. Bucureşti.

Împotriva acestei sentinţe Sucursala E. Bucureşti a formulat apel, apel respins prin decizia civilă nr. 164A/2002, iar în termenul legal s-a formulat recurs de către Sucursala E. Bucureşti şi, urmare a respingerii acestuia, sentinţa civilă nr. 662/2001 a devenit definitivă și irevocabilă, fiind ulterior învestită cu formulă executorie şi pusă în executare de către reclamantul I.A.

Prin încheierea de şedinţă din data de 14.05.2003, Judecătoria sector 6 a admis cererea de încuviinţare a executării, pentru suma de 5.507.920.700 ROL (550.793 lei noi), reprezentând creanţa constatată prin sentinţa civila nr.662/2001, actualizata cu indicele total de inflaţie.

Urmare a încuviinţării executării silite, Banca B., în calitate de terţ poprit, la solicitarea executorului, a procedat la consemnarea sumei conform procesului verbal întocmit de executor şi, ulterior, în data 16.07.2003, la virarea acesteia către debitorul I.A.

Conform convenţiei de funcţionare depozit din 06.06.2003, notelor contabile ale Băncii B., suma încasată prin poprire de către I.A. este de 5.507.920.700 ROL (550.793 lei noi), sumă care este plată nedatorată ca urmare a faptului că brevetul care a stat la baza litigiului care a determinat plata acestei sume, a fost anulat. Astfel, brevetul de invenţie nr. 113185 CI cu titlul Procedeu şi instalaţie de preîncălzire a apei de adaos, având ca titular pe I.A., a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 193/2006 de Tribunalul Municipiului Bucureşti.

Conform art. 54 pct. 3 din Legea nr. 64/1991, „anularea brevetului va avea efect retroactiv, începând cu data de depozit”.

De asemenea, potrivit principiului retroactivităţii efectelor nulităţii reglementat în dreptul civil, anularea unui act juridic are efect retroactiv. Totodată conform principiului repunerii în situaţia anterioară, în situaţia în care anularea a intervenit după executarea actului, nu presupune numai desfiinţarea retroactivă a actului, ci şi restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat, motiv pentru care plata drepturilor patrimoniale către I.A., în aceste condiţii reprezintă o plata nedatorată şi impune restituirea acesteia.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, precum şi pe dispoziţiile art. 992-994 şi 1092 din C.civ.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat prescripţia dreptului material la acţiune, afirmând că pentru recuperarea sumei pretinse s-a împlinit termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Prin sentinţa civilă nr. 1303 din 28.06.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă cererea ca fiind prescrisă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţa a reţinut următoarele:

Art.8 din Decretul nr. 167/1958 prevede că dreptul material la acţiune pentru repararea pagubei, dar şi pentru îmbogăţirea fără justă cauză, începe să curgă de la data la care cel îndreptăţit a cunoscut, sau putea să cunoască paguba, precum şi persoana responsabilă.

Din probele administrate în cauză rezultă că reclamanta a cunoscut cauza de anulabilitate a brevetului şi persoana pârâtului, căreia i-a efectuat plata în anul 2003, având în vedere că, în litigiul privind obligaţia sa la încheierea unui contract de exploatare pentru utilizarea soluţiei tehnice şi totodată a plăţii drepturilor băneşti cuvenite inventatorului pentru utilizarea brevetului, a invocat nulitatea brevetului pentru lipsa condiţiei noutăţii.

Prin urmare, momentul de început al calculării termenului de prescripţie îl constituie momentul plăţii situat în lunile iunie şi iulie 2003, moment faţă de care introducerea acţiunii, la data de 21.12.2010, depăşeşte termenul general de prescripţie de 3 ani.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 56A din 20 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că momentul la care plata realizată pe cale silită a dobândit caracter nedatorat a fost momentul la care a rămas definitivă hotărârea prin care a fost anulat brevetul, până la acel moment plata având caracter datorat.

Împotriva menţionatei decizii a formulat recurs, intimatul-pârât pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea acestora, s-a arătat că în mod greşit a considerat că termenul de prescripţie începe să curgă la data de 23.10.2008, odată cu pronunţarea deciziei civile 235A de către Curtea de Apel Bucureşti, întrucât art. 8 din Decretul nr.167/1958 prevede imperativ că dreptul material la acţiune pentru repararea pagubei, dar si pentru îmbogăţirea fără justă cauză, începe să curgă de la data la care cel îndreptăţit a cunoscut sau putea să cunoască paguba precum şi persoana responsabilă.

Reclamanta a cunoscut cauza de anulabilitate a brevetului şi persoana pârâtului căruia i-a efectuat plata în anul 2003, având în vedere că litigiul privind obligarea sa la încheierea unui contract de exploatare pentru utilizarea soluţiei tehnice şi totodată a plăţii drepturilor băneşti cuvenite inventatorului pentru utilizarea brevetului, a invocat lipsa caracterului de noutate a invenţiei brevetate, aceasta fiind singura apărare în fond a pricinii.

Astfel, momentul de început al calculării termenului de prescripţie îl constituie momentul plăţii, mai precis iunie-iulie 2003, moment faţă de care introducea acţiunii la data de 21.11.2010, depăşeşte termenul general de prescripţie de 3 ani.

Aşa cum recunoaşte apelanta prin cererea de chemare în judecată, sumele achitate de către aceasta au avut la bază existenţa unui brevet de invenţie, precum şi ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de obligare a acesteia la plata drepturilor cuvenite pentru folosirea elementelor din brevetul de invenţie.

Plata s-a realizat doar ca urmare a unei executări silite şi nicidecum prin grija reclamantei de a respecta drepturile izvorâte din brevet, în anul 2003.

Decretul nr. 167/1958 prevede imperativ că dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se prescrie într-un termen general de prescripţie de trei ani.

De altfel chiar şi în cadrul dosarului prin care a fost obligată la plată, astăzi nedatorată, a invocat ca apărare de fond lipsa noutăţii brevetului de invenţie, ca şi cauză de nevalabilitate a acesteia. Deci, încă de la data plăţii aceasta a cunoscut paguba precum şi pe cel îndreptăţit la restituire. Chiar şi după acest moment, respectiv la data introducerii acţiunii de anulare a brevetului de invenţie, soluţionată definitiv prin decizia civilă nr. 235A de către Curtea de Apel Bucureşti, invocată de către instanţa de apel, reclamanta nu a înţeles să-şi valorifice dreptul material la acţiune în sensul reparării pagubei pricinuite prin eliberarea brevetului de invenţie atacat.

Este cât se poate de firesc şi evident că reclamanta, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, la data introducerii acţiunii de anulare a brevetului de invenţie avea cunoştinţă de motivele de anulabilitate a brevetului şi totodată de persoana ce a primit plata nedatorată.

Acest moment, al formulării acţiunii de anulare a brevetului, este datat 16.03.2004.

Nimeni şi nimic nu au împiedicat pe reclamantă să solicite restituirea prestaţiei, în cadrul acţiunii de anulare amintită sau separat.

Acţiunea în anulare nu a întrerupt cursul prescripţiei, întrucât prin petit nu s-a formulat un capăt de cerere în legătură cu prezenta cauză.

Faţă de cele învederate instanţa de apel a făcută o greşită aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că a nesocotit această normă cu privire la momentul începerii cursului prescripţiei extinctive.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte a apreciat că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Acţiunea de faţă are natura juridică a unei acţiuni în repetiţiune, deoarece ne aflăm în prezenţa executării unei obligaţii de care partea reclamantă nu mai este ţinută.

Conform art. 1092 Cod civil „ceea ce s-a plătit fără a fi debit este supus repetiţiunii”.

Astfel, reclamanta a fost obligată la plata unei sume prin hotărâre judecătorească, iar executarea acesteia s-a realizat silit asupra întregii sume. Întrucât tot printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit că actul care a stat la baza emiterii titlului executoriu este nul, cel care plăteşte în temeiul acestui act nul are dreptul la restituire deoarece nulitatea are efect retroactiv, deci obligaţia apare ca şi când nu a existat niciodată, iar părţile urmează a fi repuse în situaţia anterioară.

Acţiunea în repetiţiune este o acţiune patrimonială, astfel că ea va putea fi intentată în termenele de prescripţie de drept comun, care încep să curgă de la momentul efectuării plăţii.

În cazul de faţă, această regulă nu este aplicabilă, întrucât la momentul la care se efectuase plata, aceasta nu avea caracter de plată nedatorată, fiind efectuată în temeiului unui titlu executoriu valabil, care a fost pus în executare pe cale silită.

Potrivit art. 8 al Decretului-lege nr. 167/1958 „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.”

Deşi în speţă nu este vorba despre săvârşirea unei fapte ilicite, ci despre o pagubă constând în plata unei sume devenită nedatorată prin anularea actului care a stat la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti care a constituit titlul executoriu, termenul de prescripţie va începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Or, acest moment nu poate fi decât acela în care plătitorul (solvens) a aflat că plata efectuată a devenit nedatorată, iar acest moment este cel în care hotărârea judecătorească de anulare a brevetului de invenţie a devenit definitivă, respectiv la data de 23.10.2008, odată cu pronunţarea deciziei civile 235A de către Curtea de Apel Bucureşti.

În determinarea momentului la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, nu poate fi avută în vedere atitudinea subiectivă a păgubitului, respectiv data la care acesta a invocat în instanţă lipsa noutăţii brevetului de invenţie, ca şi cauză de nevalabilitate a acesteia sau alte cauze de nulitate a brevetului învederate ulterior, în acţiunea de constatare a nulităţii brevetului, întrucât acestea constituiau simple susţineri asupra cărora numai instanţa de judecată, după soluţionarea căii de atac a apelului, când decizia a devenit definitivă, putea să aprecieze asupra justeţii acestor susţineri, astfel încât paguba să poată fi determinată cu certitudine.

Pentru argumentele menţionate anterior, Înalta Curte a considerat că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 8 al Decretului-lege nr. 167/1958, motivul de recurs invocat nefiind incident în cauză astfel încât, în temeiul art. 312 alin.(1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.

Încălcarea dreptului de autor asupra unei opere. Prejudiciu moral. Modalități de reparare. Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Încălcarea dreptului de autor asupra unei opere. Prejudiciu moral. Modalități de reparare. Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Dreptul proprietății intelectuale. Drept de autor.

Index alfabetic : drept de autor

– răspundere civilă delictuală

– prejudiciu moral

– despăgubiri

Legea nr. 84/1998, art. 42

C.civ., art. 998 – 999

*Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data sesizării instanței de judecată.

În ipoteza constatării încălcării dreptului de autor asupra unei opere și a existenței unui prejudiciu moral, instanţei de judecată îi revine aprecierea modalităţii ori a modalităţilor celor mai adecvate de acoperire a pagubelor suferite de către titularul dreptului.

Constatarea instanţei că sunt întrunite condiţiile pentru repararea prejudiciului, nu conduce în mod necesar la repararea bănească a prejudiciului moral și, ca atare, în raport de circumstanțele concrete, o formă suficientă de reparare a unei asemenea vătămări, este și dispoziția instanței în sensul încetării actelor de încălcare precum și publicarea în mass media a hotărârii judecătoreşti.

Art. 139 din Legea nr.84/1998 prevede acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat, însă doar ca una dintre modalităţile posibile de acoperire a prejudiciului şi fără a institui vreo obligaţie în sarcina instanţei de judecată de a reparare a pagubei printr-o sumă de bani cu titlu de despăgubiri. O asemenea prevedere legală ar reprezenta o derogare de la principiile generale vizând repararea prejudiciului în cadrul răspunderii civile delictuale şi ar fi trebuit inserată expres în cuprinsul legii speciale în materia dreptului de autor, ceea ce nu s-a întâmplat.

Secția I civilă, decizie nr. 916 din 22 februarie 2013

Prin sentinţa nr. 566 din 20.04.2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii S.C. O.S. S.R.L. şi C.B., în contradictoriu cu pârâţii I.I., S.C. M.I.A. S.R.L. și S.C. O.S.M.

În motivarea sentinţei, s-a reţinut că „Opinia Studenţească” este o revistă studenţească ieşeană, care apare săptămânal. Cu o istorie de apariţii neîntrerupte de peste 30 de ani, ea se numără printre simbolurile culturale ale spiritului universitar studenţesc din Iaşi.

Din materialul probatoriu administrat în cauză, a rezultat că pârâtul I.I. este titularul mărcii individuale combinate „Opinia Studenţească” înregistrate sub nr. 056435, pentru clasele de produse/servicii 16, 35, 39, 41. Clasa 35 pentru care marca a fost înregistrată se referă la servicii de publicitate, tratamentul textelor (servicii de redactare).

În aceste condiţii, chiar dacă reclamanţii se bucură de o folosinţă îndelungată a respectivei publicaţii, sistemul atributiv de înregistrare a mărcilor din legislaţia română conferă titularului mărcii „Opinia Studenţească” dreptul exclusiv de folosinţă al acesteia pentru clasele de produse/servicii pentru care marca a fost înregistrată, de la data depozitului naţional reglementar – 16.12.2003.

Pe de altă parte, reclamanţii nu au făcut dovada drepturilor exclusive, eventual protejate asupra layout-ului revistei, astfel încât pârâţii, având şi drepturi de marcă înregistrată pentru produsele arătate din clasa 35, nu pot fi culpabilizaţi de încălcarea drepturilor de autor, a conchis tribunalul.

Prin decizia nr. 270 din 29.11.2011, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în tot.

În consecinţă, a admis în parte acţiunea, a obligat pe pârâţi să înceteze orice acte ce aduc atingere dreptului de autor al reclamanţilor privind modalitatea de prezentare din punct de vedere grafic şi estetic a ziarului „Opinia Studenţească”, editat de reclamanţi, sub sancţiunea de daune cominatorii de 1000 lei pe zi de întârziere, începând de la comunicarea hotărârii, a obligat pârâtele la publicarea într-un ziar de circulaţie naţională a hotărârii pronunţate şi a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, ca neîntemeiat.

Instanţa de apel a reţinut că obiectul cererii deduse judecăţii a fost stabilit în mod greşit de către prima instanţă, care a apreciat asupra temeiniciei acţiunii în principal prin prisma analizei legalităţii folosirii mărcii „Opinia Studenţească” de către pârâţi, deşi reclamanţii au învestit instanţa cu o cerere prin care au solicitat constatarea încălcării de către pârâte a drepturilor morale şi patrimoniale de autor ale acestora asupra layout-ului ziarului „Opinia Studenţească”, şi nu asupra titlului ziarului „Opinia Studenţească”, ce a fost înregistrat ca marcă de către pârâţi.

De asemenea, reclamanta şi-a întemeiat cererea şi pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991, invocând faptele de concurenţă neloială menţionate la art. 4 lit. d) şi art. 5 lit. b) şi g), asupra cărora instanţa de fond nu s-a pronunţat, însă acest aspect nu a făcut obiectul criticii în apel, astfel încât instanţa a soluţionat pricina în limitele învestirii sale, conform art. 295 alin. (1) C.proc.civ.

În acest context, instanţa a constatat că modalitatea de prezentare grafică şi estetică a unui ziar (layout) face obiectul protecţiei legale în sensul prevăzut la art. 1 alin. (1) din Legea dreptului de autor, reprezentând o operă de creaţie intelectuală, de natura celor enumerate cu caracter exemplificativ în art. 7, în condiţiile în care nu figurează în ipotezele enumerate limitativ în art. 9 din lege, cu privire la care legiuitorul nu a recunoscut protecţia drepturilor de autor.

În cuprinsul legislaţiei române a drepturilor de autor nu s-a stabilit în mod expres care sunt condiţiile cerute pentru acordarea protecţiei creaţiilor intelectuale, iar doctrina în materie nu este unanimă în această privinţă.

Din interpretarea textelor de lege ce reglementează aceasta materie se poate desprinde concluzia că, implicit, sunt prevăzute două condiţii pentru ca o operă să se bucure de protecţie în cadrul dreptului de autor, respectiv: opera să fie realizată, fapt ce presupune ca aceasta să îmbrace o formă concretă de exprimare, care să o facă obiectiv perceptibilă şi condiţia originalităţii.

Cât priveşte prima condiţie, s-a constatat că aceasta este îndeplinită în cauză, modalitatea de prezentare grafică şi estetică a unui ziar reprezentând o formă concretă de exprimare a activităţii creatoare, perceptibilă simţurilor.

Referitor la condiţia originalităţii, a cărei îndeplinire a fost contestată de către pârâţii din cauză, Curtea a apreciat că, în cauză, originalitatea modului de prezentare grafic şi estetic al ziarului constă în modalitatea de alegere şi combinare a elementelor grafice, cum ar fi prezentarea editorialelor în cadrul a cinci chenare, alegerea culorilor, aşezarea în pagină, toate aceste elemente fiind rodul efortului creator al autorului şi exprimând personalitatea acestuia.

Deşi se poate admite ideea că anumite fonturi folosite sunt cunoscute şi lipsite de originalitate, fiind generate de programul de calculator, activitatea creatoare a autorului constă în modalitatea de îmbinare a acestora, în adăugarea unor forme grafice, selecţia de culori.

În mod greşit a reţinut instanţa de fond ca având relevanţă din punct de vedere juridic în cauza absenţa formalităţilor pentru recunoaşterea dreptului de autor, atâta vreme cât legea dreptului de autor în vigoare conferă protecţie operelor de creaţie intelectuală necondiţionat de îndeplinirea unor formalităţi, prin simplul fapt al realizării operei, independent de aducerea ei la cunoştinţa publică [art. 1 alin. (2) din lege].

Referitor la calitatea pârâtului I.I. de titular al mărcii individuale combinate „Opinia Studenţească”, s-a apreciat că, deşi marca este în prezent anulată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, este important faptul că în perioada 2006-2008, când s-au petrecut faptele pretins săvârşite de pârâţi, marca respectivă era considerată valabilă. Cu toate acestea, calitatea de titular al mărcii nu are relevanţă în cauză, câtă vreme reclamanţii au invocat un drept de autor asupra layout-ului ziarului „Opinia Studenţească”, şi nu un drept asupra unei mărci sau a titlului „Opinia Studenţească”.

În ceea ce priveşte calitatea de titular al dreptului de autor, instanţa a reţinut ca fiind un fapt necontestat acela că „Opinia Studenţească” este o revistă studenţească ieşeană, care apare săptămânal încă din anul 1973, dovedindu-se o largă cunoaştere a acesteia în cadrul presei studenţeşti din România, drept un reper în materie. Începând cu anul 1999, reclamanta S.C. O.S. S.R.L. a preluat această publicaţie, iar în anul 2003 reclamantul B.C. a participat la crearea unui nou mod de prezentare grafică şi estetică a revistei, numele său fiind menţionat în cuprinsul revistei, în cadrul comitetului redacţional.

Cum această nouă prezentare a paginii a fost adusă pentru prima oară la cunoştinţa publicului sub numele reclamantului persoană fizică, rezultă că în favoarea sa s-a născut prezumţia legală a calităţii de autor, instituită prin art. 4 din Legea nr. 8/1996, prezumţie care nu a fost răsturnată de către pârâţi. Aceştia nu au contestat, de altfel, calitatea de autor a reclamantului, ci calitatea de creaţie intelectuală a layout-ului.

Încă de la începutul colaborării reclamantului B.C. cu revista „Opinia Studenţească”, acesta a cesionat reclamantei persoană juridică drepturile sale patrimoniale de autor, rămânând titular al drepturilor morale de autor, reglementate în cuprinsul art. 10 din lege.

Cât priveşte faptele ilicite săvârşite de pârâţi, în cererea de chemare în judecată s-a menţionat că ar consta în reproducerea, distribuţia şi comunicarea publică, fără autorizarea reclamanţilor, a elementelor de grafică şi design (modalitatea de aşezare în pagină, culorile folosite, fonturi etc.) ale publicaţiei „Opinia Studenţească”.

Din analiza comparativă a exemplarelor depuse la dosar din publicaţia „Opinia Studenţească” aparţinând reclamantei, cât şi din publicaţia cu acelaşi titlu aparţinând pârâţilor, editate în perioada 2006-2008, rezultă fără putinţă de tăgadă o asemănare până la identitate a modalităţii de prezentare din punct de vedere grafic şi estetic a ziarului, fiind identice modalitatea de aşezare în pagină, prezentarea editorialelor în cadrane de culoare roşie şi albastră, fonturile folosite, elementele decorative.

Mai mult, pârâtul I.I. a recunoscut prin răspunsurile date la interogatoriul luat de reclamantă în faţa instanţei de fond, că avea cunoştinţă de existenţa publicaţiei aparţinând reclamantei la momentul când a început să editeze propria revistă „Opinia Studenţească”, precum şi faptul că designul publicaţiei sale este identic cu cel al publicaţiei reclamantei.

De altfel, în decizia nr. 87 din 25.03.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în litigiul privind anularea mărcii „Opinia Studenţească” şi nulitatea contractului de cesiune a acestei mărci încheiat între I.M. şi I.I., s-a reţinut că pârâtul I.I. a editat „o revistă având chiar acelaşi format cu cel al revistei anterioare, în aceeaşi arie geografică, deşi marca înregistrată în cauză privea doar denumirea”.

Pârâtul nu contestă nici în prezenta cauză folosirea unui layout identic cu cel al revistei reclamantei, ci doar calitatea de operă a layout-ului.

Instanţa de apel a conchis în sensul dovedirii încălcării drepturilor patrimoniale de autor ale reclamantei SC O.S. SRL, prevăzute în cuprinsul art. 12 din lege, precum şi a drepturilor morale de autor ale reclamantului C.B., ocrotite de art. 10 lit. a) – d) din legea dreptului de autor, dispunând, în baza dispoziţiilor art. 139 alin. (1) din lege, obligarea pârâţilor să înceteze orice acte care aduc atingere drepturilor menţionate, cu daune cominatorii în cuantum de 1.000 lei pe zi de întârziere, în situaţia neexecutării acestei obligaţii.

În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâţilor la plata despăgubirilor materiale către reclamanţi, s-a apreciat că este nefondată, având în vedere că nu s-au dovedit existenţa şi întinderea prejudiciului pretins.

În cauză nu pot fi aplicate criteriile obiective de evaluare a prejudiciului propuse de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 139 alin. (2) din lege, deoarece nu s-a dovedit ipoteza câştigului nerealizat de către reclamantă, câtă vreme ziarul s-a distribuit în mod gratuit, şi nici eventualele beneficii realizate de către pârâtă.

Faţă de cele reţinute privind temeinicia acţiunii, instanţa a apreciat că este fondată cererea de obligare a pârâţilor la publicarea hotărârii într-un ziar de circulaţie naţională, ca formă de reparaţie morală pentru încălcarea drepturilor de autor, care este suficientă pentru repararea acestui prejudiciu.

Împotriva deciziei menţionate, au formulat recurs reclamanţii S.C. O.S. S.R.L. şi B.C., susţinând că soluţia respingerii în totalitate a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor s-a făcut cu încălcarea aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Din analiza acestui text legal se observă că legiuitorul consacră expressis verbis noţiunea de daună morală drept criteriu de stabilire a despăgubirilor rezultate din încălcarea drepturilor de autor, pe lângă consecinţele economice negative.

În mod greşit, instanţa de apel a condiţionat dovedirea unui astfel de prejudiciu exclusiv de existenţa unor consecinţe economice negative, din moment ce legiuitorul a adoptat teza admisibilităţii despăgubirilor băneşti ca modalitate de reparare a prejudiciului moral, cu atât mai mult cu cât s-a reţinut încălcarea drepturilor patrimoniale şi morale de autor, ceea ce înseamnă că s-a stabilit şi îndeplinirea condiţiilor existenţei răspunderii civile delictuale, deci şi existenţa prejudiciului.

Mai mult, Curtea de Apel a reţinut existenţa unui prejudiciu moral atunci când a admis capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la publicarea hotărârii într-un ziar de circulaţie naţională ca formă de reparaţie morală pentru încălcarea drepturilor de autor, însă, în mod nelegal a exclus posibilitatea reparării băneşti a prejudiciului moral creat.

Deşi evaluarea daunelor morale nu se poate face în aceleaşi condiţii ca cea a daunelor patrimoniale, doctrina şi practica judiciară au arătat că anumite criterii specifice pot fi relevante în stabilirea unui astfel de prejudiciu.

Un asemenea criteriu ar putea fi importanţa socială a valorii lezate prin săvârşirea faptei ilicite. În cauză, valoarea lezată – drepturile de autor asupra prezentării grafice a publicaţiei „Opinia Studenţească” – are un conţinut subiectiv (ce presupune preţuirea şi importanţa acestei valori pentru titularul acesteia) şi obiectiv (ce presupune recunoaşterea socială de care se bucură publicaţia).

În acest sens, a fost administrat un probatoriu vast prin care s-a demonstrat larga cunoaştere a publicaţiei, dobândită pe parcursul mai multor ani în care reclamanta a investit atât creativ – prin dezvoltarea modalităţii grafice şi estetice a revistei, cât şi financiar – prin suportarea costurilor de editare, deşi revista a fost distribuită gratuit, încercând şi reuşind să îmbunătăţească calitatea publicaţiei. Pentru calitatea articolelor publicate publicaţia a fost răsplătită cu numeroase şi importante premii naţionale, aducându-i recunoaştere rândul publicului cititor şi totodată demonstrând recunoaşterea importanţei revistei către autorităţile publice.

Având în vedere această importanţă ridicată a valorii lezate, este evident că au fost aduse grave prejudicii morale, întrucât consumatorii, puşi în situaţia de a găsi pe piaţă o „clonă” a publicaţiei, şi-au pierdut încrederea în calitatea, reputaţia şi mai ales semnificaţia revistei, afectând grav reputaţia şi recunoaşterea profesională a reclamanţilor.

Mulţi dintre cititorii acestor publicaţii, remarcând identitatea celor două lucrări, pot rămâne cu impresia că revista reclamantei este la rândul ei lipsită de originalitate, conţinut şi informaţii profesionale de vreme ce alături de ea se distribuie şi o altă publicaţie cu aspect identic. În această modalitate, aportul şi cunoaşterea profesională au fost vădit afectate prin modificarea percepţiei cititorilor asupra calităţii şi valorii vechii publicaţii „Opinia Studenţească”.

Un alt criteriu de evaluare a prejudiciului moral ar trebui să fie şi atitudinea subiectivă a pârâţilor care cu intenţie au realizat actele de încălcare a drepturilor de autor, atitudine ce influenţează în mod obligatoriu cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciile morale, în acest sens, instanţa de apel reţinând culpa pârâtului I.

Un alt criteriu ar putea fi acela al echităţii şi anume ca daunele morale să exprime cerinţele de dreptate şi echitate, având în vedere necesitatea respectării de către orice comerciant sau necomerciant a drepturilor de proprietate intelectuală în scopul combaterii fenomenului de contrafacere şi protejarea intereselor titularilor drepturilor de autor.

Prin întâmpinare, intimatul pârât I.I. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în privinţa tuturor celor trei pârâţi, precum şi excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea cererii de chemare în judecată.

Analizând cu prioritate excepţiile procesuale invocate în recurs de către intimatul-pârât, Înalta Curte a apreciat că sunt neîntemeiate şi le-a respins pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte calitatea procesuală a pârâtului I.I., excepţia cu acest obiect a fost argumentată prin faptul că, la data pronunţării deciziei recurate – 29.11.2011, acest pârât nu mai era titularul mărcii combinate „Opinia Studenţească” nr. 056435, deoarece înscrierea cesiunii totale a acestei mărci operate între I.M., în calitate de cedent, şi pârâtul I.I., în calitate de cesionar, a fost radiată din Registrul mărcilor, cu consecinţa că, la data de 29.11.2011, I.M., şi nu pârâtul I.I., era titularul mărcii.

Această împrejurare este lipsită de relevanţă pe aspectul calităţii procesuale pasive, în condiţiile în care calitatea de pârât în acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală este întrunită în persoana autorului faptei de încălcare a dreptului pretins de reclamant – în cauză, dreptul de autor -, chiar dacă autorul era, la data faptei de încălcare, titularul al drepturilor exclusive asupra unei mărci înregistrate.

Instanţa de apel a apreciat că, în cauză, sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în privinţa persoanei chemate în judecată, apreciere ce a intrat în puterea lucrului judecat, deoarece pârâtul nu a declarat recurs.

De altfel, efectul de opozabilitate faţă de terţi a radierii unei înscrieri de cesiune în Registrul mărcilor se produce de la data publicării acestei menţiuni în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală, în raport de dispoziţiile art. 42 alin. (3) din Legea nr. 84/1998, care, deşi reglementează acest efect în privinţa a înseşi înscrierii unei cesiuni a mărcii, sunt aplicabile pentru identitate de raţiune şi în privinţa radierii înscrierii cesiunii.

Or, publicarea radierii a avut loc după data pronunţării deciziei recurate (29.11.2011), respectiv la data de 30.11.2011, în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală nr. 11/2011.

Ca atare, excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului I.M. a fost respinsă.

În ceea ce o priveşte pe pârâta S.C. M.I.A. S.R.L., s-a susţinut că, la data pronunţării deciziei recurate, nu mai avea calitate procesuală, deoarece prin sentinţa civilă nr. 1540 din 23.11.2011 pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a civilă, s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei acestei societăţi şi radierea debitorului din registrul comerţului şi alte registre.

Prin această susţinere, se invocă, în fapt, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, după cum, în mod corect, au arătat recurenţii reclamanţi în combaterea excepţiei, astfel încât această apărare urmează a fi calificată şi soluţionată ca atare.

În conformitate cu art. 41 alin. (1) din Legea societăţilor nr. 31/1990, „Societatea este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul comerţului”.

Ca atare, încetarea persoanei juridice, indiferent de cauza încetării, implicit, pierderea capacităţii de folosinţă, are loc pe data radierii înscrierii societăţii din registrul comerţului şi nu de la data hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus radierea.

Or, nu s-a produs dovada radierii efective a persoanei juridice din registrul comerţului până la data de 29.11.2011, motiv pentru care excepţia invocată a fost respinsă.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală a pârâtei S.C. O.S.M. S.R.L., s-a susţinut şi probat că, în conformitate cu actul adiţional la actul constitutiv al societăţii din 21.01.2011, înregistrat la Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Iaşi, şi-a suspendat activitatea pe o perioadă de 3 ani începând cu data de 15.01.2011, astfel încât, în această perioadă, nu poate desfăşura niciun fel de activitate, astfel încât obligaţia stabilită prin decizia de apel în sarcina sa era rămasă fără obiect la data pronunţării hotărârii.

Această susţinere este nefondată, întrucât suspendarea activităţii nu împiedică tragerea la răspundere a societăţii pentru fapte petrecute anterior, cât timp societatea există ca persoană juridică, fiind, aşadar titular de drepturi şi obligaţii.

Drept urmare, şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. O.S.M. S.R.L. a fost respinsă.

Excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea cererii de chemare în judecată a fost motivată prin absenţa vreunui drept al reclamanţilor asupra publicaţiei „Opinia Studenţească”, cât timp, în perioada în care s-au petrecut faptele invocate în cererea de chemare în judecată, pârâtul era titularul mărcii cu această denumire.

Excepţia cu acest obiect este nefondată, deoarece dreptul subiectiv pe care se fundamentează pretenţiile deduse judecăţii în cauză nu este reprezentat de un drept asupra denumirii „Opinia Studenţească”, ca semn distinctiv (fie marcă, fie emblemă sau nume comercial), ci de dreptul de autor asupra modalităţii de prezentare din punct de vedere grafic şi estetic a publicaţiei cu această denumire, fiind, aşadar, nerelevant faptul că, în perioada 2006 – 2008, pârâtul era titularul mărcii „Opinia Studenţească”.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamanţi, Curtea a reţinut că, prin decizia recurată, s-a constatat încălcarea de către pârâţi a dreptului de autor asupra operei reprezentate de modalitatea de prezentare din punct de vedere grafic şi estetic a publicaţiei „Opinia Studenţească”, operă denumită de către instanţa de apel „layout” şi constând în modalitatea de aşezare în pagină, prezentarea editorialelor în cadrane de culoare roşie şi albastră, fonturile folosite, elementele decorative. Fapta de încălcare a dreptului rezidă în editarea de către pârât, în perioada 2006 – 2008, a unei publicaţii cu un layout identic.

S-a constatat că reclamanta persoană juridică este titulara prerogativelor patrimoniale de autor, în timp ce reclamantul persoană fizică este titularul drepturilor morale.

Pârâţii nu au declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, astfel încât aprecierile instanţei în legătură cu existenţa unei opere protejate, a dreptului de autor al reclamanţilor asupra acesteia, întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâţilor au intrat în puterea lucrului judecat, nefăcând obiectul învestirii acestei instanţe de control judiciar.

Reclamanţii au criticat decizia de apel în ceea ce priveşte respingerea cererii de acordare de despăgubiri, exclusiv din perspectiva prejudiciului moral pretins încercat prin fapta pârâtului.

Dispunând încetarea actelor de încălcare a drepturilor reclamanţilor şi publicarea în mass media a hotărârii judecătoreşti, instanţa de apel a constatat, într-adevăr, existenţa unui prejudiciu, din moment ce a constatat întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâţilor, iar existenţa prejudiciului, fie material, fie moral, reprezintă una dintre cerinţele generale pentru angajarea răspunderii autorului faptei delictuale.

Mai mult, instanţa a apreciat că sunt întrunite condiţiile pentru repararea prejudiciului, respectiv caracterul cert al acestuia şi faptul că nu a fost încă reparat, de vreme ce a dispus încetarea încălcării dreptului şi obligarea pârâţilor la publicarea hotărârii într-un ziar de circulaţie naţională, iar prejudiciul suferit de către reclamanţi este şi de natură nepatrimonială, dispoziţia de publicare a hotărârii judecătoreşti fiind considerată drept o formă de reparare a unei asemenea vătămări.

Contrar susţinerilor recurenţilor, însă, aceste constatări ale instanţei de apel privind nu conduc în mod necesar la repararea bănească a prejudiciului moral.

Art. 139 din lege prevede acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat, însă doar ca una dintre modalităţile posibile de acoperire a prejudiciului şi fără a institui vreo obligaţie în sarcina instanţei de judecată de a reparare a pagubei printr-o sumă de bani cu titlu de despăgubiri. O asemenea prevedere legală ar reprezenta o derogare de la principiile generale vizând repararea prejudiciului în cadrul răspunderii civile delictuale şi ar fi trebuit inserată expres în cuprinsul legii speciale în materia dreptului de autor, ceea ce nu s-a întâmplat.

Instanţei de judecată îi revine aprecierea modalităţii ori a modalităţilor celor mai adecvate de acoperire a pagubelor suferite de către titularul dreptului, iar în contextul art. 304 pct. 9 C.proc.civ., cercetarea modului de aplicare a legii de către instanţa de apel poate avea în vedere doar criteriile pe baza cărora a ajuns la o anumită concluzie pe acest aspect, însă nu şi concluzia în sine, care este rezultatul unei aprecieri a situaţiei de fapt, pe baza probatoriului administrat.

Această apreciere interesează temeinicia, şi nu legalitatea soluţiei adoptate, din moment ce nicio dispoziţie legală nu îngrădeşte posibilitatea de evaluare a instanţei pe aspectul reparării prejudiciului, legiuitorul reglementând, din această perspectivă, doar modalităţi posibile de reparare.

Or, temeinicia hotărârii nu poate fi cenzurată de către instanţă de control judiciar, deoarece nu se circumscrie cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C.proc.civ.

Instanţa de apel a reţinut larga cunoaştere a publicaţiei studenţeşti ieşene, care se tipăreşte constant începând cu anul 1973, iar acest fapt are, fără îndoială, o conotaţie pozitivă, instanţa reţinând implicit recunoaşterea publică a calităţii publicaţiei, menţinută la acelaşi nivel ridicat de-a lungul timpului.

Reţinând existenţa unui prejudiciu moral, instanţa de apel a luat, aşadar, în considerare importanţa socială a valorilor lezate prin săvârşirea faptei ilicite, respectiv a imaginii şi a reputaţiei publicaţiei, cărora li s-a adus o atingere prin fapta pârâţilor, nefiind fondate susţinerile recurenţilor privind ignorarea acestui fapt, drept criteriu de apreciere a existenţei prejudiciului.

Cu toate acestea, în raport de gravitatea faptei de încălcare, instanţa a apreciat că încetarea actelor de încălcare (care are în vedere şi prejudiciul moral, deoarece nu rezultă că această dispoziţie a vizat exclusiv prejudiciul material) şi publicarea hotărârii judecătoreşti în mass media reprezintă modalităţi nu numai adecvate, ci şi suficiente de reparare a prejudiciului moral.

Or, constatarea că nu este necesară şi repararea bănească a prejudiciului moral, pe lângă formele de reparaţie adoptate, nu mai vizează criteriile de apreciere a prejudiciului, ci determinarea modalităţii de reparare a acestuia, aspect care, după cum s-a arătat deja, excede atribuţiilor acestei instanţe.

S-a constatat, în aceste condiţii, că recurenţii tind la reevaluarea situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat, privind gravitatea faptei de încălcare a drepturilor reclamanţilor, în raport de importanţa ridicată a valorii lezate şi a atitudinii subiective a pârâţilor, aspecte ce au fost reţinute de către instanţa de apel în ansamblul faptic pe baza căruia a fost adoptată decizia recurată şi care nu pot fi reapreciate de către această instanţă, cu finalitatea acordării de despăgubiri băneşti pentru repararea prejudiciului moral.

În consecinţă, instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 139 din Legea nr. 8/1996 prin neacordarea de despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral suferit de către reclamanţi prin fapta pârâţilor, iar aprecierea modalităţilor celor mai adecvate pentru repararea prejudiciului excede controlului de legalitate presupus în sarcina acestei instanţe de recurs.

Drept urmare, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C.proc.civ.

Suspendarea facultativă a judecății cauzei în temeiul art. 244 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Perimare. Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Suspendarea facultativă a judecății cauzei în temeiul art. 244 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Perimare. Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Perimarea

Index alfabetic : perimare

– suspendare facultativă

C.proc.civ., art. 244 alin. 1, art. 248

Suspendarea facultativă întemeiată pe prevederile alin. (1) al art. 244 C.proc.civ., dăinuie până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă, ca act final prin care instanţa soluţionează litigiul. Perimarea nu curge cât timp durează suspendarea judecăţii pronunţată în baza acestor dispoziții legale, însă după acest moment începe să curgă termenul de un an înlăuntrul căruia părţile ar fi trebuit să stăruie în judecată prin efectuarea unui act de procedură.

Formularea unei cereri de lămurire a hotărârii după rămânerea irevocabilă, nu înseamnă că aceasta nu este irevocabilă, deoarece pe această cale a lămuririi dispozitivului, nu se modifică dispozitivul, ci se clarifică, se interpretează doar măsurile dispuse de instanţă prin hotărârea a cărei lămurire se doreşte, iar, faptul că ulterior suspendării judecăţii apelului şi rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate în dosarul care a pricinuit suspendarea, părţile au declanşat procedura de lămurire a dispozitivului sentinţei primei instanţe, acest proces nu prilejuiește de drept suspendarea judecăţii, ci ar fi putut constitui, cel mult, temei pentru o nouă suspendare, după repunerea cauzei pe rol înlăuntrul termenului legal de perimare, deoarece, suspendarea fiind facultativă, numai instanţa la care procesul este în curs de desfăşurare poate aprecia dacă se impune o nouă suspendare a judecăţii.

Secția I civilă, decizia nr. 888 din 21 februarie 2013

Prin cererea înregistrată la data de 24.03.2003, reclamanta J.R. a solicitat în contradictoriu cu Primăria comunei Cristeşti prin Primar, să dispună anularea dispoziţiei din 24.02.2003 emisă de pârâtă, şi totodată, obligarea pârâtei să-i restituie suprafaţa de 1.202 m.p. teren intravilan, situat în localitatea Cristeşti.

Tribunalul Mureş, prin sentinţa civilă nr. 319 din 10 septembrie 2003, a respins cererea reclamantei, reţinând că terenul aflat în litigiu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, fiind atribuit în proprietate numitei V.R. – mama reclamantei – prin Ordinul Prefectului din 22.07.1996. Ca urmare, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi terenul solicitat nu poate face obiectul prezentei legi de reconstituire a dreptului de proprietate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta.

La termenul de judecată din data de 6 ianuarie 2004, cauza a fost suspendată până la soluţionarea dosarului nr. 7xxx/2003, având ca obiect cererea de anulare a Ordinului Prefectului nr. 1xx/1996.

La termenul de judecată din 8 noiembrie 2006, instanţa a dispus menţinerea măsurii suspendării până la soluţionarea acţiunii ce face obiectul dosarului nr. 57xx/2005 al Judecătoriei Târgu Mureş, măsura suspendării fiind menţinută ulterior şi prin încheierea din 03.04.2009, respectiv prin încheierea din 30.09.2010.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 01.11.2011 şi la termenul de judecată din 07.02.2012 s-a constatat soluţionarea în mod irevocabil a cauzei ce face obiectul dosarului nr. 17xx/102/2007.

La termenul din data de 29.09.2010, B.S. şi B.J.A. au formulat o cerere de intervenţie accesorie în interesul Primăriei Cristeşti, solicitând respingerea apelului declarat de reclamantă.

În cererea de intervenţie s-a arătat că cei doi intervenienţi au dobândit terenul în suprafaţă de 1.202 m.p., ce face obiectul litigiului, înscris la momentul intervenţiei în C.F. nr. 124/2 Cristeşti, terenul fiind dobândit prin moştenire de la numiţii V.R. şi V.I.

Prin decizia civilă nr. 24 A din 8 mai 2012, Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia civilă a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 319/2003, pronunţată de Tribunalul Mureş. A schimbat hotărârea atacată în sensul că a admis contestaţia formulată împotriva dispoziţiei din 24.02.2003 emisă de Primăria Cristeşti şi în consecinţă: a anulat dispoziţia atacată, a dispus restituirea în natură în favoarea reclamantei a imobilului înscris iniţial în C.F. nr. 124 Cristeşti, transcris în prezent în C.F. nr. 50942 Cristeşti, teren în suprafaţă de 1.202 m.p., reprezentând cota actuală de 601/751 din suprafaţa totală de 1.502 m.p. S-a respins cererea de intervenţie formulată de B.S. şi B.J.A.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:

Reclamanta, în calitate de moştenitoare testamentară a defunctei M.A., a solicitat Primăriei comunei Cristeşti restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 1.202 m.p., înscris în CF 124 Cristeşti.

Unitatea deţinătoare a răspuns notificării reclamantei prin dispoziţia din 24.02.2003, respingând cererea de restituire în natură pe motivul că terenul ce face obiectul notificării a fost atribuit, în conformitate cu prevederile art. 35 şi 37 din Legea nr. 18/1991, numitei V.R., moştenitoare testamentară a fostei proprietare M.A. Acesta a fost şi motivul pentru care instanţa de fond a respins contestaţia depusă de reclamantă împotriva dispoziţiei unităţii deţinătoare a imobilului.

Prezenta cauză a fost suspendată pentru că, paralel cu acest demers judiciar, reclamanta a solicitat anularea actului prin care Prefectul judeţului Mureş a atribuit, în temeiul Legii nr. 18/1991, terenul aflat în litigiu altei persoane.

Prin sentinţa civilă nr. 4670/2006 a Judecătoriei Târgu Mureş, cererea reclamantei J.R. a fost respinsă, însă Tribunalul Mureş, prin decizia civilă nr. 94/2008, a admis apelul reclamantei, a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare.

Judecătoria Târgu Mureş, prin sentinţa civilă nr. 6385/2008, a constatat că reclamanta din prezenta cauză are calitate de moştenitoare testamentară după defuncta M.A., decedată în anul 1986 şi a constatat nulitatea absolută parţială a Ordinului Prefectului din 22.07.1996 în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 1.202 m.p. situat în comuna Cristeşti şi înscris în CF 124 Cristeşti, eliberat în favoarea numitei V.R. Totodată, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat sub nr. 4xxx/1996 la BNP H.S., prin care B.S. şi B.J.A. au dobândit terenul în litigiu.

Hotărârea Judecătoriei Târgu Mureş a rămas definitivă prin respingerea apelului intervenienţilor şi a Prefectului judeţului Mureş, prin decizia civilă nr. 164/2009 a Tribunalului Mureş, şi irevocabilă prin respingerea recursului aceloraşi părţi prin decizia civilă nr. 94/R/2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

Hotărârea irevocabilă a Curţii de Apel Târgu Mureş a fost atacată cu contestaţie în anulare, respinsă, la rândul său, prin decizia nr. 713/R/2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

Recapitulând, acţiunea reclamantei prin care s-a solicitat, pe de o parte, constatarea calităţii sale de moştenitoare după defuncta M.A., iar, pe de altă parte, anularea Ordinului Prefectului nr. 1xx/1996, a fost admisă şi în aceste condiţii, temeiul care a stat la baza respingerii notificării, respectiv respingerii pe fond a acţiunii reclamantei nu mai subzistă.

Printr-o hotărâre irevocabilă, instanţele au constatat că reclamanta J.R. are calitate de moştenitoare după fostul proprietar tabular M.A., iar terenul nu face obiectul Legii nr. 18/1991, fiind în proprietatea Statului Român după anularea Ordinului Prefectului nr. 1xx/1996.

Apărările făcute de intervenienţi în favoarea pârâtei Primăria comunei Cristeşti nu sunt întemeiate pentru că intervenienţii nu mai sunt proprietari ai imobilului în urma anulării Ordinului Prefectului nr. 1xx/1996, iar în CF nr. 50942 Cristeşti, unde s-a transcris imobilul din CF 124/II, respectiv 124 Cristeşti, proprietatea a fost reînscrisă în favoarea Statului Român. Aşadar, intervenienţii nu sunt nici proprietari tabulari. Chiar dacă intervenienţii au susţinut că ar fi dobândit dreptul de proprietate în urma unei vânzări-cumpărări, acest lucru nu este real, pentru că în evidenţele de carte funciară proprietatea a aparţinut autoarei reclamantei înainte de a fi trecută în proprietatea statului în anul 1979, conform înscrierilor de sub B+24.

Printr-o hotărâre irevocabilă, instanţa de judecată a stabilit nu doar nelegalitatea actului de transmitere a proprietăţii în favoarea autoarei intervenienţilor, ci şi calitatea de moştenitoare legală a reclamantei după defuncta M.A.

În consecinţă, constatând că imobilul se află în proprietatea statului, conform copiei cărţii funciare şi că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea a admis apelul şi a dispus schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii restituirii în natură a imobilului solicitat.

Pentru aceleaşi motive, Curtea a respins cererea de intervenţie formulată în interesul Primăriei comunei Cristeşti de către numiţii B.S. şi B.J.A.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta Primăria comunei Cristeşti prin Primar şi intervenienții B.S. şi B.J.A.

1. Criticile formulate de recurenta pârâtă Primăria comunei Cristeşti prin Primar au vizat următoarele aspecte:

În şedinţa publică din 08 mai 2012, prin practicaua hotărârii pronunţate la acest termen s-a respins excepţia perimării apelului, invocată de către intimata pârâtă Primăria comunei Cristeşti prin Primar.

Soluţia dată prin decizia civilă nr. 24/A/08 mai 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş este nelegală, atât în ceea ce priveşte modul de rezolvare a excepţiei perimării apelului, cât şi în privinţa soluţiei de fond date asupra contestaţiei formulate de reclamanta J.R. în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 7 C.proc.civ.

a). În ceea ce priveşte problema excepţiei perimării apelului, formulat împotriva sentinţei civile nr. 319/2003 a Tribunalului Mureş de către reclamanta J.R., se arată că judecarea apelului s-a suspendat pe data de 08.11.2006, în baza dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ. până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr. 17xx/102/2007 al Tribunalului Mureş. Acest dosar s-a soluţionat în mod definitiv şi irevocabil pe data de 11 februarie 2010, când prin decizia civilă nr. 94/R/2010, Curtea le Apel Târgu Mureş a respins recursul declarat de către numiţii B.S. şi B.J.A. împotriva deciziei civile nr. 164/2009 a Tribunalului Mureş.

În atare situaţie, motivul care a stat la baza suspendării dispuse pe data de 08.11.2006, în baza art. 244 alin. (1) pct.1 C.proc.civ., a încetat pe data de 11 februarie 2010.

Reclamanta J.R. nu a solicitat repunerea pe rol a cauzei ce face obiectul judecăţii în dosarul nr. 7xx/43/2006 al Curţii de Apel Târgu Mureş, decât după ce a trecut mai mult de un an de la data încetării motivului de suspendare ce a determinat suspendarea dispusă pe data de 08.11.2006, neformulându-se astfel cererea de repunere pe rol în termenul legal de un an socotit de la data de 11 februarie 2010.

Având în vedere dispoziţiile art. 248 alin. (1) C.proc.civ. şi faptul că apelul reclamantei J.R. ce a făcut obiectul judecăţii în dosarul nr. 7xx/43/2006 al Curţii de Apel Târgu Mureş a rămas în nelucrare timp de mai mult de un an din vina acesteia se impunea şi se impune a se constata că a survenit perimarea apelului ce face obiectul judecăţii în dosarul nr. 7xx/43/2006 al Curţii de Apel Târgu Mureş.

b) În ceea ce priveşte problema caracterului nefondat al apelului declarat de către reclamanta J.R., se susţine printr-o serie de argumente, că reclamanta nu poate fi considerată ca fiind persoană îndreptăţită la restituirea în natură a terenului în litigiu, în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

2. Intervenienţii B.S. şi B.J.A. critică hotărârea instanţei de apel sub următoarele aspecte:

Soluţia dată prin decizia civilă nr. 24/A/2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş este nelegală în ceea ce priveşte modul de rezolvare a excepţiei perimării apelului, în privinţa soluţiei pe fond date asupra contestaţiei de Lege nr. 10/2001 formulată de reclamanta J.R., dar şi în privinţa modului de soluţionare a cererii de intervenţie accesorie formulată de către intervenienţi, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 7 C.proc.civ., precum şi cele prevăzute de art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 312 alin. (5) C.proc.civ.

Susţinând întocmai ca şi partea în interesul căreia au intervenit în proces motivele de recurs referitoare la greşita soluţionare a excepţiei perimării apelului invocată de intimata pârâtă şi a contestaţiei de Lege nr. 10/2001 formulată de reclamanta J.R., pe fondul său, recurenţii intervenienţi dezvoltă pe larg criticile aduse hotărârii în ceea ce priveşte modul de rezolvare a cererii de intervenţie accesorie formulată de aceştia în interesul intimatei pârâtePrimăria comunei Cristeşti prin Primar.

S-a susţinut că în privinţa acestei cereri de intervenţie, Curtea de apel a omis a hotărî asupra încuviinţării în principiu a intervenţiei, încălcând prevederile art. 52 C.proc.civ.

Raportat la conţinutul dispozitivului deciziei nr. 24/A/2012, este evident faptul că instanţa de apel a soluţionat pe fond cererea de intervenţie accesorie, fără ca în prealabil să fi încuviinţat în principiu această intervenţie, şi fără ca procedura de citare cu intervenienţii să fi fost legal îndeplinită vreodată.

Că dispozitivul deciziei civile nr. 24/A/2012 vizează o soluţionare pe fond, şi nu o încuviinţare în principiu a intervenţiei, rezultă şi din faptul că această decizie s-a comunicat intervenienţilor ca şi unor părţi litigante, ori calitatea de părţi litigante nu o aveau pentru că nu au fost citaţi în cauză.

Faţă de cele mai sus arătate, în contra intervenienţilor accesorii, Curtea de Apel Târgu Mureş s-a pronunţat prin decizia civilă nr. 24/A/2012, fără ca să îi citeze vreodată în cauză şi fără ca procedura de citare să fi fost legal îndeplinită cu aceştia (cum de altfel nici pentru termenul de judecată din 8 mai 2012).

Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:

Analizând, cu prioritate, critica comună ambelor recursuri, care vizează greşita soluţionare a excepţiei perimării apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 319/2003 a Tribunalului Mureş, de către apelanta reclamantă J.R., Înalta Curte a constatat că este fondată pentru considerentele ce succed:

La data de 02.04.2012, intimata pârâtă Primăria comunei Cristeşti prin Primarul comunei Cristeşti a depus la dosarul de apel o cerere, intitulată ”Notă”, prin care a ridicat excepţia perimării apelului declarat de către apelanta J.R., pentru argumentele expuse pe larg în conţinutul acelei cereri.

La termenul de judecată din 8 mai 2012, instanţa de apel s-a pronunţat în sensul respingerii excepţiei perimării apelului, ca neîntemeiată, „apreciind că suspendarea judecăţii a fost dispusă de instanţa de apel până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr. 57xx/2005 şi menţinută în continuare, şi după înregistrarea dosarului în programul Ecris sub un alt număr, iar în ultima încheiere din 30.09.2010 s-a dispus suspendarea apelului până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr. 17xx.x/102/2007, şi că această cauză nu a putut fi soluţionată până nu s-au soluţionat toate cererile care ţineau de recursul respectiv.”

Apreciind în acest sens, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C.proc.civ., invocate ca temei al perimării apelului de către intimată pârâtă.

Astfel, în apel, la termenul de judecată din data de 08.11.2006, s-a dispus suspendarea judecăţii apelului, conform art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., până la soluţionarea acţiunii ce face obiectul dosarului nr. 57xx/2005 aflat pe rolul Judecătoriei Târgu-Mureş.

La termenul din 03.04.2009, instanţa de apel având în vedere faptul că motivele de suspendare a cauzei subzistă, a menţinut suspendată pricina în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr. 17xx/102/2007 al Tribunalului Mureş.

La termenul din 30.09.2010, instanţa de apel pentru aceleaşi motive ca şi în precedent, a menţinut măsura suspendării cauzei în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ.

Conform rezoluţiei din 21.10.2011, puse pe verso-ul încheierii întocmite la cel din urmă termen, instanţa, din oficiu, a dispus citarea părţilor pentru verificarea măsurii suspendării, fixând termen de judecată la 01.11.2011.

La termenul din 01.11.2011, instanţa de apel a acordat un nou termen pentru a se depune la dosar hotărârea pronunţată în dosarul nr. 17xx/102/2007, cu menţiunea rămânerii irevocabile.

La termenul din 07.02.2012, instanţa a acordat un nou termen pentru ataşarea dosarului nr. 17xx/102/2007, aflat la dosarul nr. 17xx/102/2007* al Curţii de Apel Târgu Mureş.

În dosarul curţii de apel s-a depus decizia nr. 94/R/2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, pronunţată în dosarul nr. 17xx.x/102/2007, care a pricinuit suspendarea judecăţii apelului reclamantei.

Faţă de datele relevate este de menţionat că, perimarea nu curge cât timp durează suspendarea judecăţii pronunţată în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., deci până la rămânerea irevocabilă a hotărârii care a motivat suspendarea judecăţii. Însă, după acest moment, perimarea începe să curgă.

Conform art. 248 alin. (1) C.proc.civ., „Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an.”

În speţă, de la data de 11.02.2010, când a fost pronunţată decizia irevocabilă nr. 94/R a Curţii de Apel Târgu Mureş, a început să curgă termenul de un an înlăuntrul căruia părţile ar fi trebuit să stăruie în judecată prin efectuarea unui act de procedură.

Aşa cum rezultă din datele dosarului, înlăuntrul acestui termen, care s-a împlinit la data de 11.02.2011, nu s-a efectuat nici un act de procedură, cauza rămânând suspendată în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., chiar şi după această dată.

Abia la data de 21.10.2011, conform rezoluţiei puse pe verso-ul încheierii întocmite la termenul din 30.09.2010 (când s-a menţinut măsura suspendării), instanţa, din oficiu, a dispus citarea părţilor pentru verificarea măsurii suspendării, fixând termen de judecată la 01.11.2011.

În consecinţă, cum de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti care a motivat suspendarea judecăţii apelului reclamantei, părţile au lăsat să treacă un interval de timp mai mare de un an, fără să fi săvârşit vreun act de procedură în vederea reluării judecăţii, până la data de 11.02.2011, când s-a împlinit termenul de perimare, calculat conform art. 101 alin. (3) şi (5) C.proc.civ., în mod corect intimata pârâtă a invocat în cauză excepţia perimării apelului.

Perimarea este o sancţiune procedurală de aplicaţie generală care operează, atât în etapa judecăţii în primă instanţă, cât şi în etapa judecăţii în căile de atac şi are o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găseşte, dar şi o prezumţie de desistare a părţilor, dedusă din faptul nestăruinţei un timp îndelungat în judecată.

În speţă, nu poate fi primită motivarea sumară, lapidară, dată de curtea de apel soluţiei de respingere a excepţiei perimării apelului, în sensul că suspendarea judecăţii a fost dispusă de instanţa de apel până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr. 17xx.x/102/2007, „şi că această cauză nu a putut fi soluţionată până nu s-au soluţionat toate cererile care ţineau de recursul respectiv”.

S-a avut în vedere de către instanţa de apel faptul că împotriva deciziei nr. 94/R/2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, irevocabilă, s-a formulat contestaţie în anulare care a fost soluţionată în sensul respingerii, prin decizia nr. 713/R/2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

De asemenea, împotriva sentinţei civile nr. 6385/2008, pronunţată în al doilea ciclu procesual de Judecătoria Târgu Mureş, rămasă definitivă prin decizia nr. 164/2009 a Tribunalului Mureş şi irevocabilă prin decizia nr. 94/R/2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, s-a formulat la data de 23.02.2010, cerere pentru lămurirea dispozitivului, soluţionată prin încheierea pronunţată la data de 28.03.2011, rămasă definitivă prin decizia nr. 217/2011 a Tribunalului Mureş şi irevocabilă prin decizia nr. 46/R/2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

Înalta Curte reaminteşte că suspendarea facultativă întemeiată pe prevederile alin. (1) al art. 244 C.proc.civ., dăinuie până când hotărârea pronunţată în pricina care a motivat suspendarea a devenit irevocabilă, ca act final prin care instanţa soluţionează litigiul. Formularea unei cereri de lămurire a hotărârii după rămânerea irevocabilă, nu înseamnă că aceasta nu este irevocabilă, deoarece pe această cale a lămuririi dispozitivului, nu se modifică dispozitivul, ci se clarifică, se interpretează doar măsurile dispuse de instanţă prin hotărârea a cărei lămurire se doreşte. Această procedură a fost pusă la dispoziţia părţii interesate atunci când, din culpa instanţei, dispozitivul hotărârii nu este suficient de clar, ceea ce poate genera dificultăţi la executare.

În speţă, faptul că ulterior suspendării judecăţii apelului şi rămânerii irevocabile a hotărârii pronunţate în dosarul care a pricinuit suspendarea, părţile au declanşat procedura de lămurire a dispozitivului sentinţei primei instanţe, acest proces nu prilejuiește de drept suspendarea judecăţii, ci ar fi putut constitui, cel mult, temei pentru o nouă suspendare, după repunerea cauzei pe rol înlăuntrul termenului legal de perimare, deoarece, suspendarea fiind facultativă, numai instanţa la care procesul este în curs de desfăşurare poate aprecia dacă se impune o nouă suspendare a judecăţii.

De altfel, demersul efectuat de instanţă din oficiu, prin rezoluţia administrativă din 21.10.2011, prin care a dispus citarea părţilor pentru verificarea măsurii suspendării apelului, a fost efectuat cu mult peste termenul legal de perimare, de un an, care s-a împlinit la data de 11.02.2011.

În condiţiile date, instanţa de apel legal învestită cu soluţionarea excepţiei perimării apelului declarat de reclamantă ar fi trebuit să reţină întrunirea în cauză a condiţiilor perimării, prevăzute de art. 248 alin. (l) C.proc.civ. şi să constate perimată cererea de apel.

Drept consecinţă, admiţând acest motiv de recurs, Înalta Curte nu a mai analizat critica comună ambelor recursuri referitoare soluţia pronunţată de instanţa de apel pe fondul cauzei şi anume, în privinţa modului de soluţionare a contestaţiei formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, apelul declarat de reclamanta J.R. fiind perimat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de intervenienţii B.S. şi B.J.A., acesta a fost admis pentru aceleaşi considerente pentru care a fost admis recursul părţii în interesul căreia au intervenit în proces, respectiv pârâta Primăria comunei Cristeşti prin Primarul comunei Cristeşti.

Înalta Curte constată că intervenienţii B.S. şi B.J.A. au intervenit în proces pentru apărarea drepturilor intimatei pârâte, în temeiul art. 52 alin. (1) C.proc.civ.

Având o poziţie procesuală subsidiară, intervenţia accesorie având natura juridică a unei simple apărări, recurenţii intervenienţi nu pot critica hotărârea atacată pentru alte motive decât partea în favoarea căreia s-a intervenit.

Prin urmare, în condiţiile în care recursul declarat de pârâtă, în sprijinul căreia s-a intervenit în proces, va fi admis cu consecinţa constatării perimării apelului declarat de reclamantă, şi recursul intervenienţilor accesorii urmează a fi admis în cauză.

În concluzie, faţă de considerentele ce preced, constatând că instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, ca fiind neîntemeiată excepţia de perimare a apelului, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C.proc.civ., a admis recursurile, a casat, în parte, decizia atacată şi a constatat perimat apelul declarat de reclamanta J.R. împotriva sentinţei civile nr. 319 din 10 septembrie 2003 a Tribunalului Mureş. Totodată, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Inadmisibilitatea chemării în judecată a altor pârâți pe calea cererii formulată de reclamant în temeiul art. 57 din Codul de procedură civilă.Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Inadmisibilitatea chemării în judecată a altor pârâți pe calea cererii formulată de reclamant în temeiul art. 57 din Codul de procedură civilă.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata.

