Marca verbală ”Ceaușescu”. Folosirea semnului identic cu marca de către un terț în titlul unui spectacol de teatru. Respingerea acțiunii prin care titularul a solicitat să se constate o încălcare a drepturilor sale exclusive asupra mărcii.Jurisprudenta ICCJ 2014
Cuprins pe materii : Drept civil. Dreptul proprietății intelectuale. Marcă
Index alfabetic : marcă verbală
– semn
– similaritate
Legea nr. 84/1998, art. 36
Notă : Legea nr.84/1998 a fost republicată în M.Of. nr. 350 din 27.05.2010, în temeiul art. V din Legea nr. 66/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 84/1998, publicată în M.Of. nr. 226 din 9 aprilie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare, astfel că art. 35 la care se face trimitere în considerentele deciziei (avut în vedere de instanțele de judecată în forma în vigoare la data investirii cu cererea de chemare în judecată), a devenit art. 36.
Pentru a fi îndeplinită cerinţa identităţii/similarităţii semnelor, ce rezultă din textul art. 36 din Legea nr. 84/1998, este necesar ca terţul să folosească semnul „pentru produse sau servicii” şi, totodată, ca folosirea semnului să fie susceptibilă de a genera în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul, ori ca prin folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului și ar cauza titularului mărcii un prejudiciu. Însă nu orice semn folosit de o altă persoană decât titularul mărcii, chiar dacă este identic sau similar cu marca, poate genera o încălcare a mărcii, ci doar acele semne care, prin modul în care sunt folosite, îndeplinesc ele însele funcţiile unei mărci (chiar dacă nu sunt înregistrate ca atare), legiuitorul având în vedere, aşadar, doar semnele distinctive, în modalitatea în care sunt utilizate, pentru produsele şi serviciile vizate de acel semn.
Astfel, nu constituie o încălcare a drepturilor exclusive a titularului asupra mărcii verbale ”Ceaușescu” folosirea de către un terț a acestui nume, identic cu marca înregistrată, atât în titlul unui spectacol cât și în conținutul piesei de teatru, semnul fiind folosit în sens propriu, ca nume patronimic, necesar pentru identificarea personalităţii istorice cu acest nume și nu utilizat pentru ”produse sau servicii”.
În atare situație, semnul are un scop pur descriptiv, acela de a desemna subiectul unei anumite opere dramatice, permiţând stabilirea unei legături exclusiv cu conţinutul reprezentației teatral, iar împrejurarea că semnul conţine numele „Ceauşescu” nu relevă o folosire cu titlu de marcă, ci doar evocă tentativa artistică de reconstituire a ultimelor momente din viaţa personalităţii notorii cu acest nume.
Secția I civilă, decizia nr. 2387 din 19 aprilie 2013
Prin sentinţa nr. 1316 din7.07.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanţii O.I.M. şi C.V., în contradictoriu cu pârâtul Teatrul O., cu cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 lei, reprezentând onorariu avocat redus conform art. 274 alin. (3) C.proc.civ., şi a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Teatrul O. împotriva The L.H. GbR; în prealabil, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată de chemata în garanţie.
În motivarea sentinţei, s-au reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, unită cu fondul prin încheierea de şedinţă de la termenul din 03.06.2010, Tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, deoarece, din probatoriul administrat, rezultă un aspect necontestat de către pârât şi anume faptul că la Teatrul O., în datele de 10 şi 11 decembrie 2009, a avut loc spectacolul „Ultimele ore ale lui Ceauşescu”.
Reclamanţii au invocat încălcarea de către pârât cu bună ştiinţă a drepturilor lor, prin fapta însăşi a pârâtului, aceea de a refuza să suspende spectacolul „Ultimele ore ale lui Ceauşescu”, deşi au fost notificaţi de către reclamanţi în acest sens.
Prin urmare, sub aspectul acestor fapte, pârâtul are calitate procesuală, independent de clauzele din contractul încheiat între The L.H. GbR în calitate de producător şi Teatrul O. în calitate de partener înregistrat sub nr. 2xx din 20.04.2009 cu privire la repartizarea efectivă a atribuţiilor şi responsabilităţilor între părţi.
În ceea ce priveşte fondul litigiului, s-a reţinut că reclamanţii sunt titularii mărcii verbale „Ceauşescu” nr. 087503/2007 înregistrată pentru toate clasele de produse şi servicii conform Clasificării de la Nisa.
În această calitate, se bucură de protecţia conferită de Legea nr. 84/1998, reclamanţii întemeindu-şi prezenta acţiune pe dispoziţiile art. 35 din această lege.
Tribunalul a apreciat că se impune a se analiza dacă sunt întrunite premisele unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 35 din lege, în forma în vigoare la data sesizării instanţei, 08.01.2010, respectiv dacă pârâtul şi chemata în garanţie au folosit marca reclamanţilor, în activitatea lor comercială.
