Legi de procedură

legi de procedură, reglementări juridice privind organizarea activităţii de judecată, competenţa organelor de jurisdicţie, desfăşurarea procesului civil, precum şi a executării silite a hotărârilor judecătoreşti. în funcţie de obiectul lor, l.p. se clasifică în: a) legi de organizare judecătorească, ce reglementează: compunerea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti şi a Ministerului Public, numirea şi promovarea magistraţilor, desemnarea acestora în funcţii de conducere a instanţelor şi a parchetelor corespunzătoare, statutul magistraţilor, compunerea completelor de judecată şi, în legătură cu acestea, incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea etc.; b) legi de competenţă, care reglementează atribuţiile instanţelor judecătoreşti faţă de atribuţiile altor organe cu activitate jurisdicţională (competenţa generală), categoriile de pricini ce revin spre judecată instanţelor de grad diferit (competenţa materială), precum şi regulile de repartizare a pricinilor între instanţele de acelaşi grad (competenţa teritorială); c) legi de procedură propriu-zise, ce conţin normele juridice care reglementează modul de înfăptuire a judecăţii proceselor civile, ca şi al executării silite a hotărârilor judecătoreşti. în unele acte normative se cuprind norme aparţinând tuturor celor trei categorii de l.p.; există însă şi situaţii când pentru norme din aceeaşi categorie se emit mai multe acte normative. Potrivit criteriului ce are în vedere întinderea câmpului de aplicare a l.p., se disting: legi generale şi legi speciale.

Sunt l.p. generale (sau de drept comun) acele reglementări juridice care se aplică în orice materie şi în toate cazurile, mai puţin în cazurile în care legiuitorul stabileşte un regim special şi derogatoriu; au caracter de legi speciale acele reglementări care privesc numai anumite materii şi conţin dispoziţii derogatorii de la reglementarea generală. L.p. se clasifică şi în baza criteriului ce are în vedere posibilitatea părţilor de a se îndepărta de la prevederile legale, în sensul de a putea renunţa la aplicarea lor; sub acest aspect se disting legile imperative şi cele dispozitive. Sunt imperative acele l.p. care, fie că impun părţilor o acţiune, fie că le obligă la o abţinere (acestea din urmă fiind numite prohibitive), aplicarea lor este obligatorie, iar încălcarea lor se sancţionează, după caz, cu: decăderea din drept, nulitatea actului ori plata unei amenzi. Au caracter dispozitiv (sau supletiv) acele l.p. care, fie că suplinesc voinţa neexprimată a părţilor (în actele lor juridice), fie că protejează interese ale uneia din părţi, îngăduie însă părţilor, şi într-un caz, şi în celălalt, să-şi exercite dreptul de dispoziţie şi să se îndepărteze de la prevederile legale.