Index alfabetic : cerere de chemare în judecată a altor persoane

– intervenient forțat

– inadmisibilitate

C.proc.civ., art. 57 – 58, art. 132

Notă : Instanțele au avut în vedere dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865.

Instituţia denumită de legiuitor chemare în judecată a altor persoane – intervenţie forţată, reglementată de dispoziţiile art. 57-59 C.proc.civ. – consacră posibilitatea introducerii în proces, fie din iniţiativa reclamantului, fie din cea a pârâtului, a unei persoane care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Persoanele astfel chemate în judecată dobândesc, potrivit art. 58 C.proc.civ., calitate de intervenienţi în interes propriu, iar nu pe aceea de pârâţi.

Normele de procedura civilă conferă reclamantului dreptul de a chema în judecată alţi pârâţi numai prin modificarea cererii introductive de instanţă, în termenul şi condiţiile prevăzute de art. 132 alin. (1) C.proc.civ.

Greşita alegere de către reclamant a persoanei pârâtului nu poate fi reparată prin chemarea în judecată a altor persoane, conform art. 57 – 58 C.proc.civ., întrucât nicio persoană nu poate dobândi într-un proces civil o altă calitate decât cea prescrisă de lege, o astfel de cerere fiind inadmisibilă.

Secția I civilă, decizia nr. 733 din 14 februarie 2013

Prin acţiunea înregistrată la data de 22.11.2000, reclamantul Ş.Ş.G. a chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti – Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea acesteia să-i restituie imobilul situat în municipiul Bucureşti.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C.civ.

Prin încheierea de şedinţă din 28.03.2001, la solicitarea reclamantului, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, s-a dispus suspendarea judecării cauzei. La data de 03.02.2006, reclamantul a depus o cerere de repunere pe rol a cauzei.

La data de 12.04.2006, reclamantul, în temeiul art. 57 C.proc.civ., a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a persoanelor fizice C.V. şi M., A.A. şi E., T.D. şi S., respectiv obligarea acestora să-i restituie imobilul în litigiu.

Prin încheierea de şedinţă din 12.04.2006, instanţa a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Tribunalului Bucureşti şi înaintarea acesteia spre soluţionare Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

În raport de obiectul acţiunii în revendicare, estimat la 150.000.000 lei, conform art. 112 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ., sunt incidente normele tranzitorii cuprinse în art. II alin. (1) din Legea nr. 219/2005.

La data de 08.01.2007, reclamantul, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C.proc.civ., a solicitat obligarea pârâţilor A.A. şi A.E. să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în suprafaţă totală de 79,90 mp, reprezentând o cotă indiviză de 36,45 % din imobil, precum şi o cotă indiviză de 36,45 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 51,12 mp teren situat sub construcţie ; pârâţii C.V. şi C.M. să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în suprafaţă utilă de 78,77 mp, reprezentând o cotă indiviză de 34,64 % din imobil, o cotă indiviză de 34,64 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 48,60 mp teren situat sub construcţie; pârâţii T.D. şi T.S. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în suprafaţă utilă de 50,55 mp reprezentând o cotă indiviză de 23,06 % din imobil, o cotă indiviză de 23,06 % din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 32,34 mp teren situat sub construcţie.

Prin sentinţa civilă nr. 75 din 08.01.2007, Judecătoria Sector 2 a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, faţă de valoarea imobilului indicată de reclamant, de peste 5 miliarde de lei, şi în raport de art. 2 alin.(1) lit. b) C.proc.civ.

Prin sentinţa civilă nr. 521/2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant al reclamantului, şi pe acest temei, a anulat cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 41/2009, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.

La termenul de judecată din 25.05.2009, reclamantul a depus o cerere prin care a solicitat completarea acţiunii, astfel: cu privire la cadrul procesual pasiv, a solicitat să fie citaţi în calitate de pârâţi, Municipiul Bucureşti, reprezentat prin primarul general şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Cu privire la petitul acţiunii, reclamantul a solicitat să se ia act de completarea acestuia, în sensul că, în subsidiar, în cazul în care se va considera că imobilul este imposibil de restituit în natură, solicită să fie obligat Statul Român şi Municipiul Bucureşti să achite contravaloarea imobilului preluat abuziv de stat, estimat provizoriu la 800.000 lei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480, 483, 998 C.civ., art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană, art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie.

Prin încheierea de şedinţă din 25.05.2009, instanţa a respins, ca tardivă, cererea depusă la data de 25.05.2009, precizată ca fiind o completare a acţiunii iniţiale, şi ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamant la data de 12.04.2006, în dosar nr. 61xx/2000 al Tribunalului Bucureşti, întemeiată pe art. 57 C.proc.civ., întrucât conform normei procedurale cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, pe când, în speţă, pârâţii persoane fizice au fost introduşi în calitate de pârâţi.

La termenul de judecată din 23.11.2009, reclamantul a arătat că, la dosarul cauzei, se află un răspuns oficial din care rezultă că notificarea formulată pe temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată. S-a solicitat proba cu expertiză pentru identificarea imobilului şi stabilirea valorii de circulaţie a acestuia, raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

La data de 07.06.2010, reclamantul a depus o cerere precizatoare, arătând ca în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C.proc.civ., îşi precizează cuantumul pretenţiilor la suma stabilita prin raportul de expertiza de 1.432.100 lei.

Prin sentinţa civila nr. 1980 din 15.12.2010, Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a admis cererea precizată a reclamantului, fiind obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, să emită o dispoziţie motivată referitor la imobilul situat în Bucureşti, cu propuneri de acordare de despăgubiri băneşti, potrivit evaluării stabilite prin raportul de expertiza tehnică.

S-a reţinut că bunul imobil în litigiu nu mai poate fi restituit în natură, întrucât a fost înstrăinat, iar cererea de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare a fost respinsă, cu caracter irevocabil.

În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, în ceea ce priveşte acordarea de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti, ţinându-se cont de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prin decizia civilă nr. 243 A din 13.06.2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului Municipiul Bucureşti şi, în baza excepţiei de ordine publică privind obiectul de învestire a instanţei, a anulat sentinţa civilă nr. 1980/2010 şi, evocând fondul, a respins acţiunea reclamantului, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, ca nefondată.

La termenul de judecată din 06.06.2012, Curtea a pus în discuţia părţilor clarificarea obiectului cu care instanţele de judecată anterioare au fost învestite, precum şi temeiul de drept al acţiunii.

Acţiunea iniţială a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C.civ., având caracterul unei acţiuni în revendicare.

În apel, apelantul-reclamant a insistat atât pe obligarea persoanelor fizice să restituie în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul revendicat, cât şi pe obligarea pârâtului la plata despăgubirilor.

S-a apreciat că instanţele de judecată au fost învestite cu o acţiune în revendicare şi nu cu o acţiune întemeiată pe decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a pus în discuţie inclusiv aspectul vizând limitele în care încheierea de şedinţă din 25.05.2009 a fost atacată cu apel, concluziile părţilor fiind reţinute în încheierea de dezbateri.

Examinând conţinutul cererii de apel formulată de reclamant, s-a constatat că nu există nici o critică cu privire la respingerea, ca tardivă, a cererii depuse la data de 25.05.2009, ci doar se critică partea din încheiere prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantului întemeiată pe temeiul art. 57 C.proc.civ.

S-a pus totodată în discuţia contradictorie a părţilor, calificarea cererii din 08.01.2007 şi raportul în care se găseşte aceasta cu celelalte cereri ale reclamantului.

Din examinarea cererii iniţiale de chemare în judecată, a cererii întemeiate pe art. 57 C.proc.civ. şi a cererii depusă la data de 08.01.2007, s-a apreciat, faţă de art. 132 alin. (2) pct. 2 C.proc.civ., că este evident că nu suntem în ipoteza unei cereri modificatoare cu privire la obiectul cererii sau cu privire la înlocuirea unui pârât cu un alt pârât sau la completarea cu alt pârât.

Referitor la apelul reclamantului s-au reţinut următoarele considerente de fapt şi de drept:

Apelantul-reclamant, deşi i-a fost respinsă, ca tardivă, cererea formulată la data de 25.05.2009, a continuat să pretindă şi prin cererea de apel, în subsidiar, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a Municipiul Bucureşti la plata directă a despăgubirilor civile.

Din dispozitivul încheierii de şedinţă din 23.11.2009, a rezultă că, în urma respingerii cererii depuse la data de 25.05.2009, calitatea de pârât a fost stabilită în persoana Municipiului Bucureşti.

Cu toate acestea, la data de 07.06.2010, s-a depus o cerere precizatoare de către reclamant, prin care, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2, îşi precizează cuantumul pretenţiilor la suma stabilită prin raportul de expertiză, de 1.432.100 lei, şi arată instanţei că s-a depus o cerere precizatoare prin care s-a stabilit cadrul procesual, în sensul chemării în judecată, în calitate de pârâţi, a Statului Român şi a Municipiului Bucureşti.

Afirmaţia din încheierea de şedinţă din 07.06.2010 este eronată, în condiţiile în care instanţa de fond, la data de 25.05.2009, nu a stabilit că ar avea calitatea de pârât Statul Român şi Municipiul Bucureşti, la acest termen de judecată, respingându-se, ca tardivă, cererea de completare a capătului de cerere subsidiar.

În condiţiile în care nu s-a formulat nici o cerere de rectificare a încheierii din 07.06.2010, cauza a continuat să se judece cu citarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Este adevărat că la 12.04.2006, apelantul-reclamant a formulat o cerere întemeiată pe art. 57 C.proc.civ. şi a solicitat introducerea în cauză a persoanelor fizice în calitate de pârâţi, precum şi faptul că aceştia au făcut apărări în primul ciclu procesual. Din lucrările dosarului, s-a constatat că până la termenul din 25.05.2009 nu s-a pus niciodată în discuţie calificarea sau admisibilitatea acestei cereri.

Soluţia instanţei de fond cu privire la cererea din 12.04.2006, întemeiată pe art. 57 C.proc.civ., precizată prin cererea din 08.01.2007 este legală, deoarece potrivit art. 57 – 58 C.proc.civ., cel chemat în judecată, dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu şi poziţia de reclamant în proces. În raport de această poziţie pe care o puteau dobândi cei chemaţi în judecată pe temeiul art. 57 C.proc.civ., este evident că nu putea fi chemaţi ca pârâţi în cauză şi deci apelantul-reclamant în mod greşit a utilizat instituţia chemării în judecată a altor persoane pentru a introduce persoane fizice în cauză în calitate de pârâţi.

În aceste condiţii, persoanele fizice, nefiind chemate în judecată în calitate de pârâţi, nu se poate trece la o comparare de titluri prin luarea în considerare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat privind constatarea nevalabilităţii titlului statului.

Referitor la capătul de cerere subsidiar, formulat prin cererea completatoare din 25.05.2009, cerere care a fost respinsă, ca tardiv formulată, s-a avut în vedere decizia nr. 27 din 14.11.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, într-un recurs în interesul legii, conform căreia Statul Român nu are calitate procesual pasivă în acţiuni întemeiate pe art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi este inadmisibilă acţiunea de acordare de despăgubiri îndreptată împotriva Statului Român pentru imobilele preluate abuziv pe temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană şi pe art. 13 din aceeaşi convenţie.

În ceea ce priveşte Municipiul Bucureşti, nici acesta nu poate fi obligat direct la plata de despăgubiri, deoarece în materia imobilelor preluate abuziv există o reglementare specială, respectiv Legea nr. 10/2001, completată cu Legea nr. 247/2005, potrivit cu care despăgubirile se stabilesc şi plătesc de Agenţia Naţională de Restituire a Proprietăţilor, conform art. 16 din Titlu VII din Legea nr. 247/2005.

Referitor la cel de-al patrulea motiv, s-a reţinut că este adevărat că la 23.11.2009, reclamantul a solicitat proba cu expertiză de identificare şi evaluare a imobilului, ocazie cu care s-a arătat că notificarea formulată pe Legea nr. 10/2001 nu a fost soluţionată. De asemenea, solicitarea efectuării expertizei s-a făcut invocându-se dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale deciziei nr. XX/2007 a Î.C.C.J.

Până la acest termen, cauza fiind judecată ca fiind o revendicare pe dreptul comun. Din acest moment, instanţa a continuat judecata pe un obiect modificat, respectiv pe acordarea de despăgubiri băneşti, deşi nu a existat o cerere modificatoare.

Normele legale în vigoare arată modalitatea în care se stabilesc şi se acordă despăgubirile, respectiv art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 reglementează modalităţile de stabilire şi acordare a despăgubirilor, precum şi instituţia juridică obligată legal la acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, Statul Român şi Municipiul Bucureşti, nefiind ţinute de plata directă a despăgubirilor.

În ceea ce priveşte apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, s-au avut în vedere următoarele considerente de fapt şi de drept:

Referitor la primul motiv de apel – instanţa de fond s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut – instanţa a pus în discuţie excepţia de ordine publică cu privire la obiectul şi temeiul de drept al acţiunii pendinte.

Pe temeiul art. 129 alin. (6) C.proc.civ., respectiv art. 132 – 134 C.proc.civ., prima de zi de înfăţişare s-a consumat la 25.05.2009, când părţile au fost legal citate şi când părţile nu numai că puteau pune concluzii dar au şi pus concluzii. După acest termen nu se mai putea proceda la modificarea acţiunii.

La termenul din 23.11.2009, nu a existat o cerere modificatoare, care presupune existenţa unui înscris sub semnătură privată, ci s-a făcut o declaraţie verbală că se solicită efectuarea raportului de expertiză „raportat la dispoziţiile Legii nr.10/2001 şi decizia nr. XX/2007, considerându-se că instanţa de judecată poate constata că o parte din spaţiile din litigiu nu au fost înstrăinate.

Cererea depusă la 25.05.2009, de completare, a fost respinsă, ca tardiv introdusă.

Deşi instanţa de fond nu a fost investită cu un obiect reprezentat de obligaţia de a emite o dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri, totuşi s-a pronunţat pe un asemenea obiect, încălcând dispoziţiile imperative ale art. 129 alin.(6) C.proc.civ.

Pentru aceste motive, s-a admis apelul Municipiului Bucureşti şi, în baza excepţiei de ordine publică, s-a anulat sentinţa de fond, în temeiul art. 297 C.proc.civ. şi s-a reţinut cauza spre rejudecare în fond, având în vedere că procesul se află în al doilea ciclu procesual.

Referitor la cel de-al doilea argument al apelantei-pârâte, în sensul că sentinţa este nemotivată, potrivit art. 261 pct. 5 C.proc.civ., s-a reţinut că instanţa de fond a verificat dacă reclamantul este persoană îndreptăţită, reţinând că imobilul a aparţinut autorilor lor, că a fost naţionalizat în baza Decretului nr.92/1950 şi că a fost înstrăinat, situaţie în care nu mai poate fi restituit şi, pe cale de consecinţă, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 au dreptul la măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri băneşti.

Rezultă aşadar existenţa unei motivări, atât pe capătul de cerere de revendicare, cât şi pe o aşa zisă cerere precizatoare, motiv pentru care sub acest aspect motivul de apel este nefondat.

Apelanta pârâtă este în eroare, în sensul că nu suntem în ipoteza unei contestaţii întemeiată pe Legea nr. 10/2001, formulată pe faptul existenţei unui refuz de soluţionare a notificării, conform deciziei nr. XX/2007. Dovada este poziţia apelantului – reclamant care chiar şi în faza apelului, solicită, în principal, obligarea persoanelor fizice să-i lase libera proprietate şi posesia imobilului din litigiu iar, în subsidiar, nu solicită soluţionarea notificării conform deciziei nr. XX/2007, ci obligarea directă a Statului Român şi a Municipiului Bucureşti la plata de despăgubiri, cereri care nu pot fi cuprinse ca o contestaţie pentru refuzul soluţionării notificării, ci evident pe petitul principal – este vorba de plata de despăgubiri pentru fapta ilicită şi pentru imposibilitatea restituirii imobilului în natură.

Instanţa de apel nu are dreptul de a modifica obiectul cu care instanţele de fond au fost legal investite, ci are obligaţia de a verifica, potrivit art. 295 C.proc.civ., corecta stabilire a situaţiei de fapt şi aplicarea corectă a legii de către instanţa de fond.

Referitor la cel de-al treilea motiv de apel, critica este nefondată, deoarece acţiunea a fost una în revendicare întemeiată pe art. 480 C.civ., iar art. 1073 C.civ. reprezintă tocmai temeiul de drept pe care apelantul-reclamant îşi întemeiază obligaţia de despăgubiri în cazul în care nu se mai poate îndeplini obligaţia de a lăsa libera proprietate şi posesia imobilului.

În evocarea fondului, s-a reţinut că instanţa este ţinută să soluţioneze acţiunea în revendicare, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti. Celelalte părţi atrase în proces, respectiv persoanele fizice nu sunt părţi în acest raport juridic dedus judecăţii, deoarece nu au fost legal chemate în judecată.

Instanţa a constatat astfel că pârâtul chemat în judecată nu mai este posesorul imobilului şi că imobilul este posedat de terţe persoane fizice. În aceste condiţii, pârâtul nu poate fi obligat la lăsarea în deplină proprietate a unui bun pe care nu-l posedă, motiv pentru care, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 480 C.civ., acţiunea a fost respinsă, ca nefondată.

Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat recurs, reclamantul, prin care a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

În mod greşit, s-a admis excepţia de ordine publică privind obiectul cu care instanţa a fost investită si temeiul de drept al acţiunii şi a anulat sentinţa primei instanţe, întrucât în discuţia părţilor nu a fost pusa nicio excepţie de ordine publica. Instanţa de judecată doar a solicitat fiecărei părţi să-şi spună punctul de vedere cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată. Instanţa nu a calificat acţiunea în şedinţa publică şi nu a pus în discuţia părţilor excepţia de ordine publica pe care s-a pronunţat.

Prin încheierea de şedinţa din 06.06.2012, au fost puse în discuţia părţilor mai multe probleme de ordin procedural care au fost soluţionate prin decizia atacată, printr-o aplicare eronată a principiului rolului activ al instanţei de judecata.

În mod eronat, instanţa a apreciat că, formulând acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C.civ., este investită numai cu soluţionarea acestei cauze pe calea dreptului comun. Instanţa nu a avut în vedere faptul că, la momentul formulării cererii de chemare în judecata, nu erau in vigoare dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Recurentul-reclamant nu a mers concomitent pe două căi în justiţie, ci acţiunea întemeiată iniţial pe dispoziţiile art. 480 C.civ. a devenit o acţiune prin care s-a solicitat obligarea părţii adverse să-i lase în deplina proprietate si posesie imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001.

În încheierea de şedinţa din 06.06.2012, recurentul a declarat ca cererea depusă la data de 08.01.2007 este o cerere de restituire întemeiata pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fără a renunţa însă la dispoziţiile art. 480 C.civ.

Acţiunea iniţială a fost modificata prin apariţia legii, in mod implicit, dar si prin prevederile sale, care arata ca aceasta lege este de imediata aplicare.

S-a pus totodată în discuţia părţilor calificarea cererii depusa la data de 08.01.2007, prin care s-a solicitat ca pârâţii persoane fizice să îi lăsase, reclamantului, în deplina proprietate şi posesie imobilul în litigiu.

Cerere de chemare în judecata a fost formulată în termenul legal, anterior primei zi de înfăţişare. Termenul legal este data de 25.05.2009, iar cererea formulata la data de 12.04.2006 este o cerere de chemare in judecata şi nu este o cerere de intervenţie forţată întemeiata pe art. 57 C.proc.civ.

Recurentul-reclamant a susţinut că, prin motivele de apel, a atacat atât respingerea, ca tardivă, a cererii precizatoare depuse la termenul din 25.05.2009, cât şi respingerea, ca inadmisibilă, a cererii formulata la data de 12.04.2006. Aceste aspecte sunt criticate şi prin prezentele motive de recurs.

Instanţa de apel nu putea face o calificare a cererii de chemare în judecata, altfel decât a făcut-o instanţa de fond, atât timp cat acest aspect nu a fost contestat de vreuna din părţi.

În ceea ce priveşte calitatea de intervenienţi forţaţi a pârâţilor persoane fizice, recurentul a contestat decizia instanţei de fond şi a arătat că această calificare a operat în primul ciclu procesual, prin faptul ca persoanele fizice au fost citate în calitate de pârâţi şi şi-au însuşit această calitate, făcând apărări în această calitate.

În mod greşit instanţa, la termenul din 25.05.2009, a respins aceasta cerere de introducere în cauza a pârâţilor în temeiul art. 57 C.proc.civ., ca inadmisibilă, fără să ţină cont de faptul că cererea de chemare în judecată fusese deja calificată de către instanţa de fond.

S-a trecut în mod eronat art. 57 C.proc.civ., aceasta fiind în mod evident o eroare materială.

Unul dintre principiile fundamentale care guvernează întreaga activitate judiciara este principiul rolului activ al judecătorului.

Potrivit art. 84 C.proc.civ., cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită, în condiţiile art. 129 alin. (2) C.proc.civ., judecătorul va pune în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor din proces şi va stărui în toate fazele procesuale pentru soluţionarea amiabila a procesului.

La data de 25.05.2009, Tribunalul a respins, ca tardivă, cererea prin care s-a solicitat introducerea în cauza a Municipiului Bucureşti si Statului Roman, şi s-a solicitat contravaloarea imobilului, subsidiar cererii de restituire în natură.

Chiar dacă prima zi de înfăţişare s-a consumat la data de 25.05.2009, modificarea cererii de chemare în judecata s-a realizat în condiţiile în care partea adversa, respectiv Municipiul Bucureşti, şi-a exprimat acordul tacit cu privire la modificarea cererii.

Pârâţii nu s-au opus acestei cereri modificatoare pe tot parcursul procesului, exprimându-si astfel acordul tacit cu privire la cererea depusa la data de 25.05.2009.

Cererea depusa la 25.05.2009 a fost respinsă in mod greşit ca tardivă şi, pentru aceste considerente, s-a solicitat obligarea Statului Roman si Municipiului Bucureşti la plata contravalorii despăgubirilor prin cererea precizatoare formulată la data de 07.06.2010. În mod greşit nu s-a dispus citarea Statului Roman, deşi s-a solicitat acest lucru prin cererea depusă la data de 07.06.2010. Având în vedere că aceasta cerere nu a fost judecată pe fond se impune casarea deciziei din apel şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, evocând fondul.

În privinţa admiterii apelului pârâtului Municipiul Bucureşti, s-a susţinut că aceasta soluţie este nelegală şi s-a solicitat a se avea în vedere apărările formulate: la data de 9.07.1996, a formulat cerere pentru restituirea în natura a proprietăţii, în baza Legii nr. 112/1996, solicitând în mod expres ca proprietatea să nu fie vânduta; pentru imobilul reclamantului au fost întocmite acte de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul situat in Bucureşti ; prin hotărâre irevocabilă s-a reţinut în mod expres că „instanţa apreciază ca imobilul în litigiu a fost preluat de către stat fără de titlu valabil deoarece la data preluării nu au fost respectate dispoziţiile Constituţiei României în vigoare la acea data care apărau dreptul la proprietate.”; a intrat astfel în puterea efectului pozitiv al lucrului judecat situaţia ca preluarea imobilului a fost una abuzivă; tratamentul diferenţiat al categoriilor de beneficiari ai Legii nr. 10/2001 (care au formulat notificările in condiţii egale şi în acelaşi termen legal) nu poate fi justificat exclusiv pe considerentul ca nu s-a emis dispoziţia de soluţionare a notificării înainte sau după modificarea Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care întârzierea soluţionării notificării nu îi poate fi imputată reclamantului; având în vedere şi jurisprudenţa constanta a Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la respectarea dreptului la un proces echitabil, hotărârea instanţei de fond este corecta, cu privire la obligarea Municipiului Bucureşti de a emite o dispoziţie de acordare a despăgubirilor având în vedere constatarea imposibilităţii restituirii în natura a imobilului; respingerea cererii de acordare a despăgubirilor ar reprezenta o ingerinţa în dreptul de acces la o instanţă de judecată şi la garantarea proprietăţii, în condiţiile în care după 11 ani de litigii şi 10 ani de la formularea notificării, nu s-a răspuns în niciun fel solicitării de restituire.

Recursul este nefondat.

Din încheierea de şedinţa din 06.06.2012, rezultă că au fost puse în discuţia părţilor mai multe aspecte de ordin procedural.

Nu se poate reţine că excepţia de ordine publica privind obiectul si temeiul juridic acţiunii pendinte ar fi fost invocată şi soluţionată în mod greşit, în condiţiile în care în mod expres şi explicit instanţa a solicitat fiecărei părţi să-şi expună punctul de vedere cu privire la chestiunile strict identificate şi care ţin de corecta învestire a instanţei de judecată.

Procedând în acest fel, instanţa de apel a respectat întru totul dispoziţiile art. 129 alin. (4) C.proc.civ., dând pe deplin eficienţă principiului rolului activ al judecătorului.

Instanţa de apel a apreciat corect că, în raport de temeiul de drept invocat şi calificarea iniţială a acţiunii, acţiune în revendicare întemeiata pe dispoziţiile art. 480 C.civ., instanţa nu se putea învesti legal decât cu soluţionarea cauzei pendinte pe calea dreptului comun. Împrejurarea că la momentul formulării cererii de chemare în judecata nu erau in vigoare dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi faptul că data de 18.03.2001, acţiunea a fost suspendată până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii privind constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare, nu sunt relevante în cauză sub aspectul regularităţii actului de învestire, în lipsa unei manifestări de voinţă explicite a reclamantului în sensul pretins de acesta.

Nici o instanţă de judecată, chiar în condiţiile existenţei dispoziţiilor art. 46 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, nu poate considera că s-a învestit în mod implicit, prin modificarea cererii de chemare în judecata, întrucât o astfel de apreciere ar surprinde părţile în exercitarea drepturilor procedurale şi în formularea apărărilor.

Legea specială are prioritate faţă de dispoziţiile dreptului comun, dar pentru un astfel de raţionament juridic, trebuie conferit cadrul procesual concret de învestire şi aceasta nu se poate face decât prin actul de voinţă expres al părţilor, în condiţiile prevăzute expres de normele procedurale în vigoare.

Încuviinţarea expertizei tehnice de evaluare a imobilului în litigiu şi de identificare a acestuia, în condiţiile invocării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 si a deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi existenţa unei notificări întemeiate pe Legea nr. 10/2001, nu pot avea efectul pretins de reclamant, întrucât regulile învestirii instanţe sunt distincte de regulile probaţiunii, indiferent că este vorba de încuviinţarea probatoriului sau de aprecierea acestuia.

Criticile recurentului-reclamant referitoare la aprecierile instanţei de apel în privinţa cererii prin care intimaţii-pârâţi au fost chemaţi în judecată, la data de 12.04.2006 – cerere precizată de către reclamant la data de 08.01.2007, sub aspectul identificării exacte a obiectului în raport cu fiecare persoană fizică chemată în judecată la data de 12.04.2006 – în temeiul dispoziţiilor art. 57 C.proc.civ., nu pot fi primite, întrucât normele de procedura civilă conferă reclamantului dreptul de a chema în judecată alţi pârâţi numai prin modificarea cererii introductive de instanţă, în termenul şi condiţiile prevăzute de art. 132 alin. (1) C.proc.civ.

Instituţia denumită de legiuitor chemare în judecată a altor persoane – intervenţie forţată, reglementată de dispoziţiile art. 57-59 C.proc.civ. – consacră posibilitatea introducerii în proces, fie din iniţiativa reclamantului, fie din cea a pârâtului, a unei persoane care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.

Persoanele astfel chemate în judecată dobândesc, potrivit art. 58 C.proc.civ., calitate de intervenienţi în interes propriu, iar nu pe aceea de pârâţi.

S-a reţinut corect că cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată şi ulterior, precizată de către reclamant este inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 57 alin. (1) C.proc.civ.

Înainte de declanşarea procesului, reclamantul avea obligaţia de a identifica în mod corect persoana pârâtului, de a se asigura şi, în consecinţă, de a dovedi că drepturile reclamate pot fi disputate în contradictoriu cu persoana chemată în judecată în calitate de pârât prin cererea introductivă de instanţă.

S-a susţinut în mod corect în apărare că greşita alegere de către reclamant a persoanei pârâtului nu poate fi reparată prin chemarea în judecată a altor persoane, conform art. 57 – 58 C.proc.civ., întrucât nicio persoană nu poate dobândi într-un proces civil o altă calitate decât cea prescrisă de lege.

Susţinerea recurentului-reclamant potrivit căreia indicarea de către acesta în cuprinsul cererii de chemare în judecată formulate la data de 12.04.2006, a dispoziţiilor art. 57 C.proc.civ. ar fi o evidentă eroare materială nu poate fi primită, în contextul în care reclamantul a beneficiat de ajutorul calificat al reprezentantului convenţional.

Instanţa de apel nu a considerat că cererea de introducere în cauză a altor persoane, formulată la data de 12.04.2006 şi precizată la data de 08.01.2007, este inadmisibilă faţă de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C.proc.civ. Referirea instanţei de apel la aceste dispoziţii legale a fost făcută exclusiv cu privire la pretenţiile subsidiare ale reclamantului, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi cu Statul Român.

Critica referitoare la soluţia de tardivitate pronunţată în ceea ce priveşte obligarea Statului Roman si a Municipiului Bucureşti la plata contravalorii despăgubirilor, nu poate fi primită, întrucât aceasta apare ca fiind formulată omisso medio, în condiţiile în care nu a existat o astfel de critică şi în apel.

Criticile formulate în legătură cu soluția de admitere a apelului pârâtului Municipiul Bucureşti, nu sunt întemeiate, întrucât acestea nu vizează considerentele pentru care instanţa s-a considerat învestită cu o acţiune în revendicare de drept comun, în contradictoriu doar cu Municipiul Bucureşti, care, în circumstanţele cauzei pendinte, nu-şi mai poate justifica legitimitatea procesuală, aceea de posesor al imobilului în litigiu, cu toate consecinţele în ceea ce priveşte configurarea obligaţiei de restituire în procedura de drept comun.

Toate susţinerile recurentului-reclamant referitoare la demersurile proprii demarate pentru restituirea imobilului în procedura legilor speciale – formularea la data de 9.07.1996 a unei cereri de restituire în natura a proprietăţii, în baza Legii nr. 112/1996; întocmirea ulterioară a actelor de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu; prin hotărâre irevocabilă s-a reţinut în mod expres că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat fără de titlu valabil; tratamentul diferenţiat al categoriilor de beneficiari ai Legii nr. 10/2001; jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la respectarea dreptului la un proces echitabil – nu pot fi cercetate din perspectiva nici unei critici pertinente de nelegalitate, întrucât ignoră cadrul procesual de învestire şi, din această perspectivă, sunt irelevante pentru cauza pendinte.