Sub un prim aspect, Tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi în cauză despre o folosinţă într-o activitate comercială.
Astfel cum a rezultat din probatoriu, faptele imputate pârâtului şi chematei în garanţie drept încălcări ale mărcii reclamanţilor constau în organizarea şi prezentarea spectacolului „Ultimele ore ale lui Ceauşescu” din 10 şi 11 decembrie 2009.
Din contractul încheiat între The L.H. GbR, în calitate de producător şi Teatrul O., în calitate de partener înregistrat sub nr. 2xx din 20.04.2009, rezultă că Teatrul O. s-a obligat să pună la dispoziţia producătorului The L.H. GbR sala de spectacole, în mod gratuit, pentru a face posibilă prezentarea spectacolului în datele menţionate.
În contract se menţionează că Teatrul O. va păstra sumele realizate din vânzarea biletelor la preţul de 21,2 lei pentru prima categorie şi 12,72 lei pentru a doua categorie, din aceste sume urmând să asigure plata taxelor, a timbrului teatral şi a timbrului Crucea Roşie.
Tribunalul a apreciat că nu pot fi primite susţinerile reclamanţilor în sensul că, prin încasarea preţului pentru bilete, pârâtul a realizat o activitate comercială.
Astfel, pe de o parte, rezultă din Anexa 1 la contract, faptul că atât pentru repetiţiile din 7-9 decembrie, cât şi pentru spectacolele din 10 şi 11 decembrie şi pentru activitatea posterioară spectacolului de readucere la stadiul iniţial din 12 decembrie, a fost necesară activitatea unor operatori de scenă (între 1 şi 6), electricieni, operatori de sunet, evident remunerată. De asemenea, au fost implicate cheltuieli cu utilităţile consumate, electricitate, încălzire, curăţenie şi serviciile aferente, care presupun costuri.
Prin urmare, faptul că au fost vândute bilete din care au fost încasate sumele de 2.220 lei şi 2.352 lei, astfel cum rezultă din declaraţiile de impunere pentru veniturile din spectacole pe luna decembrie 2009, din care au fost plătite taxele, impozitele şi cheltuielile aferente utilizării sălii de spectacol, nu reprezintă o activitate desfăşurată în scopul obţinerii de profit, specifică actelor comerciale.
Pe de altă parte, potrivit art. 3 pct. 6 Cod comercial, se consideră fapt de comerţ întreprinderile de spectacole publice, numai că în cauză nu s-a dovedit că pârâtul este societate comercială, ci instituţie publică de cultură din subordinea Consiliului General al municipiului Bucureşti.
Sub un al doilea aspect, Tribunalul a avut în vedere că nu se poate vorbi despre o folosire de către pârât a mărcii Ceauşescu, ci a numelui de notorietate istorică „Ceauşescu”.
Este evident că demersul reconstituirii procesului soţilor Ceauşescu de către Institutul Internaţional pentru Crimă Politică – IIPM nu se putea face fără utilizarea numelui personajelor istorice din centrul evenimentelor aduse în scenă în cadrul spectacolului menţionat, fără ca aceasta să poată primi semnificaţia juridică a folosirii mărcii reclamanţilor.
Acesta este motivul pentru care viziunea legiuitorului asupra posibilităţii înregistrării ca marcă a unui nume istoric cunoscut, s-a schimbat de la momentul înregistrării mărcii reclamanţilor, prin Legea nr. 66/2010 care a modificat Legea nr. 84/1998 introducându-se ca motiv nou absolut de refuz la înregistrare (art. 5 lit. m) acela al folosirii unor semne cu înaltă valoare simbolică, iar din definiţia cuprinsă în art. 3 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 rezultă că aceste semne includ şi numele unor personalităţi istorice importante.
Sub un ultim aspect, astfel cum rezultă din reglementarea drepturilor titularilor de marcă şi din interdicţiile impuse celorlalţi comercianţi prin art. 35 din lege, legiuitorul a avut în vedere sensul propriu al noţiunii de marcă, desprins din art. 3, respectiv de „semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane”.
De asemenea, a avut în vedere finalitatea recunoaşterii mărcii, aceea de a permite protejarea elementelor particulare sub care comerciantul îşi face cunoscute produsele sau serviciile.
Împrejurarea că, potrivit legii, mărcile pot fi constituite din semne distinctive, cum ar fi cuvintele, inclusiv numele de persoane, nu schimbă nici sensul şi nici finalitatea mărcii.
Din perspectiva finalităţii înregistrării mărcii, Tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanţii, care nu sunt comercianţi, au înregistrat ca marcă un nume de notorietate istorică „Ceauşescu” pentru toate clasele de produse şi servicii, fără ca prin probatoriul administrat să facă vreo dovadă că au folosit marca înregistrată în favoarea lor pentru vreo categorie de bunuri sau servicii dintre cele înregistrate.
