Lipsa comunicării notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 prin intermediul executorului judecătoresc. Depunerea cererii la persoana juridică deținătoare a imobilului. Îndeplinirea condițiilor legale. Obligația entității sesizate să soluționeze notificarea.Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Legea nr. 10/2001

Index alfabetic: notificare

– executor judecătoresc

Legea nr. 10/2001, art. 22

Condiţia impusă de prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, privind comunicarea notificării prin intermediul unui executor judecătoresc, este edictată exclusiv în favoarea persoanei interesate, ca o măsură de siguranţă, de natură să ateste, în afara oricărui dubiu, faptul formulării şi transmiterii notificării către entitatea învestită cu soluţionarea acesteia. O astfel de obligaţie, de înregistrare şi transmitere a notificării prin intermediul executorului judecătoresc, nu este însă prevăzută de legiuitor sub sancţiunea nulităţii absolute.

Ca urmare, depunerea de către o persoană a unei notificări direct la registratura entităţii învestite cu soluţionarea acesteia nu pune în discuţie inexistenţa notificării, ci o obligă să procedeze la soluţionarea acesteia, în condiţiile impuse de legea de reparaţie, întrucât dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, sancţionează cu pierderea dreptului de a solicita acordarea măsurilor reparatorii numai neformularea în termen a notificării, nu şi omisiunea înaintării acesteia prin intermediul executorului judecătoresc către entitatea învestită cu soluţionarea acesteia.

Secția I civilă, decizia nr.2262 din 17 aprilie 2013

Prin cererea înregistrată la data de 4 aprilie 2012, reclamanţii C.A. şi Ţ.T.E.D. au chemat în judecată Primăria municipiului Târgu-Jiu, solicitând să fie obligată să emită decizie de soluţionare cu privire la două notificăriînregistrate sub nr. 3540 din 13 februarie 2001 şi nr. 7150 din 28 februarie 2002 în registratura pârâtei, invocând incidenţa prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că autoarea lor, Ţ.M., a formulat notificările menţionate în calitate de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru terenul dobândit în baza actului de partaj voluntar autentificat sub nr. 5xx/1955, teren ce a fost expropriat de stat prin Decretul nr. 413/1966 (423 m.p.), cu menţiunea că pârâta, deşi termenul de 60 de zile prevăzut de lege a expirat, contrar prevederilor art. 25 alin. (1) din lege, nu a emis decizie administrativă prin care să se fi pronunţat cu privire la pretenţiile notificate.

Reclamanţii au arătat, totodată, că răspunsurile negative transmise de pârâtă autoarei lor, având aceleaşi numere de înregistrare, anume nr. 3540/2001 şi nr. 7150/2002, prin care i s-a adus la cunoştinţă că terenul nu face obiectul Legii nr. 18/1991, nu se constituie în dispoziţii de soluţionare a notificărilor, în înţelesul prevederilor legale mai sus menţionate.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii motivat de faptul că autoarea reclamanţilor nu a formulat notificare prin executorul judecătoresc, în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 150 din 14 mai 2012, Tribunalul Gorj, Secţia civilă a respins cererea.

În motivarea hotărârii, instanţa a reţinut că nici autoarea reclamanţilor şi nici reclamanţii nu au făcut dovada formulării unor notificări cu respectarea cerinţelor impuse de prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, comunicate prin executorul judecătoresc, motiv pentru care nu se poate reţine că în sarcina pârâtei s-ar fi născut obligaţia de a emite decizie ori dispoziţie motivată de soluţionare, statuată prin prevederile art. 25 alin. (1) din lege.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

În motivarea apelului, reclamanţii au susţinut că manifestarea de voinţă a autoarei lor exprimată prin cele două cereri transmise pârâtei trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice, principiu ce fundamentează teoria conversiunii actelor juridice, cu menţiunea că o astfel de interpretare se impune şi în respectarea principiului constituţional al protejării şi garantării dreptului de proprietate.

Relativ la faptul necomunicării cererilor de retrocedare a terenului prin intermediul executorului judecătoresc, reclamanţii au susţinut că nu poate fi interpretat în sensul că ar atrage pierderea substanţei dreptului pretins, cât timp acestea au fost înregistrate la registratura pârâtei şi cât timp au fost direcţionate către serviciul agricol, fapt care nu a fost contestat în proces.

Reclamanţii au susţinut, totodată, că a da o altă interpretare faptului necomunicării cererilor notificate pârâtei prin intermediul executorului judecătoresc pune în discuţie respectarea dreptului de acces la o instanţă, prevăzut de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană.

Prin decizia civilă nr.77 din 4 octombrie 2012, Curtea de Apel Craiova_, Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul.

În motivarea deciziei, instanţa a reţinut, în esenţă, că nerespectarea de către o persoană a dispoziţiilor legale „ce reglementează procedura de depunere a notificări, are ca şi consecinţă, pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent”.

Instanţa de apel a reţinut că cele două cereri formulate de autoarea reclamanţilor nu îmbracă forma legală, anume nu respectă prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora notificările se comunică prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripţie îşi are sediul persoana juridică deţinătoare a imobilului, în termenul legal de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, termen care, ulterior, a fost prelungit până la data de 14 februarie 2002.