Respingerea cererii de acordare a despăgubirilor nu poate fi privită ca o ingerinţă în dreptul de acces la o instanţa şi la garantarea proprietăţii, cât timp normele exprese de procedură privind învestirea instanţei de judecată nu au fost respectate, aşa cum s-a consemnat deja în paragrafele anterioare.

Compoziție muzicală cu origine folclorică. Prelucrarea elementelor preexistente ale melodiei și textului. Imposibilitatea invocării unui drept de autor de către interpret. Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Compoziție muzicală cu origine folclorică. Prelucrarea elementelor preexistente ale melodiei și textului. Imposibilitatea invocării unui drept de autor de către interpret. Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor.

Index alfabetic : drept de autor

– patrimoniu cultural

– operă originală

Legea 26/2008, art. 1, art. 4, art. 6

Legea nr. 8/1996, art. 7

Convenţia pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial de la Paris

din 17 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 410/2005

În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 8/1996, paternitatea operelor susceptibile de protecţie trebuie să poată fi stabilită cu certitudine, or, în cazul folclorului nu este posibilă o asemenea identificare, deoarece conţine creaţii impersonale, aparţinând unei colectivităţi mai restrânse ori mai extinse, transmise şi prelucrate prin „şlefuire” din generaţie în generaţie. Dacă nu se poate vorbi despre o protecţie a elementelor de expresie culturală tradiţională prin intermediul dreptului de autor, trebuie recunoscută o formă de protecţie sui generis a acestora prin includerea lor în patrimoniul cultural imaterial.

„Expresiile culturale tradiţionale” sunt definite în cuprinsul Legii nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial ca reprezentând forme de manifestare ale creativităţii umane cu exprimare materială, orală, muzicală etc., în care se încadrează, fără îndoială, folclorul, iar asupra acestora proprietatea se exercită în mod colectiv şi este inalienabilă, legiuitorul prevăzând expres imposibilitatea aproprierii individuale a acestor elemente prin intermediul dreptului de autor, atât de către indivizii ce aparţin comunităţii în cadrul căreia au fost create, cât şi de către terţi.

Regimul juridic al acestor creații colective nu exclude, în principiu, crearea de opere, în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996, pornind de la un element de expresie culturală tradiţională, cu condiţia originalităţii, aşadar, a îndepărtării suficiente de la sursa originară pentru a fi identificabilă amprenta personalităţii creatoare a autorului.

Astfel, nu poate fi invocat un drept de autor asupra unei compoziții muzicale a cărei melodie are origine folclorică și ale cărei versuri reprezintă o prelucrare simplificată a unui imn vânătoresc de origine folclorică, neavând elemente de originalitate și care deci nu reprezintă o operă originală, în sensul art. 7 lit. c) din Legea nr. 8/1996.

Secția I civilă, decizie nr. 597 din 8 februarie 2013

Prin sentinţa civilă nr. 948 din 11.11.2010 pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul S.M., în contradictoriu cu pârâţii I.T., I.C.V. şi S.C. S.A. S.R.L.

În motivarea sentinţei, s-a reţinut, în fapt, că reclamantul a probat că şi-a înregistrat, la Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Asociaţia pentru Drepturi de Autor, opera muzicală ”Când eram tânăr fecior”, în calitate de compozitor şi textier, declarând că anul creaţiei este 2002; totodată, reclamantul este înscris cu acelaşi titlu în Registrul Naţional al Fonogramelor.

De cealaltă parte, pârâtul I.T. este înscris în Registrul Naţional al Fonogramelor cu titlul ”Puşca şi cureaua lată”.

Cu privire la aceste înregistrări, instanţa a constatat că nu constituie mijloace de probă pentru dovedirea dreptului de autor al părţilor asupra celor două titluri, deoarece, potrivit art. 4 din O.G. nr. 25/2006, înregistrarea sau înscrierea nu este constitutivă de drepturi de autor ori de drepturi conexe.

S-a mai reţinut că, din adresa din 03.05.2010 a Academiei Române, Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, rezultă că piesele ”Când eram tânăr fecior” şi ”Puşca şi cureaua lată” aparţin muzicii populare de consum şi sunt variante personalizate, având în prezent o largă răspândire teritorială şi mai multe variante.

În adresa din 25.10.2010, aceeaşi instituţie a arătat că piesa în litigiu, în cele două variante, la origine, pare a fi fost un jurnal oral intitulat Pașca cu cureaua lată, bazat pe o legendă locală.

Este istoria unui vânător căruia regele Carol al II-lea i-a dăruit o puşcă de vânătoare cu lunetă, în anul 1938, pentru că Pașca îşi dovedise măiestria ca ţintaş. Informaţia a fost obţinută de la domnul V.U., în vârsta de 80 de ani, care îşi aminteşte că a auzit cântecul mai întâi în august 1946, la nunta unchiului său şi apoi la mai multe petreceri în zona Vişeu, Moisei, Sighetu Marmaţiei.

De asemenea, cercetătorul dr. Z.D., etnomuzicolog şi etnocoreolog la Arhiva de Folclor a Academiei Române din Cluj-Napoca, a menţionat că Puşca şi cureaua lată este un cântec vocal de joc, pe o melodie a dansuluiROMÂNEŞTE RAR de pe Valea Almaşului (Bazinul Feleac-Meseş) şi face parte din tipul de dans ÎNVÂRTITĂ RARĂ în ritm aksak, măsura 10/16. Textul original se cânta prin anii 1950 ca un „imn al vânătorilor”. Concluziile institutului sunt în sensul că este vorba despre un produs cultural care manifestă toate caracteristicile folclorului.

Raportat la probatoriul administrat în cauză, instanţa a considerat că melodia Când eram tânăr fecior nu intră în categoria operelor care pot să constituie obiect al dreptului de autor, în sensul art. 7 lit. c) din Legea nr. 8/1996 (care prevede şi „compoziţiile muzicale cu sau fără text”), întrucât nu constituie o operă originală de creaţie intelectuală.

Lucrarea este doar o variantă personalizată de către reclamant a unui cântec care aparţine folclorului, despre care există probe în sensul că se cânta în anii 1940-1950 la diferite petreceri, ca un imn al vânătorilor. În aceeaşi categorie intră şi melodia pârâţilor ”Puşca şi cureaua lată”, fiind o altă variantă a aceluiaşi produs cultural folcloric.

În consecinţă, reclamantul nu este îndreptăţit să solicite încălcarea dreptului de autor asupra melodiei menţionate, fiind titular doar al unor drepturi conexe dreptului de autor, în calitate de artist interpret al propriei variante a unui cântec care aparţine folclorului, fiind incidente dispoziţiile art. 94, 95, 96 şi 98 din Legea nr. 8/1996.

De fapt, atât reclamantul, cât şi pârâţii, sunt titularii unui drept conex dreptului de autor, drept care se întinde doar asupra propriilor variante personalizate ale unui cântec care aparţine folclorului. De asemenea, instanţa a constatat că niciunul dintre elementele cu caracter moral sau patrimonial ale acestui drept conex al reclamantului, instituite prin dispoziţiile legale menţionate mai sus, nu a fost încălcat de către pârâţi, aceştia exercitându-şi dreptul conex doar asupra propriei interpretări.

Prin decizia nr. 36 din 20.03.2012, Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei menţionate, care a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 şi 999 C.civ., în absenţa unui drept de autor al reclamantului care să fi fost încălcat.

În acest scop, s-a revenit cu adresă la Arhiva de folclor din cadrul Filialei Academiei Române, solicitându-se indicarea surselor din care rezultă originea folclorică a melodiilor în litigiu.

Această instituţie şi-a menţinut opinia exprimată în faţa primei instanţe.

Pentru a se verifica sursa şi originalitatea liniei melodice, s-a solicitat Academie de Muzică „Gheorghe Dima” o listă cu numele unor specialişti, în sensul art. 201 alin. (3) C.proc.civ., fiind vorba de un domeniu de specialitate, în care nu există experţi autorizaţi.

A fost audiat în camera de consiliu dl. profesor universitar dr. I.B., care este şi culegător de folclor şi interpret popular, părţile prezente având posibilitatea de a pune întrebări, răspunsurile sale fiind consemnate în încheierea şedinţei din camera de consiliu din 15 martie 2012, acesta depunând anterior şi un răspuns scris.

Analizând părerea exprimată de specialist, curtea a ajuns la o concluzie identică cu prima instanţă, în sensul că cele două melodii, respectiv cea interpretată de reclamant, ca şi cea interpretată de pârâţi, au o origine folclorică, care poate fi dedusă din cadenţă, turnurile melodiei şi ritmul aksak, specific anumitor zone ale Transilvaniei, întâlnit în numeroase cântece de joc. Fiind o operă ce are o sursă folclorică, aceasta nu se bucură de protecţia oferită de art. 7 lit. c) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Prima instanţă, analizând existenţa vreunui drept din cele rezultând din dispoziţiile Legii nr. 8/1996, a verificat şi incidenţa dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 98, în sensul că a stabilit că fiecare interpretare se bucură de elemente de originalitate ce o disting de cealaltă, conferind interpretului ei drepturi de autor conexe, fără a se putea vorbi de încălcarea de către vreunul dintre artiştii interpreţi a drepturilor celuilalt.

Audierea specialistului de către instanţa de apel a confirmat acest punct de vedere, în sensul că rândurile melodice (ce corespund unui vers) sunt diferite, în cazul strofelor, primele două total diferite şi ultimele douăprezentând asemănări, în timp ce refrenul diferă, orchestraţia muzicală fiind, la rândul ei, diferită, cele două melodii fiind variante diferite ale aceluiaşi tip melodic, o variantă melodică presupunând şi elemente de asemănare sau chiar identitate cu alta, fără ca acestea (în mod necesar) să-i răpească originalitatea.

În ceea ce priveşte versurile, audiat fiind acelaşi specialist, care este şi culegător de folclor, acesta a arătat că nu sunt de natură folclorică.

Din compararea acestora, rezultă o serie de asemănări, refrenul fiind identic, însă confruntându-le cu cele ale imnului vânătoresc de origine folclorică, s-a constatat că prelucrarea porneşte de la ideile textului folcloric, textul fiind unul simplificat faţă de cel ce se cânta în anul 1950, neprezentând elemente de originalitate care să-i asigure protecţia oferită de art. 94 şi urm. din Legea nr. 8/1996, indiferent cine ar fi fost cel care a creat textul modificat.

Întrucât nu există un drept de autor în sensul art. 7 lit. c) din Legea nr. 8/1996, care să fi fost încălcat, opera nefiind una originală, ci preluată din folclor, ambele părţi având drepturi conexe rezultând din originalitatea interpretării şi bucurându-se de protecţia art. 94 şi urm. din lege, s-a conchis în sensul că fapta pârâţilor nu are caracter ilicit, nesubzistând, astfel, prima condiţie a răspunderii civile delictuale, ceea ce face de prisos analiza celorlalte, inclusiv a prejudiciului pentru a cărui evaluare s-a dispus expertiza contabilă.

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamantul S.M., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ. şi susţinând următoarele:

Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 1, 3, 4, 7 din Legea nr. 8/1996, prin aprecierea că opera muzicală ”Când eram tânăr fecior” nu ar fi o creaţie intelectuală, în condiţiile în care piesa muzicală – text şi melodie – este o operă originală realizată de către reclamant, asupra căreia acesta are un drept de autor, opozabil erga omnes.

Recunoaşterea şi protecţia dreptului de autor asupra acestei opere muzicale – respectiv atributele de ordin moral şi patrimonial – decurg din simplul fapt al realizării ei, precum şi al împrejurării că sub numele reclamantului a fost adusă la cunoştinţă publică pentru prima dată, la 2 februarie 2005, când a fost difuzată pe postul E. Tv, cu reluarea de către acelaşi post la data de 3.02.2005, respectiv prin mai multe reluări ulterioare şi de alte posturi TV, precum şi prin difuzarea directă la postul de Radio T. în luna mai 2006.

Realizarea textului acestui cântec este dovedită cu caietul privind astfel compoziţii efectuate de reclamant, în care se pot observa activităţile creative care au durat în timp şi în urma cărora acesta a finalizat textul cântecului, iar apoi după o adaptare muzicală proprie l-a adus la cunoştinţă publică în anul 2005.

În cadrul probatoriului administrat, în dosar nu s-a depus vreun înscris cu un text având un conţinut asemănător, ori vreun suport magnetic cu o compoziţie muzicală apropiată, pentru a se putea insinua că reclamantul s-ar fi inspirat din el ori că ar fi recurs la plagierea textului compus de către o altă persoană.

Motivând că opera muzicală – text şi melodie -, compusă de reclamant, ar fi de origine folclorică, instanţa de apel concluzionează că aceasta nu s-ar bucura de protecţia legii dreptului de autor, respectiv de dispoziţiile art.7 lit. c) din Legea nr.8/1996.

Această motivare nu este susţinută de o prevedere legală expresă, dimpotrivă, art. 7 din lege nu distinge, în ceea ce priveşte calificarea drept operă protejată, între diferitele opere muzicale cu sau fără text, arătând că acestea reprezintă obiect al dreptului de autor, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor.

Recurentul a mai susţinut că opera muzicală ”Când eram tânăr fecior” nu este o piesă folclorică, ci un cântec de muzică populară, compus de reclamant în baza ideilor şi a inspiraţiei proprii, aspect menţionat în răspunsul scris comunicat instanţei de către Prof. Univ. Dr. I.B.

Cu toate că această probă a fost consemnată în considerentele deciziei, în mod greşit instanţa de apel a ajuns la concluzia că atât melodia interpretată de reclamant, ca şi cea interpretată de pârâţi au o origine folclorică şi nu se bucură de protecţia legii drepturilor de autor.

În ceea ce priveşte adresa Academiei Române, care cuprinde în fapt opinia etnomuzicologului D.Z. de la Cluj, prieten al intimatului I.T., angrenat în susţinerea intereselor nelegale ale acestuia, susţinerile din adresă referitoare la anumite date privind un cântec al vânătorilor reprezintă simple speculaţii ce nu sunt dovedite prin prezentarea unui document publicat, în care să fi fost cuprinse astfel de date, menţiuni, strofe de cântec, etc.

În ceea ce priveşte piesa muzicală interpretată de către pârâţii I.T. şi I.C.V., aceştia, uzurpând calitatea de autor a reclamantului asupra cântecului ”Când eram tânăr fecior”, au recurs la reproducerea fără drept, integrală, a textului şi la copierea parţială a melodiei, în proporţie de 50%, prezentând publicului opera intelectuală ca fiind creaţia lor proprie, realizând în parte o operă derivată prin transformarea fără drept a celei preexistente.

Plagierea textului cântecului este evidentă şi se poate observa prin simpla comparare cu textul cântecului difuzat şi comercializat de către pârâţii – intimaţi, iar reproducerea fără drept a melodiei a fost confirmată chiar de către specialistul consultat – dl. profesor I.B. – care a arătat că au fost copiate rândurile melodice III şi IV ale cântecului reclamantului.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la plagiatul realizat de către pârâţi şi nu a analizat efectiv cum au ajuns I.T. şi I.C.V. să creeze un text de cântec identic cu al reclamantului, respectiv nu a administrat probe şi nu a demonstrat că textul cântecului prezentat de către ei ar fi o creaţie personală ori o preluare a textului realizat de către o altă persoană.

Nepronunţarea instanţei de apel cu privire la plagiatul pârâţilor echivalează cu nesoluţionarea fondului cauzei şi atrage casarea hotărârii.

Recurentul a susţinut, totodată, că instanţa de apel nu a avut un rol activ, încălcând prevederile art. 129 alin. (5) C.proc.civ., în condiţiile în care, în mod nejustificat şi fără o motivare corespunzătoare, a respins cererea reclamantului, formulată atât în scris prin apel, cât şi verbal în faţa instanţei prin apărător, ca analiza comparativă a celor două piese muzicale să fie efectuată de către specialişti cu poziţie echidistantă de la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti.

De asemenea, în condiţii similare a respins cererea apărătorului ales de a solicita Academiei Române din Bucureşti, precum şi Arhivei de folclor a Academiei Române din Cluj, să comunice la dosar o dovadă a susţinerilorreferitoare la aşa-zisele culegeri folclorice despre cântecul vânătorilor, cu indicarea numărului culegerii folclorice invocate şi revistei în care a fost publicată.

Cu privire la soluţionarea cauzei, recurentul a precizat că la ultimele termene de judecată a observat un interes contrar stabilirii adevărului, instanţa dispunând din oficiu convocarea Prof. I.B. pentru a fi audiat în camera de consiliu, dată la care apărătorului reclamantului nu i s-a permis să intre odată cu acesta, cu motivaţia că specialistul trebuie să studieze dosarul.

La această audiere a fost vizibilă pregătirea lui I.B. de a încerca să-şi contrazică chiar şi actul redactat în scris, mergând până la susţinerea teoriei absurde că deşi în cântecul lui T.I. sunt folosite note muzicale identice cu cele din cântecul meu acest lucru ar fi fost posibil datorită coincidenţei rezultate din apăsarea de foarte multe ori a clapetei pianului, când prin încercări infinite s-ar putea obţine note muzicale similare.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata – pârâtă S.C. S.A. S.R.L. a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, susţinând că toate aspectele invocate de către recurent vizează netemeinicia deciziei atacate, rezultând din aprecierea eronată a probelor şi greşita respingere a unor cereri de probe, fiind imposibilă încadrarea acestor critici în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.proc.civ.

Analizând cu prioritate excepţia invocată prin întâmpinare, Înalta Curte a constatat că, deşi acest mijloc de apărare tinde la respingerea ca inadmisibilă a căii de atac, din argumentarea excepţiei rezultă că intimata pârâtă nu pretinde că reclamantul nu ar avea deschisă calea recursului, pentru ca acesta să fie inadmisibil, ci susţine că nu este posibilă încadrarea criticilor formulate în vreunul dintre cazurile de recurs reglementate prin art. 304 C.proc.civ.

în conformitate cu dispoziţiile art. 302¹ alin.(1) lit. c) C.proc.civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor, sub sancţiunea nulităţii.

Astfel, sancţiunea ce operează în cazul neindicării unor motive de nelegalitate, respectiv a unor motive ce nu pot fi încadrate în cazurile descrise de art. 304 C.proc.civ., este aceea a nulităţii recursului, şi nu a inadmisibilităţii acestuia.

Drept urmare, excepţia invocată a fost calificată ca vizând nulitatea recursului şi analizată ca atare.

Această excepţie nu este întemeiată, deoarece, din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că este posibilă încadrarea unora dintre critici în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ., astfel cum s-a indicat de către recurentul – reclamant, reieşind, totodată, că s-a susţinut şi incidenţa prevederilor art. 314 C.proc.civ.

Astfel, prin motivele de recurs, s-a susţinut, pe de o parte, că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că operele muzicale de origine folclorică nu ar beneficia de protecţia legii dreptului de autor, neîncadrându-se încategoriile de opere enumerate în art.7 lit. c) din Legea nr.8/1996, totodată, a apreciat greşit natura operei muzicale create de către reclamant ca fiind o piesă folclorică.

S-a susţinut, pe de altă parte, că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la plagiatul realizat de către pârâţi şi nici nu a avut un rol activ, respingând anumite solicitări ale reclamantului, susţineri din care se deduce intenţia recurentului de a critica insuficienta lămurire a situaţiei de fapt.

Este adevărat faptul că motivarea recursului conţine şi susţineri prin care se tinde la reaprecierea probatoriului administrat, iar această finalitate excede unor motive de nelegalitate susceptibile a fi încadrate în cazurile din art. 304 C.proc.civ., însă această împrejurare nu conduce la nulitatea recursului, câtă vreme este posibilă cercetarea unora dintre motivele de recurs în contextul art. 304.

Drept urmare, excepţia nulităţii a fost respinsă.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte a constatat următoarele:

După cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a apreciat că lucrarea intitulată ”Când eram tânăr fecior”, interpretată de către reclamant şi asupra căreia acesta pretinde calitatea de autor al melodiei şi al textului, nu reprezintă o operă originală, în sensul art.7 lit. c) din Legea nr.8/1996, deoarece este preluată din folclor, după cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, în cadrul căruia s-a apelat la sprijinul unor specialişti.

Astfel, pe de o parte, melodia are o origine folclorică, dedusă din cadenţă, turnurile melodiei şi ritmul specific unui tip de dans românesc din anumite zone ale Transilvaniei. Pe de altă parte, versurile, deşi nu sunt de natură folclorică, reprezintă o prelucrare simplificată a unui imn vânătoresc de origine folclorică, prin preluarea ideilor acestuia, neavând, aşadar, elemente de originalitate.

Cât priveşte această situaţie de fapt stabilită de către instanţa de apel, s-a reţinut că, prin motivele de recurs, s-a reproşat instanţei lipsa de rol activ, prin respingerea unor solicitări ale recurentului – reclamant de completare aprobatoriului.

Aceste susţineri sunt nefondate, observându-se că, în faza apelului, instanţa a încuviinţat solicitarea reclamantului, formulată prin motivele de apel şi reiterată la primul termen de judecată, de a recurge la opinia unor specialişti în domeniul muzical, care ar putea aprecia dacă interpretarea aceleiaşi melodii de către doi artişti diferiţi prezintă elemente de originalitate care să le distingă. Instanţa s-a adresat, în acest sens, Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj Napoca, desemnând ulterior pe unul dintre specialiştii recomandaţi de către această instituţie, respectiv Prof. univ. dr. I.B., care şi-a exprimat opinia în scris, apoi şi verbal, la solicitarea instanţei, audiat fiind în condiţiile art. 201 alin.(3) C.proc.civ.

Aceste acte de procedură au fost efectuate fără vreo obiecţie din partea reclamantului.

De asemenea, instanţa de apel s-a adresat Arhivei de folclor din cadrul filialei din Cluj Napoca a Academiei Române, cu solicitarea de a comunica eventuale documente deţinute din care să rezulte dacă melodiile ”Puşca şi cureaua lată” şi ”Când eram tânăr fecior” au sau nu o sursă folclorică. După comunicarea răspunsului scris al Prof. univ. dr. I.B., instanţa a considerat că solicitarea relaţiilor menţionate anterior nu mai este necesară şi a revenit asupra probei dispuse, fără vreo obiecţie din partea reclamantului, astfel cum rezultă din conţinutul încheierii de şedinţă de la termenul din 9.06.2011.

Din cele expuse, a reieșit faptul că instanţa de apel a dat dovadă de rol activ, contrar susţinerilor recurentului, dând curs solicitărilor formulate de către reclamant şi administrând probele încuviinţate ca fiind pertinente,concludente şi utile cauzei.

Îndoielile exprimate de către recurent cu privire la atitudinea părtinitoare a specialistului audiat de către instanţă nu au fost înfăţişate instanţei de apel, iar recurentul nu a folosit mijloacele procesuale de care putea uza pentru înlocuirea acestuia, inclusiv recuzarea sa, în condiţiile art. 204 cu referire la art. 201 alin. (4) C.proc.civ.

În acest context, s-a constatat că, invocând lipsa de rol activ a instanţei, recurentul se prevalează de propria culpă decurgând din neîndeplinirea obligaţiilor procesuale de natura celor prevăzute de art. 129 alin.(1) C.proc.civ., referitoare la probarea pretenţiilor şi a apărărilor în cursul procesului, motiv pentru care susţinerile pe acest aspect vor fi înlăturate.

În aceste condiţii, nu există niciun indiciu pentru o insuficientă lămurire a situaţiei de fapt în privinţa surselor de inspiraţie ale lucrării în legătură cu care reclamantul îşi arogă calitatea de autor, care să conducă la casarea deciziei în temeiul art. 314 C.proc.civ., fiind înlăturate susţinerile recurentului în sensul că instanţa de apel ar fi apreciat greşit natura lucrării muzicale pretins create de către acesta ca fiind o piesă folclorică.

Situaţia de fapt pe acest aspect nu este susceptibilă de reevaluare de către această instanţă de control judiciar, deoarece vizează temeinicia, şi nu legalitatea deciziei atacate, astfel încât nu este incident vreunul dintrecazurile de recurs prevăzute de art. 304 C.proc.civ.

În ceea ce priveşte protecţia folclorului, este dificil de stabilit prin raportare la Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr. 8/1996, deoarece, în contextul acestei legi, paternitatea operelor susceptibile de o asemenea protecţie ar trebui să poată fi stabilită cu certitudine, în condiţiile legii. Or, în cazul folclorului, nu este posibilă o asemenea identificare, deoarece conţine creaţii impersonale, aparţinând unei colectivităţi mai restrânse ori mai extinse, transmise şi prelucrate prin „şlefuire” din generaţie în generaţie.

Nici la nivelul legislaţiei internaţionale privind dreptul de autor nu există vreo reglementare specială în materia folclorului, cu toate că s-a încercat adoptarea unei asemenea reglementări, recunoscându-se necesitatea unei forme de protecţie a folclorului, considerat drept „o parte importantă a existenţei moştenirii culturale a unei naţiuni” (după cum se relevă în preambulul unui document adoptat în cadrul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale în anul 1982 – Dispoziţii – cadru pentru adoptarea de legi naţionale asupra protecţiei expresiilor folclorului).

În acest context, întrucât folclorul nu poate rămâne în afara oricărei protecţii, este de cercetat dacă această finalitate poate fi asigurată prin intermediul altor instrumente juridice decât cele vizând dreptul de autor.

România a ratificat, prin Legea nr. 410/2005, Convenţia pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, adoptată la Paris la 17 octombrie 2003, convenţie din care reiese fără echivoc faptul că folclorul face din patrimoniul cultural imaterial, în condiţiile în care acesta din urmă este definit în convenţie ca semnificând „practicile, reprezentările, expresiile, cunoştinţele, abilităţile – împreună cu instrumentele, obiectele, artefactele şi spaţiile culturale asociate acestora -, pe care comunităţile, grupurile şi, în unele cazuri, indivizii le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului lor cultural„.

În aplicarea Convenţiei, a fost adoptată Legea nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial, în cuprinsul căreia sunt definite şi „expresiile culturale tradiţionale„, reprezentând forme de manifestare ale creativităţii umane cu exprimare materială, orală, muzicală etc., în care se încadrează, fără îndoială, folclorul.

Printre formele de exprimare ale creaţiilor culturale tradiţionale, art. 6 din Legea nr. 26/2008 enumera şi creaţiile exprimate în forme nonverbale, respectiv „cântecul fără acompaniament, melodia vocală, instrumentală sau de joc, dansul„.

Legea nr. 26/2008 defineşte, totodată, în art. 4, principalele caracteristici ale patrimoniului cultural imaterial, din care relevante pentru prezenta cauză sunt: „caracterul anonim al originii creaţiei” (lit. a), „transmiterea cu precădere pe cale informală” (lit. b), „păstrarea sa în special în cadrul familiei, grupului şi/sau al comunităţii” (lit. c), dar şi „realizarea, interpretarea ori crearea elementelor patrimoniului cultural imaterial în interiorul grupului şi/sau al comunităţii, cu respectarea formelor şi tehnicilor tradiţionale” (lit. f).

De asemenea, prin art. 1 alin. (2), se prevede expres că „Prezenta lege nu poate fi folosită, în întregime sau în parte, de nicio persoană fizică ori juridică pentru a obţine protecţia unui element al patrimoniului cultural imaterial prin intermediul actelor normative care reglementează proprietatea industrială sau dreptul de autor.”

Aceste caracteristici relevă o formă de proprietate asupra elementelor de expresie culturală tradiţională, ce aparţine colectivităţii în cadrul căreia au fost create. Proprietatea se exercită în mod colectiv şi este inalienabilă,legiuitorul prevăzând expres imposibilitatea aproprierii individuale a acestor elemente prin intermediul dreptului de autor, atât de către indivizii ce aparţin comunităţii respective, cât şi de către terţi.

Elementele de expresie culturală tradiţională sunt susceptibile doar de modificare în timp, în procesul de transmitere din generaţie în generaţie, pe cale orală, prin aportul indivizilor din cadrul comunităţii, diferitele variantejustificându-şi în egală măsură apartenenţa la patrimoniul cultural imaterial atât timp cât sunt respectate formele şi tehnicile tradiţionale.

Utilizarea lor în cadrul comunităţii, de către oricare dintre membrii acesteia, este liberă, ceea ce nu se poate spune şi despre terţi, care le pot utiliza doar cu acordul comunităţii. Din moment ce se transmit din generaţie în generaţie, creaţiile colective nu pot cădea vreodată în domeniul public, spre deosebire de operele protejate prin intermediul dreptului de autor, proprietatea asupra lor fiind, deci, imprescriptibilă.

Aşadar, dacă nu se poate vorbi despre o protecţie a elementelor de expresie culturală tradiţională prin intermediul dreptului de autor, trebuie recunoscută o formă de protecţie sui generis a acestora prin includerea lor în patrimoniul cultural imaterial.

Regimul juridic al creaţiilor în discuţie, arătat anterior, nu exclude, în principiu, crearea de opere, în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996, pornind de la un element de expresie culturală tradiţională, cu condiţia originalităţii, aşadar, a îndepărtării suficiente de la sursa originară pentru a fi identificabilă amprenta personalităţii creatoare a autorului.

În cauză, specialistul consultat de către instanţa de apel a confirmat faptul că melodia ”Când eram tânăr fecior” (ca, de altfel, şi melodia ”Puşca şi cureaua lată”, interpretată de către pârâtul persoană fizică) prezintă elemente caracteristice unui anumit cântec de joc specific mai multor zone din Transilvania.

De asemenea, prin relaţiile comunicate la solicitarea primei instanţe de către Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” din cadrul Academiei Române, s-a arătat chiar că melodia ”Puşca şi cureaua lată” este un cântec vocal de joc pe o melodie a unui dans de pe Valea Almaşului. S-a menţionat originea acestui cântec, invocându-se mărturia unui „informator” culeasă de cercetători şi aflată în arhiva institutului.

Aşadar, în privinţa liniei melodice, specialiştii consultaţi în cauză au confirmat originea folclorică a ambelor melodii (specialistul audiat în apel a arătat că ambele aparţin aceluiaşi tip de melodie).

Cât priveşte versurile, specialistul audiat în apel a arătat faptul că versurile cântecului interpretat de către reclamant nu sunt „autentic populare, aparţinând unui strat mai nou”, împrejurare ce a determinat pe instanţa de apel să constate că nu sunt de natură folclorică, însă au la bază un imn vânătoresc ce are o asemenea origine, de care textul invocat de către reclamant nu se îndepărtează suficient pentru a constitui o creaţie originală, protejabilă prin intermediul dreptului de autor.

Pentru considerentele deja arătate, situaţia de fapt pe acest aspect nu a putut fi reevaluată de către Înalta Curte, însă este, oricum, de observat că reclamantul a infirmat doar preexistenta în folclor a imnului vânătoresc, caz în care ar lipsi însăşi sursa de inspiraţie a textului său, nu şi absenţa originalităţii textului, în ipoteza preexistentei creaţiei de origine folclorică.