Solicitarea de despăgubiri din partea terţilor care au folosit numele de ”Ceauşescu” nu poate fi socotită o folosinţă adecvată a mărcii înregistrate în favoarea lor.
În condiţiile în care reclamanţii nu au folosit marca, folosirea numelui istoric pe care l-au înregistrat ca marcă nu s-a făcut în cadrul activităţii organizate de către pârât într-un mod impropriu sau pentru scopuri discutabile, iar numele nu a fost asociat unor activităţi reprobabile, formularea acţiunii împotriva pârâtului îmbracă aparenţa unui abuz de drept, marca fiind înregistrată fie doar în scop de blocaj, fie în scopul obţinerii de despăgubiri.
Înregistrarea ca marcă a numelui menţionat nu le conferă reclamanţilor drepturi absolute asupra elementului verbal al mărcii, în condiţiile în care acesta este un nume de notorietate istorică.
Motivarea reclamanţilor că au permis folosirea numelui înregistrat ca marcă, dar cu titlu gratuit, formularea prezentei acţiuni fiind determinată de faptul că pentru spectacol a fost încasată o contraprestaţie din bilete, nu este suficientă pentru a conferi legitimitate demersului lor. Într-o interpretare contrară, s-ar ajunge la situaţia paradoxală în care nici manualele de istorie nu ar mai putea folosi acest nume, fără a se considera că se încalcă marca reclamanţilor, pentru simplul fapt că şi acestea sunt puse în vânzare contra cost.
Tribunalul a conchis în sensul că invocarea în cauză a dreptului la marcă de către reclamanţi s-a făcut cu deturnarea mărcii de la scopul pentru care a fost recunoscută, că în cauză nu se poate vorbi despre o folosire de către pârât a mărcii ”Ceauşescu”, ci a numelui de notorietate istorică „Ceauşescu” şi că nu poate fi vorba despre o exploatare comercială.
Prin decizia nr. 110 din 5.07.2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţi şi de către pârât şi a fost respins, ca rămas fără interes, apelul declarat de către chematul în garanţie.
Instanţa de apel a reţinut că, în speţă, se află în conflict marca individuală verbală „Ceauşescu”, înregistrată şi pentru clasa 41: educaţie, instruire divertisment, activităţi sportive şi culturale, cu semnul „Ultimele ore ale lui Ceauşescu”, folosit ca nume al unui spectacol de teatru.
Marca şi semnul nu sunt identice, semnul conţinând în afară de numele ”Ceauşescu” şi alte elemente verbale.
Nu se poate susţine că marca „Ceauşescu” ar fi dobândit un renume în România, nici pentru produse din clasa 41 şi nici pentru alte produse dintre cele pentru care a fost înregistrată, reclamanţii nesusţinând şi, astfel, nefăcând vreo dovadă că ar fi folosit marca în vreun fel.
Faptul că numele ”Ceauşescu” este cunoscut nu însemnă că înregistrarea acestuia ca marcă îi conferă mărcii acelaşi renume, cunoaşterea mărcii trebuind apreciată în legătură cu produsele şi serviciile pentru care a fost înregistrată, raportat la funcţiile mărcii.
Ţinând cont de aceste elemente de fapt, s-a apreciat, contrar celor reţinute de către prima instanţă, că este îndeplinită condiţia folosirii semnului aflat în conflict cu marca în activitatea comercială a pârâtului, sub acest semn fiind identificată piesa de teatru pusă la dispoziţia publicului prin intermediul pârâtului. Noţiunea de „activitate comercială” folosită de prevederea legală în cauză trebuie interpretată în sens larg, nu numai societăţile comerciale putând să încalce o marcă prin prestarea unei astfel de activităţi. Or, din punerea în scenă a acestei piese au fost obţinute venituri din vânzarea biletelor, dar şi din donaţii şi publicitate, având în vedere anunţul spectacolului.
Există identitate între o parte dintre produsele şi serviciile pentru care a fost înregistrată marca, anume cele din clasa 41: educaţie, instruire, divertisment, activităţi sportive şi culturale, şi cele pentru care a fost folosit semnul în cauză, spectacol de teatru.
Referitor la similaritatea dintre semnul „Ultimele ore ale lui Ceauşescu” şi marca înregistrată „Ceauşescu”, s-a observat că au un element comun „Ceauşescu”, dar că nu sunt identice, semnul conţinând în afară de numele Ceauşescu şi alte particule situate la început.
În aceste condiţii, se pune problema dacă, dată fiind existenţa acestor asemănări, există un risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând riscul de asociere între semn şi marcă, adică dacă publicul (consumatorul mediu) poate fi indus în eroare cu privire la provenienţa bunurilor, dacă publicul va crede, văzând titlul spectacolului „Ultimele ore ale lui Ceauşescu”, că acesta provine de la titularul mărcii „Ceauşescu” sau nu.