În atare condiţii, instanţa de apel a apreciat că susţinerile reclamanţilor potrivit cărora cele două cereri transmise pârâtei ar avea caracterul unor notificări, în înţelesul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, nu prezintă relevanţă, cât timp reclamanţii nu pot invoca, în justificarea pretenţiilor lor, faptul eludării dispoziţiilor legale menţionate, care obligau la respectarea întocmai a procedurii de formulare a notificărilor în procedura specială prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, fără a indica motivul de casare sau de modificare.

În motivarea recursului, reclamanţii au reiterat pe larg împrejurările de fapt relative la modalitatea de formulare şi de înregistrare la registratura pârâtei Primăria municipiului Târgu-Jiu de către autoarea lor a două cereri sub nr. 3540 din 13 februarie 2001 şi nr. 7150 din 28 februarie 2002, precum şi argumentele pentru care apreciază că se impunea ca aceste cereri să fie calificate notificări şi soluţionate în consecinţă, aspecte expuse atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât şi al cererii de apel.

Reclamanţii au susţinut că hotărârea recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 22.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin care legiuitorul a explicitat faptul că o cerere de restituire formulată de persoana îndreptăţită în termenul legal este suficientă pentru conservarea dreptului pretins, indiferent dacă a fost sau nu îndeplinită cerinţa formală a înregistrării notificării la biroul executorului judecătoresc ori aceasta a fost greşit îndreptată.

Analizând critica ce se subsumează motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că este fondată pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit prevederilor art. 22 (fost 21) alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, Notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripţie îşi are sediul persoana juridică deţinătoare a imobilului Executorul judecătoresc va înregistra notificarea şi o va comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării”

Condiţia impusă de dispoziţia legală menţionată, privind comunicarea notificării prin intermediul unui executor judecătoresc, este edictată exclusiv în favoarea persoanei interesate, ca o măsură de siguranţă, de natură să ateste, în afara oricărui dubiu, faptul formulării şi transmiterii notificării către entitatea învestită cu soluţionarea acesteia.

O astfel de obligaţie, de înregistrare şi transmitere a notificării prin intermediul executorului judecătoresc, nu este însă prevăzută de legiuitor sub sancţiunea nulităţii absolute.

Acest aspect a fost evidenţiat şi în jurisprudenţa instanţei de recurs, prin care s-a relevat constant că dispoziţiile art. 22 (fost 21) din Legea nr. 10/2001, republicată, sancţionează cu pierderea dreptului de a solicita acordarea măsurilor reparatorii numai omisiunea formulării în termen a notificării, nu şi omisiunea înaintării acesteia prin intermediul executorului judecătoresc.

Ca urmare, depunerea de către o persoană a unei notificări direct la registratura entităţii învestite cu soluţionarea acesteia nu pune în discuţie inexistenţa notificării, ci o obligă să procedeze la soluţionarea acesteia, în condiţiile impuse de legea de reparaţie.

În speţa supusă analizei, se constată că faptul înregistrării la registratura pârâtei de către autoarea reclamanţilor, Ţ.M., decedată la data de 15 octombrie 2006, a două cereri prin care a solicitat restituirea în natură a unui teren expropriat de stat prin Decretul nr. 413/1966, potrivit constatărilor instanţelor de fond, nu este contestat de pârâtă.

Totodată, se constată că faptul comunicării de către pârâtă a două răspunsuri cu privire la cele două cereri formulate de autoarea reclamantei, cu adresele nr. 3540 din 13 februarie 2001 şi nr. 7150 din 28 februarie 2002, de asemenea, nu este contestat.

Or, astfel cum s-a arătat, dispoziţiile art. 22 (fost 21) din Legea nr. 10/2001, republicată, sancţionează cu pierderea dreptului de a solicita acordarea măsurilor reparatorii numai neformularea în termen a notificării, nu şi omisiunea înaintării acesteia prin intermediul executorului judecătoresc către entitatea învestită cu soluţionarea acesteia.

În atare condiţii, în mod greşit instanţa de apel a reţinut, în fundamentarea soluţiei pronunţate, că reclamanţii ar fi decăzuţi din dreptul de a cere şi a primi măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru terenul expropriat de stat prin Decretul nr. 413/1966, pretenţie ce a făcut obiectul a două cererii formulate de autoarea lor, Ţ.M., justificat exclusiv de faptul omisiunii transmiterii cererilor prin executorul judecătoresc, fără a mai verifica şi analizaîndeplinirea şi a celorlalte condiţii prevăzute de legea de reparaţie pentru astfel de cereri.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a verifica şi stabili motivat, pentru evitarea unor confuzii, dacă cele două cereri formulate de autoarea reclamanţilor au primit ca număr de înregistrare în registratura pârâtei aceleaşi număr cu cel al adreselor prin care pârâta a comunicat acesteia rezultatul verificărilor, precum şi celelalte critici invocate de reclamanţi pe calea recursului sub formă de apărări.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanţi şi, baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu art. 312 alin. (5) C.proc.civ., a casat decizia instanţei de apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.