Faţă de considerentele expuse, s-a constatat că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că reclamantul nu are un drept de autor nici asupra melodiei ”Când eram tânăr fecior”, dată fiind originea folclorică a acesteia, nici asupra textului acestei melodii, care nu are un caracter original, condiţie esenţială pentru existenţa unei opere protejate în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996.

În acest context, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi vorba despre o încălcare de către pârâţi a unui drept de autor şi că nu mai este necesară, în aceste condiţii, stabilirea asemănărilor dintre lucrărilemuzicale interpretate de către reclamant, respectiv de către pârâtul I.T., fiind nefondate susţinerile recurentului referitoare la greşita neanalizare a acestui aspect prin decizia recurată.

Constatând şi faptul că, în absenţa unui drept de autor în patrimoniul reclamantului, este lipsită de relevanţă prioritatea comunicării în spaţiul public a lucrării muzicale interpretate de către reclamant, faţă de cea interpretată de către pârât, Înalta Curte, faţă de toate considerentele arătate, a respins recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C.proc.civ.

Cerere de revizuire formulată ca urmare a pronunțării unei hotărâri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului înainte de publicarea deciziei instanței europene în Monitorul Oficial. Respingerea excepției prematurității cererii. Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Cerere de revizuire formulată ca urmare a pronunțării unei hotărâri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului înainte de publicarea deciziei instanței europene în Monitorul Oficial. Respingerea excepției prematurității cererii. Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuire

Index alfabetic : revizuire

– hotărâre a Curții Europene a drepturilor omului

– prematuritate

C.proc.civ., art. 322 pct. 9

Odată pronunţată hotărârea Curţii Europene şi realizată fiind publicitatea soluţiei adoptate de instanţa europeană, partea interesată în promovarea unei cereri de revizuire în temeiul art. 322 pct. 9 C.proc.civ., poate declara această cale extraordinară de atac oricând după pronunţarea ei (şi rămânerea definitivă a acesteia) până la împlinirea termenului legal, imperativ – cele 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României; după împlinirea lui, intervine însă decăderea din acest drept şi sancţiunea respingerii cererii ca tardivă.

Împrejurarea rămânerii definitive a hotărârii Curţii Europene la o dată ulterioară formulării cererii de revizuire şi înregistrarea ei pe rolul instanţei mai înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, nu poate avea ca efect respingerea cererii ca prematur formulate, întrucât termenul instituit prin dispoziţiile art. 324 alin. (3) C.proc.civ. reprezintă un termen legal, imperativ (peremptoriu) adică înăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul de procedură al formulării cererii de revizuire; ca atare, acesta nu este un termen prohibitiv (dilatoriu), respectiv înăuntrul căruia legea interzice efectuarea unui anumit act de procedură.

Secția I civilă, decizia nr. 595 din 8 februarie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I Civilă la data de 21.10.2011, G.G., în temeiul art. 322 pct. 9 C.proc.civ., a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 8224 din 20.10.2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală, prin care s-a admis recursul în anulare în dosarul nr. 5xx/2004, cu consecinţa desfiinţării efectelor deciziei Curţii de Apel Timișoara din 11 iunie 2003.

În motivarea cererii de revizuire, petenta a învederat că are calitatea de unică moştenitoare a mamei sale, A.A., care a avut calitatea de intimată în procedura soluţionării recursului în anulare în dosarul nr. 35xx/2004, calitatea sa de succesor rezultând din certificatul de moştenitor eliberat de BNP F.P.

Prin decizia civilă nr. 8224/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General, a casat decizia civilă nr.1390/2003 a Curţii de Apel Timişoara şi a respins cererea de revizuire împotriva deciziei civile nr. 259/2003 a Curţii de Apel Timişoara.

Această soluţie de desfiinţare a deciziei civile nr.1390/2004 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, prin procedura recursului în anulare (instituţia recursului în anulare fiind deja abrogată la data pronunțării deciziei a cărei revizuire se solicită) a fost reclamată de antecesoarea revizuentei la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar după decesul acesteia, procedura din cererea nr. 1359/06 (Cauza Ardelean c. România) a fost continuată de revizuenta însăşi.

La data de 27 septembrie 2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat o decizie comună pentru mai multe cauze (Hotărârea Lipănescu şi alţii), inclusiv pentru cauza nr. 1359/06 (Ardelean c. România), stabilind că decizia 8224 din data de 20 octombrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în anulare, prin care au fost desfiinţate efectele deciziei Curţii de Apel Timişoara din 11 iunie 2003, reprezintă o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

În acest context, revizuenta a arătat că sunt îndeplinite premisele formulării şi soluţionării cererii de revizuire pe temeiul dispoziţiilor de art. 322 pct. 9 C.proc.civ.

Revizuentă a depus la dosar Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată la 27 septembrie 2011, din cuprinsul căreia rezultă că este definitivă, hotărâre prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului ce decurge din pronunţarea deciziei de soluţionare a recursului în anulare, ce face obiectul prezentei cereri de revizuire; urmare a încălcărilor constatate de instanţa europeană, statul român a fost obligat să-i restituie revizuentei ap. nr. 2 şi nr. 3 (întrucât doar acestea se mai aflau în proprietatea antecesoarei sale la data pronunţării deciziei civile nr. 8224/2005 a Î.C.C.J., celelalte două fiind înstrăinate anterior pronunţării soluţiei în recurs în anulare) sau să-i plătească suma de 220.000 Euro despăgubiri materiale, precum şi 2.600 Euro, cu titlu de despăgubiri morale.

În opinia revizuentei, şi cea de-a doua condiţie este îndeplinită, respectiv aceea potrivit căreia consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi în prezent şi acestea nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate; în explicitarea acestei condiţii, revizuenta arată că, bazându-se pe dispoziţiile deciziei civile nr. 8224/2005 a Î.C.C.J., Municipiul Arad, alături de intervenienţi persoane fizice (foşti chiriaşi ai statului în imobilul din litigiu, cumpărători ai apartamentelor în litigiu în baza Legii nr. 112/1995) au formulat cereri de restabilire a dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea statului.

Aceste cereri fac obiectul dosarului nr. 8xxx/55/2006 al Judecătoriei Arad, instanţă care a pronunţat sentinţa civilă nr. 7299/2011, prin care revizuenta a fost obligată să achite statului suma de 375.000 lei reprezentând contravaloarea ap. 4 vândut de unul dintre antecesorii săi; în ceea ce priveşte ap. nr.1, de asemenea vândut de antecesorul său, A.T., contractele de vânzare-cumpărare succesive au fost desfiinţate şi s-a dispus reînscrierea dreptului de proprietate asupra acestuia în favoarea statului; în privinţa ap. nr. 2 şi nr. 3, care au rămas în proprietatea antecesoarei sale A.A., s-a dispus, de asemenea, reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea statului.

În considerentele sentinţei civile nr. 7299/2011 s-a arătat că soluţia a fost pronunţată în considerarea consecinţelor pe care le produce decizia civilă nr. 8224/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sens în care judecătoria a reţinut următoarele: „După mai multe cicluri procesuale, acţiunea în revendicarea imobilului a fost respinsă, aspect ce rezultă din decizia civilă nr. 8224/2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aşa fiind, în condiţiile în care titlul de proprietate al defunctului A.T., respectiv decizia 1217/2000 a Tribunalului Arad, a fost desfiinţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, imobilul revenind astfel în proprietatea statului, şi câtă vreme buna-credinţă a pârâţilor nu poate fi reţinută în raport de dispoziţiile art.1898 C.civ. coroborate cu art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 (reluat în art. 31 din Legea nr. 7/1996), contractele de vânzare-cumpărare nr. 31xx/2000 şi 35xx/2003, prin care apartamentul nr. 1 a fost înstrăinat succesiv pârâţilor G. şi, respectiv, Ţ.L. sunt lovite de nulitate absolută, ca urmare a aplicării principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. În ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2001, prin care apartamentul nr. 4 a fost înstrăinat de A.T. către pârâtul B.R., reclamanţii au renunţat la capătul de cerere privind constatarea nulităţii acestui contract, renunţare la care nu mai pot reveni, solicitând în schimb despăgubiri de la moştenitoarea defunctului A.T. …”.

S-a mai arătat de către revizuentă că prin dispozitivul sentinţei civile nr.7299/2011 a Judecătoriei Arad, s-a hotărât restabilirea dreptului de proprietate al statului asupra ap. nr. 1, 2 şi 3, precum şi obligarea sa de a achita suma de 375.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru ap. nr. 4 în privinţa căruia Municipiul Arad nu solicitat restituirea, ci echivalentul valoric.

Având în vedere cele expuse, revizuenta a solicitat să se constate că sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire.

Înalta Curte a dispus citarea intimaţilor, și anume: Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Local Arad, SC R. SA Arad, C.A., C.V., M.A., M.P., P.G., P.V. şi R.F.T.

Intimata SC R. SA Arad a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

De asemenea, intimaţii P.G., P.V., C.A., C.V. şi R.F.T. au invocat excepţia prematurităţii cererii faţă de prevederile art. 324 alin. (3) C.proc.civ., care stabilesc un termen de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României ; se învederează că data formulării cererii de revizuire, hotărârea instanţei europene nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, astfel că, în opinia intimaţilor, cererea este prematur formulată.

Tot în susţinerea excepţiei de prematuritate a cererii de revizuire, intimaţii au mai arătat că, hotărârea Curţii Europene a fost suspendată până la data de 17.04.2012, când a fost soluţionată cererea de revizuire promovată împotriva Hotărârii în Cauza Lipănescu şi alţii vs. România. Prin urmare, termenul de 3 luni pe care statul îl are pentru remedierea încălcării constatate de Curte, a început să curgă de la data de 17.04.2012, cererea fiind prematură şi din acest punct de vedere.

Pe fond, intimaţii au solicitat respingerea cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C.proc.civ., întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele acestei norme.

Analizând cererea de revizuire formulată, Înalta Curte a constatat următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2588/2000 pronunţată de Judecătoria Arad, a fost respinsă acţiunea în revendicare şi în constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, acţiune formulată de autorul antecesoarei revizuentei – A.T.

Prin decizia civilă nr. 1217/2000, pronunţată de Tribunalul Arad, a fost admis apelul formulat de reclamant, s-a schimbat în tot sentinţa apelată, s-a dispus anularea încheierilor de carte funciară nr. 5235/1997 şi nr. 15446/1998 prin care Statul Român şi-a intabulat dreptul de proprietate în CF nr. 5185 Arad; anularea încheierii de carte funciară nr. 10834/1999, prin care imobilul evidenţiat în cartea funciară nr. 5185 Arad a fost apartamentat; anularea dispoziţia nr. 636/1999 a Primarului municipiului Arad, privind apartamentarea iniţială şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare celor trei încheieri, în cartea funciară nr.5185 Arad; drept urmare, s-a stabilit dreptul de proprietate al reclamantului A.T., în calitate de moştenitor al foştilor proprietari de carte funciară K.A. şi K.M., restabilind situaţia imobilului în cartea funciară nr.5185 Arad, anterioară intabulării dreptului de proprietate al statului şi desfiinţând cărţile funciare nou întocmite, după sistarea cărţii funciare nr. 5185 Arad; s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. 4xx/1996 şi nr. 42xx/1999, încheiat între S.C. R. SA Arad şi R.F.T. şi, respectiv P.G. şi V., privind apartamentul nr. 4 şi nr. 1; s-a anulat încheierea de carte funciară nr.13569/1999, de intabulare a pârâtei R.F.T. sub B4 şi s-a dispus ca serviciul de carte funciară de pe lângă Judecătoria Arad să facă operaţiunile cuvenite în cărţile funciare; au fost respinse cererile de intervenţie formulate de petenţii C.A., C.V., M.P., M.A., P.G. şi P.V.

Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr.3745/2000, a respins recursurile declarate de pârâţii Consiliul local Arad, S.C. R. SA Arad, R.F.T., P.G. şi P.V. împotriva hotărârii pronunţată de tribunal.

Împotriva deciziei civile nr.1217/2000 a Tribunalului Arad, au formulat cereri de revizuire pârâţii P.G., P.V., R.F.T. şi Consiliul local al municipiului Arad, întemeiate pe art. 322 pct. 4 C.proc.civ., revizuenţii solicitând să se desfiinţeze hotărârea tribunalului şi să se respingă apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 2588/2000 a Judecătoriei Arad, constatându-se lipsa calităţii procesuale active a reclamantului apelant A.T.

Cererile de revizuire au fost respinse prin decizia civilă nr. 654/2002 a Tribunalului Arad.

Recursul formulat de revizuenţii P.G. şi P.V. împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 259/2003 a Curţii de Apel Timişoara, dispunându-se modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de revizuire formulată de recurenţii-revizuenţi, s-a schimbat în tot decizia atacată cu revizuire şi, în consecinţă, s-a respins apelul declarat de reclamantul A.T. împotriva sentinţei civile nr. 2588/2000 a Judecătoriei Arad, care a fost păstrată (respingerea cererii în revendicare şi în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare).

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire reclamantul A.T., invocând dispoziţiile art. 322 pct. 2 C.proc.civ., iar Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr.1390/2003, admiţând cererea, a schimbat în tot decizia civilă nr. 259/2003 şi a respins recursul declarat de revizuenţii P.G. şi P.V. împotriva deciziei civile nr. 654/2002 a Tribunalului Arad.

Recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis prin decizia civilă nr. 8224/2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală.

Astfel, prin această decizie, a cărei revizuire s-a solicitat, a fost casată decizia civilă nr. 1390/2003 a Curţii de Apel Timişoara şi, în consecinţă, s-a respins cererea de revizuire formulată de A.T. (moştenit de A.A.) împotriva deciziei civile nr. 259/2003 a Curţii de Apel Timişoara.

Urmare a pronunţării acestei decizii de soluţionare a recursului în anulare, autoarea revizuentei din cauza de faţă (A.A.) s-a adresat cu plângere Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocându-se încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi art. 1 Primul protocol adiţional la Convenţie, prin efectele generate de această decizie.

Cererea autoarei revizuentei (decedată în anul 2011) a fost înregistrată pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului sub nr. 1359/06, fiind conexată cu mai multe cereri asemănătoare în ce priveşte faptele şi problema de fond pe care acestea o ridicau, Curtea pronunţându-se asupra acestora prin Hotărârea din 27.09.2011 în Cauza Lipănescu şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 831/2012.

Prin această Hotărâre s-a reţinut de instanţa europeană încălcarea dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţie, întrucât ca urmare a infirmării de către autoritatea jurisdicțională supremă a hotărârilor definitive pe calea recursului în anulare, s-a adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice, Curtea stabilind că cererea nu se distinge cu nimic de Cauza Brumărescu împotriva României.

În ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 Protocolul 1, Curtea a reamintit că dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor în litigiu a fost recunoscut prin hotărârile definitive ale unor instanţe româneşti; aşadar, reclamanţii erau proprietarii unor bunuri în sensul art. 1 din Primul Protocol.

Curtea s-a pronunţat în repetate rânduri în cauze care au ridicat probleme similare, în care a constatat încălcarea art. 1 Protocolul nr. 1 datorită repunerii pe rol a soluţiei pronunţate în mod definitiv în cazul unui litigiu şi privării reclamanţilor de bunurile de care beneficiau la încheierea procedurii, ca urmare a unui recurs în anulare. Ca atare, Curtea a considerat că, în ciuda marjei de apreciere de care beneficiază statul în materie, pretinsele erori în aplicarea legii nu pot fi suficiente pentru a legitima privarea de un bun dobândit perfect legal în urma unui litigiu soluţionat definitiv (par. 30).

În par. 36, Curtea a reţinut în aplicarea art. 41 din Convenţie (reparaţia echitabilă): „În prezentele cauze, Curtea observă că, în temeiul hotărârii pronunţate în cadrul recursului în anulare, reclamanţii au fost obligaţi să restituie statului român diverse sume de bani sau imobile. În consecinţă, Curtea consideră că, în cazul în care statul pârât nu va proceda la o astfel de restituire în termen de 6 luni de la data prezentei hotărâri, acesta va fi obligat să plătească reclamanţilor cu titlu de prejudiciu material, valoarea actuală a bunurilor în litigiu, pe care Curtea o stabileşte după cum urmează: … (6) cererea nr. 1.359/06 – 220.000 euro (pentru cele două apartamente).” (par. 36).

În plus, Înalta Curte a constatat că prin dispozitivul Hotărârii din Cauza Lipănescu ş.a. împotriva României, s-a declarat că au fost încălcate art. 6 par. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi s-a hotărât (referitor la cererea nr. 1359/06) că statul trebuie să plătească reclamantei, în caz de nerestituire, în termen de 3 luni, următoarele sume: 220.000 EUR pentru prejudiciul material şi 2.600 EUR pentru prejudiciul moral.

De asemenea, în anexa nr. 1 la această hotărâre s-a reţinut (cu privire la aceeaşi cerere nr. 1359/06), în ce priveşte obiectul cererii: „La 21.10.1999, T.A., tatăl reclamantei, a introdus în calitatea de legatar universal, o acţiune în revendicare privind apartamentele nr. 2 şi 3, dintr-un imobil naţionalizat”; referitor la hotărârea definitivă, Curtea Europeană a reţinut: „Prin hotărârea din 12.06.2003, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea lui T.A.; pe când la rubrica „Decizia pronunţată în urma recursului în anulare” s-a reţinut: „Prin hotărârea definitivă din 20 octombrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în anulare introdus de procurorul general şi a anulat hotărârea definitivă din 11 iunie 2003.”

După pronunţarea acestei Hotărâri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, G.G. (moştenitoarea numitei A.A., conform certificatului de moştenitor din 14.07.2011) a recurs la formularea prezentei cereri de revizuire, întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C.proc.civ.

Potrivit acestui text, revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere: pct. 9. „dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.”

În ce priveşte termenul de revizuire, art. 324 alin. (3) C.proc.civ. prevede că acesta este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În legătură cu textul anterior invocat, intimaţii au ridicat excepţia prematurităţii cererii de revizuire, excepţie ce a fost analizată cu prioritate, date fiind prevederile art. 137 alin. (1) C.proc.civ.; aceasta fiind respinsă, potrivit celor ce urmează:

Cererea de revizuire a fost formulată la data de 18.10.2011 (data poştei, conform art. 104 C.proc.civ.), pe când hotărârea Curţii Europene ce a prilejuit declararea acestei căi extraordinare de atac, a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 831 din 11.12.2012, Partea I, aşadar, pe parcursul soluţionării cererii de faţă.

În susţinerea excepţiei, intimaţii au invocat două aspecte: faptul că hotărârea instanţei europene nu era definitivă la data declanşării cererii de revizuire şi, consecutiv, nepublicarea ei în Monitorul Oficial al României, în sensul celor dispuse de art. 324 alin. (3) C.proc.civ.

Referitor la primul aspect, Înalta Curte a constatat că potrivit art. 44 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului, o hotărâre a Curţii este definitivă când: 1. este pronunţată de Marea Cameră; 2. părţile declară că nu vor solicita retrimiterea în faţa Marii Camere; 3. într-un termen de 3 luni de la pronunţarea hotărârii, când nu a fost formulată o cerere de retrimitere şi 4. la data respingerii cererii de retrimitere, de către Colegiul Marii Camere.

Pe de altă parte, conform uzanţelor existente, obligaţiile de plată ale Statului devin scadente în termen de 3 luni de la definitivarea hotărârii.

Astfel cum rezultă din adresa din 4 iulie 2012 emisă de Direcţia Agentului Guvernamental din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, la data de 20.12.2011, în baza art. 80 din Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Guvernul României a introdus cerere de revizuire a Hotărârii Lipănescu şi alţii împotriva României, pronunţate de CEDO la 27.09.2011, în ceea ce priveşte cererea Ardelean împotriva României (cea a autoarei revizuentei). Cererea de revizuire a avut ca bază descoperirea unui fapt care, la momentul pronunţării hotărârii nu era cunoscut de Curte, şi anume, acţiunea introdusă de doamna A.A. în constatarea calităţii sale de moştenitor, finalizată prin decizia civilă nr. 855R/2010 a Curţii de Apel Timişoara. La 17.04.2012, Curtea europeană a respins cererea de revizuire, cu motivarea că faptul indicat prin cerere nu constituie un fapt nou, care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influenţă decisivă asupra soluţiei prezentei cauze.

Prin urmare, hotărârea a rămas definitivă la data de 17.04.2012 când a fost respinsă cererea de revizuire formulată de Guvernul României.

Cu toate acestea, Înalta Curte a constatat că împrejurarea rămânerii definitive a hotărârii Curţii Europene la o dată ulterioară formulării cererii de revizuire şi înregistrarea ei pe rolul instanţei mai înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, nu poate avea ca efect respingerea cererii ca prematur formulate, întrucât termenul instituit prin dispoziţiile art. 324 alin. (3) C.proc.civ. reprezintă un termen legal, imperativ (peremptoriu) adică înăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul de procedură al formulării cererii de revizuire; ca atare, acesta nu este un termen prohibitiv (dilatoriu), respectiv înăuntrul căruia legea interzice efectuarea unui anumit act de procedură; în acest context, Înalta Curte a înlăturat şi apărarea revizuentei cu privire la invocarea art. 109 alin. (2) C.proc.civ. în combaterea acestei excepţii, deoarece prematuritatea este o sancţiune procedurală ce intervine nu numai pentru neparcurgerea unei proceduri prealabile obligatorii, ci şi pentru încălcarea unui termen dilatoriu sau prohibitiv, astfel cum s-a arătat.

Or, încălcarea unui termen prohibitiv este sancţionată cu prematuritatea actului de procedură astfel îndeplinit, iar nu încălcarea unui termen imperativ; pe de altă parte, un termen imperativ nu poate fi şi termen prohibitiv în acelaşi timp.

Odată pronunţată hotărârea Curţii Europene şi realizată fiind publicitatea soluţiei adoptate de instanţa europeană, partea interesată în promovarea unei cereri de revizuire în temeiul art. 322 pct. 9 C.proc.civ. poate declara această cale extraordinară de atac oricând după pronunţarea ei (şi rămânerea definitivă a acesteia) până la împlinirea termenului legal, imperativ – cele 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I; după împlinirea lui, intervine însă decăderea din acest drept şi sancţiunea respingerii cererii ca tardivă.

Rămânerea definitivă a hotărârii Curţii Europene se constituie însă într-o condiţie suspensivă pentru actul de procedură al promovării cererii de revizuire mai înainte de acest moment, condiţie împlinită însă la momentul examinării excepţiei prin respingerea, la data de 17.04.2012, a cererii de revizuire formulată de Guvernul României în baza art. 80 din Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte a respins ca neîntemeiată excepţia prematurităţii formulării cererii.

Analizând, în contextul art. 326 alin. (3) C.proc.civ., condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire din perspectiva art. 322 pct. 9, Înalta Curte a constatat că acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ, după cum se va arăta.

Prima dintre condiţie se verifică în speţă, anume cea privind constatarea unei încălcări a drepturilor omului de către Curtea europeană, dată fiind Hotărârea pronunţată de CEDO la 27.09.2011 în Cauza Lipănescu şi alţii împotriva României.

Aşa cum s-a arătat, instanţa de contencios european, în legătură cu cererea nr. 1359/06 iniţiată de autoarea revizuentei, a constatat încălcarea art. 6 par. 1 şi art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie, încălcare produsă prin pronunţarea deciziei civile nr. 8224/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (a cărei revizuire se cere), prin care a fost admis recursul în anulare şi au fost desfiinţate efectele deciziei Curţii de Apel Timişoara din 11 iunie 2003.

Prin pronunţarea deciziei de soluţionare a recursului în anulare, a fost compromisă atât securitatea raporturilor juridice (art. 6 par. 1 din Convenţie), cât şi dreptul de proprietate anterior recunoscut în favoarea autoarei revizuentei (prin decizia civilă nr.1390/2003 a Curţii de Apel Timişoara) cu privire la cele două apartamente (nr. 2 şi 3) pentru care statul român a fost obligat la o reparaţie echitabilă, în temeiul art. 41 din Convenţie în sumă de 220.000 euro, în 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, în caz de nerestituire a acestor imobile.

Dacă prima condiţie de admisibilitate a cererii de revizuire este îndeplinită, Înalta Curte a constatat că, în speţă, nu se verifică celelalte două exigenţe ale normei de la art. 322 pct. 9 C.proc.civ., anume referitoare la continuarea producerii consecinţelor grave ale încălcărilor constatate şi cea consecutivă, a necesităţii remedierii acestora doar prin intermediul revizuirii hotărârii pronunţate (decizia civilă nr. 8224/2005 a ÎCCJ); îndeplinirea doar a uneia dintre condiţiile textului, deşi necesară oricare dintre ele, nu este suficientă pentru admiterea cererii.

Astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, încălcarea constată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cererea autoarei revizuentei (cerere nr. 1359/06) s-a finalizat cu dispoziţia de restituire a 2 din cele 4 apartamente (respectiv, apartamentele nr. 2 şi 3), iar în caz de nerestituire de către Statul Român a acestora, revizuentei i s-a acordat o reparaţie echitabilă de 220.000 euro pentru prejudiciul material la a cărei plată a fost obligat statul, în aplicarea art. 41 din Convenţie.

În consecinţă, Înalta Curte a constatat că în analiza cererii de revizuire promovate de G.G. nu pot fi evaluate eventuale consecinţe care s-ar produce în continuare ca efect al deciziei pronunţate în recursul în anulare, în legătură cu celelalte două apartamente (nr. 1 şi 4) cu privire la care Curtea Europeană nu s-a pronunţat, consecinţe învederate de revizuentă prin notele de şedinţă.

Nepronunţarea Curţii Europene asupra reparaţiei (pentru încălcările constatate) şi în legătură cu celelalte două apartamente îşi găseşte explicaţia în considerentele Hotărârii, anume, în paragraful 36 anterior redat; această înseamnă că, în legătură cu apartamentele nr. 1 şi 4 Curtea Europeană nu a constatat o încălcare, întrucât, ca efect al deciziei date în recurs în anulare, autoarea revizuentei nu a fost obligată să restituie statului român aceste imobile ori vreo sumă de bani care să le înlocuiască valoarea, întrucât aceste două apartamente erau deja înstrăinate de autorul antecesoarei revizuentei la data pronunţării deciziei, astfel că, acestea nu au revenit niciodată în proprietatea statului după pronunţarea deciziei în recurs în anulare.

O asemenea intenţie de repunere în situaţia anterioară pronunţării deciziei nr. 8224/2005, situaţie care să corespundă celei statuate prin decizia civilă nr. 259/2003 a Curţii de Apel Timişoara (ale cărei efecte au fost reactivate prin soluţia dată recursului în anulare) s-a concretizat în cererea formulată de autorităţile administraţiei publice locale ş.a. pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr. 31xx/2000 şi a celui subsecvent nr. 35xx/2003 referitoare la ap. nr. 1, cerere ce a făcut obiectul dosarului nr. 8xxx/55/2006 pe rolul Judecătoriei Arad.

Cu toate acestea, repunerea în situaţia anterioară nu a operat, întrucât deşi prin sentinţa civilă nr. 7299/2011 a Judecătoriei Arad, s-a constatat nulitatea absolută a celor două contracte, iar revizuenta G.G. a fost obligată la plata sumei de 375.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru apartamentul nr. 4, soluţia nu a fost confirmată în căile de atac, acţiunea în nulitatea contractelor de vânzare cumpărare fiind respinsă irevocabil prin decizia civilă nr. 1628/2012 a Curţii de Apel Timişoara, aspect învederat de intimaţii P. şi R. prin întâmpinarea formulată ; totodată, în aceeaşi cauză (dosar nr. 8xxx/55/2006 – Judecătoria Arad) se solicitase constatarea nulităţii absolute şi a contractului de vânzare cumpărare nr. x/2001 având ca obiect ap. nr. 4, imobil înstrăinat şi el după recompartimentarea imobilului de către autorul revizuentei (A.T.) către B.R., însă reclamanţii pricinii au renunţat la acest capăt de cerere, act de dispoziţie procesuală consemnat în încheierea de şedinţă din 10.01.2007, solicitându-se numai obligarea pârâtei la restituirea echivalentului valoric al acestuia; aceste aspecte sunt redate de revizuentă în motivarea cererii de revizuire pentru a se demonstra continuarea producerii consecinţelor deciziei date în recurs în anulare.

Or, astfel cum s-a arătat, revizuenta era ţinută a demonstra verificarea acestei cerinţe normative în legătură cu apartamentele nr. 2 şi 3 şi referitor la care Curtea Europeană a constatat încălcări ale unor drepturi fundamentale ale acesteia, iar nu în ce priveşte ap. nr. 1 şi 4 care nu au mai revenit niciodată în patrimoniul statului după pronunţarea deciziei asupra recursului în anulare.

Din acest motiv, Înalta Curte nu a analizat apărările revizuentei susţinute prin notele de şedinţă (încălcarea dreptului proprietarei ap. nr. 1 de către fam. P. prin nerespectarea reapartamentării realizate de autorul său până la soluţionarea recursului în anulare etc.), întrucât acestea privesc, de asemenea, aspecte legate de ap. nr. 1 în legătură cu care Curtea Europeană nu a constatat vreo încălcare.

În ce priveşte apartamentele nr. 2 şi 3 în legătură cu care s-a realizat analiza instanţei europene, Înalta Curte a constatat că acestea au făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 4xx/1996 având ca obiect ap. nr. 3 (fost nr. 4, înainte de recompartimentarea imobilului), contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de intimata R.F.T., în calitate de cumpărător şi, respectiv, al contractului nr. 4xxx/1999 având ca obiect ap. nr. 2 (fost nr. 1, înainte de aceeași operaţiune), contract în care intimaţii P.G. şi V. au calitatea de cumpărători în baza Legii nr. 112/1995.

Curtea Europeană a dispus obligarea Statului Român la restituirea acestora către revizuentă, iar în caz de nerestituire, statul a fost obligat să îi achite suma de 220.000 euro cu titlu de prejudiciu material (contravaloarea celor două apartamente).

Or, astfel cum intimaţii cauzei au dovedit prin adresa din 27.07.2012 emisă de Agentul Guvernamental, măsurile individuale dispuse prin Hotărârea Ardelean împotriva României, pronunţată de CEDO la 27.09.2011, au fost executate de către stat prin plata către doamna G.G. a sumei de 222.600 euro la data de 12 iulie 2012, aşadar atât prejudiciul material, cât şi daunele morale de 2.600 euro; de altfel, acest aspect este confirmat şi de către revizuentă prin notele de şedinţă.