Instanţa de apel a considerat că răspunsul este negativ, având în vedere că pentru determinarea riscului de confuzie marca şi semnul se analizează în ansamblu, existând un risc de confuzie mai accentuat dacă marca şi semnul sunt asemănătoare la început.
În speţă, semnul în cauză reprezintă o expresie care are la început cuvintele „ultimele ore ale lui” şi continuă cu numele personalităţii istoriei recente a României „Ceauşescu” condiţii în care publicul va avea în minte faptul că are de a face cu o piesă de teatru care are ca obiect prezentarea părţii finale a vieţii lui Nicolae Ceauşescu, iar nu faptul că ar fi vorba despre o piesă de teatru sau de un spectacol pus în scenă de titularul mărcii „Ceauşescu”.
Faptul că elementul verbal al unei mărci coincide cu numele unei persoane, fie ea o personalitate istorică, nu îi dă dreptul titularului mărcii să solicite interzicerea folosirii acestui nume decât în condiţiile art.36 din Legea nr.84/1998, or, în speţă, nu sunt îndeplinite aceste condiţii.
Au fost înlăturate şi referirile primei instanţe, ca motiv de respingere a acţiunii, la prevederile Legii nr.84/1998, aşa cum au fost modificate prin Legea nr.66/2010, în sensul introducerii unui nou motiv absolut de refuz la înregistrare, acela al folosirii unor semne cu înaltă valoare simbolică, incluzând şi numele unor personalităţi istorice importante, întrucât prezenta marcă a fost înregistrată anterior intrării în vigoare a acestor modificări, motivele de nulitate fiind supuse legii în vigoare la data înregistrării mărcii.
De asemenea, au fost înlăturate referirile primei instanţe, ca motiv de respingere a acţiunii prin refuzul de a acorda protecţia prevăzută de lege titularului mărcii, la comportamentul abuziv al reclamanţilor care ar fi înregistrat marca în cauză pentru toate clasele şi nu ar fi folosit-o până în prezent pentru niciuna, având în vedere că legea prevede expres o sancţiune pentru nefolosirea unei mărci şi anume decăderea, reglementată la art.46 din Legea nr.84/1998, sancţiune care nu face obiectul prezentului litigiu.
Sunt nefondate şi motivele de apel privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către prima instanţă în favoarea pârâtului, în sumă de 10.000 lei, având în vedere că pe de o parte această sumă reprezintă onorariul de avocat redus de la suma de 35.184 lei, conform ordinelor de plată, chitanţelor şi facturilor aflate la dosar sau, cel puţin, de la 25000 plus TVA, conform contractului de asistenţă juridică din data de 18.03.2010.
Pe de altă parte, în mod corect a apreciat prima instanţă, prin aplicarea art. 274 alin. (3) C.proc.civ., că această sumă este corespunzătoare muncii prestate de către avocatul pârâtului pentru a formula apărarea acestuia raportat la acţiunea cu care a fost învestită prima instanţă, la complexitatea cauzei, gradul de specializare a obiectului acesteia, dintre termenele acordate în cauză în legătură cu soluţionarea acţiunii principale, doar două dintre termene acordându-se în mod special în raport de cererea de chemare în garanţie.
Prejudiciul încercat de către pârât raportat la cheltuielile de judecată reprezintă tocmai plata onorariului de avocat pe care nu l-ar fi plătit dacă reclamantul nu ar fi formulat acţiunea de fată care s-a dovedit a fi neîntemeiată.
În ceea ce priveşte apelul declarat de către pârât, s-a reţinut că a fost criticată neacordarea în întregime a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat conform contractului de asistenţă juridică de 25.000 lei plus TVA, pârâtul susţinând, pe de o parte, că ar fi vorba despre onorariu de succes, iar, pe de altă parte, că ar cuprinde plata în avans a cheltuielilor până la finalizarea cauzei, inclusiv din apel şi recurs.
Curtea a constatat că acest apel este nefondat, deoarece prima instanţă nu putea acorda decât cheltuielile de judecată aferente judecării cauzei până în momentul pronunţării sentinţei, fiind la latitudinea părţii dacă decide plata în avans a onorariului pentru eventuale servicii ce se vor presta în viitor. Acordarea cheltuielilor de judecată presupune îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în sarcina celui care a pierdut procesul, acestea nu sunt îndeplinite decât în momentul în care faptul prejudiciabil este săvârşit.
Având în vedere că suma de 25.000 lei plus TVA, conform susţinerilor pârâtului din cadrul apelului, cuprinde plata în avans a cheltuielilor până la finalizarea cauzei, inclusiv din apel şi recurs, cu atât mai mult se justifică aprecierea de către prima instanţă că suma de 10.000 lei este rezonabilă raportat la activitatea prestată de avocat în legătură cu judecata procesului în primă instanţă.