Date fiind aceste constatări, rezultă că în ce priveşte cele două imobile (ap. nr. 2 şi 3) ce au făcut obiectul cererii nr. 1359/06, urmare a plângerii formulate de autoarea revizuentei, consecințele încălcărilor produse prin pronunţarea deciziei civile nr. 8224/2005 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, au încetat prin executarea Hotărârii de către Statul Român la 12 iulie 2012, prin achitarea prejudiciului material către revizuentă la care a fost obligat de Curtea Europeană, în cazul nerestituirii; posibilitatea restituirii în natură a fost cercetată de Agentul Guvernamental printr-o adresă emisă către Primăria municipiului Arad, care a comunicat că nu poate opera (cele două contracte de vânzare cumpărare nr. 4xx/1996 şi nr. 4xxx/1999 fiind, în continuare, valabile).

Celelalte apărări ale revizuentei (situaţia litigioasă a ap. nr. 1, eventualitatea producerii unor prejudicii) exced limitelor prevăzute de art. 326 alin. (3) raportat la art. 322 pct. 9 C.proc.civ., neavând legătură cu încălcările constatate de CEDO.

Pe de altă parte, nici susţinerile intimaţilor din întâmpinarea formulată referitoare la pronunţarea deciziei civile nr. 855R/2010 a Curţii de Apel Timişoara, prin care ar fi fost infirmată calitatea de legatar universal a autorului revizuentei (A.T.) nu au putut fi analizate în această cale extraordinară de atac, întrucât acestea sunt aspecte ulterioare soluţionării irevocabile a pricinii, revizuirea neavând caracter devolutiv astfel încât să fie posibilă reaprecierea situaţiei de fapt a cauzei; această regulă este afirmată în mod constant şi în jurisprudența CEDO (de ex. Hotărârea Stanca Popescu c. României din 7 iulie 2009) şi ea ţine de acelaşi principiu al securităţii raporturilor juridice (art. 6 par. 1 din Convenţie).

În plus, împrejurarea pronunţării deciziei menţionate nu a fost de natură a conduce la admiterea de către Curtea Europeană a cererii de revizuire promovate de Guvernul României împotriva Hotărârii date în Cauza Lipănescu ş.a. împ. României, apreciindu-se de contenciosul european că faptul invocat nu constituie un fapt nou care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influenţă decisivă asupra soluţiei Curţii.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte a respins cererea de revizuire, în aplicarea dispoziţiilor art. 326 alin. (3) raportat la art. 322 pct. 9 C.proc.civ.

Stabilirea competenței materiale de primă instanță prin decizie de casare. Imposibilitatea formulării unor critici pe aspectul necompetenței instanței în calea de atac a recursului. Autoritate de lucru judecat.Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Stabilirea competenței materiale de primă instanță prin decizie de casare. Imposibilitatea formulării unor critici pe aspectul necompetenței instanței în calea de atac a recursului. Autoritate de lucru judecat.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul.

Index alfabetic : norme de competență

– decizie de casare

– autoritate de lucru judecat

C.proc.civ., art. 315

Verificarea respectării normelor de competenţă se realizează atât de instanţa învestită cu judecarea litigiului, la cererea părţilor sau din oficiu, cât şi pe calea controlului judiciar, de către instanţele superioare învestite cu judecata căilor de atac. În acest din urmă caz, hotărârea instanţei de control judiciar prin care se statuează cu privire la competenţa unei instanţe de a soluţiona litigiul este obligatorie, atâta timp cât aceasta este irevocabilă.

Readucerea în dezbaterea judiciară, în calea de atac a recursului, a aspectului competenţei materiale a instanţei, ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale irevocabile în interiorul aceluiaşi proces. Modalitatea în care instanţa de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării. Aceasta datorită efectului pozitiv al lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, care a tranşat definitiv un aspect al litigiului.

Secția I civilă, decizia nr. 567 din 7 februarie 2013

Prin contestaţia introdusă la data de 21.07.2009, R.I. a solicitat anularea deciziei nr. 8xx/2009 emisă de SC C.E.T. SA, reintegrarea în funcţia avută anterior şi obligarea angajatorului la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu era concediat. A solicitat să se constate şi nulitatea absolută a art. 17 din Hotărârea Consiliului de Administraţie nr.1/2009 pentru nelegalitate. A susţinut că aceasta a avut la baza nota din 21.01.2009, care nu menţionează nicio cauză reală a desfiinţării mai multor posturi din organigrama societăţii.

Prin sentinţa nr.3747 din 17 noiembrie 2009, Tribunalul Gorj, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, a respins acţiunea contestatorului.

Prin decizia nr.6690 din 17.12.2010 a Curţii de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă şi pentru Conflicte de Munca şi Asigurări Sociale s-a admis recursul declarat de contestatorul R.I., a fost casată sentinţa şi trimisă cauza la Tribunalul Gorj, Secţia Comercială, pentru judecare pe fond, reţinându-se că în speţă, competenţa de soluţionare a acţiunii aparţine Secţiei comerciale a Tribunalului Gorj, întrucât raporturile dintre contestator şi intimată s-au desfăşurat în baza unui mandat comercial.

Prin sentinţa nr. 97 din 26 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Gorj, s-a admis în parte acţiunea formulată de R.I., s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr.8xx/2009, emisă de pârâtă ; s-a respins ca inadmisibilă cererea pentru constatarea nulităţii absolute a art.17 din Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 1/2009; au fost respinse capetele de cerere privind reîncadrarea în funcţia avută anterior deciziei 8xx/2009 şi privind plata drepturilor băneşti ce includ salariile şi celelalte drepturi aferente; s-a respins cererea de intervenţie formulată de Federația E., în interesul reclamantului; s-a luat act că prin sentinţa nr. 40 din 22.02.2011, s-a respins excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Gorj, Secţia Comercială.

Împotriva sentinţelor nr.40 din 22.02.2011 şi nr.97 din 26 aprilie 2011 ambele pronunţate de Tribunalul Gorj, au formulat recurs reclamantul R.I., intervenienta Federația E. București şi pârâta SC C.E.T. SA.

Curtea, la termenul din 06.07.2001, în raport de dispoziţiile art. 3 coroborat cu cele ale art. 282 alin. (1) C.proc.civ., a calificat apel, calea de atac, constatând că petitul principal al litigiului dedus judecăţii este anularea deciziei de revocare a mandatului şi având în vedere că nu există dispoziţii derogatorii în această materie, se aplică dreptul comun.

Prin decizia civilă nr. 179 din 16 noiembrie 2011, Curtea de Apel Craiova, Secţia a III-a civilă a respins apelurile contestatorului R.I. şi intimatei Federația E. şi a admis apelul pârâtei SC C.E.T. SA, a schimbat sentinţa şi a respins acţiunea reclamantului.

Instanţa de apel a reţinut că prin decizia nr. 6690 din 17.12.2010 a Curţii de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă şi pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a statuat că, în speţă, competenţa de soluţionare a acţiunii aparţine secţiei comerciale a tribunalului, întrucât raporturile dintre contestator şi intimată s-au desfăşurat în baza unui mandat comercial, dat fiind faptul că în aplicarea dispoziţiilor OUG nr.82/2007 a încetat de drept contractul individual de muncă al contestatorului şi respectiv actul adiţional (nr.3xx/2007), odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Având în vedere decizia enunţată, corect instanţa de fond a respins excepţia necompetenţei materiale, invocată de apelanţii R.I. şi Federația E. şi soluţionată prin sentinţa nr. 40/2011.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art.315 C.proc.civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, şi cum prin decizia menţionată a fost stabilită irevocabil competenţa materială, instanţa de fond nu mai era îndrituită la o nouă verificare a competenţei. Deasemenea, cu autoritate de lucru judecat s-a stabilit că raporturile juridice dintre contestator şi societatea pârâtă sunt raporturi comerciale, desfăşurate în baza mandatului comercial, odată cu intrarea în vigoare a OUG nr.82/2007, ce a modificat Legea nr.31/1990. Deci, susţinerea apelanţilor că sentinţa nr. 40/2011 este nelegală, este nefondată, cu atât mai mult cu cât instanţa de recurs a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă materială, în şedinţa publică din 7.12.2010, astfel că li s-a respectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.

Prin hotărârea nr.7/2007 Consiliul de Administraţie al SC C.E.T. SA în temeiul OMEC nr.318x/2006, 323x/2006, 326x/2006, 328x/2006 şi Ordinul comun MEF-AVAS nr.31xx/2007, respectiv nr.3x/2007, a hotărârilor AGA nr.x/2006, nr.1x/2006, nr.1x/2006, 1x/2006 şi nr. x/2007 şi HG nr.103/2004 privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii de producere a energiei electrice şi termice pe bază de lignit a avizat numirea în funcţia de director RURP în cadrul SC C.E.T. SA a apelantului contestator.

De la intrarea în vigoare a OUG nr.82/2007 contestatorul şi-a desfăşurat activitatea în baza mandatului comercial (dezlegare dată de instanţa de recurs), mandat care a fost revocat prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr.1/2009, care a modificat structura organizatorică a societăţii fiind desfiinţate din organigrama societăţii mai multe posturi ca şi postul apelantului.

Potrivit dispoziţiilor art.143¹ alin.(4) din Legea nr. 31/1990 directorii pot fi revocaţi oricând de către consiliul de administraţie. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptăţit la plata unor daune interese.

În mod corect instanţa a respins cererea de constatare a nulităţii art.17 al Hotărârii Consiliului de Administraţie nr.1/2009, ca fiind inadmisibilă; având în vedre textul de lege precitat, instanţa nu se poate pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei unei asemenea hotărârii, care intră în competenţa adunării generale a acţionarilor, ci numai să stabilească dacă revocarea a survenit fără justă cauză în vederea acordării de despăgubiri. Or, în speţa de faţă apelantul a solicitat constatarea nulităţii absolute cu consecinţa reintegrării sale în funcţia avută. Petentul a fost numit în funcţia de director prin Hotărârea Consiliului de Administraţie şi tot prin hotărârea aceluiaşi organism a fost demis din funcţie. Şi chiar dacă raporturile sale ar fi derivat din contractul de muncă, cum a susţinut, şi în această situaţie nu avea calea de atac în justiţie a hotărârii respective.

Din adresa SC C.E.T. SA, se reţine că Hotărârea Consiliului de Administraţie a fost pusă în aplicare odată cu emiterea deciziei nr. 8xx/2009, dată până la care a fost parcursă procedura de informare a contestatorului, oferirea unui loc de muncă ce a fost refuzat.

A susţinut apelantul că revocarea mandatului nu i-a fost adusă la cunoştinţă, susţinere neîntemeiată, întrucât din actele emise de pârâtă rezultă implicit aceasta: informarea din 29.01.2009, semnată de apelant, precizează că „în actul adiţional individual la contractul de muncă pe care urmează să-l încheiaţi SC C.E.T. SA începând cu data de 2.02.2009 vor fi cuprinse…”; s-a revenit apoi cu adresa din 11.02.2009, prin care i s-a solicitat să-şi exprime opţiunea pentru unul din posturile vacante în cadrul SC C.E.T. SA în termen de 3 zile de la comunicare după care, în caz de neexprimare a opiniei, se va proceda la concediere în conformitate cu prevederile art.65 din Legea nr.53/2003, la data de 17.02.2009 a fost emisă înştiinţarea de preaviz de 20 zile lucrătoare conform art.73 alin.(1) Codul muncii şi art.104 din CCM 2009-2012 al SC C.E.T. SA.

În legătură cu capătul de cerere privind decizia de desfacere a contractului de muncă, instanţa corect a reţinut că, contestatorul fiind salariat al pârâtei, pe durata mandatului său comercial, contractul de muncă a fost suspendat.

Corect instanţa a reţinut că, odată cu revocarea din funcţia pentru care a fost mandatat, apelantului contestator i-a încetat suspendarea contractului de muncă, şi că prin decizia din 18.06.2009 i-s-a desfăcut contractul individual de muncă

Instanţa a constat însă nulitatea acesteia fără o analiză temeinică, reţinând că, contractul de muncă încheiat anterior actului adiţional (nr.3xx/2007) este legal, produce consecinţe privind reîncadrarea reclamantului pe postul deţinut anterior încheierii contractului şi a adus alte argumente ce par contradictorii.

Această decizie trebuia să fie analizată potrivit cu dispoziţiile din legislaţia muncii, însă instanţa de fond nu a păşit la o asemenea analiză.

Faptul că s-a stabilit competenţa soluţionării pricinii unei instanţe comerciale, nu este un impediment în analizarea fiecărui capăt de cerere în conformitate cu normele ce i se aplică, astfel că este neîntemeiată susţinerea apelantei pârâte, sub acest aspect.

Deşi, apelantă pârâtă a negat existenţa unui contract de muncă, totuşi în ideea respectării contractului individual de muncă al apelantului, până la emiterea deciziei de concediere, pârâta i-a remis actele mai sus menţionate iar în decizie s-a precizat că „se desface contractul individual de muncă al d-lui R.I. în conformitate cu prevederile art.65 din codul Muncii”.

Analizând decizia contestată, în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile acestui capăt de cerere, codul muncii şi celelalte acte privind legislaţia muncii invocate de apelant, Curtea a reţinut că a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale, motiv pentru care a admis apelul pârâtei, reţinând următoarele:

A invocat contestatorul că decizia este lovită de nulitate absolută întrucât nu conţine menţiunile obligatorii din dispoziţiile art. 74 din Codul Muncii.

Decizia de concediere a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art. 74 din Codul Muncii întrucât în preambulul acesteia se face vorbire despre motivele care au determinat concedierea, durata preavizului, lista locurilor de muncă vacante ( adresele care însoţesc decizia de concediere fac parte integrantă din aceasta).

Din cuprinsul deciziei contestate rezultă că petentul a fost concediat, în baza dispoziţiilor art. 65 alin.(1) din Codul Muncii, fiind avută în vedere Structura Organizatorică a SC C.E.T. SA, valabilă începând cu data de 22.01.2009, aprobată prin HCA nr.1/2009, prin care a fost desfiinţat postul de director RURP şi că i-au fost înaintate actele cu conţinutul deja menţionat mai sus, informarea din 29.01.2009, adresa din 11.02.2009, înştiinţarea de preaviz din 17.02.2009. Faptul că în decizie nu se reiterează conţinutul adreselor, nu atrage nulitatea actului emis căci acestea au ajuns la cunoştinţa contestatorului, semnând de primirea lor înaintea emiterii deciziei de concediere.

La emiterea deciziei, intimata apelantă a avut în vedere noua structură organizatorică valabilă începând cu 22.01.2009, aprobată prin HCA nr.1/2009, prin care a fost desfiinţat postul de director RURP şi nu face referire la alte criterii prevăzute de dispoziţiile art. 59 din Codul Muncii, astfel că, susţinerea contestatorului că s-a dispus concedierea sa (concediere ce este individuală şi nu colectivă, în speţă) în condiţii discriminatorii este nefondată.

Referitor la susţinerile contestatorului în sensul că nu există cauză reală şi serioasă a desfiinţării postului, se reţine ca fiind cauză reală şi serioasă concedierea în baza dispoziţiilor art.65 alin.1 Codul muncii, când reorganizarea unei întreprinderi este imperativă pentru a-şi salva competitivitatea sau sectorul de activitate de care aparţine.

Prin Hotărârea nr.1/2009 a Consiliului de Administraţie, s-a procedat la o reorganizare a societăţii, reorganizare care priveşte structura internă, compartimentele societăţii şi orice alte măsuri organizatorice menite să conducă la îmbunătăţirea activităţii. Astfel, a fost aprobată modificarea structurii organizatorice în conformitate cu nota din 21.01.2009.

Comparând cele două organigrame ale societăţii, cea din 11.07.2008 şi pe cea din 22.01.2009, se poate observa comasarea unor structuri din subordinea directorului RURP dar şi divizarea activităţii Direcţiei RURP prin înfiinţarea unui serviciu de salarizare la nivelul unităţii aflat în subordinea Directorului General, precum şi desfiinţarea activităţii de privatizare. Deci, desfiinţarea postului de Director Resurse Umane Restructurare Privatizare a fost efectivă, în sensul că în noua organigramă a societăţii acest post nu s-a mai regăsit. Postul contestatorului a fost real desfiinţat, fiindu-i oferit un post corespunzător pregătirii profesionale, respectiv acela de inginer la Direcţia Minieră, pe care l-a refuzat astfel că, singura posibilitate legală pentru angajator a rămas concedierea în temeiul dispoziţiilor art. 65 alin.1 din Codul Muncii.

Încălcarea altor acte normative invocată de contestator, respectiv contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, lipsa acordului sindicatului, a legislaţiei europene, nu s-a dovedit şi de altfel contestatorul doar le-a enunţat, fără a arăta efectiv ce drepturi i-au fost încălcate prin emiterea deciziei în discuţie şi care să se regăsească în legislaţia invocată.

Decizia a fost emisă cu respectarea legii, astfel că şi capătul de cerere în anularea acesteia este nefondat şi pe cale de consecinţă şi capetele de cerere pentru reintegrarea în funcţie cu plata drepturilor salariale ale contestatorului apelant.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul.

Prima critică formulată de recurent priveşte competenţa materială a instanţei.

Astfel, arată că prin cererea de chemare în judecată s-a contestat decizia de concediere nr. 8xx/2009, criticându-se strict actul unilateral al angajatorului de denunţare a contractului individual de muncă. Instanţele comerciale au reţinut că la momentul emiterii deciziei contestate între părţi existau raporturi juridice de muncă. Aşadar, orice alte raporturi juridice ar fi existat între părţi anterior actului contestat, ele nu interesează în stabilirea obiectului acţiunii de faţă. În speţă nu se contestă revocarea din funcţia de director dar, încălcând principiul disponibilităţii, instanţele au intervenit în definirea obiectului cauzei, transformând-o din contestarea unei concedieri în contestarea unei revocări de mandat.

Examinând capetele de cerere în mod rigid şi în afara legăturii lor cu natura dreptului valorificat, instanţele comerciale au pronunţat hotărâri vădit nelegale, prin încălcarea normelor de competenţă materială incidente în cauză, prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. c) C.pr.civ.

Prin decizia nr. 6690/2010 a Curţii de Apel Craiova s-a stabilit irevocabil doar necompetenţa Tribunalului Gorj, Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, în niciun caz competenţa secţiei comerciale a aceluiaşi tribunal.

Instanţa, în raport de dispoziţiile art. 159¹C.pr.civ., era obligată să-şi verifice propria competenţă, raportându-se la lege şi nu la soluţia altei instanţe, fie ea şi una de control judiciar. Mai mult, dacă o instanţă nu şi-ar verifica propria competenţă, ar lăsa fără eficienţă textul art. 20 alin. (2) C.pr.civ. privind conflictul pozitiv de competenţă. În mod greşit instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 6690/2010, deşi prin această decizie s-a soluţionat pricina pe cale de excepţie, fără a se judeca fondul.

Cu privire la contestarea deciziei de concediere nr. 8xx/2009, a arătat că, plecând de la ipoteza că funcţia de director de resurse umane a fost îndeplinită de reclamant în baza unui contract de mandat comercial, instanţa de fond a constatat nulitatea acesteia pentru lipsa obiectului, în considerarea faptului că reclamantul nu putea fi concediat din funcţia pentru care nu avea un contract de muncă, ci unul de mandat. Instanţa de apel, însă, a reţinut că un salariat poate fi concediat prin desfiinţarea unui post pe care nu-l deţine în baza unui contract de muncă, ceea ce contravine în mod grav legislaţiei muncii. A susţinut că instanţa de apel a ignorat faptul că motivul de fapt al concedierii nu există, fiind o simplă trimitere la o hotărâre a consiliului de administraţie, ce nu i-a fost comunicată, iar din probele administrate rezultă că salariatului i-a fost remisă anterior deciziei o listă care nu cuprindea totalitatea locurilor de muncă disponibile. De asemenea, susţine că instanţa de apel a ignorat probele din dosar care impun concluzia că desfiinţarea postului nu a fost efectivă şi nu a avut o cauză reală şi serioasă.

În acelaşi mod, nu au fost avute în vedere probele din care rezultă că Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 1/2009 a fost luată cu încălcarea dispoziţiilor legale, că deşi a înţeles să atace numai secţiunea A a art. 17 din această hotărâre, instanţa de apel a motivat soluţia pe normele legale incidente revocării mandatului comercial, interpretând astfel în mod greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi pronunţând o hotărâre care cuprinde motive străine de natura pricinii. Susţine că nicio probă nu relevă existenţa mandatului comercial, că este lipsită de logică juridică reţinerea instanţei potrivit căreia nu se poate pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei unei hotărâri a consiliului de administraţie, dar se pronunţă asupra legalităţii revocării contractului de mandat.

În drept a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1, 3, 7, 8 şi 9 C.pr.civ.

Intimatul SC C.E.T. a învederat instanţei că, urmare a fuziunii prin contopire, această societate comercială a fost radiată din registrul comerţului şi că, începând cu aceeaşi dată, a fost înregistrată S.C. C.E.O. SA.

Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed :

În primul rând, cea mai mare parte a criticilor sunt neîncadrabile în drept.

Astfel, dispoz. art. 304 pct. 1, 3, 7 şi 8 C.pr.civ. sunt indicate de o manieră formală, nefiind susţinute de dezvoltarea unor argumente care să se subsumeze acestor motive de recurs şi să facă posibil controlul de legalitate.

Dimpotrivă, ignorând exigenţele procedurale specifice acestei căi extraordinare de atac, recurentul face trimitere la mijloacele de probă administrate în cauză, pretinzând că prin greşita lor interpretare instanţa « a denaturat adevăratul înţeles al cererii ».

Se tinde astfel, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu structura recursului în cadrul căruia nu se verifică temeinicia şi elementele de fapt ale cauzei – care sunt în căderea instanţelor fondului – ci legalitatea soluţiei adoptate, respectiv, corecta aplicare a legii la situaţia de fapt determinată de instanţele fondului.

De asemenea, în mod greşit, prin nesocotirea conţinutului art. 304 pct. 8 C.pr.civ., se pretinde că ar fi avut loc denaturarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al cererii de chemare în judecată – ceea ce ar fi condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale – deşi textul menţionat vizează ipoteza în care actului juridic în înţelesul său material, de negotium iuris, care sprijină pretenţiile părţii, i-ar fi fost denaturate clauzele clare, neechivoce, dându-i-se un alt sens, străin intenţiei, voinţei părţilor.

În privinţa motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1, 3 şi 7 C.pr.civ., nu sunt dezvoltate niciun fel de argumente care să facă posibil controlul de legalitate.

Se va constata totuşi, cu referire la art. 306 alin. (3) C.pr.civ., că prezentarea criticilor vizând greşita aplicare a normelor de drept procesual referitoare la competenţă fac posibilă încadrarea în motivul de recurs reglementat prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., dar au caracter nefondat.

Astfel, prin decizia nr. 6690 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia a II-a civilă şi pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale ca instanţă de recurs, s-a stabilit irevocabil competenţa materială a secţiei comerciale a tribunalului de a soluţiona în primă instanţă contestaţia formulată de R.I., în aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) C.pr.civ., cauza fiind trimisă la Tribunalul Gorj, Secţia comercială.

Potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C.pr.civ. “În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. “

Nu poate fi primită susţinerea recurentului potrivit căreia prin decizia de casare s-a stabilit în mod irevocabil doar necompetenţa Secţiei de conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Gorj, iar nu competenţa secţiei comerciale şi că instanţa de fond avea obligaţia de a-şi stabili competenţa raportându-se la lege, iar nu la soluţia altei instanţe, fie ea şi de control judiciar.

În drept, instanţele au obligaţia de a verifica, prealabil cercetării fondului cauzei, dacă au fost legal învestite cu judecata litigiului în raport de normele de competenţă materială sau teritorială prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură civilă.

Verificarea respectării normelor de competenţă se realizează atât de instanţa învestită cu judecarea litigiului, la cererea părţilor sau din oficiu, cât şi pe calea controlului judiciar, de către instanţele superioare învestite cu judecata căilor de atac.

În acest din urmă caz, hotărârea instanţei de control judiciar prin care se statuează cu privire la competenţa unei instanţe de a soluţiona litigiul este obligatorie, atâta timp cât aceasta este irevocabilă.

Dispoziţiile art. 315 C.pr.civ. nu lasă loc de interpretare, în doctrină subliniindu-se faptul că instanţa de trimitere este obligată să respecte hotărârea instanţei de recurs chiar şi în condiţiile în care aceasta ar fi nelegală. Aşa fiind, judecarea cauzei de către secţia comercială a tribunalului – ca instanţă de fond, nu mai putea face obiectul controlului instanţei sesizate după casarea cu trimitere, cum în mod greşit susţine recurentul.

Readucând în dezbaterea judiciară aspectul competenţei materiale a instanţei, recurentul ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale irevocabile în interiorul aceluiaşi proces.

Modalitatea în care instanţa de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios – în speţă natura comercială a raporturilor dintre părţi ce determină competenţa de primă instanţă a secţiei comerciale a tribunalului – se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.

Aceasta datorită efectului pozitiv al lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun, deopotrivă, părţilor şi instanţei ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, care a tranşat definitiv un aspect al litigiului.

Recurentul mai susţine că invocarea în speţă a dispoziţiilor art. 315 C.pr.civ. este greşită, pentru că neexaminând fondul cererii instanţa de recurs nu poate da dezlegări de drept.

Dispoziţiile art. 315 C.pr.civ., referindu-se la obligativitatea hotărârii instanţei de recurs cu privire la problemele de drept dezlegate, în caz de casare, nu impun în niciun caz examinarea fondului pricinii. Dezlegările date de instanţa de casare pot privi şi probleme de drept procesual, nu numai de drept material, aşa cum sugerează recurentul.

În acelaşi timp, invocarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) C.pr.civ., nu are nicio legătură cu pricina, în cauză nefiind vorba despre existenţa unui conflict pozitiv de competenţă, ci de statuarea de către instanţa de control judiciar asupra instanţei competente material să judece contestaţia.

Nici criticile referitoare la natura raporturilor juridice dintre părţi nu pot fi primite, cu aceeaşi motivare, odată ce prin hotărâre irevocabilă instanţa de recurs a decis că în condiţiile OG nr. 82/2007 contractul de mandat încheiat de părţi are natura juridică a unui mandat comercial.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C.pr.civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate.

Expropriere pentru lucrări de utilitate publică. Admiterea cererii de expropriere a întregii suprafețe de teren. Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Expropriere pentru lucrări de utilitate publică. Admiterea cererii de expropriere a întregii suprafețe de teren. Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : imobil

– expropriere

– utilitate publică

Legea nr. 198/2004, art. 2, art. 4, art. 6, art. 8, art. 9

Legea nr. 33/1994, art. 21-27

Sesizarea instanței de judecată de către expropriat poate fi făcută exclusiv în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, astfel cum în mod expres prevede art. 9 din Legea nr. 198/2004. Prin urmare, nici o dispoziție a legii nu permite instanței de judecată ca, la cererea unei persoane ce pretinde că terenul ce-i aparține ar trebui expropriat, să se substituie autorității executive și să efectueze sau să înlocuiască prin hotărâre judecătorească, procedura exproprierii, astfel cum acesta este reglementată de normele anterior citate.

În această materie, competențele instanței de judecată sunt limitate, în ipoteza în care este sesizată de persoana expropriată, exclusiv la cenzurarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul ce-i aparține, astfel că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a dispus exproprierea unor suprafețe de teren la cererea foștilor proprietari.

Secția I civilă, decizia nr. 565 din 7 februarie 2013

Prin cererea înregistrată la data de 26.07.2007 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanţii M.F., J.M., C.I. şi V.V. au chemat în judecată Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului – Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA și Comisia Locală Abram de aplicare a Legii nr. 198/2004, solicitând anularea hotărârilor nr. 242/2007 și nr. 243/2007.

La data de 03.10.2007, M.O.G. şi P.L. au formulat cerere de intervenție în interes propriu prin care au solicitat, în principal, exproprierea pentru cauză de utilitate publică a întregii suprafețe de teren cu nr.top.303 și 304 Satu Barbă și acordarea de despăgubiri la aceeași valoare, de 5,22 euro/mp., iar în subsidiar, să se stabilească suma cuvenită cu titlu de despăgubire pentru fiecare persoană îndreptățită, potrivit cotelor de proprietate, așa cum rezultă din CF 125 Satu Barbă.

În ședința din data de 26.10.2007, reclamanții și-au precizat contestația, solicitând exproprierea pentru cauză de utilitate publică a întregii suprafețe cu nr.top.303 și 304 Satu Barbă, cu obligarea pârâtei la plata de despăgubiri aferente.

Prin sentinţa civilă nr. 355/C din 06.11.2008, Tribunalul Bihor a respins cererea principală și cererea de intervenţie în interes propriu.

În ceea ce priveşte primul capăt de cerere din acţiunea principală, vizând constatarea nulităţii hotărârilor nr. 242/2007 şi nr.243/2007, instanţa a reţinut că reclamanţii nu au invocat nici o cauză de nulitate, iar din probatoriul administrat nu rezultă nici un motiv pentru anularea acestor hotărâri. Simpla afirmaţie a reclamanţilor că nu le-a fost prezentată documentaţia şi că există neconcordanţă în modul de amplasare a numerelor cadastrale nu constituie un motiv pentru anularea hotărârilor atacate. La fel, nici existenţa unui proces de partaj având ca obiect terenurile expropriate nu constituie un motiv de nulitate a celor două hotărâri.

În ceea ce priveşte capătul de cerere din acţiunea principală şi intervenţie privind obligarea Statului Român la exproprierea pentru cauză de utilitate publică a întregii suprafeţe de teren, instanţa a reţinut că, din dispoziţiile cuprinse în Legea nr.33/1994 şi Legea nr.198/2004, rezultă că legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea declanşării procedurii de expropriere de către alte persoane sau autorităţi decât cele prevăzute în art. 7 din Legea nr.33/1994. Legea nu prevede nici un drept de iniţiativă în sarcina celui ce urmează a fi sau poate fi expropriat. Dacă în cauză reclamantele au apreciat că exproprierea doar a unei cote părţi din teren le-a creat un prejudiciu suplimentar, acestea puteau solicita ca această împrejurare să se reflecte, eventual, în cuantumul despăgubirilor, însă nu au legitimitatea – din considerentele arătate anterior – de a cere exproprierea întregii suprafeţe de teren.

În ceea ce priveşte capătul subsidiar din cererea de intervenţie în interes propriu, instanţa a constatat că

expropriatorul a procedat în conformitate cu prevederile art.5 (5) din Legea nr.198/2004, art.7 (3) şi art. 11 (3) din Normele de aplicare a Legii nr.198/2007, consemnând despăgubirile cuvenite pe numele tuturor coproprietarilor. Ca atare, suma consemnată cu acest titlu urmează a fi partajată cu ocazia soluţionării sistării stării de indiviziune între părţi, suma de bani subrogându-se terenului indiviz.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel intervenientele M.O.G. şi P.L.

La apelul declarat de apelantele M.O. şi P.L. au aderat reclamanţii V.V., C.I., M.F. şi J.M.

Prin decizia civilă nr. 27A din 02.05.2012, Curtea de Apel Oradea, Secţia I-a civilă a admis apelul şi cererea de aderare la apel, a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul că a admis în parte cererea principală și în parte cererea de intervenţie, a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică a parcelei P1 în suprafaţă de 239 mp. formată din cota de 1/1 parte din nr. top. 303/2 şi 303/4 Satu Barbă, constituite în nr. cadastral 508, a parcelei P2 în suprafaţă de 1567 mp. formată din cota de 567/3003 din nr. top. 304/2 şi cota de 1000/2964 din nr. top. 304/3 Satu Barbă, reprezentând cota de 1567/5967 din nr. cadastral 510 Abram în care sunt constituite şi parcela P3 în suprafaţă de 98 mp. formată din cota de 98/2248 din nr. top 305 Satu Barbă, reprezentând cota de 98/894 din nr. cadastral 514 Abram, astfel cum acestea au fost identificate în completarea la raportul la expertiză întocmit de experţii M.G., M.N.T., P.R.D. din decembrie 2011, pentru preţul de 5,22 euro/mp şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamanţii şi intervenientele au fost coproprietari asupra imobilelor individualizate cu nr. top 303, 304 şi 305 Satu Barbă, înscrise în CF 125 Satu Barbă.

Prin hotărârea nr.242/2007 emisă de CNADNR SA, s-a aprobat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în localitatea Satu Barbă, cu nr. top 304 în suprafaţă de 835 mp, identificat cu nr. cadastrale 509 şi 512, cuantumul despăgubirii fiind fixat la suma de 6,11 euro/mp. Prin hotărârea nr.243/2007, s-a aprobat acordarea de despăgubiri pentru imobilul cu nr. top 303 în suprafaţă de 2.815 mp, identificat cu nr. cadastral 499, cuantumul despăgubirii fiind fixat la 5,22 euro/mp. De asemenea, prin hotărârea nr.123/2006 emisă de aceeaşi instituţie, s-a aprobat acordarea de despăgubiri pentru imobilul expropriat cu nr. top 305, în suprafaţă de 1.354 mp., identificat cu nr. cadastral 513, cuantumul despăgubirii fiind de 6,11 euro/mp.

Prin sentinţa civilă nr.808/2010 pronunţată de Judecătoria Marghita, definitivă şi irevocabilă, s-a sistat indiviziunea asupra imobilelor cu nr. top 303 şi 304 Satu Barbă, prin formarea a două loturi, din care primul lot pentru reclamantele V.V., M.F., J.M., C.I., cuprinzând terenurile cu nr. top nou formate 303/3 în suprafaţă de 1.410 mp., 303/4 în suprafaţă de 120 mp., 304/3 în suprafaţă de 2964 mp. şi 304/4 în suprafaţă de 415 mp., iar al doilea lot pentru pârâtele M.O.G. şi P.L. cuprinzând nr. top. nou formate 303/1 în suprafaţă de 1405 mp., 303/2 în suprafaţă de 119 mp., 304/1 în suprafaţă de 27 mp., 304/2 în suprafaţă de 3.003 mp. şi 304/5 în suprafaţă de 393 mp.

Este adevărat că Legea nr.198/2004, aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, nu reglementează posibilitatea declanşării procedurii exproprierii de către alte persoane decât cele prevăzute în art.7 din Legea nr.33/1994, însă, în speţă nu se pune problema declanşării acestei proceduri de către reclamanţi, procedura fiind declanşată anterior promovării prezentului litigiu, la iniţiativa Statului Român prin CNADNR SA, instanţa fiind investită cu exercitarea controlului asupra modului în care exproprierea s-a realizat.

Sunt nefondate susţinerile intimatei în sensul că, în litigiile având ca obiect exproprierile efectuate în temeiul Legii nr.198/2004, instanţa de judecată nu este chemată să se pronunţe decât cu privire la justeţea cuantumului despăgubirilor, dispoziţiile speciale cuprinse în Legea nr.198/2004 completându-se cu dispoziţiile generale din legea cadru în materie de expropriere (Legea nr.33/1994).

Astfel, potrivit art.24 alin.(4) din Legea nr.33/1994, în cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părţi din teren sau construcţie, iar proprietarul cere instanţei exproprierea totală, instanţa va aprecia în raport cu situaţia reală dacă exproprierea în parte este posibilă, în caz contrar dispunând exproprierea totală.

Prin raportul de expertiză topo întocmit în cauză, s-au identificat imobilele în litigiu, experţii conchizând, prin completarea la raportul de expertiză întocmit în decembrie 2011 că, din suprafaţa neexpropriată de 7.100 mp., suprafaţa aferentă parcelelor P1, P2, P3 identificate conform planului cadastral anexat, este la ora actuală afectată faptic de lucrările aferente autostrăzii, impunându-se din punct de vedere tehnic a fi expropriată.

Prin urmare, pornind de la garanţia conferită dreptului de proprietate atât de Constituţia României cât şi prin art.1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, date fiind şi concluziile raportului de expertiză, se impune exproprierea suprafeţei de teren identificată în completarea la raportul de expertiză mai sus menţionată, solicitarea apelanţilor de a se dispune exproprierea totală nefiind justificată.

Cât priveşte preţul pentru care se va dispune exproprierea, se va avea în vedere preţul oferit de expropriator pentru terenul expropriat iniţial (5,22 euro/mp) solicitat şi de apelanţi.

În ceea ce priveşte solicitarea de constatare a nulităţii absolute a hotărârii nr.242/2007 şi nr.243/2007, instanța de apel a confirmat soluția tribunalului, constatând că nu poate fi reţinut nici un motiv care să conducă la anularea lor.

S-a mai reținut că, în privinţa capătului subsidiar din cererea de intervenţie în interes propriu, prin care s-a solicitat a se stabili suma cuvenită cu titlu de despăgubire fiecărei persoane îndreptăţite, potrivit cotelor de proprietate astfel cum rezultă din situaţia de CF, soluția primei instanțe este corectă, întrucât expropriatorul a procedat în conformitate cu prevederile art.5 alin.(5) din Legea nr.198/2004 şi art.7 alin.(3) şi art.11 alin.(3) din Normele de aplicare a Legii nr.198/2007, consemnând despăgubirile cuvenite pe numele tuturor coproprietarilor, suma urmând a fi partajată ulterior, cu ocazia sistării indiviziunii.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA., formulând următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 4 și 9 C.p.c.:

Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât niciun text legal nu prevede posibilitatea instanţei de judecată de a dispune exproprierea şi/sau de a stabili despăgubirea pentru un teren care nu a fost expropriat în condiţiile legii.

Astfel, cererea introductivă de instanţă este inadmisibilă prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 198/2004. Legea specială în materie de expropriere permite sesizarea instanţei de judecată doar cu privire la cuantumul despăgubirii (art. 9 din lege), în contextul exproprierii prealabile a terenului.

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 198/2004, imobilul expropriat pentru realizarea lucrărilor de drumuri de interes naţional este imobilul pentru care a fost declanşată procedura de expropriere prin hotărâre de guvern, pentru care Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a emis o hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirii şi pentru care expropriatorul a efectuat plata sau a consemnat despăgubirea. Pentru a considera un imobil ca fiind expropriat, condiţiile menţionate trebuie îndeplinite cumulativ.

În temeiul Legii nr. 198/2004, declanşarea procedurii de expropriere a imobilelor necesare realizării obiectivului de investiţie „Autostrada Braşov – Cluj – Borş” pe teritoriul localităţii Abram, a fost dispusă prin mai multe hotărâri de guvern, dar prin niciuna dintre acestea nu s-a declanşat procedura de expropriere a imobilelor în suprafaţă de 239 mp, având număr cadastral 508, în suprafaţă de 1.567 mp, parte din numărul cadastral 510, precum şi în suprafaţă de 98 mp, parte din numărul cadastral 514. Or, în lipsa unei hotărâri de guvern pentru declanşarea procedurii de expropriere pentru imobilul în cauză, nu poate fi emisă vreo hotărâre de stabilire a cuantumului despăgubirii, iar expropriatorul nu are temei pentru efectuarea vreunor plăţi sau consemnări.

Nici prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 33/1994 – legea generală în materie – cererea nu este admisibilă, având în vedere următoarele aspecte:

Procedura exproprierii, potrivit Legii nr. 33/1994, se derulează în trei etape reglementate distinct de lege, respectiv: declararea de utilitate publică a lucrării, măsuri pregătitoare exproprierii, exproprierea propriu-zisă şi stabilirea despăgubirilor. Primele două etape sunt administrative, iar cea de a treia este judiciară, cu toate consecinţele care decurg de aici. Art. 3 din Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea va putea fi hotărâtă de instanţele de judecată după ce s-a făcut declaraţia de utilitate publică a exproprierii în condiţiile prevăzute de lege, or, în speţă, această condiţie nu este îndeplinită şi conduce la respingerea cererii ca neîntemeiată.

Recurentul arată că înțelege să reitereze excepţia tardivităţii cererii prin care reclamanţii au solicitat exproprierea şi a întregii suprafeţe a nr. top 305 Satu Barbă, deşi prin cererea iniţială au solicitat exproprierea totală numai pentru imobilele cu nr. top 303 şi 304 și invocă, în acest sens, prevederile art. 132 și 134 C.p.c.

În subsidiar, s-a solicitat modificarea hotărârii pentru următoarele considerente, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.p.c. raportate la art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, art. 24 alin. (4) şi art. 26 din Legea nr. 33/1994, art. 129 C.p.c., art. 1169 C.civ.

Astfel, potrivii art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004: „Acţiunea formulată in conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirii”. Aşadar, voinţa legiuitorului a fost ca prevederile art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 să se aplice exclusiv pentru stabilirea cuantumului despăgubirii pentru un teren expropriat deja. Acţiunea la care se referă textul citat, respectiv acţiunea formulată în conformitate cu prevederile art. 9, vizează numai terenurile pentru care „despăgubirile au fost consemnate în condiţiile art. 5 alin. 4-8 şi ale art. 6 alin. 2” [art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004].

Dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 au aplicabilitate în faza contencioasă reglementată de legea generală în materia exproprierii, atunci când instanţa se pronunţă cu privire la măsura exproprierii. Or, Legea nr. 198/2004 (legea specială) nu a reglementat posibilitatea sesizării instanţei pentru a se pronunţa cu priviri la expropriere, astfel că dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 nu pot completa Legea nr. 198/2004.

În speţă, încălcând principiul de drept „specialia generalibus derogant”, instanţa de fond sesizată într-o cauză aflată sub incidenţa normei speciale, a tăcut aplicarea unei dispoziţii din norma generală, deşi vădit contrară normei speciale.

Totodată, textul legal în discuţie are incidenţă exclusiv în situaţiile în care instanţa este sesizată de către expropriator, întrucât iniţiativa declanşării procedurii de expropriere nu este recunoscută nici unei persoane fizice sau juridice şi nici instanţei de judecată.

Mai mult, chiar dacă s-ar admite că dispoziţia menţionată ar avea aplicabilitate în cauză (şi nu doar în faza contencioasă reglementată de legea generală în materia exproprierii declanşată la cererea expropriatorului), aceasta reglementează posibilitatea instanţei de a dispune exproprierea totală a unui teren, ori de câte ori exproprierea în parte nu este posibilă. Or, prin decizia civilă nr. 27/A/2012 s-a dispus exproprierea unei suprafeţe suplimentare reprezentând 27% din suprafaţa rămasă, iar nu exproprierea totală a terenului intimaţilor.

Se mai arată că, în cazul dedus judecăţii, a fost încălcat rolul activ al judecătorului, prin faptul că hotărârea se întemeiază pe o gravă greşeală de fapt şi de drept, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate şi a apărărilor formulate de pârâtă.

Astfel, pârâta a anexat adresa din 13.09.2011 şi a învederat instanţei faptul că drumul de piatră şi şanţul care se află pe aceste parcele reprezintă în fapt o cale de acces temporară la lucrările pentru construirea Autostrăzii Braşov-Cluj-Borş, iar după finalizarea acestui obiectiv, terenul pe care se află drumul de acces va fi readus la starea iniţială şi redat proprietarilor.

Totodată, a evidenţiat instanţei de apel faptul că orice aspecte legate de ocuparea unor suprafeţe suplimentare faţă de cele expropriate – în speţă terenurile rămase reclamanţilor şi intervenientelor şi identificate prin nr. cadastrale 508, 510, 514 Abram – sunt de resortul constructorului, în acord cu art. 4.11 din contractul de construire. Prin urmare, prin raportare la caracterul temporar al drumului amplasat pe parcelele PI, P2 şi P3, şi ţinând cont de faptul că răspunderea pentru edificarea acestuia aparţine constructorului, nu există temei juridic pentru a obliga Statul Român la expropriere.

Pârâta a învederat instanţei atât faptul că, în privinţa imobilelor pentru care experţii au propus exproprierea nu este declarată utilitatea publică, dar și împrejurarea că o atare utilitate publică nici nu poate fi declarată, atât timp cât drumul și șanțul aflate pe terenurile în litigiu reprezintă exclusiv o cale de acces temporară la lucrările de construire a autostrăzii.

Toate aceste aspecte nu au fost luate în considerare de către instanţa de apel, iar în decizia recurată nici măcar nu se face vreo referire la aceste apărări.

Se mai arată că nu există temei care să justifice, în speţă, calitatea procesual-pasivă a recurentei, deoarece asupra terenurilor ocupate faptic a fost realizată o cale de acces temporară de către constructorul lucrării de utilitate publică.

Or, în ipoteza în care se va dovedi faptul că drumul de acces către lucrările Autostrăzii Braşov-Borş s-a efectuat fără acordul proprietarilor şi că acestora li s-a cauzat un prejudiciu, singurul în măsură să răspundă este cel care se face vinovat de acest fapt, în temeiul răspunderii civile delictuale.

Referitor la stabilirea unei despăgubiri pentru suprafaţa ocupată în fapt de lucrări, se arată că, prin decizia recurată, au fost încălcate prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 deoarece pe calea expertizei de evaluare urma să se determine numai valoarea imobilului în funcţie de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele, în raport de valorile înregistrate la momentul pronunţării deciziei, respectiv anul 2012.

Se mai arată că instanţa nu a ţinut cont de întregul material probator administrat în cauză, în special de proba cu înscrisuri, care a relevat faptul că terenurile au fost ocupate de constructor în vederea realizării unei căi de acces temporare la lucrările autostrăzii și că suprafeţele ocupate nu sunt destinate utilităţii publice.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, fiind admis pentru următoarele considerente:

Înalta Curte a analizat cu prioritate criticile întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 4 C.p.c., deoarece, în măsura în care se va constata că decizia recurată a fost pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, va deveni inutilă analiza celorlalte motive de recurs vizând nelegalitatea hotărârii atrasă de încălcarea ori aplicarea greșită a unor norme de drept material sau procesual.

Prin criticile întemeiate pe art. 304 pct. 4 C.p.c., recurentul a susținut că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a dispus exproprierea unor suprafețe de teren, la cererea reclamanților și a intervenientelor.

Susținerile sunt fondate.

Prin art. 2, Legea 198/2004, aplicabilă în cauză, declară de utilitate publică toate lucrările de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, expropriator fiind, potrivit legii, Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România – S.A.

În ceea ce privește procedura de expropriere, Legea prevede că expropriatorul întocmește o documentație tehnico-economică pentru fiecare lucrare (art. 3), pe baza căreia Guvernul aprobă, prin hotărâre, amplasamentul lucrării, declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor care constituie amplasamentul, suma globală estimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar deschis pe numele expropriatorului și sursa de finanțare (art. 4). Potrivit art. 6 din Lege, în termen de 5 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1), expropriatorul numește o comisie care verifică dreptul de proprietate ori alt drept real în temeiul căruia cererea a fost formulată și se pronunță asupra cuantumului despăgubirii, de comun acord cu proprietarul sau cu titularii altor drepturi reale.

Sesizarea instanței de judecată de către expropriat poate fi făcută exclusiv în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, astfel cum în mod expres prevede art. 9 din Lege: „Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevazute la art. 8, precum și orice persoană care se consideră îndreptățită la despăgubire pentru exproprierea imobilului se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 4 alin. (1) sau în termen de 15 zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea comisiei prin care i s-a respins, în tot sau în parte, cererea de despăgubire. Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii (…)”.

Prin urmare, nici o dispoziție a Legii nu permite instanței de judecată ca, la cererea unei persoane ce pretinde că terenul ce-i aparține ar trebui expropriat, să se substituie autorității executive și să efectueze sau să înlocuiască prin hotărâre judecătorească, procedura exproprierii, astfel cum acesta este reglementată de normele anterior citate.

În această materie, competențele instanței de judecată sunt limitate, în ipoteza în care este sesizată de persoana expropriată, exclusiv la cenzurarea cuantumului despăgubirilor acordate pentru imobilul ce-i aparține.

Trimiterea pe care art. 9 din Legea nr.98/2005 o face la prevederile art. 21-27 din Legea nr.33/1994 vizează exclusiv, astfel cum în mod expres rezultă din conținutul său, stabilirea despăgubirilor. De altfel, legea specială prevede, prin art. 18 că dispozițiile sale se completează în mod corespunzător cu cele ale legii generale în materie – Legea nr. 33/1994 – numai „în măsura în care nu prevăd altfel ”.

Nu sunt întemeiate concluziile instanței de apel care a apreciat că, deși potrivit Legii nr.198/2004, aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, posibilitatea declanşării procedurii exproprierii nu poate aparține altor persoane în afara celor prevăzute în art.7 din Legea nr.33/1994, acțiunea trebuie primită întrucât, în cauză nu se pune problema declanşării acestei proceduri de către reclamanţi, (procedura fiind declanşată anterior promovării prezentului litigiu, la iniţiativa Statului Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA), ci aceea a exercitării controlului asupra modului în care exproprierea s-a realizat.

Nu a rezultat din lucrările dosarului că pentru parcelele de teren pentru care instanța de apel a dispus exproprierea a fost urmată procedura reglementată de art.2-5 din Legea nr.198/2004, chiar dacă o astfel de dovadă a fost produsă pentru parcele învecinate. În plus, pentru considerentele anterior expuse, sesizarea instanței de către reclamanți, cu o cerere care să aibă ca obiect exproprierea unor suprafețe de teren, nu putea fi primită.

În consecință, constatând că prin hotărârea recurată, în mod nelegal instanța de apel a dispus exproprierea unor suprafețe de teren, în temeiul art. 312 alin. (1) C.p.c., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârât, a casat, în baza art. 304 pct. 4 C.p.c., decizia recurată, iar în temeiul art. 296 C.p.c. a respins apelul declarat de interveniente şi cererea de aderare la apel formulată de reclamanţi împotriva sentinţei Tribunalului Bihor. Față de soluția pronunțată nu au mai fost analizate celelalte critici care vizează aspecte de drept procesual ori dezlegarea dată de instanța de apel fondului litigiului.

Despăgubiri bănești solicitate în temeiul Legii nr.10/2001 pentru un imobil preluat abuziv de stat și nerestituit în natură. Cuantificare.Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Despăgubiri bănești solicitate în temeiul Legii nr.10/2001 pentru un imobil preluat abuziv de stat și nerestituit în natură. Cuantificare.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Contravaloare lipsă de folosință.

Index alfabetic : despăgubiri

– imobil naționalizat

– contravaloare lipsă de folosință

Legea nr. 10/2001

C.civ., 485

Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței.

Despăgubirile bănești acordate în procedura Legii nr.10/2001, ca măsură reparatorie în echivalent, reprezintă modalitatea în care statul a înțeles să evalueze și să repare prejudiciul rezultat atât din preluarea abuzivă a imobilelor cât și din nerestituirea lor în natură, iar transformarea dreptului de proprietate, existent în patrimoniul foștilor proprietari, într-un drept de creanță având ca obiect sumele acordate ca măsură reparatorie pentru bunurile preluate abuziv de stat, împiedică formularea unor pretenții ulterioare, legate de contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor ce nu au fost restituite în natură.

Secția I civilă, decizia nr. 562 din 7 februarie 2013

Prin cererea înregistrată la data de 18.07.2011 pe rolul Tribunalului Brăila, reclamanţii M.C., M.E. şi S.Z. au chemat în judecată Comuna Jirlău prin Primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice și au solicitat obligarea pârâților la restituirea fructelor constând în lipsa de folosinţă a morii situată în comuna Jirlău, judeţul Brăila, în cuantum de 11.873.920 euro.

Prin sentinţa civilă nr. 1874 din 20.12.2011, Tribunalul Brăila, Secţia I civilă a respins excepţiile invocate de pârâții Comuna Jirlău, prin Primar și Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive. A admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind pretențiile solicitate pentru perioada 1949 – 18.07.2008. A respins ca nefondată acţiunea privind pretențiile solicitate de reclamanți pentru perioada 18.07.2008 – 18.07.2011.

Pentru a decide astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comuna Jirlău a fost respinsă cu motivarea că, în perioada pretinsă de reclamanţi, imobilul a figurat în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale şi aceasta a fost notificată de reclamanţi în baza Legii nr. 10/2001.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român a fost apreciată ca fiind nefondată, întrucât preluarea abuzivă a imobilului s-a făcut de către Statul Român, acesta fiind răspunzător de prejudiciile suferite de foştii proprietari.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâţii Comuna Jirlău, prin Primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a apreciat ca fiind întemeiată în parte, pentru perioada anilor 1949-18.07.2008, perioadă situată în afara termenului general de prescripţie de 3 ani, anteriori datei introducerii acţiunii.

Potrivit art. 1 alin.(1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani. Reclamanţii au formulat acţiunea la data de 18.07.2011, astfel că dreptul la acţiune este prescris pentru perioada 1949-18.07.2008.

Pentru pretenţiile reclamanţilor aferente perioadei 18.07.2008-18.07.2011, prima instanță a reținut că acţiunea este nefondată.

Reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 485-486, art. 487 C.civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Potrivit art. 485 C.civ., posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credinţă, în caz contrar, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.

Prin sentinţa civilă nr. 215/2002, rămasă definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Tribunalul Brăila, s-a admis contestaţia formulată de reclamanţi, s-a modificat în parte dispoziţia nr. 108/2001 emisă de Primăria Comunei Jirlău, în sensul că s-a aprobat restituirea prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti pentru partea de construcţie a morii în valoare de 8.121.355.670 lei vechi, a utilajelor morii în valoare de 4.647.835.922 lei vechi şi a suprafeţei de 7000 mp teren aferent fostei construcţii şi a curţii morii, în valoare de 464.779.000 lei vechi.

Măsurile reparatorii au fost acordate în baza Legii nr. 10/2001, având caracter de despăgubire pentru preluarea abuzivă a imobilului, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Reclamanţii nu au primit în natură bunul imobil, aşa încât nu pot pretinde un drept de proprietate asupra bunului decât până la data rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 215/2002. După această dată, dreptul de proprietate a fost transferat în mod legal statului, prin acordarea despăgubirilor în echivalent.

Ar fi putut pretinde contravaloarea fructelor sau echivalentul lipsei de folosinţă pe perioada 1949 (data preluării abuzive) şi până în anul 2002 (data rămânerii irevocabile a sentinţei prin care au fost despăgubiţi în echivalent), însă dreptul la acţiune pentru această perioadă s-a prescris conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Pentru perioada 2002-2008, perioadă de asemenea prescrisă, reclamanţii nu mai pot invoca dreptul de proprietate asupra imobilului, deoarece după rămânerea irevocabilă a sentinţei prin care le-au fost acordate măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti, în echivalent, s-a tranşat definitiv şi irevocabil dreptul de proprietate asupra bunului, în sensul că reclamanţii nu au primit bunul în natură şi nu sunt proprietari de drept.

Pentru perioada 18.07.2008 -18.07.2011, reclamanţii de asemenea nu pot pretinde contravaloarea fructelor deoarece nu mai erau proprietarii imobilului, ca urmare a echivalentului bănesc primit pentru imobilul notificat în baza Legii nr. 10/2001.

Prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor băneşti, statul şi-a îndeplinit obligaţia de reparare a prejudiciului suferit de reclamanţi prin preluarea abuzivă a imobilului, iar reclamanţii, acceptând echivalentul bănesc al bunului, nu mai pot pretinde şi bunul în natură şi fructele acestuia.

Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamanţii, iar prin decizia civilă nr. 38A din 10.04.2012, Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele :

Prin sentinţa civilă nr. 215/2002 a Tribunalului Brăila, în temeiul Legii nr.10/2001, s-au stabilit, în favoarea reclamanților, măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti: 8.121.355.670 lei pentru moară, 4.647.835.922 lei pentru utilaj şi 464.779.000 lei pentru terenul aferent.

Întrucât această hotărâre nu a fost pusă în executare, reclamanţii s-au adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a constatat, prin hotărârea din 19.10.2008, că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul 1 din Convenţie din cauza neexecutării de către autorităţile administrative a hotărârii judecătoreşti definitive din 23 mai 2002, prin care cuantumul despăgubirilor a fost stabilit la 13.233.970.592 lei, precum şi din cauza ineficienţei legilor de retrocedare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 41 din Convenţie, Curtea Europeană a acordat o sumă globală de 650.000 euro, incluzând toate prejudiciile, pronunţându-se pe cererea reclamanţilor ce viza obţinerea de despăgubiri pentru moară, bunurile mobile ce au fost distruse, lipsa de folosinţă începând cu data naţionalizării şi până în luna mai 2002, precum şi prejudiciul moral ca urmare a frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea unei hotărâri favorabile.

Prin urmare, suma globală de 650.000 euro acordată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, incluzând toate prejudiciile, acoperă inclusiv lipsa de folosinţă a morii pentru perioada cuprinsă între data naţionalizării bunului şi luna mai 2002.

Curtea de Apel a apreciat că trebuie distinse trei perioade de timp, și anume:

1. Perioada cuprinsă între data naţionalizării şi data constatării dreptului la despăgubiri – mai 2002. Pentru această perioadă, chiar în ipoteza în care ar fi întemeiate susţinerile apelanţilor privind inaplicabilitatea dispoziţiilor Decretului-lege nr. 167/1958 (conform dispoziţiilor art. 21 din acest act normativ prevederile sale nu sunt aplicabile dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie şi superficie) şi imprescriptibilitatea unei astfel de acţiuni, pe fondul cauzei acţiunea ar urma să fie respinsă ca nefondată, deoarece reclamanţii au fost deja dezdăunaţi pentru lipsa de folosinţă.

2. Perioada cuprinsă între mai 2002 – 18.07.2008. După acordarea, prin hotărâre irevocabilă a unor despăgubiri băneşti, reclamanţii nu mai pot invoca un drept real, ci un drept de creanţă, prescriptibil în termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, astfel încât, pentru această perioadă, dreptul material la acţiune este prescris.

3. Perioada cuprinsă între 18.07.2008 – 18.07.2011. Dreptul reclamanților la restituirea fructelor reprezintă unul dintre efectele admiterii acţiunii în revendicare. Doar în situaţia restituirii în natură a bunului, s-ar putea pune problema solicitării fructelor civile ale bunului, care se datorează doar de la momentul introducerii acţiunii în cazul posesorului de bună credinţă şi dincolo de acest moment, în cazul posesorului de rea-credinţă.

În speţă, acordându-se doar despăgubiri băneşti, reclamanții ar putea solicita, eventual, daune moratorii, specifice obligaţiei de a da o sumă de bani, dobânzi pe care, de altfel, le-au cerut şi primit prin hotărârea din 17 iunie 2008 a Curţii Europene. Oricum, ele nu fac obiectul prezentei cereri în care reclamanţii au solicitat lipsa de folosinţă a imobilului.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii, formulând următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C.p.c.:

Suma obţinută prin hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu reprezintă lipsa de folosinţă a morii. Curtea Europeană, în jurisprudența sa, a stabilit faptul că dreptul la despăgubiri se naşte odată cu producerea prejudiciului. Un drept de creanţă constituie un bun și deci reprezintă un drept de proprietate avut in vedere de art. l paragraful 1 teza întâi din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenția Europeană.

Se mai arată că instanța de apel nu-și motivează punctul de vedere cu privire la restituirea fructelor solicitate de reclamanți și că nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că termenul prescripţiei este de 3 ani și că prescripţia dreptului material la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Din dispoziţiile art. 485 C.civ. rezultă că, în cazul admiterii acţiunii în revendicare, posesorul de rea-credinţă datorează restituirea tuturor fructelor bunului, percepute și nepercepute, ori valoarea lor, dacă le-a consumat. Posesorul este de rea-credinţă, atunci când posedă un bun fără titlu sau, deşi are titlu, știe ca acesta este viciat. Acesta trebuie să restituie odată cu bunul, toate fructele percepute sau nepercepute. Or, statul a deţinut imobilul în mod abuziv, astfel încât nu poate fi apreciat ca fiind un posesor de bună credinţă.

O dată cu restituirea bunului, posesorul va fi obligat să restituie reclamantului și accesoriile, ca efect al atributului dreptului de proprietate, jus fruendi.

Se mai arată că, în privința cererii în revendicare pe dreptul comun, trebuie pornit de la faptul că statul nu a deţinut un titlu valabil şi nu au fost respectate normele europene privind protecţia dreptului de proprietate reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1, premisă impusă prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, măsura trecerii bunului în proprietatea statului este contrară Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU la data de 10.12.1948 la care şi România este parte semnatară, precum şi Primului Protocol adiţional la Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale adoptat la Consiliul Europei.

În lumina art. 20 alin. (1) din Constituţia României din 2003, este de netăgăduit că măsura trecerii în proprietatea statului a bunurilor aparţinând autorilor recurenților, fără o justă şi prealabilă despăgubire, nu este conformă reglementărilor internaţionale, fiind o măsură abuzivă şi ilegală.

De aceea, instanţele judecătoreşti, în cadrul acţiunii în revendicare pe dreptul comun, pot stabili dacă aceste prevederi sunt sau nu conforme exigentelor Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, acordând prioritate normelor europene, să cerceteze în fond cererea proprietarului de la care a fost preluat imobilul.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Reclamanții au declanșat procedura administrativă reglementată de Legea nr.10/2001 pentru a redobândi imobilele ce au aparținut autorilor lor și au obținut, în această procedură, dispoziția nr. 108 din 01.11.2001, prin care Primăria Comunei Jirlău, le-a recunoscut dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești pentru bunurile notificate.

Reclamanții au contestat în instanță dispoziția emisă de Primăria Comunei Jirlău sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate și al imobilelor ce au aparținut autorilor lor, iar prin sentința civilă nr. 215/2002, Tribunalul Brăila a modificat în parte dispoziția nr.108/2001, în sensul că a aprobat restituirea prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești pentru partea de construcție a morii, în valoare de 8.121.355.670 lei vechi, a utilajelor morii, în valoare de 4.647.835.922 lei vechi, a suprafeței de teren de 700 mp. aferent fostei construcții și a curții morii, în valoare de 464.799.000 lei vechi.