Faptul că între avocat şi clientul său a intervenit o înţelegere în sensul returnării onorariului în cazul pierderii procesului, înţelegere care implică un anumit risc şi care, astfel, nu relevă în mod necesar raportul real calitate preţ, nu poate afecta determinarea cheltuielilor de judecată puse în sarcina părţii care a pierdut procesul, care nu poate fi obligată să suporte decât cheltuielile reale, rezonabile şi necesare.
În ceea ce priveşte aderarea la apel formulată de către apelantul-chemat în garanţie The L.H. GbR, Curtea a reţinut că prin sentinţa atacată a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Teatrul O., ca urmare a respingerii ca neîntemeiată a cererii principale.
În aceste condiţii, chematul în garanţie ar fi putut fi atras în proces în apel numai printr-o cerere formulată de către intimatul pârât de apel incident, conform art. 2931 C.proc.civ., cerere care nu a fost formulată în speţă.
Chematul în garanţie ar fi avut interes în schimbarea soluţiei primei instanţe doar dacă s-ar fi reţinut temeinicia apelului reclamanţilor şi întemeiată acţiunea, şi în acelaşi timp dacă intimatul reclamant ar fi formulat apel incident, numai în acest caz punându-se problema analizării temeinicei cererii de chemare în garanţie, a conchis instanţa de apel.
Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C.proc.civ. şi susţinând următoarele:
Sub pretextul unei renumerotări a articolelor Legii nr. 84/1998, instanţa de apel a schimbat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, în raport de care au fost formulate motivele de apel, încălcând astfel, dispoziţiile art. 129 alin. (6) C.proc.civ., precum şi principiul disponibilităţii părţilor.
Prin cererea introductivă, s-a solicitat constatarea încălcării dreptului la marcă în raport de dispoziţiile art. 35 alin. (3) lit. b), actual art. 36 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998, şi nu în raport de dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. b), aşa cum a apreciat şi a examinat cauza instanţa de apel. Cele două aliniate reglementează două situaţii diferite, de încălcare a dreptului la marcă.
Conform art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 [fost art. 35 alin. (2) lit. b)] sunt sancţionate faptele prin care sunt folosite semne similare cu o anumită marcă, ce pot crea riscul unei confuzii şi prin urmare încălcarea dreptului la marcă.
Potrivit art. 36 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998 [fost art. 35 alin. (2) lit. b)], care reprezintă temeiul cererii de chemare în judecată, sunt sancţionate faptele prin care a fost folosită marca în sine şi nu un element similar, caz care duce la încălcarea dreptului la marca înregistrată fără a analiza puterea de similaritate a semnului folosit precum şi a riscului de confuzie a acestuia cu marcă.
De altfel, încălcarea dreptului la marca „Ceauşescu” intră sub incidenţa ambelor norme de drept.
Instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 [fost art. 35 alin. (2) lit. b)], că nu există similaritate între marca „Ceauşescu” şi cuvântul „Ceauşescu” cuprins în titlul spectacolului „Ultimele ore a lui Ceauşescu”, deoarece alăturate acestui semn mai sunt şi alte cuvinte şi pe cale de consecinţă nu ar exista riscul unei confuzii între această marcă şi cuvântul „Ceauşescu” cuprins în titlul spectacolului.
Semnul la care face referire legiuitorul în norma menţionată este un semn susceptibil de a deveni marcă, semn care poate fi identic cu o anumită marca. Titlul spectacolului la care face referire instanţa de apel nu poate fi considerat un semn în sensul normei, acesta fiind doar un titlul de spectacol care înglobează în structura sa semnul reprezentat de cuvântul „Ceauşescu” echivalent al mărcii „Ceauşescu”.
Principiile de drept stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, în aprecierea conflictului dintre marcă şi nume comercial (cauza C- 17/06 Celine) sunt aplicabile în speţă, scopul art. 5(1) din Directiva Consiliului Europei nr.89/104/EEC, transpus în legislaţia română prin dispoziţiile art. 35 din Legea nr.84/1998, fiind acela de a proteja funcţia mărcii de indicare a originii comerciale.
În toate situaţiile când o marcă anterioară intră în conflict cu un semn folosit în activitatea comercială de către un terţ, se aplică regulile de la art. 3 5 indiferent dacă semnul este nume comercial sau nu, tocmai pentru a se evita producerea unui risc de confuzie între titularul mărcii şi cel care foloseşte semnul.
Pârâtul a desfăşurat o activitate comercială, deşi aceasta nu este o condiţie conform jurisprudenţei şi legislaţiei internaţionale. Titlul spectacolului „Ultimele ore ale lui Ceauşescu” nu este o marcă înregistrată, ci doar un nume comercial folosit în organizarea şi desfăşurarea acestui spectacol.
În ceea ce priveşte similaritatea, aceasta nu trebuie să implice o identitate perfectă între cele două semne. în cauză, există o similaritate între semnul „Ceauşescu”, care a fost înglobat în titlul spectacolului „Ultimele ore ale lui Ceauşescu” şi marca „Ceauşescu”. Este, însă, foarte importantă percepţia consumatorului, a publicului asupra acestui semn. Dacă instanţa de apel pune la îndoială faptul că titlul „Ultimele ore ale lui Ceauşescu” nu se asociază cu marca „Ceauşescu” în percepţia consumatorului/publicului, conţinutul spectacolului cu siguranţă a confirmat acestora folosirea mărcii „Ceauşescu”, atât în titlul spectacolului şi în procedura de organizare a acestuia, dar şi în conţinutul său, deoarece scenografia acestuia are ca obiect o parte din viaţa Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu, nume care a făcut şi obiectul acestei mărcii.
În ceea ce priveşte riscul de confuzie, recurenţii au susţinut că folosirea cuvântului „Ceauşescu” în titlul spectacolului „Ultimele ore ale lui Ceauşescu” creează confuzie, deoarece atât titlul folosit în organizarea spectacolului, dar şi conţinutul spectacolului (scenografia), se referă la personalitatea istorică „Ceauşescu”, personalitate pentru care s-a înregistrat marca „Ceauşescu”. Dacă piesa de teatru ar fi avut acest nume şi se referea, însă, la o altă persoană, atunci într-adevăr exista doar un semn asemănător, dar care nu corespundea mărcii „Ceauşescu”.
O altă apreciere greşită a instanţei de apel vizează aprecierea riscului de confuzie.
Din dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. b) teza finală din Legea nr.84/1998, rezultă că riscul de confuzie se analizează la nivelului semnului, care poate fi identic cu marca şi nu la nivelul titularului mărcii. Legiuitorul a avut în vedere situaţia în care, în concepţia unei persoane, se face confuzie la nivelul mărcii, sub care achiziţionează sau beneficiază de produs. Dacă riscul de confuzie ar fi trebuit analizat la nivelul titularului, atunci similaritatea ar fi trebuit analizată în raport de semnul folosit şi titularul mărcii.
Deci, este important faptul că s-a format convingerea, în concepţia persoanelor care au vizionat spectacolul, că există o identitate între marca „Ceauşescu” şi semnul „Ceauşescu” folosit în structura titlului spectacolului.
Referitor la dispoziţiile art. 36 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998, care au fost ignorate de către instanţa de apel, recurenţii au susţinut că această normă sancţionează faptele în care terţe persoane folosesc marca, fără consimţământul titularilor mărcii, în realizarea unor activităţi care implica oferirea şi prestarea serviciilor sub acesta semn. În speţă, Teatrul O. a organizat şi desfăşurat spectacolul „Ultimele ore ale lui Ceauşescu”, folosind marca „Ceauşescu” fără consimţământul reclamanţilor.
Obligaţia respectării dreptului la marcă o au şi cei care oferă sau prestează servicii sub semnul unei mărci înregistrate, nu numai cei care produc o lucrare folosind marca. Această obligaţie se extinde şi la cei care oferă sau distribuie această lucrare pe piaţă.
Aşadar, potrivit art. 36 din lege, obligaţia de a respecta dreptul la marcă revine oricărui terţ care utilizează marca, fără consimţământul titularului, indiferent de forma de încălcare a dreptului de proprietate la marcă (difuzare, organizare), deoarece acesta este un drept absolut – erga omnes, iar Teatrul Odeon a încălcat aceste norme de drept prezentând spectacolul de teatru, conform programului său.
Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 274 C.proc.civ., în ceea ce priveşte cuantumul excesiv al cheltuielilor de judecată acordate intimatului de către prima instanţă, în raport cu complexitatea cauzei.
Partea care a câştigat procesul poate obţine restituirea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora. Or, onorariul de 10.000 lei, adică peste 2000 Euro, admis de către instanţa de fond, depăşeşte limita unei necesităţi procesuale rezonabile raportată la complexitatea cauzei care s-a desfăşurat fără procedura prealabilă, fără mediere, fără probe complexe, fără consultanţă, iar tergiversarea cauzei s-a datorat intimatului Teatrul O., care a solicitat chemarea în garanţie a The L.H. GbR, peste termenul prevăzut de art.63 C.proc.civ.
De asemenea, intimatul este cel care nu a mai vrut să fie soluţionat amiabil acest litigiu, deşi a solicitat termen în acest sens. Toate apărările acestuia s-au rezumat la acte procedurale simple: o întâmpinare şi o cerere de chemare în garanţie, fără concluzii, note de şedinţă sau note probatorii.
În situaţia actuală, onorariile de avocat au scăzut, nivelul mediu situându-se, în cauze complexe, la aproximativ 3000 lei. Or, într-o cauză simplă ca aceasta, un onorariu de 10.000 lei este exagerat de mare, în spiritul art. 274 alin. (3) C.proc.civ., deoarece activitatea avocaţială a fost uşoară, fără implicaţii şi complexităţi.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este fondat.
Prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat constatarea de către instanţă a încălcării drepturilor exclusive ale reclamanţilor asupra mărcii verbale „Ceauşescu”, protejată prin înregistrare cu începere de la data de 31.01.2007, prin organizarea şi difuzarea de către pârâtul Teatrul O. a spectacolului „Ultimele ore ale lui Ceauşescu” în zilele de 10 şi 11 decembrie 2009; s-a solicitat, totodată, obligarea pârâtei să înceteze pentru viitor să mai organizeze şi să prezinte publicului spectacole care să încalce drepturile reclamanţilor asupra mărcii, precum şi repararea prejudiciului moral cauzat reclamanţilor prin fapta pârâtei.
În ceea ce priveşte temeiul juridic al cererii, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 35 alin.(3) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată – 8.01.2010, aşadar cea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 66/2010.
Această normă reglementează dreptul titularului mărcii de a interzice terţului efectuarea unor acte referitoare la un semn, acte de natura celor enumerate de legiuitor (aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje, oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop, sub acest semn etc).
Art. 35 alin. (3) face referire explicit la alin. (2) din aceeaşi normă, prevăzând că este edictat în aplicarea acelei dispoziţii legale.
Art. 35 alin. (2) reglementează cazurile în care titularul mărcii este îndreptăţit să solicite a se interzice terţilor să folosească un semn, în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului, iar cerinţele pentru exercitarea cu succes a unei asemenea acţiuni în justiţie (expres prevăzute sau implicite) trebuie îndeplinite în mod cumulativ.
Aşadar, temeiul juridic al unei cereri în contrafacerea mărcii, decurgând din încălcarea de către un terţ a drepturilor exclusive ale titularului asupra mărcii, este reprezentat în principal de art. 35 alin. (2), astfel cum, în mod corect, au apreciat ambele instanţe de fond.
Este utilă, în mod evident, şi invocarea prevederilor art. 35 alin. (3), însă doar pentru identificarea prestaţiei la care titularul intenţionează a fi obligat terţul prin hotărârea instanţei de judecată. Temeinicia cererii în contrafacerea mărcii presupune verificarea condiţiilor în care terţul utilizează un anumit semn, utilizare despre care titularul mărcii pretinde că aduce atingere mărcii.
În acest context, susţinerile recurenţilor – reclamanţi referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii sunt nefondate, cât timp prima instanţă a procedat în mod corect la calificarea juridică a cererii, în raport de dispoziţiile legale incidente faţă de obiectul şi cauza pretenţiilor deduse judecăţii, iar instanţa de apel a menţinut în mod corespunzător sentinţa pronunţată în aceste condiţii.
Modificarea legii survenită prin Legea nr. 66/2010 este lipsită de relevanţă, cât timp a intervenit ulterior formulării cererii de chemare în judecată, însă trimiterea făcută de către instanţa de apel la Legea nr. 66/2010 nu afectează în vreun fel modalitatea de analiză a condiţiilor cererii în contrafacere, cât timp, astfel cum corect s-a redat în considerentele deciziei recurate, conţinutul normelor incidente în speţă este identic în reglementările succesive ale Legii nr. 84/1998, diferind doar numerotarea (fostul art. 35 a devenit art. 36 după modificare, aspect subliniat, de altfel, chiar prin motivele de recurs).
Faţă de cele arătate, urmează a se verifica modul de interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a normei relevante, cea din art. 35 alin. (2), prin prisma motivelor de recurs, cu referire, însă, şi la susţinerile circumscrise de către recurenţi prevederilor art. 35 alin. (3), deoarece se observă că, în fapt, acestea vizează tot condiţiile cererii în contrafacere.
În acest context, se reţine că recurenţii au formulat critici referitoare la aprecierea de către instanţa de apel a semnului utilizat de către pârât, ca fiind chiar numele ”Ceauşescu”, prezent nu numai în titlul spectacolului de teatru, dar şi în conţinutul acestuia.
În raport de motivele cererii de chemare în judecată, aceste susţineri sunt corecte, deoarece art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 presupune raportarea la modul concret în care acest semn este utilizat de către pârât, în scopul stabilirii de către instanţa de judecată a existenţei vreunei încălcări a drepturilor titularului mărcii. Or, în speţă, numele Ceauşescu, identic mărcii reclamanţilor, se regăseşte nu numai în titlul spectacolului, ci şi în conţinutul piesei de teatru, din moment ce aceasta tratează subiectul ultimelor ore din viaţa lui Nicolae Ceauşescu.