Prin hotărârea pronunțată la data de 19.10.2006, în Cauza M. (petenții din prezenta cauză) contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a Libertăţilor Fundamentale, rezultată din neexecutarea sentinței civile nr. 215/2002 a Tribunalului Brăila în ceea ce privește plata despăgubirilor stabilite prin hotărârea judecătorească, precum și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru lipsa perspectivei de a încasa despăgubirile, dat fiind modul de reglementare a restituirii proprietăților.

Prin hotărârea menționată, instanța europeană a arătat că petenții au solicitat cu titlu de prejudiciu material suma de 759.455 euro, reprezentând valoarea actualizată a bunurilor în cauză, 1.947.390 euro, reprezentând lipsa de câștig începând cu data naționalizării respectivelor bunuri, prezentând calcule detaliate pentru a justifica aceste sume. În observațiile lor suplimentare, reclamanții au cerut 2.234.850 euro cu titlu de prejudiciu material, din care 1.124.857 euro pentru lipsa de câștig, începând cu data naționalizării până în mai 2002, 934.992 euro pentru valoarea reactualizată a sumei stabilite prin sentința civilă nr. 215 din 23.05.2002 și 175.00 euro pentru utilajul distrus.

Instanța europeană a invitat guvernul și pe reclamanți să-i adreseze în scris, în termen de 6 luni din ziua în care hotărârea va deveni definitivă, observațiile lor asupra reparației și a aplicării art. 41 din Convenție și să o informeze asupra oricărui acord la care s-ar putea ajunge.

Prin hotărârea pronunțată la data de 17.06.2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 65/2009, Curtea Europeană a reținut că, după pronunțarea hotărârii din 19.10.2006, reclamanții au solicitat reactualizarea sumelor inițiale, pentru a ajunge la suma de 2.406.515 euro, și, în plus, au solicitat suma de 500.000 euro cu titlu de daune morale.

Curtea a acordat reclamanților suma de 650.000 euro și a reținut că această sumă include toate prejudiciile. Instanța europeană a arătat că, în lipsa oricărei garanții pentru plata despăgubirilor stabilite în favoarea lor prin sentința civilă nr. 215/2002, reclamanții au suferit atât „un prejudiciu material care nu a fost reparat de autoritățile române”, precum și un „prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obține executarea sentinței pronunțate în favoarea lor” și că „acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării”.

Prin cererea cu care au învestit instanțele în prezentul litigiu, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a morii, situată în Comuna Jirlău, județul Brăila, pentru perioada 1949 – 2011, adică pentru perioada cuprinsă între anul preluării abuzive a bunului și anul formulării cererii de chemare în judecată.

În mod corect instanța de apel a apreciat, față de considerentele anterior expuse, reținute în cuprinsul hotărârii Curții Europene, că reclamanții nu mai pot beneficia de o nouă reparație a aceluiași prejudiciu.

Susținerile recurenților în sensul că suma obţinută prin hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu reprezintă lipsa de folosinţă a morii, nu pot fi primite față de împrejurarea că, prin hotărârea instanței europene s-a precizat în mod expres că suma acordată, de 650.000 euro include „toate prejudiciile” suportate de reclamanți.

Chiar admițând că pretențiile în fața Curți Europene au fost formulate și recunoscute pentru perioada cuprinsă între anul 1949 (anul naționalizării bunurilor) și luna mai 2002 (când a fost pronunțată hotărârea instanțelor naționale prin care s-a stabilit întinderea drepturilor cuvenite reclamanților), iar obiectul cererii deduse judecății în prezenta cauză vizează sume de bani aferente perioadei ulterioare anului 2002, Înalta Curte apreciază ca fiind legală decizia instanței de apel.

Despăgubirile bănești acordate reclamanților, în procedura Legii nr.10/2001, ca măsură reparatorie în echivalent pentru bunurile naționalizate, acoperă un eventual prejudiciu rezultat din lipsa de folosință atrasă de nerestituirea în natură a imobilelor. Aceste despăgubiri reprezintă modalitatea în care statul a înțeles să evalueze și să repare prejudiciul rezultat atât din preluarea abuzivă a imobilelor cât și din nerestituirea lor în natură, iar transformarea dreptului de proprietate, existent în patrimoniul foștilor proprietari, într-un drept de creanță având ca obiect sumele acordate ca măsură reparatorie în echivalent pentru bunurile preluate abuziv de stat, împiedică formularea unor pretenții ulterioare, legate de contravaloarea lipsei de folosință a imobilelor ce nu au fost restituite în natură.

De aceea, dată fiind natura despăgubirilor acordate de stat în procedura Legii nr.10/2001, nu pot fi primite criticile formulate de reclamanții vizând efectele posesiei de rea-credință asupra întinderii obligației de restituire, întemeiate pe prevederile art. 485 C.civ.

Chiar dacă s-ar admite că sumele solicitate de reclamanți sunt destinate acoperii unui prejudiciu de o natură diferită celui avut în vedere de legiuitor atunci când a reglementat, prin Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii cuvenite pentru imobilele ce intră în sfera de reglementare a actului normativ, Înalta Curte a constatat că, și într-o astfel de ipoteză subsidiară, decizia pronunțată de instanța de apel este legală sub aspectul criticat prin motivele de recurs, respectiv acela al aplicării dispozițiilor Decretului nr. 167/1958.

Astfel, pentru sumele solicitate, aferente perioadei mai 2002–18.07.2008 (cererea de chemare în judecată în prezentul litigiu fiind introdusă la data de 18.07.2011), acțiunea reclamanților este prescrisă.

Prin sentința civilă nr. 215 din 23.05.2002, Tribunalul Brăila a modificat în parte dispoziția nr.108/2001 emisă de Primăria Comunei Jirlău, în sensul că a aprobat restituirea către reclamanți a bunurilor solicitate prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: „Dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Termenul de prescripție extinctivă, aplicabil raporturilor civile obligaționale este instituit de art. 3 alin. (1) din același act normativ: „Termenul prescripției este de 3 ani”.

Întrucât premisa aplicării efectului sancționator al prescripției constă tocmai în existența posibilității de a acționa pentru ocrotirea unui drept sau pentru realizarea unui interes legitim, regula generală privind începutul prescripției extinctive având ca obiect dreptul material la acțiune este aceea că prescripția începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune. Această regulă este reglementată prin art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: „Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune”.

Data nașterii dreptului la acțiune este data la care dreptul la acțiune trebuie exercitat, iar în cauză această dată este data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 215 din 23.05.2002 a Tribunalului Brăila.

Criticile legate de modalitatea în care instanța ar trebui să soluționeze o cerere în revendicare în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, de decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluționarea unui recurs în interesul legii, de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală ONU la data de 10.12.1948 și de art. 20 alin. (1) din Constituţia României mu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor, câtă vreme cauza dedusă judecății nu a reprezentat-o o cerere în revendicare care să determine o eventuală aplicare a normelor menționate.

Tot astfel, controlul judiciar de legalitate nu va fi efectuat din perspectiva art. 304 pct. 8 C.p.c.., întrucât hotărârea apelată nu s-a bazat pe o anumită interpretare a unui act juridic care, greșită fiind, să fi determinat schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În consecință, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C.p.c., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat.

Revocarea de către expropriator a hotărârii de expropriere și de acordare a despăgubirilor după înregistrarea cererii de intabulare în cartea funciară și după consemnarea despăgubirilor la dispoziția expropriatului. Nulitate. Jurisprudenta ICCJ 2014

23 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Revocarea de către expropriator a hotărârii de expropriere și de acordare a despăgubirilor după înregistrarea cererii de intabulare în cartea funciară și după consemnarea despăgubirilor la dispoziția expropriatului. Nulitate. Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : expropriere

– drept de proprietate

– hotărâre de revocare

– despăgubiri

Legea nr. 198/2004, art. 12, art. 14, art. 15

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004

*Notă : Legea nr. 198/2004 a fost abrogată de Legea nr. 255/2010 la data de 23 decembrie 2010

Hotărârea de revocare a exproprierii, emisă după consemnarea despăgubirilor şi respectiv plata efectivă a acestora, deci într-un moment în care, faţă de dispozițiile art.15 din Legea nr.198/2004, se realizase transferul dreptului de proprietate asupra terenului de la expropriat către stat, este nelegală, fiind lovită de nulitate absolută.

Dispozițiile alin. (1) ale art.12 din Legea nr. 198/2004 permiteau emitentului să revoce hotărârea de expropriere a unui teren și de acordare a despăgubirilor, numai până la momentul anterior înregistrării cererii expropriatorului de intabulare a dreptului de proprietate în cartea funciară şi numai pentru motive temeinice. În ceea ce priveşte motivele temeinice pentru care se poate dispune revocarea hotărârii de expropriere acestea nu pot fi decât aceleaşi motive care au existat la luarea măsurii de expropriere respectiv punerea la dispoziție a terenurilor necesare realizării autostrăzile şi drumurile naţionale declarate de utilitate publică şi care eventual nu ar mai subzista până la formularea cererii de intabulare din diverse motive cum ar fi modificarea antreprizei lucrării după emiterea hotărârii, respectiv imobilul expropriat nu mai este total sau parţial necesar.

Secția I civilă, decizia nr. 491 din 6 februarie 2013

Pe rolul Tribunalului Sibiu s-a înregistrat sub nr. 33xx/85/2010, acţiunea civilă formulată de reclamanţii D.V. şi D.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Braşov având ca obiect constatarea nulităţi absolute a Hotărârii de revocare nr. 14 din 16.07.2010 şi a Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 16 din 16.07.2010.

În susţinerea acţiunii, reclamanţii au arătat că Statul Român prin Ministerul Transporturilor reprezentat de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România a expropriat două parcele de teren, proprietatea reclamanţilor în vederea construirii centurii-varianta de ocolire a Municipiului Sibiu. Pentru prima parcelă expropriată, în suprafaţă de 1.186 mp a fost emisă Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 9 din 05.10.2005, iar pentru cea de-a doua parcelă în suprafaţă de 1.670 mp a fost emisă Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 2 din 11.10.2006. Reclamanţii au învederat instanţei de judecată că, fiind nemulţumiţi de cuantumul despăgubirilor acordate au contestat cele două hotărâri în instanţă, contestaţii admise şi pe cale de consecinţă a fost modificat cuantumul despăgubirilor acordate, suprafeţele expropriate rămânând nemodificate, hotărârile fiind definitive şi irevocabile şi au fost puse în executare, plata despăgubirilor fiind efectuată în data de 25.05.2010.

La data de 16.07.2010, pârâtul a emis Hotărârea nr. 14 din 16.07.2010 prin care a fost revocată Hotărârea nr. 9 din 05.10.2005 împreună cu procesul-verbal de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 21.09.2005 şi Hotărârea nr. 3 din 11.10.2005 împreună cu procesul-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor nr. 3 din 10.10.2006. În aceeaşi zi s-a emis o nouă Hotărâre de stabilire a Despăgubirilor nr. 16 din 16.07.2010 prin care s-a dispus exproprierea suprafeţei de 98 mp cu nr. cadastral 3906/1/4/2. Reclamanţii au considerat că ambele hotărâri sunt lovite de nulitate absolută pentru următoarele consideraţii:

1) Revocarea actelor emise de autorităţi este posibilă doar în anumite condiţii, prevăzute expres de lege. Potrivit art. 1 din Legea contenciosului administrativ, autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite instanţei constatarea nulităţii acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. Ca atare, autoritatea nu-şi poate revoca propriul act, ci poate doar să solicite constatarea nulităţii acestuia, deoarece acesta a produs efecte juridice prin intrarea în circuitul civil. Reclamanţii au arătat că cele două acte care au fost revocate au fost verificate sub aspectul legalităţii de instanţa de judecată, iar hotărârile pronunţate sunt definitive şi irevocabile.

Reclamanţii au susţinut că, în dosarul nr. x/85/2005 atât în apel cât şi în recurs, pârâta a invocat aceleaşi motive care au stat la baza Hotărârii de revocare nr. 14/2010, aspect pus în discuţie şi în cadrul contestaţiei la executare. Reclamanţii au susţinut că prin modalitatea revocării celor două hotărâri de expropriere se încearcă şi anularea efectelor unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care au statuat asupra aceloraşi chestiuni invocate în motivele de revocare.

În ceea ce priveşte temeiul juridic reţinut în Hotărârea de revocare nr. 14/2010 şi anume art. 12 alin.(1) din Legea nr. 198/2004 şi art. 6 alin.(3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, reclamanţii au susţinut că primul text nu are legătură cu situaţia de faţă, iar cel de-al doilea text completează art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

2) Pe fondul cauzei, reclamanţii au considerat că susţinerile pârâtului nu au nici un fundament pentru următoarele argumente: suprafaţa de 1.186 mp a fost expropriată din parcela cu nr. cadastral 3906/1/4. Înainte de emiterea Hotărârii nr. 1/2005 s-a întocmit documentaţia pentru expropriere, prima documentaţie se referea la exproprierea suprafeţei de 98 mp (07.05.2002), iar a doua documentaţie se referea la suprafaţa de 1.186 mp (28.05.2002). În baza celei de-a doua documentaţii s-au emis Hotărârile nr. 9/2005 şi nr. 3/2006 prin care s-a dispus exproprierea suprafeţei de 1.186 mp.

Reclamanţii au susţinut că pârâtului îi aparţine greşeala, iar în revocarea actului emis, pârâtul nu îşi poate invoca propria culpă. La data de 19.07.2010 OCPI Sibiu a admis cererea reclamanţilor de dezmembrare a parcelei nr. 3906/1/4 în două parcele, astfel că parcela cu nr. top 3906/1/4/2 în suprafaţă de 1.186 mp a trecut în proprietatea Statului Român, cu titlu de expropriere, iar parcela 3906/1/4/1 în suprafaţă de 6.114 mp a rămas proprietatea reclamaţilor.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004, art. 6 din H.G. nr. 434/2009.

Pârâtul a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin CNADNR a solicitat respingerea acţiunii.

În motivare s-a arătat că Hotărârea de revocare nr. 14/2010 cât şi Hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii nr. 16/2010 sunt valabile întrucât au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare. Reclamanţii au fost notificaţi anterior emiterii acestor hotărâri pentru a face dovada proprietăţii întregului imobil expropriat prin Hotărârea nr. 9/2005 în suprafaţă de 1.186 mp cu nr. cad. 3906/1/4/2. Întrucât reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate, Hotărârea nr. 16/2010 a fost emisă ulterior şi cuprinde exproprierea suprafeţei de 98 mp, suprafaţă aflată în proprietatea reclamanţilor şi pentru care aceştia au putut face dovada dreptului de proprietate. Hotărârea de revocare nr. 14/2010 a fost emisă potrivit art. 12 alin.(1) din Legea nr. 198/2004, respectiv art. 6 alin.(3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Pârâtul a arătat că lipsa unei documentaţii valabile avizate de O.P.C.I. Sibiu a determinat revocarea Hotărârii nr. 9/2005 şi emiterea Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii nr. 16/2010 pentru o suprafaţă mai mică, respectiv 98 mp, la baza căreia există o documentaţie valabilă avizată de OCPI Sibiu şi care reflectă situaţia reală din teren. Pârâtul a considerat că pentru terenul de 98 mp, parcela cadastrală cu nr.3906/1/4/2, cuantumul despăgubirii este de 5.071,50 euro. S-a arătat că reclamanţii au contestat în instanţă numai cuantumul despăgubirilor şi nu suprafaţa de teren expropriată, instanţa nefiind îndrituită să se pronunţe asupra acestui aspect.

Prin cererea reconvenţională formulată, s-a solicitat obligarea reclamanţilor la restituirea sumei de 56.304 euro sumă acordată în plus în baza Hotărârii nr. 9/2005 respectiv deciziei civile nr. 28/A/2009 rămasă definitivă şi irevocabilă a Curţii de Apel Alba-Iulia, ca fiind o plată nedatorată și obligarea reclamanţilor la restituirea sumei de 12.524,70 lei reprezentând cheltuieli de executare.

În susţinerea cererii reconvenţionale, s-a arătat că reclamanţii au primit de la CNADNR suma de 61.375,50 euro ca urmare a punerii în executare a deciziei civile nr. 28/A/2009 rămasă definitivă şi irevocabilă a Curţii de Apel Alba Iulia, dos. nr. 8xx/57/2008. În acest dosar reclamanţii au contestat strict suma de 7 euro/mp acordată prin Hotărârea nr. 9/2005, instanţa nefiind îndrituită să soluţioneze cauza sub aspectul suprafeţei, deoarece un asemenea capăt de cerere nu s-a formulat.

Prin revocarea Hotărârii nr. 9/2005 şi emiterea Hotărârii nr. 16/2010 pentru suprafaţa de 98 mp cuantumul despăgubirilor este de 5.071,50 euro (98 x 51,75 euro). Reclamanţii au fost notificaţi să restituie suma primită în plus, însă aceştia nu au dat curs celor solicitate, deşi din verificarea actelor rezultă că aceştia nu deţin nici un titlu de proprietate pentru terenul în suprafaţă de 1.088 mp. Pârâtul reclamant reconvenţional a solicitat obligarea pârâţilor reconvenţionali la plata cheltuielilor de executare efectuate cu ocazia punerii în executare a deciziei civile nr. 28/A/2009.

În drept, întâmpinarea şi cererea reconvenţională au fost întemeiate pe prevederile art. 115-118 C.pr.civ., art. 119-120 C.pr.civ., Legea nr. 198/2004 şi Normele metodologice de aplicare a acestei legi.

Prin sentinţa civilă nr. 439 din 28 aprilie 2011 Tribunalul Sibiu a admis acţiunea principală formulată de reclamanţii D., a constatat nulitatea absolută a Hotărârii de revocare nr. 14/2010 şi a Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 16/2010 şi a respins acţiunea reconvenţională formulată de Statul Român prin CNADNR.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:

1. Hotărârea judecătorească reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează, cu putere de lucru judecat, litigiul dintre părţi. Prin acest act al justiţiei se pune capăt unui litigiu şi sunt protejate drepturile civile concrete ale părţilor, decizia civilă nr. 28/A/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia bucurându-se de autoritate de lucru judecat, unul din cele mai importante efectele ale acestui act. A admite cererea reconvenţională înseamnă a aduce atingere acestei autorităţi de lucru judecat care s-a dobândit în urma parcurgerii unui proces complex în care judecătorul pe baza probelor administrate în cauză a decis într-un anumit sens având în vedere prevederile legale incidente, această decizie referindu-se evident la un cuantum al despăgubirilor prin raportare la suprafaţa expropriată de 1.186 mp.

2. Din verificarea actelor existente la dosar este evident că exproprierea a avut ca obiect un teren în suprafaţă de 1.186 mp, aşa cum rezultă din extras de CF din care reiese că reclamanţilor le-a rămas în proprietate după expropriere suprafaţa de 61.14 mp. Din conţinutul TP nr. 201/1 eliberat pe numele lui H.I. se poate constata că terenurile reconstituite au fost delimitate material prin indicare vecinilor.

3. Potrivit art. 15 din Legea nr. 198/2004 transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data plăţii despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, drept pentru care la data de 12.05.2010, pârâtul a devenit proprietar pe suprafaţa expropriată, deoarece la acea dată a fost achitată despăgubirea reclamanţilor, dându-se eficienţă, astfel, prevederilor legale.

4. Pentru revocarea celor două hotărâri, pârâtul a invocat prevederile art. 12 alin.(1) din Legea nr. 198/2004, prevederi care nu sunt incidente situaţiei ce a determinat revocarea Hotărârii nr. 14/2010 şi emiterii Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 16/2010, deoarece acestea se referă la „actele juridice care se încheie după data comunicării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii sau după data plăţii ori, după caz, a consemnării sumelor stabilite ca despăgubiri, pentru constituirea sau transferul de drepturi reale având ca obiect imobilele afectate de expropriere” care sunt lovite de nulitate absolută. Prevederile legale mai sus menţionate se referă la actele juridice încheiate după finalizarea procedurii de expropriere inclusiv plata despăgubirilor pentru constituirea sau transferul terenurilor supuse exproprierii, deoarece după momentele stabilite de legiuitor, terenurile trec în proprietatea publică a statului şi ca atare nu pot forma obiectul acestor acte, încheierea acestora atrăgând nulitatea absolută.

Reclamanţii nu se află într-o asemenea situaţie, deoarece terenul a fost expropriat, reclamanţii au primit despăgubirea, împrejurare ce este dovedită şi cu extras de CF din care rezultă că terenul ce a mai rămas reclamanţilor după expropriere este de 6.114 mp, drept pentru care, pârâtul a făcut o aplicare greşită a textelor legale mai sus menţionate.

Reglementarea din art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 434/2009 se referă la împrejurarea că anterior înregistrării cererii expropriatorului de întabulare a dreptului de proprietate în cartea funciară, hotărârea comisiei poate fi revocată pentru motive temeinice, caz în care titularul cererii va fi notificat, or, în situaţia dată, Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 9 din 05.10.2005 nu putea fi revocată deoarece aceasta a fost supusă cenzurii instanţelor judecătoreşti.

5. Referitor la parcela Ngî 3906/2 care nu a fost pusă în posesie, nu a fost reconstituit dreptul de proprietate pe numelui antecesorului reclamanţilor.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român prin CNADNR.

În expunerea de motive s-a arătat că decizia 28/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia se bucură de autoritate de lucru judecat doar în privinţa despăgubirilor pe care instanţa le-a stabilit la valoarea de 51,75 euro, deoarece prin cererea ce a format obiectul dosarului 8xx/57/2008, reclamanţii au contestat strict despăgubirile acordate prin Hotărârea nr. 9/2005, nefiind pusă în discuţie suprafaţa expropriată.

Exproprierea a avut ca obiect o suprafaţă de 1.186 mp, dar reclamanţii au dovedit că sunt proprietari doar pe o suprafaţă de 98 mp, restul de teren de 1.088 mp fiind doar folosit de reclamanţi, terenul fiind cuprins în parcela Ngi 3906/2, aflată la dispoziţia Comisiei de Aplicare a Legii 18/1991 Sibiu. Hotărârea de revocare nr. 14/2010 a fost emisă potrivit art. 12 alin. (1) din Legea 198/2004 şi art. 6 alin. (3) din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, iar Hotărârea nr. 16/2010 a avut la bază o documentaţie valabilă avizată de OCPI Sibiu şi care reflectă situaţia reală din teren.

În drept s-au invocat prev. art. 282-298 C.pr.civ.

În faţa instanţei de apel, la cererea pârâtului Statul Român a fost efectuat un raport de expertiză topografică de către o comisie de trei experţi şi o completare la acesta, iar la cererea instanţei a fost depus un răspuns de către OCPI Sibiu.

Prin decizia 38 din 17 mai 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin CNADNR împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Sibiu, pe care schimbat-o în tot şi rejudecând: s-a respins cererea principală formulată de reclamanţi împotriva pârâtului Statul Român prin CNADNR, s-a admis în parte cererea reconvenţională formulată de reclamantul reconvenţional Statul Român prin CNADNR împotriva pârâţilor reconvenţionali D.V. şi D.M. şi în consecinţă a obligat pârâţii reconvenţionali să plătească reclamantului reconvenţional Statul Român prin CNADNR echivalentul în lei la data plăţii al sumei de 56.304 euro, a respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâţilor reconvenţionali la plata sumei de 12.524,70 lei, reprezentând cheltuieli de executare.

Curtea de Apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat reţinută de instanţă, s-a constatat că în speţă nu există o astfel de autoritate, întrucât lipseşte identitatea de obiect şi de cauză. În litigiul ce a format obiectul dosarului x/85/2005, care în urma rejudecării a dobândit numărul 8xx/57/2008, s-a analizat valabilitatea Hotărârilor nr. 9/2005 şi 3/2006, în timp ce în prezentul dosar se analizează valabilitatea Hotărârilor nr. 14/2010 şi nr. 16/2010, temeiul juridic al cererilor de anulare precum şi temeiul emiterii hotărârilor atacate, fiind esenţialmente diferit, ceea ce exclude existenţa autorităţii de lucru judecat, ca excepţie dirimantă şi absolută.

Ceea ce a dorit instanţa de fond să reţină a fost probabil, excepţia puterii lucrului judecat, adică a unui aspect tranşat în mod irevocabil printr-un litigiu anterior. S-a constatat însă că şi această excepţie este greşit reţinută, întrucât suprafaţa terenului expropriat nu a constituit obiect de dispută în litigiul ce a format obiectul dosarului 8xx/57/2008. După cum s-a putut constata din cuprinsul cererii de chemare în judecată, din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în dosarul Tribunalului Sibiu x/85/2005, experţii au avut a răspunde la un singur obiectiv şi anume, care este valoarea terenului expropriat, în suprafaţă de 1.186 mp. Valoarea terenului a constituit obiect al apelului şi pentru instanţa de apel care a pronunţat decizia 62/A/2007, precum şi pentru instanţa de rejudecare a apelului, care a pronunţat decizia 28/A/2009.

În acțiunea pendinte se discută valabilitatea Hotărârii nr. 14/2010 şi a Hotărârii nr. 16/2010, prin care CNADNR a revocat Hotărârile nr. 9/2005 şi nr. 3/2006, întrucât a constatat că suprafaţa reală ocupată de centura ocolitoare este de 98 mp, nu de 1.186 mp, cât s-a stabilit prin Hotărârile anterioare, foştii proprietari nefiind în măsură să facă dovada dreptului de proprietate pentru întreaga suprafaţă expropriată prin Hotărârea nr. 9/2005, cu nr. cad. 3906/1/4/2.

Acest aspect al suprafeţei terenului este invocat de Compania Naţională abia prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 28/2009 pronunţată de Curtea de Apel. Pentru prima dată, în aprilie 2009, se aduce la cunoştinţa instanţei de recurs că documentaţia cadastrală în baza căreia s-a făcut cererea către Guvern pentru a emite H.G. 169/2006 este greşit realizată, a fost modificată la cererea proprietarilor şi nu a fost avizată de OCPI Sibiu, fiind ataşate cererii de recurs planurile de amplasament întocmite de SC P. SA.

Aspectul însă nu a fost analizat de instanţa de recurs, care prin decizia nr.408/2010 a constatat nulitatea recursului pârâtului, reţinând că aspectele noi invocate în cererea de recurs, exced cadrului judecăţii aşa cum a fost fixat în faţa instanţei de fond şi sunt neîncadrabile în prevederile art. 304 C.pr.civ.

Acest lucru este un argument în plus în sensul că problema suprafeţei terenului expropriat nu a fost discutată în litigiul anterior, nu a constituit obiect de analiză nici pentru experţii care au efectuat numai lucrări de evaluare a terenului şi nici pentru instanţele de judecată care au fost investite să se pronunţe numai cu privire la valoarea terenului, deci nu există putere de lucru judecat sub acest aspect, sentinţa Tribunalului fiind nelegală din acest punct de vedere.

Conform raportului de expertiză efectuat în faţa instanţei de apel, a existat iniţial o singură parcelă cu nr. cad. 3906/1/4, în suprafaţă de 7.300 mp, înscrisă în TP nr. 201/1 emisă pe numele lui H.I., antecesorul reclamanţilor. Această parcelă a fost dezmembrată în două corpuri funciare noi, nr. cad. 3906/1/4/1 şi nr. cad. 3906/1/4/2, printr-o primă documentaţie întocmită la data de 7 mai 2002 de SC P. SA, care a fost recepţionată şi avizată tehnic de către OCGC cu nr. 812/2002. Experţii au reţinut că această documentaţie este cea care respectă planul de punere în posesie, suprafaţa reală fiind mai mică decât cea din titlul de proprietate, respectiv 6.489 mp.

În urma dezmembrării au rezultat două corpuri, 3906/1/4/1, în suprafaţă de 6.391 mp şi 3906/1/4/2, în suprafaţă de 98 mp, planul de punere în posesie fiind prezentat în anexa 1 a expertizei, iar datele tehnice fiind prezentate în anexele 4.

Planul de punere în posesie anexat expertizei topografice efectuate de experţi coincide cu planul documentaţiei avizate de OCGC precum şi cu planul de punere în posesie pentru parcelele 3906/1/4 şi 3906/1/5 depuse de Consiliul Local Sibiu şi în mod special dimensiunile parcelei sunt clar stabilite. Astfel, conform anexei 1, parcela 3906/1/4 are dimensiunile de 94, 63 şi 112 mp, dimensiuni identice cu cele indicate de Consiliul Local. Din aceste schiţe rezultă în mod evident că există o parcelă Ngî cu nr. 3906/2, care nu a fost pusă în posesie, care se află la dispoziţia Comisiei de Aplicare a Legii nr. 18/1991, fiind vorba de teren neproductiv, groapa de împrumut, care se învecinează cu terenul reclamanţilor la nord, aşa cum rezultă din TP 201/1 şi asupra căruia reclamanţii nu pot justifica un drept de proprietate.

Deşi această documentaţie a fost recepţionată şi avizată tehnic de către OCGC sub nr. 812/2002, nu ea a stat la baza exproprierii, ci o altă documentaţie care a fost întocmită la data de 28 mai 2002, la cererea proprietarului şi pe baza declaraţiei acestuia că el foloseşte terenul până la canal, pe latura nordică. Întrucât această documentaţie nu mai respecta nici planul de punere în posesie şi nici dimensiunile parcelei, suprafaţa fiind mărită considerabil (7.654 mp), ea nu a fost recepţionată şi avizată tehnic de OCGC, dar cu toate acestea schiţele prezentate în anexele 5 ale expertizei, au stat la baza exproprierii efectuate în 2005, contrar dispoziţiilor Legii nr. 198/2004.

Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr.198/2004 Guvernul aprobă prin Hotărâre amplasamentul lucrării şi declanşarea procedurii de expropriere, pe baza documentaţiei tehnico-economice prev. la art. 3 din aceeaşi lege, iar acest articol se referă la planurile cu amplasamentul lucrării care trebuie vizate de Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie.

În Hotărârea de revocare nr. 14/2010, pârâta CNADNR reţine ca motiv de nulitate faptul că s-a constatat că documentaţia cadastrală care a stat la baza Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 9/2005 şi nr. 3/2006 este lovită de nulitate, întrucât nu poartă viza OJCGC Sibiu, în prezent OCPI Sibiu.

Instanţa a constatat că acest motiv de nulitate nu poate fi contestat, fiind deplin dovedit prin toate actele dosarului că, într-adevăr documentaţia cadastrală care a stat la baza emiterii Hot. de expropriere nr. 9/2005, nu a fost avizată şi recepţionată de fostul OJCGC Sibiu, aşa cum este prevăzut expres de art. 3-4 din Legea nr. 198/2004 şi de Normele metodologice de punere în aplicare, în baza cărora s-a efectuat exproprierea.

Situaţia a rezultat şi din adresa din 12.02.2010 pe care OCPI Sibiu o trimite Companiei Naţionale, căreia îi comunică faptul că pentru parcela 3906/1/4 a fost depusă documentaţia de dezmembrare înregistrată sub nr. 6350/2002, recepţionată şi avizată sub nr. 812/2002, prin care parcela în litigiu