Identitatea dintre semnele aflate în conflict nu conduce la o altă soluţie ce trebuie adoptată în cauză decât similaritatea semnelor, constatată de către instanţa de apel, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Cerinţa identităţii/similarităţii semnelor este doar una dintre condiţiile de analiză a cererii în contrafacere, rezultate din art. 35 alin. (2), care trebuie îndeplinite cumulativ, astfel încât întrunirea acesteia nu este suficientă pentru admiterea cererii.
Este necesar ca terţul să folosească semnul „pentru produse sau servicii” [fie identice/similare, în ipoteza de la lit. b), fie diferite, în cazul de la lit. c)] şi, totodată, ca folosirea semnului să fie susceptibilă de a genera în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul [în ipoteza de la lit. b)] ori ca prin folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu [în ipoteza de la lit. c)].
Ambele instanţe de fond au apreciat că se impune cercetarea ipotezei din art. 35 alin. (2) lit. b) din lege, fără ca prin motivele de recurs să se susţină că ar fi incident cazul de la lit. c).
În ambele ipoteze, însă, prima verificare ce se impune a fi făcută este aceea dacă terţul a folosit semnul similar „pentru produse sau servicii”.
Această exigenţă legală este justificată de faptul că folosirea de către un terţ a semnului identic sau similar cu marca trebuie să fie susceptibilă de a submina funcţiile mărcii şi, în special, funcţia de garantare pentru consumator a originii produselor/serviciilor pentru care marca a fost înregistrată.
În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis constant, în jurisprudența formată în aplicarea art. 5 alin. (1) din Directiva 89/104/CEE de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci – normă ce conţine aceeaşi cerinţă a folosirii de către terţ a semnului „pentru produse sau servicii”, preluată în Legea nr. 84/1998 -, că un semn nu poate aduce atingere unui drept la marcă şi să constituie, astfel, contrafacere, decât dacă folosirea sa este de natură a compromite funcţiile mărcii (de exemplu, hotărârile pronunţate în cauzele: C – 2/00 Holterhoff\ C – 206/01 Arsenal Football Club; C – 245/02 Anheuser Busch; C – 17/06 Celine etc), în hotărârea pronunţată în cauza Anheuser Busch, Curtea a arătat că poate subzista o atingere a mărcii „dacă folosirea semnului de către terţ este de natură a acredita existenţa unei legături materiale în activitatea comercială între produsele terţului şi întreprinderea titularului mărcii”, astfel încât trebuieverificat „dacă publicul vizat (…) tinde să interpreteze semnul utilizat de terţ ca desemnând sau tinzând să desemneze întreprinderea de provenienţă a produselor terţului”.
Exigenţa legală în discuţie implică, aşadar, utilizarea semnului cu titlu de marcă de către terţ, pentru că numai în acest fel semnul ar tinde să distingă produsele sau serviciile oferite prin intermediul acestuia (deci, ar fi o utilizare „pentru produse sau servicii”) şi ar periclita funcţia mărcii reclamantului din acţiunea în contrafacere de garantare a originii produselor oferite prin intermediul mărcii.
Acest fapt înseamnă că nu orice semn folosit de o altă persoană decât titularul mărcii, chiar dacă este identic sau similar cu marca, poate genera o încălcare a mărcii susceptibilă a fi înlăturată prin acţiunea în contrafacere, ci doar acele semne care, prin modul în care sunt folosite, îndeplinesc ele însele funcţiile unei mărci (chiar dacă nu sunt înregistrate ca atare). Legiuitorul are în vedere, aşadar, doar semnele distinctive, în modalitatea în care sunt utilizate, pentru produsele şi serviciile vizate de acel semn.
Este de observat că, prin motivele de recurs, se acceptă această condiţie desprinsă din art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, din moment ce se face referire la cauza C – 17/06 Celine soluţionată de Curtea de la Luxemburg, însăconcluzia formulată de către recurenţi prin aplicarea la speţă a principiului menţionat anterior este greşită, deoarece se bazează pe două afirmaţii eronate.
Astfel, pe de o parte, contrar susţinerilor recurenţilor, nu interesează dacă semnul terţului este în sine susceptibil de a reprezenta o marcă în sensul art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998 („semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane”), ci dacă este efectiv utilizat ca o marcă, respectiv dacă, prin modul de folosire, tinde la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane.
Pe de altă parte, semnul folosit de către pârâtul din cauză nu este reprezentat de denumirea instituţiei pârâte, care identifică această persoană juridică. Denumirea acesteia este „O.”, şi nu titlul unuia dintre spectacolele puse în scenă de către această instituţie.
În cauza Celine, semnul utilizat de terţ era un nume comercial, respectiv un semn susceptibil de a deosebi un comerciant de un alt comerciant, fiind înregistrat la Registrul comerţului cu scopul de a identifica persoana comerciantului. Este evident că pârâtul din prezenta cauză nu este un comerciant, însă se deduce că recurenţii au făcut doar o analogie a situaţiei din cauza soluţionată de către instanţa europeană cu prezenta cauză.